Pomenirea Sfantului VARVAR (Barbar). Cum un mare talhar ucigas a ajuns Sfant…
În luna mai, în ziua a şasea, pomenirea sfântului Varvar (Barbar).
Sfântul Mucenic Varvar, un fost tâlhar din Grecia, a comis multa vreme furturi, santaje si crime. Dar Dumnezeu, care nu doreste moartea pacatosului, l-a intors la pocainta. Odata, in timp ce-si admira prada stand intr-o pestera, harul divin i-a atins inima, îndreptându-i gândurile spre moartea de care nu putem fugi si spre infricosatoarea judecata. Gandindu-se la multimea de fapte rele pe care le-a adunat s-a întristat si s-a hotarat sa puna început bun, spunând: „Hristos nu a respins rugaciunea tâlharului care era pe cruce langa EL; ma rog sa nu ma piarda nici pe mine in mila lui fara margini”
Varvar si-a lasat toate bunurile in pestera si a mers spre cea mai apropiata biserica. Acolo si-a dezvaluit toate pacatele preotului si a cerut iertare de relele facute. Preotul l-a primit in casa sa iar Sf. Varvar s-a pus pe coate si genunchi, deplasandu-se ca un animal in patru labe, pentru ca nu se credea vrednic sa fie numit om. In gospodaria preotului el a trait cu vitele, mâncând cu acestea si considerandu-se cel mai rau dintre toate creaturile. Dupa ce a primit iertare de pacatele sale, Sf. Varvar a plecat in padure unde a trait timp de 12 ani, gol, fara imbracaminte, suferind de frig si caldura. Corpul lui s-a innegrit de tot de murdarie si de arderea soarelui.
In cele din urma, Sf. Varvar a primit un semn de sus ca a primit iertare si ca va muri ca mucenic. Intr-o zi au venit niste negustori acolo unde se nevoia Sf. Varvar. Acestia vazand ceva ca se misca in iarba deasa din fata lor, au slobozit mai multe sageti in acea directie gandind ca e vorba de vreun animal. Ajungand mai aproape s-au ingrozit cand au vazut ca au ranit mortal o fiinta umana. Sf. Varvar i-a rugat sa nu-l planga si dupa ce le-a povestit cine este, i-a rugat pe acestia sa mearga la casa preotului unde a locuit el si sa-i spuna ce s-a intamplat.
Apoi Sf. Varvar si-a lasat duhul in grija lui Dumnezeu. Preotul care l-a spovedit pe fostul tâlhar, i-a gasit corpul neinsufletit care stralucea cu o lumina dumnezeiasca si l-a ingropat in locul in care a fost ucis. Dupa aceea, a inceput sa curga mir din mormantul sfantului, care a vindecat multe boli grele. Moastele sale sunt la Manastirea Kellios din Thesalia, langa orasul Larissa.
Sursa: https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/sinaxar.php?date=1683331200
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
imi aduce aminte de asta:
https://www.chilieathonita.ro/2021/06/12/pocainta-talharului-o-poveste-cutremuratoare-pe-care-p-pimen-vlad-o-stie-de-la-p-cleopa/
Zic sfintii parinti ca in iad nu auzi niciodata iarta-ma sau Doamne miluiește, ca daca diavolii ar zice asta s-ar mântui
ApreciazăApreciază
Ciprian-Ionut Panait
Sub nici o forma, DRACII NU VOR AVEA PARTE DE MANTUIRE. O intamplare cu Sfantul Cuvios ANTONIE CEL MARE. Despre APOCATASTAZA
https://saccsiv.wordpress.com/2010/05/08/22sub-nici-o-forma-dracii-nu-vor-avea-parte-de-mantuire-o-intamplare-cu-sfantul-cuvios-antonie-cel-mare-despre-apocatastaza/
ApreciazăApreciază
De aceea am si zis DACA . Si in istorisirea ta apare asta: ca in teorie ar fi posibil, dar in practică nu. Ce vroiam sa subliniez era importanta actului de a iti cere iertare cand ai greșit si de multe ori si chiar cand fratele tau are doar impresia ca i-ai gresit.
ApreciazăApreciază
am citit și recitit cu atenție textul. Aveți idee ce s-a întâmplat cu ce a strâns tâlharul Varvar în peșteră, sau locația peșterii ? Întreb pentru un prieten 🙂
ApreciazăApreciază
Mihai,…tu din tot textul vieții sfântului…te-a oprit interesul tocmai la bogățiile strânse de Varvar pe când era tâlhar?
Ce a strâns în peșteră…i-a anunțat prin preot pe săteni sa se duca să-și ia fiecare ce i s-au furat, sau la moștenitorii celor tâlhăriți…așa că nu a rămas nimic acolo în peșteră .
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Parodoxul este ca citim acest blog pentru lucrurile create….
Ce s-a strans in pestera sau chiar locatia apartin categoriei lucrurilor create.
Harul care este necreat, desi catolicii il considera creat in mod eretic, este mobilul actiunii sau cel care provoaca sau produce minunea in Crestinism!
Sfantul ierarh Spiridon care avea harul necreat din belsug in inima sa a prefacut un sarpe in galbeni de aur ca sa ajute un om in nevoie, apoi cand i-a fost inapoiat aurul l-a readus in starea de sarpe.
De aici intelegem si faptul ca sfintii prin colaborarea cu harul necreat ajung dumnezei dupa har.
Deci naratiunea care ne prezinta viata sfantului Varvar scoate in evidenta harul care este necreat si este cu mult superior lucrurilor create.
Astfel, putem constata ca mare parte din cititori acestui blog au partasie mult prea mica cu harul care se explica prin ecranarea fata de subiectele articolelor postate de Fratele Vasile pe teme biblic-patristice: Apocalipsa etc
Aceste cuvinte ale sfintilor parinti nu sunt pur si simplu informatie. Cuvintele acestea patristice poarta in ele nevazut harul necreat si cine le respinge se ecraneaza fata de harul necreat, energia dumnezeiasca care izvoraste din Cuvantul Intrupat Hristos Dumnezeul-Om.
In Patericul egiptean, exista un caz in care un monah se leapada de monahism si de crestinism dupa ce s-a amorezat de o femeie, fiica unui popa idolesc.
Popa idolesc care pusese aceasta conditie monahului sa se lepede de Hristos, merge in sanctuarul lui sa-l intrebe pe diavol, daca poate sa-i dea fata de sotie monahului apostat.
La care dracul ii spune popii idolesc:
„Nu-i da fata de sotie ca Hristos nu s-a departat de la monah ci cu harul Lui inca il ocroteste”.
Reintorcandu-se la apostat, popa idolesc ii spune: „Nu pot sa-ti dau fata de sotie pentru ca inca Hristos iti ajuta”
Atunci monahul auzind, s-a umilit: „daca eu, ticalosul, m-am lepadat de Hristos si Mantuitorul nu s-a departat de la mine, cum sa nu fiu dator si recunoscator sa alerg prin pocainta la Hristos?”
Si, pocaindu-se monahul si-a revenit din cadere.
In concluzie minunea savarsita de Hristos cu fiecare dintre noi este harul necreat al pocaintei care ni se ofera in dar de catre Mantuitorul.
Lucrurile create care ne-au inlatuit in pacate prea putin mai conteaza cand crestinul dobandeste arderea inimii de mistuirea dorului de Hristos!
Parintele Nicolae Steinhardt scria:
La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi.
Îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.
Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă! (Nota bene)
Atîta timp cît nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Numai în Crestinism în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte Mantuitorul s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin cel mai cutremurător şi anti-contabilicesc – deci şi cel mai scandalos – act: prin pocainta sau metanoia.
Ne pomenim atât de puțin pregătiți a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră și de fierbinte ar fi căința noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi și e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puțin înclinat prin însăși firea lui căzută a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai dăinuiește în cugetul său, împotrivindu-se învățăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoși, drepți și buni a venit în lume ci pentru cei păcătoși. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor și aspru judecător; Hristos desăvârșește revelația și ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare și mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.
De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că și pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârșite de ei întrec până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta își are obârșia în teama de Domnul, în umilință, scrupul și delicatețe a conștiinței, e tămăduitor și bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinței, în puterea și bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, și e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulență să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluția problemei: “Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiții; nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi”. Până aici textul e constatator și rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă și apare făgăduința iertării dacă s-a ivit căința. Metanoia răstoarnă situația și deschide orizontul mântuirii: “Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi și Efes. 2 și 5, 5-8.)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliți spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal și scandalos, în fapt profund ortodox și adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toții pierduți, nici unul nu va ieși izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă și contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”)
Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea și nădejdea noastră, drept în înțelesul strașnic și neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptății”, adică al unei dreptăți mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăți de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci și patru de ore stă pe tronul dreptății numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate și voiește să ne ierte și să ne mântuiască.
A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești.
Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem așa, să ne rugăm a fi tămăduiți de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte și nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic și nu s-a îndoit de voința iertătoare a Învățătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă și bunăvoință.
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia
n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne” lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.
Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii – rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
In volumul „vietile sfintilor” pe luna mai, editata de manastirea Sihastria, apare in hagiografia sfantului Varvar, aceasta propozitie:
„Acestea socotind in sine, s-a sculat si n-a spus nimic tovarasilor sai”.
Deducem ca era vorba de o banda sau de o ceata de talhari.
Inca un lucru ar fi de mentionat, ca harul necreat nu lucreaza automat si mecanic, caci daca ar fi asa, ar fi trebuit sa-i converteasca robotic pe toti acei tovarasi de talharie ai lui Varvar.
Asta inseamna ca fiecare va fi judecat dupa harul cu care a fost inzestrat de Hristos, si dupa masura vasului sufletului lui.
Ca pot fi vase mici, mijlocii si mari.
Fiecare dintre noi trebuie sa-si umple vasul sufletului cu har la masura lui.
Deci exista o diferentiere si gradualitate la membrii Trupului Bisericii lui Hristos si nu exista imitare identica.
Adica nu toti pot ajunge la isprava nevointei si muceniciei lui Varvar ci numai straduindu’se printr-o analogie in duh, nu identic.
Dar cu niciun chip nu va fi vreo scuza pentru cei care au citit acest blog doar ca informatie si nu miscat deloc spre a-si umple vasul sufletului la masura lor!
ApreciazăApreciat de 1 persoană