Acordul de la Balamand

Intrebat fiind:

Cum vedeţi ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declaraţii din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi…

Parintele Justin Parvu raspundea in 2011:

Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiinţaţi. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ţine la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu preţul vieţii. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinţii Părinţi prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privinţa dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinţilor ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinţilor Părinţi, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinţii Părinţi, nu prin minţi îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziţia ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deţine erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte făţarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. 

Cititi va rog mai multe la:

INTERVIU: Parintele Iustin Parvu despre Parintele Adrian Fageteanu si Acordul de la Balamand

Pentru cititorii mai noi, repostez articolul DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993 ce l-am postat pe acest blog tot in 2011:

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

Introducere

1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.
2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.
3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.
4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.
5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice.Principii eclesiologice
6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.
7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.
8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.
9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.
10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.
11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.
12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.
13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).
15. Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.
16. Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.
17. În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.
18. Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19. Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:
20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.
21. Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile Bisericii Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.
22. Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.

Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.

În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.
24. Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.

Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.

Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

25. De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).
26. Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.
27. Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.
28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?
29. Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.

În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

30. Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.
31. Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.
32. În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.
33. Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).
34. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către Bisericile Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.
35. Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune catolică în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

***

Materialul de mai sus l-am preluat din articolul Catolicizarea Ortodoxiei: DOCUMENTUL DE LA BALAMAND – 1993 unde mai putem citi:

(N.n. – Unul dintre documentele esenţiale legate de catolicizarea Bisericilor Ortodoxe  este documentul de la Balamand. E adevărat că de la Balamand au lipsit câteva Biserici locale, dar BOR a fost prezentă, avându-i ca reprezentaţi pe IPS. Antonie Plămădeală şi pe părintele profesor Dumitru Radu. Textul documentului – cu note şi studiu introductiv, a fost publicat imediat în volumul Dr. Antonie Plamadeală, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni. Documentul de la Balamand, text si comentariu, Sibiu, 1993. Important este mai ales punctul 14: „Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin.” Printr-o astfel de declaraţie s-a lepădat învăţătura Sfinţilor Părinţi împotriva ereziilor catolice şi s-a deschis larg poarta pentru papistăşirea Bisericii Ortodoxe oficiale. Lucru care s-a continuat cu multă perfidie la Ravenna. Şi, din păcate, se merge din rău în mai rău…)

                                                                      ***

Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_la_Balamand

Declaraţia de la Balamand este un document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993 în Mănăstirea Balamand din Liban. Titlul complet al documentului este „Uniatismul, metodă de unificare ce aparţine trecutului, şi căutarea deplinei comuniuni în prezent” (orig. fr. L’Uniatisme, méthode d’Union du passé, et la recherche actuelle de la pleine communion).

                                                                     ***

Despre Ravenna, cititi va rog mai multe la:

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

Pe scurt, Documentul de la Balamand a pregatit si el terenul invataturii conform careia „biserica catolica” este sora a bisericii ortodoxe si ca atare exista mai multe cai de a se ajunge la acelasi Dumnezeu. Este tocmai elementul de care are nevoie antihristul. Cu alte cuvinte s-a trecut la etapa a doua. Nu mai este necesara o abstortie a ortodoxiei. Papa nu mai lupta pentru a conduce si biserica ortodoxa. Au lasat balta acest tip de unire si au trecut la construirea unirii de tip nou, a unui soi de uniune federala, in care fiecare cica ramane cum e, doar ca se recunosc unii pe altii si accepta ca desi drumurile lor sunt diferite, ele duc la acelasi Dumnezeu. Iar aceasta hora mare va deveni un ecumenism total in care vor fi acceptati si islamistii si evreii si samanii si cei ce cred in reincarnare.