Sfanta Taisia: O viata de desfranare si o ora de pocainta. Dar ce ora…

In luna octombrie, in ziua a opta, pomenirea Sfintei Taisia, care a fost desfranata.
Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea. Ramasa orfana dupa moartea parintilor ei instariti, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini. Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.
Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa. Parintii din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele. „Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam”, spusera ei. Tu, parinte, esti intelept. Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute”.
Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre. Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret. Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru. Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga. Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns: „Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?”
Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea. Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea. Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa� mantuiasca pe pacatosi. „EL te va primi cu dragoste” mai adauga sfantul „si ingerii se vor bucura impreuna cu tine”. Dupa cum Insusi Mantuitorul a spus, „mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).
Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul. S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei. Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune. La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.
Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea. In lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei. Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.
Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu. Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:, „Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. ”
Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat. Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!


Sfântul Iustin Popovici
Omul asemănător lui Hristos
Prin învățătura Sa, prin propovaduirea Sa, prin Evanghelia Sa, Domnul Hristos a desființat legea poruncilor Vechiului Testament, pentru că ele au primit prin Evanghelie desăvârșirea lor dumnezeiasca și înlocuirea dumnezeiasca.
Prin toate acestea, Dumnezeul-Om a creat un om nou în Sine.
Lângă El era un om imbătrânit, sclav al păcatului și al morții, putrezind de neputință și disperare.
Natura umană îmbătrânește numai prin păcat și moare numai prin păcat: păcatele ei îi consumă forțele vitale și îmbătrânește treptat, se ofilește treptat, până când în cele din urmă, îmbătrânită și epuizată, moare. Căci — „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1,15).
Omul nou este cu adevărat numai Dumnezeul-Om, și cei care sunt ai Duhului Său, care sunt părți constitutive ale trupului Său veșnic viu, Biserica.
Acest om nou, purtător de Hristos și asemănător lui Hristos, este singurul om nemuritor, omul veșnic din rasa umană, și el nu îmbătrânește, pentru că veșnicia, pentru că dumnezeu-omenitatea nu îmbătrânește. Da, numai omul asemănător lui Hristos este un om nou, pentru că prin credința în Dumnezeul-Om a „trecut de la moarte la viață”.
Dumnezeul-Om Hristos este „pacea noastră” : pacea noastră mai întâi cu Dumnezeu și apoi cu oamenii.
El ne-a împăcat cu Dumnezeu, îndepărtând păcatele noastre care sunt mereu în război cu Dumnezeu.
El ne-a împăcat cu oamenii, pentru că ne-a arătat că păcatele sunt instigatorii și perpetuatorii vrăjmășiei dintre oameni și ne-a revelat un nou mod de a comunica cu oamenii: iubirea; și ne-a dat însăși puterea acelei iubiri dumnezeiesti, pacificatoare.
Prin jertfa Sa infinit de omeneasca la rastignire, Domnul Hristos a distrus păcatul, a ucis puterea păcatului și astfel a ucis ura noastră față de Dumnezeu și împotriva oamenilor.
Și astfel ne-a împăcat atât cu Dumnezeu, cât și unii cu alții.
Și a arătat că omul poate trăi atât după Dumnezeu, cât și față de oameni fără mijlocirea păcatului.
Domnul a făcut toate aceste lucruri în trupul Său, răstignit, înviat și înălțat.
Toate acestea continuă să facă în trupul său, Biserica, transformând în ea prin harul Său credinciosii de la vechi la noi și dându-le puteri dumnezeiesti pentru o viață nouă.
Dumnezeu Logosul s-a întrupat și a împlinit toată lucrarea mântuirii lumii în trup și prin trup.
Astfel trupul Său a devenit Biserica, în care întreaga lucrare a mântuirii lumii de păcat, moarte și diavol este continuu prelungită.
De aceea, înțeleptul Apostol al lui Hristos subliniază constant că Mântuitorul a făcut toate acestea „cu trupul Său”.
În aceasta este toată vestea bună a Noului Testament și în aceasta este pacea pe care o vestește tuturor, „atât celor de departe, cât și celor de aproape”.
Adică atât neamurilor care, prin paganismul lor, s-au ținut departe de Mesia, Mântuitorul și Evanghelia Sa de mântuire, cât și iudeilor, care au fost aduși lângă Mesia de către Sfinții Profeți, lângă Mântuitorul și Evanghelia Sa a mântuirii.
Aceasta este întotdeauna o veste reală și proaspătă, atât pentru stramosii Domnului Hristos acum două mii de ani, cât și astăzi și pentru toată veșnicia, pentru toți oamenii din toate timpurile și din toate neamurile:
căci prin Hristos Domnul toți oamenii, atât iudeii cât și neamurile pagane, au acces la Tatăl într-un singur Duh, deoarece numai prin Hristos se ajunge la Tatăl.
Cu lucrarea Sa de mântuire, Dumnezeul-Om a deschis calea și intarea la Dumnezeirea Treimica pentru noi toți.
https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/92/?sfnsn=mo
ApreciazăApreciază
Sfantul Iustin Popovici
Experiența, experiența universală a neamului omenesc, mărturisește că toți oamenii sunt „fii ai razvratirii”, pentru că toți trăiesc în păcate și fărădelegi.
Apostolul Sfintei Treimi se numără printre ei și declară:
„Și noi toți am trăit în imboldurile cărnii noastre, făcând voia cărnii și a minții, și am devenit prin natură copii ai mâniei, ca și ceilalți”.
Și noi, oamenii, când trăim în păcate și fărădelegi?
Atunci când trăim „după dorințele cărnii noastre”.
Care sunt dorințele trupului?
Deliciile și poftele păcătoase.
Deși creată de Dumnezeu fără păcat și sfântă, carnea, prin dulceața ei voluntară și persistentă a păcatului, a transformat plăcerile păcătoase în ceva al nostru, în voința noastra, în dorinta noastra, în viața noastra, în logica noastra; in înțelegerea noastră, în bucuria noastră, în scopul nostru, în simțurile noastre.
Plăcerile păcatului, și prin ele păcatele, au devenit în noi voința noastră, voința noastră și trupul nostru, voința și intelectul nostru, după cum afirmă Apostolul asemănător lui Hristos, spunând:
„Trăim în păcate și fărădelegi „făcând voința cărnii și a minții τα νίελήματα της oαρκός και των διανοιών”.
„Făcând voia cărnii, păcătuim în trup; și facând voința rațiunii, păcătuim sufleteste — ψυχικώς”.
Ca o forță vie, păcatul se răspândește asupra întregii ființe umane: prin suflet, prin intelect, prin inimă, prin voință, prin trup și participă la tot ceea ce omul gândește, simte, voiește, vrea și face.
Fie că vrea sau nu, un om păcătos: când gândește, gândește în multe feluri prin păcat; când simte, simte păcatul în multe feluri; când doreste, vrea în multe feluri păcatul;
Când lucrează, lucrează în multe feluri păcatul.
Păcatul a devenit atât de strâns legat de natura umană, atât de natural pentru ea, chiar dacă nu este esența ei, încât toți oamenii sunt „copii ai mâniei prin natură”.
„Copii ai mâniei”: ei sunt în permanență mâniați pe tot ceea ce nu este păcat sau poftă păcătoasă; ei sunt în mod constant supărați pe tot ceea ce este al lui Dumnezeu. De fapt, ei sunt frații născuți ai „fiilor împotrivirii”: toți sunt mâniați pe Dumnezeu și pe tot ceea ce este Dumnezeu și se opun lui Dumnezeu și resping tot ceea ce este a lui Dumnezeu.
Copiii păcatului sunt „copiii mâniei”.
Singurul lucru pe care Dumnezeu este supărat este păcatul.
Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului este transferată și asupra oamenilor atunci când ei se echivalează în mod constant cu păcatul și rămân în mod voluntar copii ai păcatului, „copii ai mâniei”, „copii ai razvratirii”.
Trăind în păcate, murim de fapt departe de Dumnezeu, în micul nostru iad pământesc, dar care are toate caracteristicile și semnele unui iad veșnic și în care prin toate plăcerile și patimile noastre ne arata suprem, deși invizibil, pe conducătorul și stăpânul nostru diavolul și îngerii săi negri.
„Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit,
Pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi!
Şi împreună cu El ne-a inviat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6).
Numai iubirea nespus de mare a lui Dumnezeu pentru noi, întrupată și incorporată în trupul omenesc al lui Hristos, Biserica, este cauza învierii noastre din morți prin Hristos, a înălțării noastre la cer prin Hristos, a trăirii noastre în Hristos mai presus de heruvimi și serafimi.
Nu există niciun merit din partea noastră aici; aici suntem inundați de oceanul fără țărm al omnimilostivirii lui Dumnezeu; suntem cu adevărat mântuiți prin har, care respiră și trăiește și există prin atotputernicia Celui Atotmilostiv.
Morți fiind în păcat, nu am putea niciodată să ne reînviem, sau să înviem, sau să ne înălțăm la cer, sau să trăim și să ne inveșnicim în gloria dumnezeiasca.
Toate acestea sunt o lucrare a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru noi în Hristos Iisus, o lucrare a milosardiei nemărginite a lui Dumnezeu.
https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-1/80/?sfnsn=mo
ApreciazăApreciază