Zgomotul, o lipsa a harului
Sursa: https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/zgomotul-lipsa-harului-118683.html
Zgomotul arata o lipsa a harului, iar linistea este un rod al prezentei lui Dumnezeu. O viata zgomotoasa este una petrecuta in afara lui Dumnezeu, in timp ce omul in care se salasluieste harul devine izvor de pace, odihna si liniste, atat lui, cat si celor de langa el.
„Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.” Astazi s-au implinit cuvintele Sfantului Antonie cel Mare, cand omul care isi doreste liniste si odihna in jurul lui este vazut fie ca depresiv, fie avand nervii extrem de solicitati.
Cat de greu mai poate fi gasit un loc linistit. Tipete ale celor ce se cred singuri pe strada, injuraturi in trafic, frane, claxoane, macarale, motoare, betoane sparte si zidite la loc, tramvaie, reclame audio pe strazi si prin autobuze, boxe tot mai imputernicite, sunete tot mai multe si mai tari.
Atat de tare fuge omul de liniste si de sine insusi, incat pana si in liftul de la serviciu am intalnit incorporat un radio, ca nu cumva cele cateva secunde dintre etaje sa le petreaca omul cu sine. Sa nu mai vorbesc de noile cabine de dus cu radio si mp3. Oare ce va urma ?!
Omului ii este frica de de a ramane singur cu sine insusi, caci ii este frica de ce ar gasi sau nu in inima lui. Saracia din mintea si inima omului de astazi se vede abia atunci cand ii iei totul de langa el, cand il lasi doar cu el insusi. Abia atunci el are sansa sa se vada pe el insusi, asa cum este el de fapt.
Diavolul si lumea nu-l lasa pe om sa petreaca in liniste din teama ca acesta sa nu-si dea seama de lipsa de valoare a acestei lumi, ca nu cumva el sa constientizeze dependenta lui de stupefiantele zilnice, precum ziare, stiri, televizor, persoane publice, sport, telefon, etc. „Stricatu-s-au oamenii si urati s-au facut intru indeletnicirile lor.” (Psalm 13, 1)
De ce au fugit sfintii din sate si orase ?
„Oamenii care doresc linistea parasesc orasele si imbratiseaza pustia. (…) Adeseori m-am rugat sa nu mai fie nevoie de manastiri. As dori sa fie in lume atat de mare intelegere si buna randuiala, incat nimeni sa nu mai simta nevoia sa fuga in pustie. (…) Ma rog sa ne bucuram de o pace atat de adanca in lume (…) incat nu numai sa nu fie nevoie ca locuitorii oraselor si ai satelor sa ia drumul muntilor, dar chiar si cei ce locuiesc de mult timp, ca niste surghiuniti, in pustiu si in munti, sa se intoarca din nou in orasele si satele lor.” (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Daca sfintii acelor vremuri au fugit in pustie pentru ca in lume nu mai era liniste – intr-o vreme in care nu era curent electric, motoare, boxe, industrie -, oare ce ar trebui sa facem noi ?!
Nu spun ca trebuie sa fugim in pustie, insa ar trebui sa tanjim dupa liniste si tacere. Dorul fata de o vietuire linistita, parasita de viteza si zgomotul societatii contemporane, este un dor ce se va naste, mai devreme sau mai tarziu, in sufletul fiecarui crestin.
Tacerea si petrecerea in liniste este o asceza contemporana
Tacerea si petrecerea in tacere este o asceza ce poate parea multora drept nebunie sau ceva copilaresc. Paul Evdokimov spune acesta, zicand astfel: „Tebaida eroica impunea posturi extreme si nevointe; astazi, batalia se deplaseaza insa pe alte pozitii (…) eliberarea de orice nevoie de dopaj: viteza, zgomot, excitante, alcooluri de tot felul. Asceza ar fi mai degraba odihna impusa, disciplina calmului si a tacerii (…) in care omul regaseste facultatea de a se opri pentru rugaciune si contemplare, chiar si in inima tuturor zgomotelor lumii.”
Si parintele Alexander Schmemann observa aceasta teama a omului de a petrece in liniste: „Nevoia permanenta de muzica descopera incapacitatea omului modern de a se bucura de liniste, de a o intelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simpla absenta, ci tocmai ca pe o prezenta si ca pe o conditie pentru orice prezenta reala.”
Teodor Danalache
Cititi va rog si:
Ne apropiem de finalul celor spuse de demoni in “Marsul Distrugatorului”
Idealizarea pustiei o fac doar cei ce n-au(încă)parte de ea decât din cărți.
În realitate, Vrăjmașul are grijă să o transforme într-un război și un iad adevărat.
Dar și Domnul într-un rai, când și când, cu atât mai neprețuit.
De aceea, totuși, nu contenește să-I mulțumească,
cel ce a luat Calea aceasta îngustă de spini și răni, dar fără întoarcere,
întrucât însuși Acela îl ține tot mai strâns și-l momește cu limanul de dor al mântuirii
și chiar al Feței Sale.
Lumini, și umbre adânci și grele, și iarăși lumini, către Lumină.
Zicea cineva:
În fiece ființă umană
înfricoșătoare singurătăți stau
sub amăgitoare vitalitate
adunate într-un Abis întunecat
în care Chipul de la început nu mai este,
spațiu încremenit străbătut
doar de strigătul mut al ultimei deznădejdi
îndreptat spre Cel ce Singur
Unul Este, și poate iubi și învia.
Obosiți…la capătul vieții, firul nădejdii e sfârșit
și tot mai des ne împresoară din adânc
o îndoială grea ca un blestem din veacuri,
originară ură ce-și schimbă chipul veșnic iluzoriu,
arzând mocnit din străfund de existență –
de o numești și o înfrunți –
orice iubire și-adevărat fiindă frumusețe,
lăsându-ne pustii și goi de rostul atât de bine știut,
ordonator în bunele zile apuse acum…
obosiți, o Doamne, și deznădăjduiți
de această surdă luptă – cuprinși de groază ne temem –
inutilă, pentru speranța, chiar neștiută, a Omului
străpuns până în măduva oaselor
și până în rărunchii cărnii
și încă în al duhului nădăjduitor abis,
de această neagră viață atotdistrugătoare
mimând la nesfârșit viclene chipuri
de lumină, dreptate sau iubire
hrănite din Cele veșnic vii și-adevărate,
convenție urâtă, ce-și zice civilizată,
de ființe – umane oare ? –
cu măști realizate și triumfătoare
ori abjecte și demonizate de crima fratelui
și încă triste și împietrite de nonsens –
profund bolnavi schimonosiți
mințindu-se ei înșiși și unii pe ceilalți
în fiecare zi a soarelui și fiece clipă a eternității,
că totul e o.k., da da,
alunecând inexorabil și fără de știință
în Marea Mistificare, în falsa lumină pustiitoare
– chipul iluzoriu și rânjetul scrâșnit
al deplinului nimic negru Neant…
De-acum numai cu Iov și bravii vechi părinți
se mai așterne și ridică sufletul nostru
din Moartea somnului adânc și fără vis.
Dar tu, Doamne, unde ești ?
Unde ești Doamne
Dumnezeul nostru
în iadul acesta fără răgaz
la limita vieții și a neobositei groaze ?
Cum vom regăsi orizontul clar
și statornica încredințare Iubirii Tale ?
Dăruiește-ne, astăzi,
răbdarea și smerenia trează,
libertatea roditoare
în pacea de Sus a fiecei zile.
Redă-ne Voii Tale.
Doamne, de ce-am rănit Viața
Ea albă, curată
Neprihănită
Așa cum Mâinile Tale
au cântat-O-n Iubire
pe strune de Duh
ca Vad spre lume ?
O Doamne, cum vom putea vreodat’
să uităm
Să ne dibuim din Păcat
Lumina
Ea albă, Fecioară
Scară
din lume-napoi…?
În lume rămânând
Transfigurând…
Miluiește-ne pe noi
Doamne
Dumnezeule cel Mare și Bun
Al nostru
Părinte al tuturor făpturilor
Cele știute și neștiute
Ale Tale
Te slăvesc pe Tine Doamne,
Miluiește-ne pe noi.
Binecuvintează iubirile noastre
Întru Iubirea Ta
Viețile noastre întru durerile noastre
Ale Vieții Tale
Jertfă
Rodind Dragostea,
Mulțumire Doamne
În Pământul făpturilor Tale.
Din psalmii Vieții
Rugându-ne odată cu bărbații sfinți
Pătrunși de Duh
Am cugetat că acest Frumos și-Adevărat
Nu știm să fie așa, precum aici, niciunde
Plăsmuit în virtute
În puterea Iubirii –
Cutremurați, rărunchii ființei
Rotunjesc lumina Realului acela viu și nestricat
Adeverind plămada lăuntrică a lumii
Frumusețe fiindă
Strălucind clară sensul Unul
Izvodind cald Iubirea
Țesută în prezentul-veșnic viu și necurmat al Vieții
Totul este aici
Înflăcărată, Dragostea
Preschimbă Omul, rostindu-l din el însuși
Dar totuși mai știut făcându-l
În sine și în inima vie a lumii
Râurile Vieții izvorăsc dintrânsul
Întorcând în nimicul ignoranței toate zăgazurile
Inundându-l și scăldându-l într-o altă și nouă fiire
Și deodată cu el, largul și înaltul și adâncul
Întinderea toată a unui alt Chip
Înviat în Frumusețe.
Totul este plin.
Totul este gol.
Totul este transparent și viu deodată.
Ziuă
E toată întinderea.
Lumină, cât vezi cu ochii
Numai Lumină.
Și iată, vinul rubiniu și scânteietor al inimilor noastre
Cântă bucuria
În Pământul Făgăduinței.
ApreciazăApreciază
https://www.g4media.ro/papa-francisc-le-ureaza-bun-venit-refugiatilor-adusi-in-europa-de-organizatii-crestine-pe-culoare-umanitare.html#comments
ApreciazăApreciază
„Eliberarea de orice nevoie de dopaj: viteza, zgomot, excitante, alcooluri de tot felul. Asceza ar fi mai degraba odihna impusa, disciplina calmului si a tacerii (…) in care omul regaseste facultatea de a se opri pentru rugaciune si contemplare, chiar si in inima tuturor zgomotelor lumii.”
Ce cuvant minunat.
Ce articol de mare folos duhovnicesc si nu numai.
Saccsiv- MULTUMESC, DUMNEZEU sa te pazeasca.
Sa mai pui astfel de articole de aur.
ApreciazăApreciază