„Aboliti familia”

Doctrina illuminati de la 1776:

1) Abolirea monarhiei;

2) Abolirea proprietatii private;

3) Abolirea mostenitorilor;

4) Abolirea patriotismului;

5) Abolirea familiei;

6) Abolirea tuturor religiilor.

Bertrand Russell, 1953:

“Cred ca subiectul cel mai important este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie… Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singura generatie.

Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.“

Foarte multi considera toate acestea ca fiind teoria conspiratiei. Dar nu e…

Iata ce putem citi in articolul Red love, for all de pe THE NEW STATESMAN:

Dragoste roșie, pentru toți

Familia este o modalitate teribilă de a ne satisface dorința de iubire și de îngrijire, potrivit scriitoarei și profesoarei universitare Sophie Lewis. Soluția? S-o abolim.

De Erin Maglaque, 23 Septembrie 2022, The New Statesman

Ilustrație de Matthew Holland

Pentru început, hai să ne desființăm bucătăriile. Pentru negustorul de mătase și filozoful socialist din secolul al XIX-lea Charles Fourier, utopia era casa fără bucătărie. Bărbații și femeile ar trăi în comun, gătind în bucătării comune deschise și cantine gratuite, servind marmelade, produse de patiserie și limonade din abundență. Comunitățile lui Fourier, care au apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea în SUA, și-au construit casele exact așa cum și-a imaginat el. Viața lor în comun le va scuti pe femei – după cum spunea Alice Constance Austin, o feministă radicală și arhitectă utopică – de o „muncă ingrată și fără sfârșit a unui sistem de neconceput, stupid și ineficient, prin care munca ei este confiscată”. După calculele lui Austin, aceste munci se ridicau la pregătirea a 1 095 de mese pe an pentru soții și copiii lor.

Dacă începem prin a ne desființa bucătăriile, ce altceva ne-ar mai putea da gustul de a distruge și de a crea? Un pic de autoguvernare aici, un pic de îngrijire a copiilor organizată în mod colectiv, acolo: începem cu bucătăria și am putea ajunge la o societate complet nouă. Aceasta este premisa politicii revoluționare de abolire a familiei. Scriitoarea și profesoara universitară Sophie Lewis, stabilită în SUA, este cel mai elocvent, mai furios și mai amuzant critic al modului în care familia reprezintă o modalitate teribilă de a ne satisface toate dorințele noastre de iubire, de îngrijire, de hrană. Noua ei carte, ‘Abolish the Family’ (Aboliți Familia), oferă o introducere puternică în lumea de dincolo de nucleul familiei. Lewis este autorul, de asemenea, al incendiarului ‘Full Surrogacy Now’ (2019) (Surogatul matern la putere maximă, acum), care a explorat abuzurile industriei surogatului matern, punând o lupă asupra unor concepte, radical extinse, ale rudeniei.

Familia, argumentează Lewis și alți aboliționiști și feministe, privatizează îngrijirea. Structura juridică și economică a nucleului casnic transformă dragostea și intimitatea în abuz, proprietate, penurie. Copiii ar fi proprietate privată, deținuți din punct de vedere legal și pe deplin dependenți din punct de vedere economic de părinții lor. Munca grea a îngrijirii – îngrijirea copiilor, gătitul și curățenia – este ascunsă și devalorizată, efectuată gratuit de către femei sau, pentru un salariu scandalos de mic, de către lucrătorii casnici. Chiar și cele mai fericite familii, după cum spunea scriitoarea Ursula Le Guin, sunt construite pe „o întreagă substructură de sacrificii, represiuni, suprimări, alegeri făcute sau ratate, șanse asumate sau pierdute, echilibristică de rele mai mari sau mai mici”. Dacă abolim familia, atunci abolim cea mai fundamentală unitate de privatizare, și de penurie, din societatea noastră. Mai multă grijă, mai multă iubire, pentru toți.

Lewis este clarvăzător și ingenios în ceea ce privește reacția inevitabilă la apelurile pentru abolirea familiei. („Așadar! Stânga încearcă acum să o ia pe bunica și să confiște copiii, iar asta ar trebui să fie ceva progresist? Ce naiba?”) Și este adevărat că abolirea familiei, ca și alte mișcări aboliționiste, prezintă anumite neplăceri. Poate că îți iubești familia! Sau poate că pur și simplu îți place să gătești în propria bucătărie. Lewis recunoaște aceste neplăceri și ne cere să ne imaginăm dincolo de ele. Familia nu este, de fapt, bună la a crea intimitate, susține Lewis; familia creează, de fapt, o lipsă de grijă, cu fărâme și resturi de intimitate, care se luptă între părinți suprasolicitați și copii total dependenți, ascunși în spatele ușilor încuiate ale proprietății private.

Abolirea familiei ne cere să luăm în serios ideea că responsabilitatea creșterii copiilor este a tuturor – nu doar a părinților lor. Aceasta este o idee cu o genealogie îndelungată, pe care Lewis o urmărește în istoriile dezordonate ale activiștilor care au încercat să trăiască în conformitate cu o politică familială mai emancipatoare. O întâlnim pe gânditoarea și activista revoluționară rusă Alexandra Kollontai, care a cerut ca „societatea să hrănească, să crească și să educe copilul” și că „afecțiunea îngustă și exclusivă a mamei pentru proprii copii trebuie să se extindă până când va cuprinde toți copiii din marea familie proletară”. Aceasta a reprezentat o dragoste roșie, o dragoste socială, care a spart dragostea strict burgheză a paternității biologice.

În anii 1960, Shulamith Firestone, o feministă radicală, susținea că eliberarea femeilor și a copiilor sunt indisolubil legate între ele și că pot fi realizate doar prin „extinderea rolului de creștere și educare a copiilor, la nivelul întregii societăți”. Mișcarea de eliberare a homosexualilor a organizat o campanie de distribuire a unor fluturași la Convenția Națională Democrată din SUA din 1972, cerând ca drepturile legale pe care părinții le dețin asupra copiilor lor, să fie dizolvate, și „…să se înființeze centre gratuite de îngrijire a copiilor, cu program non-stop, unde poponarii și lesbienele să poată împărți responsabilitatea creșterii copiilor”. Între 1966 și 1975, Organizația Națională pentru Drepturile la Asistență Socială – formată în principal din activiste din clasa muncitoare a femeilor de culoare – a remodelat și a extins programele de asistență socială în afara structurii gospodăriei formate din bărbat ca și întreținător de familie. Deși fiecare dintre acești activiști a pornit de la critici distincte avansând propriile agende, eliberarea copiilor – de familia patriarhală, de proprietatea legală, de dependența economică – a fost esențială pentru ideile lor de transformare socială.

Imaginarul politic al abolirii este încadrat de întrebări dificile despre distrugere și creație și, în cele din urmă, despre natura schimbării sociale. Lewis se inspiră de la Ruth Wilson Gilmore, activistă și teoreticiană a abolirii închisorilor, care susține că abolirea închisorilor nu este doar un sfârșit, ci și crearea a ceva nou: o justiție reală. Familia, ca și închisoarea, pare a fi o parte inevitabilă a țesăturii noastre sociale; și totuși, nu vrem neapărat să știm ce se întâmplă în cadrul ei. Politica aboliționistă înseamnă să ne gândim bine la realitățile acelor instituții – poliția, monarhia, sau aplicarea legii imigrației, ori familia – pe care le considerăm de la sine înțeles ca fiind cele mai naturale și inevitabile în viața noastră, și apoi să lucrăm pentru ceva mai bun. Abolirea aduce o lume nouă care nu ar fi putut fi imaginată înainte de lupta pentru abolirea celei vechi; abolirea, în cuvintele lui Gilmore, ne cere ‘să schimbăm un singur lucru: totul’.

Și totuși, întrebarea despre ce ne dorim în cele din urmă să obținem prin abolirea familiei, este una dificilă. Vrem să refacem sau să reproiectăm acele idealuri de rudenie și îngrijire care, fără îndoială, oferă acum o sursă de plăcere și de refugiu? Este ceva din rudenie răscumpărabil? Partea pozitivă, de afirmare a rudeniei ‘izvorăște, de fapt, din familie’, se întreabă Lewis, sau ‘supraviețuiește în ciuda ei’? Ea pledează pentru cea de-a doua variantă. Dar istoria familiei complică orice descriere directă a transformării sociale. După cum explorează Lewis, scriitoarele feministe de culoare au recunoscut de mult timp locul ambiguu al îngrijirii în cadrul familiilor supuse violenței istorice a sclaviei și a capitalismului rasial.

În eseul său din 2016, ‘The Belly of the World’ (Buricul Pământului), cercetătoarea americană Saidiya Hartman scrie despre acest paradox: munca de îngrijire a femeii de culoare este atât produsul sclaviei, cât și un mijloc de supraviețuire; un refugiu, o sursă creativă de hrană, în fața aceleiași violențe. „Această strălucită și formidabilă muncă de îngrijire”, scrie Hartman, „în mod paradoxal, a fost produsă prin intermediul structurilor violente ale sclaviei, ale rasismului împotriva negrilor, ale sexismului virulent și ale disponibilității.” Lewis tratează această complexitate cu sensibilitate și, cu toate acestea, ajunge la o concluzie dură: chiar și atunci când familia este un „scut pe care oamenii și l-au luat pentru a supraviețui unui război”, trebuie să ajungem să credem că războiul nu trebuie să continue la nesfârșit. „Ce ar însemna să nu mai avem nevoie de familia de culoare?”, se întreabă ea, și cred că vrea să spună: cum ne-am putea imagina o lume în care să nu mai fim nevoiți să ne refugiem unii de alții?

În istoria sa despre aboliționism, Lewis scrie despre o perioadă de 30 de ani, între 1985 și 2015, când abolirea familiei a fost în mare parte ignorată ca obiectiv politic. Colegii mileniali ar putea să recunoască propriile noastre perioade de viață în acea perioadă de 30 de ani și s-ar putea întreba, pe bună dreptate, de ce generația părinților noștri a abandonat astfel de politici. Lewis indică o serie de explicații posibile. Atunci când revendicările radicale ale anilor 1960 au eșuat, feministele s-au retras în nostalgie și în reafirmarea familiei (regretata activistă Barbara Ehrenreich a demisionat: „ne-am gândit pur și simplu că familia este o idee atât de bună încât și bărbații ar putea dori să se implice în ea”). Campania de propagandă reacționară care a asociat viața homosexuală cu pedofilia în timpul erei Reagan, a stins sumar politica mișcării de eliberare homosexuală de îngrijire colectivă a copiilor, și a înlocuit-o cu o agendă strict bazată pe drepturi. Cu siguranță, în propria mea copilărie din clasa de mijloc, conducerea familiei ca o populație de mici antreprenori cu performanțe înalte și investiții mari („prin cântatul la vioară și alte forme de așa-numită, investiție în capitalul uman”, după cum spunea Lewis) era antitetică față de orice fel de politică colectivă sau de o reimaginare emancipatoare a copilăriei.

Lewis recunoaște, de asemenea, că abolirea familiei reprezintă o provocare psihică. La fel ca în cazul tuturor politicilor aboliționiste, abolirea familiei pune sub semnul întrebării unele dintre cele mai profunde noțiuni pe care le avem despre noi înșine: despre rudenie, apartenență, identitate; despre ceea ce considerăm firesc, despre ceea ce poate fi trăit diferit. Dar mă întreb dacă Lewis nu supraestimează cât de terifiantă va fi pentru publicul ei ideea că familia este o „mașină de traume bazată pe raritate”, adică un mod de organizare a societății care închide îngrijirea în cadrul gospodăriei și închide toate tipurile de abuz, neglijență și lipsă de iubire, în spatele unei uși încuiate. Epuizate de pandemia de parenting, confruntate cu o imensă penurie și costuri de îngrijire a copiilor, femeile părăsesc forța de muncă în număr record, iar în SUA, nașterea forțată și penuria de formule pentru bebeluși fac din parentingul de criză o regulă, nu o excepție. Apelul pentru un mod revoluționar de reconfigurare a modului în care ne îngrijim unii pe alții este mai esențial ca niciodată, iar manifestul lui Lewis este o scânteie de nestăvilit pentru imaginația noastră foarte obosită.

Și totuși, Lewis are dreptate, de asemenea, că o critică a familiei rămâne în esență de neconceput în climatul nostru politic. Lista de revendicări formulate de mișcările anterioare de abolire a familiei – servicii gratuite non-stop de îngrijire a copiilor organizate de comunitate; cluburi pentru micul dejun și de după activitatea școlară; bucătării comunitare; programe extinse de bonuri de masă; scutirea de la locul de muncă – acestea erau revendicări de mijloc care acum apar la cel mai îndepărtat orizont posibil al politicii feministe progresiste. La urma urmei, Partidul Laburist face în prezent campanie pe o platformă pentru ‘un viitor în care familiile sunt pe primul loc’, care pare să înceapă și să se încheie cu visul propriei bucătării ipotecate, în care să te degradezi.

În cartea sa de poezii din 1977, Marxism for Infants (Marxism pentru copii), Denise Riley a scris: „astăzi, toate sunt cu adevărat viziuni domestice grandioase,/în Sankt Petersburg, acum Leningrad, avem bucătării comune/ Gătitul este îngrozitor, dar reușim să ne întâlnim cu prietenii noștri”.

Atât feminismul, cât și politica aboliționistă ne cer să ne imaginăm inimaginabilul: ‘să transformăm lumea’, așa cum a scris filozoful Amia Srinivasan, ‘dincolo de a mai putea fi recunoscută’. O sarcină descurajantă. Poate mai ușor ar fi să începem la scară domestică; mai ușor să începem prin a schimba singurătatea bucătăriilor noastre private, pentru a găti împreună cu prietenii noștri și apoi să vedem ce se va întâmpla pe mai departe.

 

Comentariu saccsiv:

Cititi va rog si:

REVOLUTIA BOLSEVICA si SEXUL / Nationalizarea femeilor, orgii publice educative, educatie sexuala cu practica in tabere scolare, abolirea familiei, copiii rezultati apartin statului, parade homosexuale nud, avort fortat / A fost o reusita implementare a DOCTRINEI NOII ORDINI MONDIALE in cea mai mare tara ortodoxa si curand ASA VA FI pe intreg PAMANTUL…

„LE ADUCEM CIUMA” – Rolul freudismului în transformarea valorilor tradiționale din lume