IISUS HRISTOS CHIAR NU STIE? Iata cum comenteaza Sfantul IOAN GURA DE AUR versetul “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Pentru cititorii mai noi, repostez un text din 2014:

Asa zic cei ce ne indeamna sa dormim, cum ca mai e mult pana departe. Ca nici macar Domnul nostru Iisus Hristos nu stie. Si aduc ei ca argument versetul de la http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=24:

“Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Am mai discutat noi pe aici despre nelogica acestei zise. Pai daca nimeni nu stie, atunci de unde stiu teologii roz ca mai e mult pana atunci?

Dar oare Iisus Hristos chiar nu stie? El care ne avertiza despre cum va fi, nu stia si cand va fi?

Sa ne amintim si de versetul:

„Iar de la smochin învăţaţi pildă: Cînd mlădiţa lui este fragedă şi dă frunze, cunoaşteţi că aproape este vara. Tot aşa şi voi, cînd veţi vedea acestea toate, cunoaşteţi că aproape este lîngă uşi”

Adica ne vorbeste despre semne, dar nu stie mai multe?

Fratilor, am tot repetat: cand nu suntem dumiriti, fuga la colosi. Nu la habaucii teologi ai iadului.

Asadar, iata ce ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur:

Cat priveste timpul celei de a doua veniri, Domnul spune apostolilor Sai numai atat, ca “de la smochin vor trebui sa invete” a cunoaste “apropierea acestor vremuri”. Cum trebuie sa intelegem asemanarea cu smochinul, ne spune Domnul insusi, zicand: “Cand mladita lui devine frageda si odrasleste frunze, stiti ca vara e aproape; asa si voi, cand veti, vedea toate acestea, sa stiti ca este aproape langa usi” (vers. 33-34). Cand vom vedea, deci, ca se produc semnele amintite mai sus, sa stim ca venirea Domnului e aproape. Cuvintele “la usi” sau “langa usi” vor sa exprime cat mai intuitiv iminenta venire a Domnului. Pluralul exprima pluritatea usilor noastre. De aceea, după ce Hristos a spus ucenicilor totul, după ce a spus vremurile şi împrejurările şi i-a dus chiar pînă la uşi – că le-a spus: „Aproape este, lîngă uşi”-, a. trecut sub tăcere ziua. „De cauţi ziua şi ceasul acela, îţi spune Domnul, n-ai s-o auzi de la Mine! Dar de întrebi de timpuri şi de semnele înainte mergătoare acelei zile, nu-ţi voi ascunde nimic şi ţi le voi spune pe toate cu de-amănuntul. Că Eu cunosc ziua aceea ţi-am arătat prin multe; ţi-am spus cîtă vreme va trece, ţi-am spus toate cele ce se vor întîmplă şi cît va trece de la acele întîmplări pînă în ziua aceea – că asta a arătat pilda cu smochinul – şi te-am adus chiar pînă în pridvorul acelei zile. Dacă nu-ţi deschid şi uşa, apoi o fac asta spre folosul tău”.

Sa citim insa integral OMILIA LXXVII de la https://archive.org/stream/sfantul_ioan_gura_de_aur_scrieri_omilii_la_matei/sfantul_ioan_gura_de_aur_scrieri_omilii_la_matei_djvu.txt

„Iar de la smochin învăţaţi pildă: Cînd mlădiţa lui este fragedă şi dă frunze, cunoaşteţi că aproape este vara. Tot aşa şi voi, cînd veţi vedea acestea toate, cunoaşteţi că aproape este lîngă uşi” 1

Pentru că Hristos spusese: „îndată după necazul acelor zile”, iar ucenicii căutau să ştie cît timp după necazul acelor zile şi mai ales doreau să ştie ziua, de aceea le dă pilda smochinului, arătîndu-le că nu este mult, ci îndată va fi şi venirea Lui. Le-a arătat aceasta nu numai prin pilda smochinului, ci şi prin cuvintele spuse după aceea: „ Cunoaşteţi că aproape este, lîngă uşi”.

Prin aceste cuvinte Hristos mai profeţeşte şi altceva: profeţeşte pentru drepţi vara cea duhovnicească şi liniştită, care va fi în ziua aceea, după iarna veacului acestuia; pentru păcătoşi, dimpotrivă, iarnă după vară. Aceasta a arătat-o cînd a spus puţin mai jos că ziua aceea va veni peste ei în timp ce ei vor mînca şi vor chefui 3. Dar S-a slujit de pilda smochinului nu numai ca să arate cît mai este de la acele zile pînă la venirea Lui – că ar fi putut s-o spună şi în alt chip -, ci ca să şi încredinţeze prin această pildă că negreşit cuvintele Sale se vor împlini. După cum trebuie să vină neapărat vara, cînd mlădiţa smochinului este fragedă şi înfrunzeşte, tot aşa şi venirea Lui. Hristos dă totdeauna ca pildă un fapt din natură cînd vrea să spună că ceva trebuie să se întîmple neapărat. Şi fericitul Pavel face adeseori la fel ca Hristos. De aceea, după cum cînd Domnul vorbeşte despre înviere, spune: „Bobul de grîu căzînd în pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, multă roadă aduce” 4 , tot aşa şi fericitul Pavel, fiind învăţat de Domnul, s-a folosit de aceeaşi pildă cînd a vorbit corintenilor despre înviere: „Nebun ce eşti! spune el, Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” 5 .

Apoi, pentru ca apostolii să nu mai revină asupra aceluiaşi lucru şi să-L întrebe: „Cînd?”, Domnul le aduce aminte de cele spuse mai înainte, zicînd: „Amin grăiesc vouă, nu va trece neamul acesta pînă ce nu vor fi toate

– Care „ toate acestea”? Spune-mi!

– Cucerirea Ierusalimului, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele, hristoşii mincinoşi, profeţii mincinoşi, însămînţarea Evangheliei pretutindeni, răzvrătirile, tulburările şi toate celelalte cîte am spus că se vor întîmplă pînă la venirea Lui.

– Dar atunci pentru ce a spus: „neamul acesta”?

– Hristos n-a vorbit despre generaţia de oameni de pe vremea Lui, ci despre neamul credincioşilor. într-adevăr Scriptura întrebuinţează cuvîntul „neam”nu numai pentru a arăta pe oamenii care trăiesc în acelaşi timp, ci şi pe cei care au aceeaşi religie şi acelaşi fel de vieţuire, de pildă cînd spune: ,,Acesta este neamul celor ce caută pe Domnul”. Ceea ce spusese mai înainte că: „Trebuie să fie toate” şi că: „Se va propovădui Evanghelia”, acelaşi lucru îl arată şi aici cînd spune că toate acestea se vor întîmplă negreşit şi că va dăinui neamul credincioşilor, nefîind nimicit de nenorocirile amintite. Ierusalimul va fi dărîmat, cea mai mare parte dintre iudei va pieri, dar neamul credincioşilor nu va fi biruit nici de foamete, nici de ciumă, nici de cutremur, nici de zguduirile războaielor, nici de hristoşii mincinoşi, nici de profeţi mincinoşi, nici de înşelători, nici de trădători, nici de cei ce smintesc, nici de fraţii cei mincinoşi, nici de vreo altă încercare de acest fel.

Apoi, pentru a le întări şi mai mult credinţa, le spune:

„ Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” .

Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: „Mai uşor vor pieri aceste zidiri, tari şi nezdruncinate, decît să piară ceva din cuvintele Mele”. Cel care se împotriveşte acestora să cerceteze cele spuse de Hristos şi, de le va găsi adevărate – şi le va găsi negreşit -, să se încredinţeze din cele trecute şi de cele viitoare, să le cerceteze pe toate cu de-amănuntul şi va vedea că sfîrşitul faptelor mărturiseşte adevărul profeţiei Sale. A dat ca pildă stihiile firii: cerul şi pămîntul; şi a arătat, în acelaşi timp, că Biserica este mai de preţ decît cerul şi pămîntul, dar totodată S-a arătat şi pe Sine că este Creator al universului. Pentru că a vorbit de sfîrşitul lumii, lucru pus la îndoială de mulţi, Hristos a dat ca pildă cerul şi pămîntul spre a-Şi face cunoscută nespusa Lui putere şi spre a arăta cu multă autoritate că este Stăpînul universului; iar prin aceasta să facă vrednice de crezare spusele Sale chiar celor ce le pun foarte tare la îndoială.

„Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” .

Cînd a spus ucenicilor că „nici îngerii”, le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; cînd a spus că „nici Fiul” îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după înviere, cînd i-a văzut că sînt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după înviere însă le spune scurt: „Nu este al vostru a şti anii sau vremurile” 12 . Apoi, ca apostolii să nu spună: „Sîntem nedumeriţi, sîntem dispreţuiţi, odată ce nu sîntem vrednici să ştim nici lucrul acesta”, Domnul continuă: „Pe care Tatăl le-a pus în a Sa Stăpînire”. Domnul ţinea mult să-i cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său, ca să le arate apostolilor că înfricoşător este lucrul acesta şi să nu-L mai întrebe. Dacă n-ar fi aceasta explicaţia, dacă Fiul într-adevăr n-ar şti ziua aceea, cînd o va şti? O va şti, oare, odată cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul îl ştie bine pe Tatăl şi tot aşa de bine cum şi Tatăl îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adîncurile lui Dumnezeu 14 ; se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decît aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce „toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut ” 5? Cel Ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o?

Voi, ereticilor, spuneţi că ştiţi şi fiinţa Fiului; şi Fiul să nu ştie, oare, nici ziua venirii Lui; să n-o ştie Fiul, Care este necontenit în sînul Tatălui? 16. Şi este un lucru cu mult mai mare – şi nespus mai mare – să ştii fiinţa Fiului decît să ştii zilele! Cum? Vă atribuiţi vouă mai multă pricepere, iar Fiului nu-I îngăduiţi cît de cît, Fiului, „în Care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” 17? Dar nici voi nu ştiţi ce este fiinţa lui Dumnezeu oricît v-aţi zbate şi nici Fiul nu ignorează ziua aceea, ci o ştie foarte bine. De aceea, după ce Hristos a spus ucenicilor totul, după ce a spus vremurile şi împrejurările şi i-a dus chiar pînă la uşi – că le-a spus: „Aproape este, lîngă uşi”-, a trecut sub tăcere ziua. „De cauţi ziua şi ceasul acela, îţi spune Domnul, n-ai s-o auzi de la Mine! Dar de întrebi de timpuri şi de semnele înainte mergătoare acelei zile, nu-ţi voi ascunde nimic şi ţi le voi spune pe toate cu de-amănuntul. Că Eu cunosc ziua aceea ţi-am arătat prin multe; ţi-am spus cîtă vreme va trece, ţi-am spus toate cele ce se vor întîmpla şi cît va trece de la acele întîmplări pînă în ziua aceea – că asta a arătat pilda cu smochinul – şi te-am adus chiar pînă în pridvorul acelei zile. Dacă nu-ţi deschid şi uşa, apoi o fac asta spre folosul tău”.

Dar ca să vezi şi altfel că nu din pricina neştiinţei a trecut Hristos sub tăcere ziua, uită-te că, după cele spuse, a mai adăugat şi un alt semn.

„Precum în zilele lui Noe mîncau şi beau, se însurau şi se măritau pînă în ziua cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” 78 .

A spus acestea, ca să arate că va veni dintr-o dată, pe neaşteptate, cînd majoritatea oamenilor vor petrece şi vor benchetui. Şi Pavel spune lucrul acesta, grăind aşa: „ Cînd vor zice pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea” 79 ; şi ca să arate că vine pe neaşteptate, a spus: „ca şi durerea celei ce are în pîntece” 20 .

– Dar atunci, cum de a spus Hristos: „După necazul acelor zile” 27? Dacă atunci va fi petrecere, pace şi linişte, după cum zice Pavel, pentru ce Hristos a spus: ,,După necazul acelor zile”? 7 Cum e necaz, cînd e petrecere şi veselie?

– Petrecere, veselie şi pace pentru cei ce trăiesc ca nişte nesimţiţi. De aceea Pavel n-a spus: „Cînd va fi pace”, ci: „Cînd vor zice pace şi linişte”, arătînd nesimţirea lor, ca şi a acelora de pe vremea lui Noe, care se desfătau în nişte păcate ca acestea. Dar nu drepţii, ci cei care trăiau în necaz şi supărări. In aceste cuvinte Domnul arată că atunci cînd va veni antihrist oamenii cei fără de lege se vor deda la cele mai ruşinoase plăceri şi nu vor mai nădăjdui în mîntuirea lor. Atunci îmbuibări, ospeţe şi beţii. De aceea Domnul a şi dat o pildă care se potriveşte cu realitatea: „Ca atunci, spune El, cînd Noe făcea corabia şi cînd oamenii n-au crezut”. Atunci corabia stătea în mijlocul lor şi le vestea mai dinainte nenorocirile ce vor veni, dar ei se uitau la ea, petreceau şi se veseleau ca şi cum nu avea să vină nici o nenorocire. Tot aşa şi atunci cînd se va arăta antihrist; după antihrist, sfîrşitul lumii şi chinurile cele de la sfîrşitul lumii şi pedepsele cele cu neputinţă de suferit; dar cei stăpîniţi de beţia răutăţii nici nu-şi vor da seama de grozăvia celor ce vor veni peste ei. De aceea şi Pavel a spus: „ca durerea celei ce are în pîntece”. Aşa vor veni peste ei nenorocirile acelea groaznice şi de neîndurat.

– Dar pentru ce Domnul n-a dat ca pildă nenorocirile venite asupra Sodomei?

– A vrut să dea pildă de o nenorocire ce a cuprins întreaga lume; o nenorocire care n-a fost crezută, deşi a fost prezisă. De aceea, pentru că majoritatea oamenilor nu cred în cele viitoare, Hristos îi încredinţează de acestea prin cele întîmplate în trecut, ca să le zguduie sufletul. In afară de cele spuse, Hristos ne mai spune totodată că El a făcut şi pe cele de pe timpul lui Noe.

Apoi dă iarăşi un alt semn, prin care arată cu prisosinţă că nu-I este necunoscută ziua venirii Lui.

– Care-i acest semn?

– „Atunci din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa. Din două care vor mâcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa. Deci privegheaţi că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru” .

Toate acestea sînt dovezi că El ştie ziua aceea şi că vrea să-i împiedice pe ucenici de a-L mai întreba. De aceea a grăit şi de zilele lui Noe, de aceea a şi spus: „doi de vor fi într-un pat” 23 , pentru a arăta că va veni aşa pe neaşteptate, aşa, cînd toţi vor fi fără de grijă; cuvintele „două care macină „spune tocmai că n-au nici o grijă. In afară de aceasta Domnul mai arată că sînt luaţi şi lăsaţi şi robii şi stăpînii şi cei care trăiesc fără să muncească şi cei ce muncesc şi cei cu ranguri mari şi cei fără ranguri, aşa cum spune în Vechiul Testament: „De la cel ce sade pe tron pînă la roaba cea de la moară” . Pentru că mai înainte spusese că bogaţii se mîntuie cu anevoie 25 , acum arată că nu pier negreşit toţi bogaţii şi nici nu se mîntuie toţi săracii, ci şi din aceia şi din aceştia unii se mîntuie, iar alţii pier. Mie mi se pare că Hristos a vrut să arate că venirea Lui va fi noaptea. Acelaşi lucru îl spune şi evanghelistul Luca 26. Vezi că le ştie foarte bine pe toate?

Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru”. N-a spus: „Nu ştiu”, ci: „Nu ştiţi”. Cînd era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi depărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: „Privegheaţa”, arătîndu-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea.

>Aceea să cunoaşteţi, că dacă ar şti stăpînul casei la ce strajă din noapte vine furul ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata că în ceasul în care nu gîndiţi Fiul Omului va veni” 7 .

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: „Atunci va veni, cînd nu vă aşteptaţi”; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: „Dacă cei mai mulţi oameni ar şti cînd mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela”.

Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfîrşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că e necunoscut sfîrşitul vieţii fiecăruia din noi.

în acest text Hristos Se descoperă pe Sine însuşi că este Domn; nicăieri nu o spusese atît de clar.

Prin pilda cu stăpînul casei mie mi se pare că Domnul a vrut să-i îndemne spre virtute pe cei trîndavi; că ei n-au nici atîta grijă de sufletul lor cîtă grijă au de banii şi averile lor cei care se aşteaptă să-i atace hoţii. Aceştia cind se aşteaptă să fie atacaţi, priveghează şi nu lasă să li se fure ceva din casă. „Voi însă, spune Domnul, deşi ştiţi că va veni ziua aceea – şi negreşit va veni -, nu privegheaţi nu sînteţi pregătiţi ca să nu fiţi duşi pe nepregătite de aici. De aceea, ziua aceea vine spre pierzarea celor ce dorm. După cum stăpînul casei, de ar şti cînd vine furul, ar scăpa de el, tot aşa şi voi, dacă aţi fi pregătiţi, aţi scăpa de pieire”.

Aşadar, pentru că le-a amintit de judecată, îşi îndreaptă cuvîntul Său şi spre dascăli, vorbindu-le de osîndă şi răsplată. Mai întîi vorbeşte de cei ce săvîrşesc fapte bune şi termină cu cei ce fac păcate, pentru a-Şi încheia cuvîntul cu o înfricoşare.

Mai întîi spune acestea:

„ Cine este, oare, sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o domnul său peste slugile sale, ca să le dea hrană la vreme? Fericită este sluga aceea pe care venind domnul o va găsi făcînd aşa. Amin zic vouă că peste toate averile sale o va pune”.

Spune-mi, te rog, sînt, oare, cuvintele acestea ale unui om care nu ştie? Dacă spui că nu ştie ziua parusiei Lui, pentru că a spus: „Nici Fiul nu o ştie”, ce ai să spui cînd acum a spus: „Cine este oare?”. Sau spui că şi aceste cuvinte le-a spus tot pentru că nu ştia? Departe cu astfel de gînduri! Nici un ieşit din minţi n-ar susţine asta; deşi dincolo ar putea spune pricina, dar aici nici atît. Cînd îl întreabă Hristos pe Petru: „Petre, Mă iubeşti?” 29 , îl întreabă, oare, pentru că nu ştia? Sau cînd întreabă: „Unde l-aţi pus?” 30 , întreabă pentru că nu ştia? Vei găsi în Scriptură că şi Tatăl grăieşte aşa; că şi El zice: >Adam, unde eşti?; şi: „Strigarea Sodomei şi Gomorei s-a înmulţit spre Mine; coborîndu-Ma voi vedea de fac după strigarea care vine la Mine; iar de nu, să ştiu”; iar în altă parte zice: „Dacă ar auzi, dacă ar înţelege/”; în sfîrşit, în Evanghelie spune: „Poate se vor ruşina de Fiul Meu” 34 . Sînt, oare, toate aceste cuvinte, cuvinte de neştiinţa?

Tatăl nu le-a spus pentru că nu ştia, ci pentru a rîndui cele ce erau cu cuviinţă. Cu Adam, ca să-l facă să-şi spună păcatul; cu sodomenii, ca să ne înveţe să nu osîndim niciodată înainte de a cerceta lucrurile; cu profetul, ca să nu creadă oamenii fără judecată că o prezicere duce neapărat la săvîrşirea păcatului prezis; cu pilda din Evanghelie, ca să arate că ar fi trebuit să facă asta, să se ruşineze de Fiul. Aici, în cazul nostru, a spus-o şi ca ucenicii să nu mai iscodească, să nu mai caute să afle, dar şi ca să arate că o astfel de cunoştinţă e o cunoştinţă rară şi de mult preţ.

Şi vezi cîtă neştiinţă exprimă cuvîntul Său, dacă nu ştie pe sluga pe care a pus-o! Că o fericeşte! „Fericită este sluga aceea!”, zice El; dar nu spune care este sluga aceea; că zice: „Cine este, oare, sluga pe care o va pune domnul său?”; şi: „Fericită este sluga aceea pe care o va afla făcînd aşa”.

Cuvintele acestea însă nu s-au spus numai despre avere şi bani, ci şi despre cuvîntul de învăţătură, despre facerea de minuni, despre harisme şi despre toată iconomia care a fost încredinţată fiecăruia dintre apostoli. Pilda aceasta se potriveşte şi conducătorilor lumeşti. Că fiecare trebuie să folosească darurile ce le are, fie că are înţelepciune, fie că are dregătorie, bogăţie sau orice, spre folosul obştesc, nu spre vătămarea oamenilor şi nici spre pierderea sa proprie. De aceea Hristos le cere aceste două însuşiri: înţelepciune şi credinţă. Că şi păcatul din prostie se săvîrşeşte. Domnul numeşte pe sluga aceasta „credincioasă”, că nici n-a dosit, nici n-a cheltuit în zadar şi fără rost averea stăpînului său; o numeşte „înţeleaptă„, că a ştiut să chivernisească cum trebuie cele încredinţate lui. Şi noi avem nevoie de aceste două însuşiri: să nu dosim bunurile Stăpînului nostru, ci să le chivernisim cum trebuie. Dacă ne lipseşte una, cealaltă şchioapătă. Dacă eşti credincios şi nu furi, dar iroseşti şi pierzi lucrurile încredinţate şi le cheltuieşti pe ce nu trebuie, săvîrşeşti mare păcat. Dacă ştii să chiverniseşti bine lucrurile, dar le doseşti, iarăşi nu săvîrşeşti un mic păcat. Să audă aceste cuvinte şi cei cu averi. Că Hristos n-a adresat cuvinte numai dascălilor, celor ce învaţă cuvîntul lui Dumnezeu, ci şi bogaţilor. Şi unora şi altora li s-a încredinţat bogăţie. O bogăţie mai mare, mai necesară, dascălilor; una mai mică, vouă, bogaţilor. Cînd dascălii împrăştie bogăţii mai mari, iar voi nu vreţi să arătaţi nici cu bogăţia de mai mică însemnătate mărinimie sufletească, dar, mai bine spus, nu mărinimie sufletească, ci recunoştinţă – că daţi averi străine -, ce apărare mai puteţi avea?

Dar deocamdată, înainte de a auzi pedeapsa dată celor ce fac cele potrivnice, să auzim cinstea dată slugii celei credincioase şi înţelepte: , Amin zic vouă, peste toate averile sale o va pune! „Ce cinste poate fi tot atît de mare ca cinstea aceasta? Ce cuvînt va putea înfăţişa vrednicia, fericirea, cînd împăratul cerurilor, Cel Ce are totul, o va pune peste toate averile Sale? De aceea o şi numeşte înţeleaptă, pentru că a ştiut să nu sacrifice pe cele mari în locul celor mici, ci, înţelepţindu-se aici pe pămînt, a dobîndit cerurile.

Apoi, aşa cum face întotdeauna, Hristos îndreaptă pe ascultătorul Său nu pe temeiul cinstei ce o găteşte celor buni, ci al pedepsei care-i aşteaptă pe cei răi. De aceea a şi adăugat:

„Iar dacă va zice sluga cea rea în inima sa: „întîrzie domnul meu să vină! „şi va începe să bate pe celelalte slugi şi să mănînce şi să bea cu beţivii, veni-va domnul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi o va tăia pe ea în două şi partea ei cu făţarnicii o va pune. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”.

Iar dacă cineva ar spune: „Ai văzut ce gînd îi poate trece slugii prin minte, dacă nu e cunoscută ziua aceea, că spune: „întîrzie domnul meu!”, eu îi voi răspunde că un astfel de gînd îi trece slugii prin minte, nu pentru că nu ştie ziua, ci pentru că e rea. De ce nu i-a trecut gîndul acesta prin minte slugii celei înţelepte şi credincioase? Ce spui, slugă ticăloasă? Chiar dacă întîrzie acum domnul tău, totuşi trebuie să te aştepţi că are să vină odată şi odată! Pentru ce nu te îngrijeşti?

De aici cunoaştem că Domnul nu întîrzie; sluga cea rea a gîndit asta, nu Domnul. De aceea o şi mustră. Că Domnul nu întîrzie, ascultă-l pe Pavel, care spune: „Domnul este aproape! Nimic să nu vă îngrijoreze!””‘; şi: „Cel ce va să vină va veni şi nu va întîrzia”.

Tu însă ascultă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos şi află din ele că Domnul aminteşte necontenit că e necunoscută ziua aceea, ca să arate slugilor Sale că neştiinţa aceasta este spre folosul lor, că neştiinţa aceasta este în stare să-i deştepte şi să-i scoată din trîndăvie. N-are nici o însemnătate dacă unele slugi n-au cîştigat nimic de aici; nici din celelalte ajutoare ale lui Dumnezeu mulţi n-au tras nici un folos; cu toate acestea Dumnezeu nu încetează de a-Şi face lucrul Său.

– Dar ce spune prin cuvintele următoare: „Va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie”?

– Spune că o va pedepsi cumplit.

Vezi că Hristos pretutindeni vorbeşte de acelaşi lucru, de neştiinţa zilei şi a ceasului aceluia? Ne arată că ne este de folos această neştiinţă, că ne face să fim totdeauna pregătiţi. Aceasta caută Domnul, ca noi să priveghem totdeauna. Şi pentru că totdeauna păcătuim cînd trăim în huzur, iar în necazuri ne cuminţim, de aceea Hristos, cu orice prilej, spune că atunci vin relele peste noi cînd sîntem tihniţi şi fără de griji. Şi după cum a arătat asta mai înainte prin pilda celor de pe timpul lui Noe, tot aşa spune şi acum: Cînd sluga aceea se îmbată, cînd bate, atunci vine şi pedeapsa cumplită.

Să 38 nu ne uităm însă numai la pedeapsa gătită aceluia, ci să căutăm să nu facem şi noi, fără să ne dăm seama, aceleaşi fapte. Slugii aceleia i se aseamănă toţi cei care au bani si averi si nu le dau celor nevoiaşi. Şi tu eşti iconom al averilor tale şi nu mai puţin decît cel ce chiverniseşte averile Bisericii. După cum acesta nu are puterea să împrăştie fără rost şi la întîmplare cele date de voi pentru săraci, pentru că au fost date pentru hrana săracilor, tot aşa nici tu nu poţi împrăştia fără rost şi la întîmplare averile tale. Chiar dacă averea o ai moştenire de la părinţi -şi aşa ai tot ce ai -, totuşi şi aşa toate ale tale sînt ale lui Dumnezeu. Apoi dacă tu pretinzi ca banii pe care i-ai dat Bisericii să fie chivernisiţi cu scumpătate, crezi, oare, că Dumnezeu nu-ţi va cere socoteală cu mai multă asprime de averea încredinţată ţie, crezi, oare, că va suferi să-I cheltuieşti averea fără rost şi la întîmplare? Nu se poate asta, nu se poate! De aceea ţi-a dat averea, ca să le dai celor săraci hrană la timp.

– Ce înseamnă la timp?

– înseamnă atunci cînd au nevoie, atunci cînd sînt flămînzi. După cum tu pui un om ca să administreze averile tale, tot aşa şi Dumnezeu te-a pus pe tine administrator şi vrea ca să cheltuieşti averile cum trebuie. De aceea ţi-a şi lăsat averile – deşi putea să ţi le ia -, tocmai pentru ca să ai prilej să faci fapte bune, pentru ca, punînd averile spre trebuinţa altora, să facă şi mai călduroasă dragostea dintre oameni. Tu însă ai primit de la Dumnezeu averea şi nu numai că n-o dai celor nevoiaşi, ba îi mai şi baţi. Dacă a nu da este un păcat, apoi bătaia ce iertare mai poate avea?

După părerea mea, Hristos face aluzie aici la oamenii care se poartă rău cu semenii lor, la oamenii lacomi şi hrăpăreţi, arătîndu-le ce mare vină au cînd îi bat pe cei cărora li s-a poruncit să-i hrănească. După părerea mea face aluzie şi la cei care o duc în chefuri. Mare osîndă atîrnă deasupra chefliilor! „Mănîncă şi bea cu beţivii”, a spus Hristos pentru a arăta îmbuibarea. Nu pentru aceasta ai primit, omule, avere, ca s-o risipeşti în chefuri şi petreceri, ci ca s-o cheltuieşti în milos- tenii! Crezi, oare, că averile ce le ia sînt ale tale? Nu! Ţi-au fost încredinţate ţie de Dumnezeu averile săracilor, fie că le ai prin muncă dreaptă şi cinstită, fie că le ai moştenire de la părinţi. Crezi, oare, că Dumnezeu nu ţi le-ar fi putut lua? Dar n-o face, pentru că vrea ca tu să fii stăpîn cînd eşti darnic cu cei nevoiaşi.

Te rog să te uiţi şi ai să vezi că, în toate pildele Sale, Hristos osîndeşte pe cei care nu întrebuinţează averile lor pentru ajutorarea celor săraci. Nici fecioarele cele nebune n-au fost osîndite pentru că au răpit averi străine, ci pentru că n-au dat săracilor averile lor 39 ; nici cel ce a ascuns talantul în pămînt n-a fost osîndit pentru că a fost un lacom, ci pentru că nu şi-a înmulţit talantul dat 40 ; nici cei care au trecut cu vederea pe cei flămînzi nu sînt osîndiţi pentru că au răpit averile străine, ci pentru că n-au împărţit la săraci averile lor 41, ca şi sluga aceasta.

Să auzim toţi cîţi ne îmbuibăm, toţi cîţi cheltuim în ospeţe costisitoare bogăţia, care nu-i a noastră, ci a celor nevoiaşi şi săraci. Să nu-ţi închipui că averile sînt ale tale, din pricină că Dumnezeu, din larga Lui iubire de oameni, ţi-a poruncit să le dai ca din ale tale. Ţi le-a dat ca să poţi ajunge şi tu virtuos. Nu socoti, dar, că sînt ale tale averile pe care la ai! Nu! Cînd îi dai săracului, îi dai averile lui. N-ai spune că împrumutînd pe cineva cu bani, ca să facă vreo negustorie, că banii pe care i-ai dat cu împrumut sînt ai lui. Tot aşa şi cu averile tale. Ţi le-a dat Dumnezeu ca să neguţătoreşti cerul. Nu face, dar, pricină de nerecunoştinţa covîrşitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Gîndeşte-te ce fericire este că putem găsi după botez o cale care sa ne dezlege de păcate! Dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Daţi milostenie!”, cîţi n-ar fi spus: „O, de-ar fi cu putinţă să dăm averile noastre ca să scăpăm de muncile cele viitoare!” Dar pentru că-i cu putinţă asta, oamenii au ajuns din nou nepăsători.

– Dau însă milostenie! mi se spune.

– Şi ce-i cu asta? Niciodată n-ai dat cit a dat văduva aceea care a pus în cutia bisericii doi bănuţi 43, dar, mai bine spus, n-ai dat nici jumătate, nici cea mai mică parte din cit a dat ea; căci cea mai mare parte din averile tale o arunci pe cheltuieli netrebnice, în ospeţe, în beţii, în desfrîuri; uneori inviţi tu oaspeţi, alteori eşti tu invitat; uneori cheltuieşti tu, alteori sileşti pe alţii să cheltuiască, ca să-ţi fie îndoită şi osînda; şi pentru cele ce însuţi faci şi pentru cele ce îndemni pe alţii să facă. Uită-te că şi această învinuire i se aduce slugii! „Mănîncă şi bea cu beţivii”, spune Domnul. Nu pedepseşte numai pe beţivi, ci şi pe cei care sînt cu ei; şi pe bună dreptate, că odată cu stricarea lor, mai fac şi pe semenii lor să-şi piardă mîntuirea. Or, nimic nu mînie atîta pe Dumnezeu cît dispreţul ce-l arăţi îndatoririlor ce le ai faţă de semenii tăi. De aceea Dumnezeu, arătîndu-Şi mînia, a poruncit să fie tăiată în două sluga aceea; de aceea a şi spus că dragostea este semnul după care se cunosc ucenicii Lui 44; pentru că neapărat cel ce iubeşte poartă grijă de buna stare şi de mîntuirea celui pe care îl iubeşte.

Să mergem, dar, pe această cale, pe calea milosteniei, că aceasta mai cu seamă este calea care ne urcă la cer; este calea care ne face imitatori ai lui Hristos, este calea care ne face să fim, pe cît ne este cu putinţă, asemenea lui Dumnezeu. Uită-te acum cît de necesare sînt virtuţile care îşi au sălaşul pe această cale. Şi dacă vreţi, să le cercetăm şi să le judecăm aşa cum le-a gîndit Dumnezeu. Să ne închipuim două căi pentru o bună vieţuire: pe una din ele să meargă cel care se îngrijeşte numai de cele ale lui, pe cealaltă să meargă cel care se îngrijeşte şi de cele ale aproapelui său. Să vedem care din aceste căi merită mai multe laude, care cale ne duce spre vîrful virtuţii. Cel care merge pe cea dintîi cale, cel care caută adică numai pe cele ale lui, este tare învinuit de Pavel – iar cînd spun Pavel, spun Hristos -, celălalt, cel care merge pe calea cea de-a doua, este lăudat şi încununat.

– De unde se vede asta?

– Ascultă ce spune Pavel de unul şi ce spune de celălat. „Nimeni să nu caute ale sale, spune el, ci fiecare pe cele ale aproapelui”. Vezi, că pe unul îl dezaprobă, iar pe celălalt îl dă ca pildă? Şi iarăşi: „Fiecare din voi să caute să placă aproapelui său în bine spre zidire”. Apoi, pe lîngă îndemn, şi laudă nespusă: „Că şi Hristos nu Şi-a căutat plăcerea Sa”. îndestulătoare sînt cuvintele acestea ca să arate de partea cui e biruinţa. Dar ca biruinţa să fie vădită, să vedem care faptă bună se mărgineşte numai la noi şi care faptă bună trece de la noi la alţii. Postul, culcatul pe pămînt, trăitul în feciorie, castitatea aduc cîştig numai celor ce le săvîrşesc; milostenia însă, învăţarea altora, dragostea trec de la noi la aproapele. Şi despre asta auzi-l tot pe Pavel, care spune: „De aş împărţi averile mele, de aş da trupul meu sa-l ardă, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”.

Vezi că dragostea este prin ea însăşi cu strălucire lăudată şi încununată? Dar dacă vreţi, să o punem faţă în faţă cu un al treilea caz. De pildă, un om să postească, să trăiască în castitate, să sufere mucenicia, să-i fie ars trupul; iar un altul pentru ajutorarea aproapelui să amîne mucenicia, dar nu numai să o amîne, ci chiar să fugă de mucenicie. Care din aceştia doi va fi mai slăvit după plecarea de aici? Ca să răspund la această întrebare n-am nevoie de multe cuvinte, nici de îndelungată ‘demonstraţie. Fericitul Pavel hotărăşte şi spune: A mă desface şi a fi împreună cu Hristos este mai bine; dar a rămîne în trup, este mai de trebuinţă pentru voi” 49 . Vezi, dar, că Pavel a pus ajutorarea aproapelui mai presus de plecarea la Hristos? Că a face voia lui Hristos înseamnă mai cu seamă a fi împreună cu Hristos; iar voia lui Hristos nu este alta decît a te îngriji de folosul aproapelui.

Vrei să-ţi dau şi al patrulea caz? Hristos îl întreabă pe Petru: „Petre, Mă iubeşti tu oare?”; apoi îi spune:’ „Paşte oile Mele” 50. De trei ori i-a pus această întrebare şi de trei ori i-a spus că aceasta este dovada dragostei 51. Hristos n-a spus aceste cuvinte numai preoţilor, ci fiecăruia dintre noi, cărora ni s-a dat în grijă chiar o mică turmă. Să nu dispreţuieşti turma pentru că e mică. Că „Tatăl Meu, spune Hristos, a binevoit întru ei” 52. Fiecare dintre noi are o oaie; să o ducă fiecare la păşunile ce-i priesc. Bărbatul, cînd se scoală din pat, să nu caute altceva decît să facă şi să spună ceea ce poate face mai credincioasă toată casa lui.

Femeia iarăşi să fie gospodină; dar înainte de această grijă să aibă o altă grijă mai de neapărată trebuinţă, anume ca întreaga ei casă să săvîrşească cele cereşti.

Dacă în treburile cele lumeşti ne străduim să punem îndatoririle noastre obşteşti înaintea grijii ce o avem de casă, ca nu cumva din pricina neglijării acestora să fim bătuţi, tîrîţi în piaţă şi umiliţi în fel şi fel de chipuri, cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cînd e vorba de cele duhovniceşti, să punem mai presus de toate celelalte îndatoririle ce le avem către Dumnezeu, împăratul tuturora, ca să nu ajungem acolo unde-i scrîşnetul dinţilor. Să căutăm să săvîrşim acele virtuţi care odată cu mîntuirea noastră pot aduce mari foloase şi semenilor noştri. O putere ca aceasta are milostenia, o putere ca aceasta are rugăciunea. Dar, mai bine spus, chiar rugăciunea ajunge prin milostenie puternică şi înaripată. Că spune Scriptura: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” 53 . Nu numai rugăciunea îşi are în milostenie tăria ei, ci şi postul.

Dacă posteşti fără să faci milostenie, postul nu mai e socotit post; cel care posteşte, fără să facă milostenie, e mai rău decît unul care se îmbuibează, decît un beţiv; şi cu atît mai rău cu cît nemilostenia e mai mare păcat decît huzurul şi petrecerile. Dar pentru ce vorbesc de post? Chiar dacă trăieşti în castitate, chiar dacă trăieşti în feciorie, rămîi în afara cămării de nuntă dacă nu faci milostenie.

Şi totuşi, ce virtute poate egala fecioria care, din pricina superiorităţii ei, nici în Noul Testament nu are poruncă de lege şi totuşi este izgonită din cămara de nuntă dacă nu-i însoţită de milostenie. Dacă cei care trăiesc în feciorie sînt aruncaţi afară pentru că n-au făcut milostenie cu dărnicia cuvenită, cine va putea dobîndi iertare fără milostenie? Nimeni; ci va pieri neapărat cel ce nu are această virtute. Dacă în treburile cele pămînteşti nimeni nu trăieşte pentru el însuşi, ci şi meşteşugarul şi ostaşul şi plugarul şi negustorul cu toţii lucrează pentru binele obştesc şi pentru folosul aproapelui, cu mult mai mult trebuie să facem asta în treburile cele duhovniceşti. Că aceasta înseamnă mai cu seamă a trăi: dacă trăieşti numai pentru tine, fără să-ţi pese de toţi ceilalţi, trăieşti de prisos, nu mai eşti nici om şi nici nu faci parte din neamul omenesc.

Dar mi s-ar putea spune:

– Ce? Să neglijez interesele mele şi să mă ocup de ale altora?

– Nu înseamnă că-ţi neglijezi interesele tale cînd te ocupi de ale altora. Omul care se ocupă de nevoile altora nu supără pe nimeni, ci pe toţi îi miluieşte, pe toţi îi ajută după puterile lui; pe nimeni nu jefuieşte, pe nimeni nu nedreptăţeşte; nu fură, nu dă mărturie mincinoasă; se depărtează de orice păcat, îmbrăţişează orice faptă bună; se roagă pentru duşmani, face bine celor ce-l duşmănesc; nici nu va ocărî pe cineva, nici nu-l va vorbi de rău, chiar de ar auzi că l-a vorbit acela de rău de mii şi mii de ori, ci va spune cuvintele apostolice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” 54. Dar dacă urmărim numai interesele noastre, atunci negreşit nu vom urmări deloc binele semenilor noştri.

Convinşi fiind din toate acestea că nu e cu putinţă să ne mîntuim de nu urmărim folosul obştesc al semenilor noştri şi uitîndu-ne şi la sluga aceea care a fost tăiată în două şi la cel ce a ascuns talantul în pămînt, să apucăm această cale de care v-am vorbit, ca să avem parte şi de viaţa cea veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi s-o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.