Finlanda: ortodocsii si lutheranii isi vor recunoaste reciproc validitatea Botezului…
ORTHODOX CHRISTIANITY: FINNISH ORTHODOX AND EVANGELICAL LUTHERANS SIGN JOINT DECLARATION ON BAPTISM
CONDUCĂTORUL BISERICII ORTODOXE A FINLANDEI, ALĂTURI DE CEL AL EVANGHELICILOR LUTERANI DIN FINLANDA, AU SEMNAT ÎN ORAȘUL FINLANDEZ TURKU, O DECLARAȚIE COMUNĂ PRIVIND TAINA BOTEZULUI
Publicat pe 03 Octombrie 2022, de Orthodox Christianity
IPS Leo, Arhiepiscop de Helsinki și a toată Finlanda, conducătorul Bisericii Ortodoxe a Finlandei, semnează alături de Tapio Luoma, arhiepiscop de Turku, actualul conducător al evanghelicilor luterani din Finlanda, o declarație comună despre Botez. Foto: ort.fi
Conducătorul Bisericii Ortodoxe a Finlandei alături de cel al evanghelicilor luterani din Finlanda, au semnat săptămâna trecută o declarație comună privind sensul și semnificația Tainei Botezului.
Declarația a fost semnată la catedrala principală a luteranilor, din orașul finlandez Turku, de către IPS Leo, Arhiepiscop de Helsinki și a toată Finlanda, conducătorul Bisericii Ortodoxe a Finlandei, și arhiepiscopul luteran Tapio Luoma, arhiepiscop de Turku, actualul conducător al evanghelicilor luterani din Finlanda, după ce a fost adoptată în cadrul discuțiilor teologice din 20-21 septembrie, informează Biserica Ortodoxă Finlandeză.
Biserica Ortodoxă a Finlandei a fost reprezentată la discuții de către Mitropolitul Ilija de Oulu, Părintele Heikki Huttunen, doctor în teologie, Părintele Mikael Sundqvist, master în teologie, și Soili Penttonen (consilier parohial între anii 2012–2017, membru al adunării bisericești în anii 2016-2017 și membru al consiliului în 2020. A lucrat ca profesoară de religie în estul Helsinkiului și ca profesoară de catehumeni, spune ca are ‘cunoștințe foarte ample despre administrația și viața ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Finlandeze’).
În comentariile sale la semnare, IPS Leo a subliniat că speră ca documentul să ajute bisericile ‘să transmită importanța semnificației Botezului într-un mod mai accesibil’, în contextul în care numărul de botezuri în rândul copiilor este în scădere.
Declarația comună atestă că Botezul a fost instituit ca Taină de către Domnul lisus Hristos, Taină prin care un om devine membru al Trupului lui Hristos, prin scufundarea în apă în numele Sfintei Treimi.
Potrivit declarației, deși ‘avem idei diferite despre Botez și despre cum să îl săvârșim’, convertiții de la luteranism la ortodoxia din Finlanda, sau viceversa, nu mai trebuie să fie primiți prin Botez, deoarece ‘bisericile își recunosc reciproc validitatea Botezului’.
Citiți declarația integrală în următoarele:
„Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și iubirea Sa de oameni, El nu din pricina faptelor pe care le-am făcut noi întru dreptate, ci după mila Sa ne-a mântuit prin baia nașterii din nou și prin înnoirea Duhului Sfânt.” (Tit 3:4-5, Biblia versiunea Anania)
„Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.” (Galateni 3:27, Biblia varianta Anania)
Aceste texte din Noul Testament mărturisesc încrederea Bisericii primare, precum că Dumnezeu a decis să dea lumii o viață nouă, veșnică, trimițându-l pe Fiul Său, Iisus Hristos, pentru a împlini lucrarea de mântuire a omului și a lumii întregi. Lucrarea de mântuire a fost înfăptuită de Dumnezeul Treimic prin Întruparea, activitatea publică, precum și prin moartea și Învierea lui Hristos.
Omul devine participant la mântuire atunci când se îmbracă în Hristos prin Botez. Ambele biserici recunosc Botezul ca fiind Sfânt, sau o Taină. În acesta, Dumnezeu Însuși îl acceptă pe cel botezat din moarte, la viață. Botezul este săvârșit în numele Dumnezeului Treimic, folosind apa, conform poruncii lui Hristos cel Înviat: „Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28: 19, Biblia varianta Anania). Prin Botez, omul intră în Biserică, comunitatea numită în Noul Testament: Trupul lui Hristos. Persoana botezată care este recunoscută ca membru al acestei comunități, poate primi harul vieții veșnice în Hristos.
Practicarea Botezului în ambele biserici și înțelegerea importanței mărturiei creștine comune în țara noastră, se bazează pe faptul că împărtășim această credință creștină și viziunea despre importanța Botezului care derivă din ea. În situația în care un membru al uneia dintre bisericile noastre decide să devină membru al celeilalte biserici, Botezul nu trebuie săvârșit din nou asupra lui. În acest sens, bisericile noastre își recunosc reciproc validitatea Botezului, săvârșit în ambele.
Bisericile noastre au rădăcini comune în creștinismul nedespărțit din primul mileniu. După aceea, dezvoltarea doctrinei a luat căi diferite și, prin urmare, avem idei diferite despre Botez și despre modul de a-l săvârși. Acestea au fost discutate în timpul discuțiilor teologice și expuse în comunicatele publicate în urma acestora.
Discuțiile teologice dintre bisericile noastre și conviețuirea de zi cu zi a membrilor noștri, ne-au determinat să elaborăm o declarație comună privind Botezul. Astăzi ne confruntăm cu provocări în transmiterea tradiției creștine. Mulți se pot afla în afara a ceea ce se dăruiește prin Botez. Dorim să dăm mărturie împreună despre darul Botezului și să încurajăm pe toată lumea să se familiarizeze mai mult cu acesta.
Adoptată de către Consiliul Episcopal al Bisericii Ortodoxe Finlandeze, la 15.03.2022, și de către Sinodul Bisericii Evanghelice Luterane din Finlanda, la 5.5.2022.
Comentariu saccsiv:
CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)
Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6,15).
(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Sfantul Ambrozie de Optina:
Am descoperit ca Biserica Ortodoxa a pazit intreaga si a aparat de orice inovatie invatatura de credinta pe care
i-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin mijlocirea Apostolilor Sai si a urmasilor lor, episcopii si conducatorii turmei lui Hristos, ca si prin Sinoadele Ecumenice.
De asemenea am descoperit ca in afara acestei Bisericii, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, care se numeste cu dreptate Biserica Ortodoxa; si care este cu adevarat.
Mantuirea pe care o ofera celelalte confesiuni este extrem de indoielnica si de nesigura, caci Apostolul Pavel afirma clar in epistola catre Efeseni:
„Un Domn, o credinta” (Efeseni 4, 5).
Aceste cuvinte arata clar ca numai credinta adevarata este Una: sub toate raporturile, celelalte confesiuni sunt deci in afara Adevarului si sunt false.
Numai adevarata Biserica este Una, aceasta Biserica pe care Insusi Domnul a intemeiat-o la inceput prin Apostolii Sai si prin episcopii care i-au urmat, aceasta Biserica despre care Hristos spune in Evanghelie: „voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
Astfel, deci, este foarte clar ca Mantuitorul nostru a intemeiat Biserica Soborniceasca Cea Una, Trupul lui Hristos, si nu mai multe Biserici divizate.
Si ce semnificatie au aceste cuvinte pe care Domnul le-a adaugat: „Si portile iadului nu o vor birui” ?
Interpretarile dumnezeiesti inspirate de Sfintele Scripturi arata ca Domnul nostru stia ca Dumnezeu, ca in vremile de apoi, oamenii trufasi ingamfandu-se cu mintea nu vor dori sa asculte invatatura dumnezeiasca si sa se supuna Bisericii Sobornicesti Celei Una, zidita de Insusi Dumnezeul-Om.
Hristos stia ca poftele de stapanire si marire si sofismele omenesti ii vor starni pe oameni sa inventeze noi feluri de credinte, si anume ca ei vor banaliza adevarata cale a mantuirii in Trupul Bisericii Sobornicesti si ca vor merge pana la a fi adversarii Bisericii Celei Una.
Iata pentru ce a adaugat Domnul: „si portile iadului nu o vor birui”: cei care
s-au despartit de Trupul Bisericii prin mandrie, aceia sunt sub infuenta puterilor intunericului si sunt negresit „portile iadului”, deoarece prin schisma sau erezie abuzeaza de mintile neexperimentate si le conduc pana in adancurile iadului.
Toti cei care nu au comuniune euharistica cu Trupul Bisericii Celei Una, toti cei care sunt separati etans de Biserica, sa examineze cu atentie spusa Apostolului Iuda care numeste pe toti cei care sunt separati de unicitatea credintei ortodoxe, a Bisericii, straini sau lipsiti de Duhul Adevarului: „in vremile de pe urma vor fi batjocoritori, umbland dupa pofele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce s-au osebit (despartit) de credinta (Biserica), oameni firesti care sunt lipsiti de Duhul” (Iuda 18, 19).
Acestia sunt lipsiti de succesiunea apostolica:
„Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostrii, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea s-au despartit” (I Ioan 2, 19).
Trufia duhului si iubirea de slava desarta au dus vreodata pe cineva la Adevar?
Roada acestora sunt desarta parere si incredere in sine, ratacirea, amagirea!
Domnul spune „ca cine nu va asculta nici de Biserica (nu de gloata) sa-ti fie tie ca un pagan si vames” (Matei 18, 17).
Astfel orice credincios adevarat trebuie sa apartina mai intai Bisericii vazute, Trupului Bisericii Sobornicesti, prin comuniune euharistica si marturisirea dreptei credinte.
Biserica Soborniceasca este luptatoare pe pamant si triumfatoare in cer.
De accea cei care gandesc altfel s-au despartit de Biserica si alearga clar spre pericolul de a ramane afara din Biserica ca fecioarele cele nebune, deoarece le va lipsi ungerea Duhului (untdelemnul) absolut necesara si asta din pricina incapatanarii lor impotriva Bisericii.
ApreciazăApreciază
Biserica este Una, Biserica Ortodoxă! Numai în Biserică există Sfinte Taine și mântuire! Hristos este ortodox!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Numai Hristos e ortodox , noi … vai de capul nostru …:))
ApreciazăApreciază
Nu suntem în comuniune cu ei,din fericire…Finlandezii ortodocși,din câte știu au adoptat relativ recent sărbătorirea Paștelui pe calendar occidental(odată cu catolicii,ca exemplu)
ApreciazăApreciază
Nu chiar recent, mai exact din 1923 de când s-a rupt de patriarhia Moscovei și a fost primită sub comuniunea patriahiei ecumenice. Suntem în comuniune euharistică cu biserica ortodoxă a Finlandei!
ApreciazăApreciază
Ecumenismul speculeaza si prin „teologia botezului”.
Este vorba de presupunerea ca unde se savarseste botezul in numele Sfintei Treimi, acolo se afla si adevarata Biserica, care ii cuprinde si pe eretici: luterani, romano-catolici etc.
Teologia botezului este eretica, ca una ce trece cu vederea hotarele Trupului Bisericii Sobornicesti, si pretinde ca i inghesuie in Biserica si pe eretici ca fiind madulare ale Trupului Bisericii numai prin faptul ca acelora li s-a administrat botezul in numele Sfintei Treimi, fara a lua seama de credinta eretica pe care o marturisesc respectivii care nu au comuniune euharistica cu Trupul Bisericii Celei Una.
ApreciazăApreciază
Sfantul Iustin Popovici:
Ce intelegere poate sa fie intre Hristos si Veliar?
Sau ce partasie are credinciosul cu necredinciosul?
Episcopul sau preotul care accepta botezul sau jertfa erticilor, poruncim sa se cateriseasca (canonul 46 al Sfintilor Apostoli).
Este un lucru batator la ochi, chiar si pentru cei lipsiti de ochi:
aceasta porunca apostolica hotareste in chip imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nicio Taina si ca trebuie sa judecam toate al lor ca nelucratoare si lipsite de har.
Intre-unirea, intre-patrunderea, intre-impartasirea cu ereticii prin recunoasterea reciproca a Tainelor este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda botezata, a Bisericii Dumnezeu-Omenesti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii Celei Una.
Invatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de care Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor este urmatoarea:
Ereziile nu sunt Biserica si nu pot fi Biserica.
Pentru aceea in ele nu pot exista Sfintele Taine.
Singura si neasemanta Taina este Biserica Insesi – trupul Dumnezeului-Om Hristos, in asa fel ca ea este si singurul izvor si continutul tuturor SfintelorTaine.
In afara acestei Tainei a Trupului Bisericii nu exista si nu pot sa existe Taine care nu pot fi gandite in afara Bisericii.
Biserica Ortodoxa nu ingaduie existenta altor Taine in afara ei, nici nu le socoteste Taine, pana la intoarcere prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o biserica mincinoasa, in Biserica Ortodoxa a lui Hristos.
Cata vreme ramane cineva afara de Biserica, neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica eretic si, in chip neocolit, se gaseste in afara Bisericii, in afara impreuna-unirii mantuitoare: fiindca ce partasie poate fi intre dreptate si nelegiuire?
Ce partasie poate fi intre lumina si intuneric?
Intaiul varf si Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-Om, da porunca:
De omul eretic, dupa prima si a doua sfatuire, desparte-te ( Tit 3, 10).
Acela deci care nu se desparte de omul eretic, ci-i recunoaste Tainele din „biserica” lui eretica, si-i da acestuia si pe Domnul Insusi, in Sfanta Impartasanie, se mai gaseste oare in sfanta credinta apostolica si Dumnezeu-Omeneasca?
Sfantul Ioan Damaschin binevesteste:
Sa ne pazim cu toata puterea a lua impartasanie de la eretici si a le-o da:
Nu dati cele sfinte cainilor – zice Domnul – si nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor ( Matei 7, 6), ca sa nu ne facem partasi relei saviri si osandei lor”
Sfantul Teodor Studitul conchide:
Impartasania de la eretic instraineaza pe om de Dumnezeu si il preda diavolului.
In „Euharistie”, painea ereticilor nu e trupul lui Hristos, ci este otrava, nu simpla paine.
Iar Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza:
Sa nu va insele nimeni, nici intr-un chip, caci ziua aceea (Parusia) nu va veni pana cand nu vor veni mai intai abaterile (de la credinta ortodoxa) si pana nu se va arata (in public) omul faradelegii, fiul pierzarii, cel ce se impotriveste (antihristul) (Tesaloniceni 2, 3-10).
ApreciazăApreciază
Prea indracitul ala din fruntea BOF nu face altceva, decat sa scuipe in vazul intregii Lumi, pe Cuvantul Evangheliei!
ApreciazăApreciază
Slava Domnului ca romanii din Finlanda au 4 parohii si un bland intelept si drept pastor , pe Preasfintitul Macarie .
Acestia nu se pot rataci ademeniti de ortodoxia finlandezilor care altfel, sunt oameni asezati si traditionalisti.
In Finlanda nu s-a pomenit ca un prunc roman sa nu primeasca Sfantul Botez pentru ca parintii nu sunt cununati, cum se intampla in anumite parohii din Europa Centrala si de Vest,. Nasii insa , este obligatoriu sa fie crestini ortodocsi si sa pronunte angajamentul de a se lepada de Satana.
ApreciazăApreciază
Intr-adevar, nu pot fi mai multe biserici adevarate. De ce asa de multe, cu pretentia ca fiecare este singura adevarata? Care ar fi criteriul prin care o biserica are dreptul, fie mica sau mega, sa incerce cu umilinta si credinciosie sa dovedeasca, legal, practic si spiritual ca se incadreaza in statutul de gupare, popor sau biserica adevarate? Traditia, Teologia umana, filozofiile si miturile elaborate de minti colindatoare, inventi si exegeze aberante ale scripturii, pasaje frustate de context si explicate intr-o hermeneutica ireala, unele care se mandresc cu coeficientul numeric al enoriasilor sai? Nici pe de parte.. Ar fi o perdere de timp….si viata este scurta.
Stiu ca nu credeti, dar se pare ca acest criteriu este simplu si la indemana oricui, cu minte academica sau sarac cu duhul? Este truditor sa cauti un margaritar, atunci cand ti se arata locul, marimea, formatul, dar si valoarea? Simplu. De ce oamenii, in general, se pierd in cautarea lor. Vreti sa stiti unde este adevarul, clar si de necontestat? Este pe raftul prafuit al biblotecii tale.. Se numeste Biblia sau Cuvantul (inspirat) a lui Dumnezeu, Revelatia lui Dumnezeu sau Cartea Sfanta. Aceasta carte a fost criticata si interzisa. Acum este la indemana oricui, tradusa in toate limbile pamantului.. Deschideti-o si dupa ce ai studiat-o, vei afla adevarul absolut, biserica lui Hristos, CEA CARE PASTREAZA LEGEA (toata) SI CREDINTA LUI HRISTOS.. Numeste-o cum vrei, dar cea care este cea mai luptatoare si mai aproape de revelatia Scripuri, s-ar putea sa fie cea adevarata pe care o cauti..
ApreciazăApreciază
Mm
Adica Biserica Ortodoxa.
ApreciazăApreciază
Ar mai fi putut ierarhia schimaticilor/ereticilor să înfăptuiască Botezul și să transmita harul Duhului Sfânt în Taine?
Dacă ar exista acum o societate ariană undeva, ați recunoaște-o ca pe o Biserică locală cu o ierarhie plină de har și Taine real valabile?
La urma urmei, arienii sunt deja eretici fără îndoială, iar erezia lor se referă la o dogmă foarte semnificativă, motiv pentru care a fost întâmpinată cu o astfel de opozitie decisivă și condamnare sinodala.
De ce Biserica nu i-a reprimit prin Botez, ca sa-i faca partasi madularelor ei in Trupul Bisericii?
Evident, doar din motive de iconomie bisericeasca, dorind să faciliteze convertirea/reprimirea arienilor in Trupul Bisericii.
Acceptând arienii fără botez, Biserica nu s-a gândit deloc să declare că, arienii, în ciuda respingerii adevărului ca Fiul este deofiinta cu Tatal, erau încă creștini care aveau o viață de har și cu nadejde pentru mântuirea veșnică.
Nu putem spune acest lucru dacă ne amintim cum vorbesc Parintii Bisericii din secolul al IV-lea despre arieni.
„Cei care îi numesc pe creștinii arieni sunt într-o mare și extremă greșeală, la fel ca și cei care nu au citit Scripturile și nu cunosc deloc creștinismul și credința creștină…
În locul lui Hristos, îl au pe Arie”
Cum adica nu puteau fi numiti creștinii cei care fusesera botezati, ci arieni?
Sau de ce cei care au respins credința apostolică nu pot aparține Trupului Bisericii Sobornicesti?
Sfântul Atanasie cel Mare subliniaza si despre botezul arienilor.
„Ereticii sunt în pericol de a pierde plinătatea părtăsiei cu harul, asta însemnând botezul.
Căci dacă taina este propovăduită în numele Tatălui și al Fiului, dar ei
nu-L numesc pe adevăratul Părinte, negându-L pe Cel Ce este de la El și asemenea Lui în esență,
lepădându-L pe adevăratul Fiu, și îl numesc pe celălalt creat, după ficțiunea lor, adica pe Iisus ca fiind o fiinta creată, atunci nu mai este botez acela propovăduit de ei, care are doar o formă imaginară, si de fapt, nu-i mai ajută, este complet gol și inutil!
Arienii propovăduiesc botezul nu în Tatăl și în Fiul, ci în Creator și creatură, în Creator și în zidire.
Așa cum există o creatură și un alt Fiu, tot așa botezul pe care se presupune că îl învață este diferit și nu este adevărat, deși în exterior se savarseste, potrivit
randuielii, in numele Tatălui și al Fiului.
Nu este suficient a spune numai: Doamne! Doamne! daca acest nume nu se unește dreapta credință.
De aceea, Mantuitorul nu a poruncit doar să boteze, ci spune mai întâi: „Învățați; și apoi botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, că din învățătură vine dreapta credință și cu dreapta credință este unită Taina Botezului.
Iar celelalte multe erezii, pronunțând numele, dar înțelese greșit, și de aceea, așa cum se spune, neavând o credință sănătoasă, inutila este apa pe care o folosesc caci e lipsita de credinta; de aceea cel stropit de ei cu apa este mai degraba spurcat de rautate decat curatit…
Acceptând, aparent, botezul în numele unei creaturi, ei de fapt nu vor primi harul, nu vor primi nimic”.
În același fel, Sfântul Atanasie judecă botezul acelor eretici care au redus Duhul Sfânt la creatura. „Credința în Sfânta Treime care ne este consacrata este una și ne unește cu Dumnezeu, și oricine stirbeste ceva din Sfânta Treime și este botezat în numele Tatălui, sau în același nume al Fiului, sau în Tatăl și Fiul, și fără Duhul, el nu primeste nimic, si este fără Dumnezeu, mai rău decât cei necredincioși și, cel mai probabil, nu este creștin”.
Toate aceste argumente dogmatice ale Sfântului Atanasie cel Mare sunt puternice, iar viziunea sa asupra esenței arianismului reflectă pe deplin convingerea generală a Bisericii din secolele IV.
Cu toate acestea, arienii nu au fost botezați atunci când s-au reintors in Trupul Bisericii.
Care a fost explicatia acestui mod de a-i admite pe arieni în Biserică?
Evident, a fost doar o iconomie a practicii bisericesti și nu a fost deloc o învățătură dogmatică că arienii sunt membri ai Bisericii Sobornicesti a lui Hristos; dar asta nu inseamna ca botezul înfăptuit în comunitatea ariană ar fi fost o adevărată părtășie plină de har.
In situatia caderii in erezie a unei societăți parabisericesti excomunicate, Biserica și-a reprimit membrii ei in Trupul Bisericii fără a-i boteza din nou.
Acest fapt ne convinge că Biserica primara era complet străină de ideea că cei excomunicați din Trupul Bisericii rămân încă în partasie in har cu Biserica lui Hristos și primesc harul Duhului Sfânt.
Acceptând unii eretici și schismatici fără botez, acceptând chiar și pe ierarhii lor în treapta ierarhica, Biserica Sobornicească a continuat sa fie singura Biserică a lui Hristos, proprietarul si izvorul exclusiv al darurilor milostive ale Duhului Sfânt, și nu s-a gândit catusi de putin ca prin practica iconomiei poate valida pe, donatiști, arieni, nestorieni și pe alții ca fiind membri ai Trupului Bisericii care detine darurile mântuitoare ale Duhului Sfânt.
Practica iconomiei bisericesti în ceea ce privește convertirea ereticilor și schismaticilor, cred eu, este bine precizata.
Dacă acceptarea ereticilor fără botez s-ar baza pe ideea că ei au deja harul botezului, atunci ar fi necesar să se determine exact pentru toate Bisericile locale care anume dintre erezii are harul botezului și care nu.
Și nu este cazul.
Biserica a permis o varietate de practici a iconomiei în funcție de circumstanțele locului și timpului, fără a dilua din strictețea învățăturii dogmatice cu privire la eretici.
Deci este exclus ca în funcție de circumstanțele locului și timpului, Biserica si-ar fi schimbat doctrina dogmatică a Unității Trupului Bisericii.
Această iconomie poate fi percepută, dacă nu privim Creștinismul doar ca pe o sumă de idei dogmatice, ci vedem esența creștinismului în viața bisericească in har din Trupul Bisericii prin lucrarea harului Duhul Sfânt.
Toate defectele umane sunt compensate, iar un ritual de botez extern înfăptuit în afara Bisericii se poate transforma într-o părtășie plină de har prin reprimirea convertitilor in Trupul Bisericii.
Numai din acest punct de vedere al sensului dogmatic al practicii Bisericii se păstrează adevărul unității Bisericii, iar acest adevăr este cerut cu insistență de frumusetea și puritatea Miresei lui Hristos: Biserica.
Într-o altă perspectivă, adevărul unității Bisericii se întunecă, iar apoi Biserica pare să fie perceputa ca fiind suma „Bisericilor” locale care sunt străine unele de altele, care se războiesc reciproc și se anatemizează reciproc.
Conștiința Bisericii nu se potriveste cu o idee atât de ciudată a unității Bisericii!
Nu pot decât să va atrag atenția asupra unei inexactități care s-a strecurat în aprecierile dvs, privind natura cercetarii istorice.
În cea de-a treia scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie, spuneți:
„Din punct de vedere istoric, mi se pare că problema nulitatii Tainelor în afara Bisericii Ortodoxe nu are acoperire dincolo de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a fost avansat în jurul ideilor unui călugăr ignorant.
Am citit istoria acestui episod regretabil din „Istoria Bisericii Răsăritene sub stăpânire turcă” de Alexei Lebedev, care condamnă aspru Biserica din Constantinopol, care s-a lăsat indusă in eroare de călugărul Auxentius.
Dar Biserica Rusă nu a urmat exemplul Marii Biserici: a rămas fidelă tradiției vechii Biserici Bizantine, care a plâns separarea Bisericilor din Est și Vest și s-a rugat împreună cu Balsamon pentru convertirea papei, dar nu a încetat să recunoască validitatea botezului și a hirotoniei în rândul creștinilor occidentali.
Într-adevăr, a existat o anumită perioadă în care Biserica Rusă a practicat botezare latinilor; această inovație – cred că nu mă înșel dacă voi folosi un astfel de termen – a fost introdusă la Sinodul de la Moscova în 1620.
Dar Sinodul de la Moscova din 1667, celebru în istoria Bisericii Ruse, a abolit botezarea latinilor.
Acest decret sinodal, după părerea mea, este o dovadă decisivă că Biserica Ortodoxă recunoaște validitatea Tainelor latine”.
După dizertatia de mai sus despre practica Bisericii primare și semnificația ei dogmatică, acceptarea latinilor fără botez, nu ne poate face sa credem că latinii au Taine care sunt valabile în sine, indiferent daca procedam sau nu, la aderarea prin botez a latinilor in Biserica Ortodoxă.
Dar nu numai atât.
Nu aveti dreptate în întregime in ceea ce priveste consideratiile dvs istorice.
În primele secole după separarea patriarhiei Romei de Trupul Bisericii, latinii atât în Bisericile grecesti, cât și în cele rusești au fost primiți diferit – prin Botez sau prin Mirungere.
Nu au existat definiții generale cu privire la această problemă pentru o lungă perioadă de timp.
Există mai multe explicatii cu privire la botezarea latinilor.
Chiar și în carta lor, care a marcat începutul nefericitei separări, ambasadorii papali îi acuză pe greci:
„Ca pe arieni… ei îi botează pe cei botezați în numele Sfintei Treimi și mai ales pe noi latinii; cu excepția Bisericii Greciei, Biserica lui Hristos și adevărata Euharistie și Botezul au incetat în întreaga lume.”
La începutul secolului al XII-lea, un principe sârb, tatăl lui Ștefan Nemani, a fost forțat să-și boteze fiul cu botez latin, dar apoi l-a rebotezat în mod ortodox când s-a întors la Pacy.
Episcopul Matei de Cracovia, într-o scrisoare datată 1130 către Bernard, stareț de Cleves, îl invită să se angajeze în convertirea rușilor la latinism și susține că latinii ruși sunt botezați.
Se știe cum Manuel I Ludovic al
VII-lea a fost primit cu grație la Constantinopol în 1147; cu toate acestea, descriptorii campaniei sale în Est, Odo de Dioglio, menționează că grecii i-au botezat pe latini.
În același secol al XII-lea, episcopul nostru din Novgorod, Nifon, l-a instruit pe Cyricus ca latinii să fie primiți prin Mirungere.
Prin intermediul său asa au fost primiti și la Constantinopol.
Cu toate acestea, Nifon este interesat de detaliile naturii ritualului Tainei Botezului.
Teodor Balsamon la sfârșitul secolului al XII-lea interzice ca latini să fie admiși la Taine până când nu renunță la dogmele și obiceiurile latine, până când nu se conformeaza canoanelor și nu sunt la fel cu ortodocșii.
Balsamon dovedește necesitatea de a face acest lucru latinilor prin faptul că romanii latini s-au separat de Biserică, iar papa nu este pomenit împreună in Liturghie cu ceilalti patriarhii ortodocsi.
În interpretarea articolului 14 al Sinodului IV ecumenic, Balsamon mărturisește că ortodocșii vor cere renunțarea latinilor la romano-catolicism dacă doresc să se căsătorească cu ortodocșii.
Canonistul bizantin Balsamon consideră că latinii nu aparțin Trupului Bisericii.
Dupa al patrulea Consiliu din Lateran din 1215 este evident că, (după căderea Romei), grecii au început să boteze latinii și au practicat acest lucru uneori în pana in secolul al XIII-lea.
Cam în același timp, arhiepiscopul bulgar Dimitri Homatin mărturisește că atitudinea față de latini și Tainele lor a fost diferită.
Papa Grigore al IX-lea în 1232 a scris clerului polonez să nu permită căsătoriile romano-catolicilor cu rușii care îi botează după credinta lor.
Din secolul al XIV-lea, există dovezi ale botezarii latinilor în sursele rusești.
Cronicile noastre din anul 6841 (1333) se spune că Marele Duce Ivan Danilovici s-a căsătorit cu fiul său Semion.
„Am adus pentru el o prințesă din Lituania pe nume Augusta, iar în sfântul botez anastasia a fost numita”.
În secolul al XV-lea, Biserica Greacă a încetat să mai boteze latinii. Admiterea latinilor în Biserică s-a realizat prin Mirungere.
Această practică a fost definită și la Sinodul de la Constantinopol din 1484, unde a fost aprobat randuiala de aderare a latinilor, în care destinatarii sunt obligați să renunțe la erezia Filioque, la pâinea nedospită și alte obiceiuri ale latinismului.
Nu i-au mai botezat pe latini, au fost acceptați prin Mirungere, asa cum în Biserica primara au fost acceptati arienii, macedonenii și altii asemenea.
Este remarcabil faptul că scriitorii greci ai secolului al IX-lea în procedeul primirii latinilor, noteaza primirea lor prin Mirungere, desi dovedesc că latinii sunt eretici.
In „Canoanele credintei”, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, spune:
Ereticii sunt și cei care se îndepărtează de ortodoxie în moduri mai putin grave.
Și de ce îi vom unge prin Mirungere pe latinii care ni se alătură de la ei? desigur, pentru că sunt eretici”. Sfantul Marcu al Efesului mărturisește aici că au fost primiti latinii prin ungere cu Marele Mir prin Taina Mirungerii.
Dar asta nu înseamnă că el crede că aparțin Trupului Bisericii.
În această privință, el conchide clar și categoric.
„Noi”, spune el, „i-am tăiat și i-am aruncat din Trupul Bisericii Sobornicesti… I-am despartit/taiat ca pe eretici și, prin urmare, ne-am despărțit de ei”.
Sfantul Marcu al Efesului se referă, la al 7-lea canon a Celui de-al Doilea Sinod Ecumenic ca dovadă că latinii sunt acceptați la fel ca ereticii din Biserica primara și prin urmare, latinii, sunt de asemenea, eretici.
Dimpotrivă, din secolul al XV-lea în Biserica Rusă practica botezarii latinilor a început să domine.
Astfel, cronicile sugerează că în secolul al XV-lea venețianul Ivan Fryazin, care a servit ca producător de monede la Moscova, a fost botezat.
Mai ales multe mărturii despre botezul latinilor le avem din secolul al XVI-lea.
Arhiepiscopul Ioan de Lasa de Gniezno a relatat despre ruși la Sinodul de la Lateran din 1514:
„Ei spun că toți cei care nu sunt subordonați Bisericii Romei nu sunt creștini adevărați și nu vor fi mântuiți…
Toate Tainele Bisericii Sobornicesti le profanează și le hulesc, le ridiculizează și le disprețuiesc”.
În anii ’70 ai secolului al XVI-lea, Daniel, un principe din Bukhov, a venit la Moscova ca ambasador extraordinar al împăratului austriac, de la care avem lucrarea „Începutul și înălțarea Moscovei”, unde citim:
„Aceia dintre conaționalii noștri care se convertesc la credința rusilor, sunt botezati.
Motivul pentru aceasta pe care îl dau este următorul:
că botezul se face prin afundare, nu prin turnare”.
La sfârșitul vieții sale, țarul Ivan al IV-lea a început să o dispretuiascs pe Mary Hastings, nepoata reginei Elisabeta a Angliei.
Se știe că acest țar era despot față de Biserica Ortodoxă; cu toate acestea, când ambasadorul Elisabetei, Bowes, a spus la 13 decembrie 1583, când a cerut ca mireasa să fie convertită la Ortodoxie, țarul a remarcat cu tărie:
„Cui trebuie să-i urmeze prințesa, să urmeze, dar să fie mai întâi botezată în credința ortodoxa”.
În august 1590 Regina Elisabeta i-a scris țarului Teodor Ioannovici, reproșându-i, printre altele, faptul că unii negustori „au fost forțați să fie botezați din nou desi fuseseră convertiți la creștinism prin botez”.
La începutul secolului al XVI-lea, problema botezarii latinilor a devenit o chestiune de importanță națională la Moscova.
Începând cu secolul al XVII-lea, teologia rusă a început să cadă sub influență romano-catolică.
Practica kieveană în secolul al XVII-lea a fost diferită de Moscova. Trebnicul lui Petru Movila este influentat de o idee necunoscută Bisericii primare despre o anumită realitate a Tainelor înfăptuite în afara Trupului Bisericii.
Despre luterani și calvini, acest Trebnic ne spune:
„Acest botez al lor nu este cel potrivit, insa nu-i mai botezăm, ci le facem Mirungerea”
Tot in Trebnic, gasim scris despre primirea latinilor:
„Nu-i botezăm, nici nu le facem Mirungerea”.
Sub paravanul unei astfel de practicii, care în Biserica primara a fost permisă numai din motive de iconomie bisericeasca, iata ca acum, bază dogmatică este deja înlocuită, abolita, în Trebnicul lui Petru Movila.
Botezul, Mirungerea și Preoția nu se repetă pentru că latinii, in conceptia lui Petru Movila, par a avea „har” în afara Trupului Bisericii.
Deci Botezul, Mirungerea și Preoția nu se mai repetă, avand in vedere că nici în afara Bisericii harul in sacramentele lor nu este absent ci sunt lucratoare, au „un caracter, o pecete sau un semn care este incrusrat pe sufletul celui care a primit Taina”.
„Botezul marchează sau pecetluiește sufletul, așa cum orice oaie din turma lui Hristos este scrisa în Cartea Vietii; iar Mirungerea, este înscrierea în cartea ostașilor lui Hristos”.
Dar cum ar putea cineva să fie o oaie cuvantatoare în afara unei singure turme a lui Hristos – Biserica Soborniceasca?
Cum ar putea cineva să fie astfel un ostaș al lui Hristos, fiind împotriva Trupului Bisericii lui Hristos?
În teologia latină, se află sursa ideii propagate de catre unii teologi despre validitatea Tainelor în afara Trupului Bisericii Celei Una a lui Hristos.
Patriarhul Ieremia de Constantinopol scris in acest sens:
„Afirmăm și decretăm că acest lucru este de netagaduit in toată veșnicia… de nezdruncinat și pentru totdeauna adjudecat de posteritate”.
Patruzeci de ani mai târziu, Biserica din Constantinopol a început să boteze latinii când s-au convertit in Trupul Bisericii.
Sub Patriarhul Chiril al V-lea, în 1756, au fost identificați cei proveniți din confesiunile occidentale si
s-a hotărât să accepte pe cei care vin din confesiunile occidentale ca fiind nelegiuiți și nebotezați.
Se face referire la unitatea Bisericii Apostolice care revarsa Tainele;
botezul eretic, și străin de așezământul apostolic, este apă goală, cum spune Sfântul Ambrozie și Marele Atanasie, nu dă nici o sfințire celor care il primesc și este inutil pentru curățirea păcatelor și, prin urmare, este respins.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost compilat compendiul (Pidalion), unde botezul latin este numit rit gol, iar ierarhia romano-catolică este vazuta ca fiiind certata de canonul I al Sfântului Vasile cel Mare în partea sa dogmatică.
Este adevărat că randuiala din 1756 a fost impusa în circumstanțe foarte inconsecvente ale vieții bisericești.
Este imposibil în evenimentele din 1756 să se explice totul prin activitățile și predicarea călugărului Auxentius; la urma urmei, el a fost sugrumat și înecat în mare de turci chiar înainte de ridicarea la rangul de patriarh a lui Chiril al V-lea.
Chiar dacă prof. A. P. Lebedev nu este de acord cu randuiala din 1756 și citează cuvintele critice la adresa patriarhului Chiril al V-lea, (Pidalion) această împrejurare nu anuleaza faptul că grecii din jumătatea secolului al XVIII-lea au început să boteze latinii.
Cu toate acestea, abateri au fost uneori făcute de la această practică în Rasarit, de exemplu, atunci când arabii catolici au fost admiși în 1861.
Aceasta este istoria admiterii creștinilor occidentali în Biserica Ortodoxă după căderea Patriarhiei Romei din Biserica Soborniceasca.
Timp de secole, practica Bisericii Răsăritene a fost diversă, oscilând între Botez și Mirungere.
Apoi sunt diferitele definiții sinodale din Bisericile locale, care se schimbă în secole diferite.
Biserica Greacă în 1484 a decis să aplice Mirungerea latinilor, iar Biserica Rusă s-a impus din ce în ce mai mult în practica botezului, aprobând-o mai târziu la Sinodul din 1620.
Sub influența grecilor în 1667, Biserica Rusă a decis să-i le aplice Mirungerea latinilor, iar la începutul secolului al XVIII-lea s-a limitat la Mirungere în raport cu luteranii.
Biserica Greacă, în același timp, în 1756, restaurează practica de a boteza latinii și luteranii, făcând, totuși, uneori, exceptii dacă romano-catolicul era arab sau sirian.
Cum privim toate aceste fapte istorice?
Cum ar trebui să gândim noi, eu, membru și ierarh al Bisericii Răsăritene, la acestea și cum ar trebui să le tratez?
Pot presupune că această practică este indisolubil legată de noțiunea dogmatică a Unității Bisericii? Acceptarea latinilor fără botez înseamnă recunoașterea lor ca membri ai aceleiași Biserici Sobornicesti din care fac si eu parte?
Dar atunci, cum voi privi la Biserica Soborniceasca, care fie îi recunoaște pe catolici ca membri ai ei care au Taine lucratoare prin har, fie începe să-i boteze ca pe pagani și evrei?
Dacă îi botezam pe toți romano-catolicii, de ce să nu-i botezam si pe catolicii arabi?
Ce putem spune de Sfântul Ierarh Ermoghen, Patriarhul Moscovei, care a primit martiriul de la latini, când a cerut sa se boteze regelui Vladislav?
A cerut el, contrar celui de-al 10-lea articol al Crezului, un al doilea botez?
Dacă botezul latinilor ar fi fost un al doilea botez, atunci nu sunt sute de ierarhi ortodocși supuși incidentei celui de-al 47-lea canon apostolic:
„Un episcop sau presbiter de va boteza din nou pe cel botezat…”
Nu, nu pot îndrăzni să cred că Bisericile locale, greacă și rusă, au nesocotit și au persiflat Crucea și moartea Domnului timp de secole!
De aceea, și pentru practica latinilor, trebuie să căutăm explicații numai în considerații de iconomie bisericeasca, și nu chestiunea dogmatică a unității Bisericii lui Hristos.
Biserica Răsăriteană, fidela Bisericii primare, nu a greșit, chiar dacă temporar, ci cu invariabilitatea constantă a conceptului dogmatic al unității Bisericii, în folosul sufletelor omenești, a aplicat iconomia, nesolicitând un nou botez de la latinii convertiți, deși acest botez se deosebeste ca turnare/stropire de cel ortodox.
Mirungerea latinilor cu Marele Mir a fost si ea aplicata.
A accepta pe latinii fără sa le aplicam Mirungerea a fost doar un obicei local al Bisericii Ruse, creat sub influența lui Trebnicului lui Petru Movila și chiar inspirat de spiritul teologic al catolicismului în sine; în teologia noastră a fost atunci rezultatul trist al influenței scolasticismului catolic, si aceasta, desigur, nu poate fi mai cu mai multa autoritate decât învățătura Bisericii primare.
Și nu este un fapt convingător că Biserica Răsăriteană a fost hotărâtă să accepte latinii prin Mirungere, exact ca și Biserica primara, care a acceptat pe arieni, macedoneni, apollinaristi?
Toate Tainele pot fi săvârșite valid în cele din urmă numai în profunzimea Bisericii Ortodoxe.
În ce formă sunt comise este o chestiune secundară.
Prin împăcare (unire cu Biserica), părtășia in har este reînnoită sau completată în virtutea unirii/ împăcării cu Trupul Bisericii; ritul eretic imperfect primește plinătatea harului și perfecțiunea harului Tainei ortodoxe numai Trupul Bisericii.
Insuși faptul sau ritualul împăcării sau al unirii cu Trupul Bisericii constituie, în esență, repetarea Tainelor precedente.
În consecință, aparenta repetare a Botezului sau a Mirungerii, deși inutilă, nu este de natură delirantă; este un indiciu de distincție și ritual, dar nu și în concepte dogmatice.
O comparație cu un alt fapt din istoria Bisericii îmi va clarifica punctul de vedere.
Căsătoria este o părtășie în har in viziunea Bisericii; cu toate acestea, Biserica nu cere o repetare a căsătoriei de la acei păgâni pe care îi acceptă în comuniunea euharistica a credincioșilor ortodocsi.
Însăși convertirea păgânilor, fără a mai efectua Taina, plineste sensul precedent al părtășiei creștine in har.
Trebuie să fiți de acord cu acest lucru, altfel va trebui să recunoașteți ca e imposibil, și anume că unirea legitimă a cuplului păgân a avut sensul deplin al Tainei creștine.
Biserica nu cere nici păgânilor, nici evreilor să repete căsătoria; dar o doua Nunta ar putea fi considerata o eroare?
Nu cred acest lucru.
După cum puteți vedea, A. S.
Acesta a fost un gând constant al Bisericii; aceasta idee ii impiedica pe multi sa inteleaga si sa accepte doar invatatura scolastica a romano-catolicismului medieval despre Taine, potrivit careia Tainele pot fi savarsite in afara singurului Trup al lui Hristos, in afara Bisericii.
Credința în unitatea Bisericii lui Hristos, pe care o mărturisim în articolul a 9-al Crezului, nu-mi permite cu tărie să fiu de acord cu conceptul de unitate a Bisericii, care este propus în scrisorile și articolele dumneavoastră.
Nu trebuie să rastalmacim Biserica, care este prin Duhul Sfant, singura Mamă a Creștinilor (Sinodul Cartaginei, canonul 68).
Nu pot să cred într-o astfel de Biserică „Una”, în care Bisericile locale sunt ostile una alteia, si nu primesc comuniunea euharistica dintr-o Pâine!
Cum aș numi eu o astfel de Biserică?
La urma urmei, va fi atât de evident, neadevărata!
Și în materie de credință, nu este nevoie de neadevăr!
Nu poate decât să dăuneze cauzei unității creștine!
Să nu credeți că dezacordul meu puternic cu noțiunea dumneavoastră de unitate a Bisericii este o condamnare a ideii însăși a unei conferințe mondiale a creștinismului.
Nu, mi-am spus deja toată compasiunea și bunăvoința mea rugătoare pentru conferința care a fost proiectată.
Dar cred cu tărie că ar fi un pas uriaș spre unitate dacă conferința ar afirma, în primul rând, adevărul unității Bisericii și nu ar considera toate confesiunile și sectele creștine moderne luate împreună ca o singură Biserică a lui Hristos, care a pierdut doar unitatea vizibilă exterioara.
Deci, să nu închidem ochii la realitatea tristă, să nu ne fie frică să recunoaștem că nu aparținem împreună unei singure Biserici a lui Hristos!
Pentru a vorbi despre unitate și de dragul de a distruge și întuneca ideea Bisericii lui Hristos – acest lucru va fi util pentru lucrarea de unitate în sine?
De ce să construim o clădire pe nisip când există o stâncă sigură și indestructibilă a singurei Biserici a lui Hristos?
Suntem destinați să trăim într-o perioadă de mari evenimente mondiale.
Turnul Babel al Culturii se va prăbuși singur.
Vor intra pietre noi în clădirea tainică a Bisericii Celei Una a lui Hristos în viitorul apropiat?
Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea mie, să trăiesc până în momentul în care vom fi într-o singură Biserică a lui Hristos și în diferite emisfere ale planetei noastre pentru a primi comuniunea euharistica dintr-o Singura Pâine!
Arhiereu (Ieromartir) Ilarion Troițki
18 ianuarie 1917,
Praznuirea Sfinților Atanasie și Chiril
ApreciazăApreciază
Epistola soborniceasca a unui arhiereu marturisitor
UNITATEA BISERICII ȘI CONFERINȚA MONDIALĂ A CREȘTINISMULUI
ARHIEPISCOPUL
(IEROMARTIR )
ILARION TROIȚKI
SFANTUL NOU MUCENIC SI MARTURISITOR ILARION TROITKI – martirul inchisorilor rusesti si aparatorul Ortodoxiei | Cuvântul Ortodox
http://www.cuvantul-ortodox.ro/sfantul-noul-mucenic-si-marturisitor-arhiepiscopul-ilarion/
ЕДИНСТВО ЦЕРКВИ И ВСЕМИРНАЯ КОНФЕРЕНЦИЯ ХРИСТИАНСТВА
https://pravoslavie.ru/sretmon/illarion/ilarionchristconf.htm
Epistola ecumenica,
către dl Robert Gardiner, Secretar al Comisiei pentru Organizarea Conferinței Mondiale a Creștinismului
Am primit cu mare plăcere scrisorile pe care mi le-ați trimis, din lectura carora m-am putut familiariza cu mișcarea binevenita în rândul creștinilor din lumea intreaga care își propune să facă tot ce este posibil pentru apropierea reciprocă a oamenilor care invocă numele cel Sfânt al Domnului Iisus Hristos în întreaga lume.
N-am putut să nu observ spiritul iubirii și al smereniei care pătrunde în toate edițiile scrisorilor voastre și acel spirit nu putea să nu mă convingă că toată intenția voastra decurge dintr-o inimă curată și sinceră.
Sunt, de asemenea, uimit de zelul cu care vă raspanditi ideile unei conferinte mondiale a crestinilor. Văd broșurile dumneavoastră tipărite în trei părți ale lumii – în Europa, America și Africa.
Am avut, de asemenea, plăcerea de a primi scrisorile dumneavoastră amiabile, într-una dintre ele (datată 13/26 septembrie 1916) vă exprimați speranța că nu numai că voi citi scrisorile pe care mi le-ați trimis, ci și vă voi trimite si un
feed back cu parerile mele.
Mă bucur să vorbesc cu dumneavoastră despre o astfel de problemă care îmi este atât de dragă – problema unitatii Bisericii.
Și cum ar putea fi altfel?
Care dintre creștinii conștienți nu se întristează cu sufletul său când vede dușmănie și dezbinare între acei oameni pe care credința lor ar trebui să-i unească, între care pacea lăsată și dată de Hristos ucenicilor Săi și dragostea revărsată în inimile creștinilor de către Duhul Sfânt ar trebui să fie din preaplin!
De-a lungul secolelor de cand exista separare, s-a vorbit atât de mult dușmănie și de mustrarea unora asupra altora, încât este timpul să vorbim într-un duh de iubire și bunăvoință.
Sunt gata să repet cuvintele scrisorii dvs:
„Spiritul iubirii trebuie să triumfe asupra spiritului urii; un spirit de smerenie sa acopere spiritul de răzvrătire și mândrie.”
În anii 1915 și 1916, am urmărit cu un interes fascinant in revista „Credință și rațiune” corespondența dumneavoastră cu cel mai luminat ierarh al Bisericii Ruse, Arhiepiscopul Antonie de Harkov. Această corespondență mi se pare a fi cel mai semnificativ fenomen din teologia rusă din ultimii doi ani. Spiritul de zel pentru adevărul dumnezeiesc în această corespondență este oglindit in mod minunat combinat cu sinceritatea și cu spiritul iubirii și al bunăvoinței. Arhiepiscopul Antonie v-a făcut obiecțiile sale cu deplină sinceritate și hotărâre; dar am fost încântat să citesc remarca dumneavoastră în articolul pe care l-ați tradus în limba greacă modernă că aceste obiecții, în opinia dumneavoastră, nu au fost decat obiecțiile unui om rau intentionat care dorește să perpetueze diferențele dintre
fraţii crestini.
În scrisoarea dumneavoastră din 1/14 noiembrie 1916, am citit, de asemenea, despre dragostea voastră pentru acele studii care,
într-un spirit de umilință, dezvăluie noi aspecte ale adevărului Dumnezeiesc sau expulzează pleava care crește printre grâul cel curat.
Toate acestea mă conving că vă pot scrie cu deplină sinceritate, uneori fără a-mi ascunde dezacordul total cu dvs., fără a rămâne tăcut cu privire la unele opinii dubioase ale dvs.
Voi face un mic comentariu în avans.
În articolul dumneavoastră tipărit în „ecleziastica revue internationale”, impresia pe care mi-am facut-o despre dumneavoastră, este ca vorbiți asa despre parerile Arhiepiscopului Antonie:
„Ele sunt marcate de punctul de vedere al unei Ortodoxii prea stricte (o prea stricta ortodoxie), dar sunt importante pentru determinarea poziției doctrinare a elementelor ultra-conservatoare ale Bisericii Ortodoxe Ruse, cu alte cuvinte, ale ierarhiei”.
În primul rând, nu-l pot recunoaște în niciun fel pe Arhiepiscopul Antonie ca reprezentant al elementelor ultraconservatoare ale Bisericii noastre.
Ne-am obișnuit de mult timp să-l vedem ca pe un luptător de frunte pentru înnoirea teologiei noastre școlare, pentru eliberarea sa din cătușele de moarte ale scolasticismului care i-au fost impuse, condițiile istorice nefericite în care Biserica a actionat în secolul al XVII-lea și mai ales în secolul al XVIII-lea.
Ultraconservatorii din teologia noastră nu pot fi numiți decât cei care se agață orbește de teologia scolastică adusă la noi din Occident ca fiind singura posibilă și exclusiv adevărată.
Pot să vă asigur că printre astfel de ultra-conservatori veți găsi mai mulți oameni care împărtășesc aceeași viziune cu privire la problemele ridicate în corespondența dumneavoastră cu Arhiepiscopul Antonie.
Ați fi de acord cu ei in unele dintre propunerile scolastice lansate în noua teologie rusă, care nu recunoaște autoritățile scolasticii. Nici nu pot considera opiniile Arhiepiscopului Antonie ca fiind specifice pentru ierarhia noastră. Apartinand cinului ierarhilor, ii impartasesc pe deplin parerile si cunosc laici care si-au exprimat acelasi puncte de vedere in scris.
De asemenea, nu pot să înțeleg de ce vorbiți despre o Ortodoxie prea strictă.
Cred că în materie de credință este posibilă o singură Ortodoxie: cea strictă; nu poate exista decât adevăr sau eroare, deci nu poate exista un adevăr mai mult sau mai puțin strict.
Mai mult decât atât, arhiepiscopul Antonie, în scrisorile sale, a subliniat cu tărie că nu-și exprimă convingerile sale personale, ci doar expune învățăturile Bisericii în același mod în care si-ar prezenta un om de știință imparțial tematica domeniului, sau un mahomedan islamul sau un evreu mozaismul.
Arhiepiscopul Antonie a ridicat deja problema unității Bisericii.
Spun aceasta tocmai pentru că doresc conferinței mondiale proiectate a creștinismului cel mai mare succes în atingerea scopului său măreț.
Această subliniere, mi se pare, ca nu poate fi evitată deloc la conferința în sine.
Punctele de vedere asupra unității Bisericii, exprimate în scrisorile pe care mi le-ați trimis, nu mă satisfac.
Și nu este, desigur, important ca ele să mă satisfacă, ci că cu greu pot fi justificate din punctul de vedere al Bisericii Creștine Primare.
V-ați exprimat pe scurt punctul de vedere asupra unității Bisericii în cea de-a treia scrisoare despre Biserică (datată 5/18 februarie 1916) către Arhiepiscopul Antonie:
„Biserica lui Hristos, desigur, este Una, în ciuda existenței diferitelor biserici particulare, dar păcatele omenești i-au întunecat înfățișarea”.
Ați vorbit mai detaliat în cea de-a doua scrisoare (12/25 iunie 1915):
„Cred că există un spirit de solidaritate creștină printre toți cei care Îl venerează pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cred în misiunea divină a Bisericii în lume și în acțiunea harului din Taine.
Acest spirit de solidaritate există în ciuda tuturor diferențelor teologice. Prin Taina Botezului, săvârșită corect, cu toții intrăm în împărăția spirituală a lui Hristos.
Nu am putea să admitem că doar pentru că nu ne înțelegem unii cu alții cu privire la problema purcederii Duhului Sfânt sau nu suntem de acord în ritualurile de îndeplinire a Tainelor, am avea dreptul să aruncăm anateme asupra celor care nu ne împărtășesc punctele noastre de vedere.
Nu ne putem permite ca toate lucrurile să se piardă în creștinătate în afara Bisericilor locale, oricare ar fi ele, caci toate Bisericile numite creștine pot să fie, de fapt, doar niste trupuri lovite de boli”.
În broșurile pe care mi le-ați trimis, mi-au atras atenția în special acele rugăciuni pe care le recomandați publicului și pentru uz privat și în care viziunea dumneavoastră asupra unității Bisericii este deja exprimată în mod solemn.
Mai exact:
„Doamne Iisuse Hristoase, Care ai spus apostolilor Tău: va dau pacea Mea, pacea Mea va dau voua! Nu te uita la păcatele noastre, ci la credința Bisericii Tale și dă-i pace și unitate, ceea ce este plăcut voii Tale.
Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm, privește cu milostivire la Biserica Ta, slăbită și încătușată de diferențe și discordie, binecuvântează intenția de a ne aduna pentru o conferință pe toți cei care mărturisesc numele Tău cel Sfânt.”
Astfel, toți cei care se numesc societăți creștine constituie Biserica Cea Una a lui Hristos, desi este slăbită în unitatea ei.
O astfel de doctrină a unității Bisericii nu este străină unora dintre teologii ruși.
Astfel, protopopul Svetlov susține că cultele creștine occidentale, împreună cu cele ortodoxe, sunt Biserici creștine și aparțin Bisericii Sobornicesti, și nu sunt doar societăți non-bisericești separate de Biserică – că Bisericile creștine existente în Apus și in Rasarit sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Universale Sobornicesti și, prin urmare, însușirea de către oricare dintre ele a termenului de Biserica Soborniceasca este nepermisă.
În același timp, Biserica Soborniceasca, potrivit
pr. Svetlov, este o grupare de credincioși adevărați împrăștiați peste tot în Bisericile creștine locale sau private din Apus și Rasarit, sau, ceea ce este același lucru, un grup de Biserici locale din Est și din Vest, în absența posibilității organizarii unui Sinod Ecumenic, fara a putea avea o organizare vizibila exterioară a Bisericii și cu o viață plină de har în Hristos, care conduce Biserica sau Trupul Său.
După cum poți vedea, autorul nostru rus se exprimă chiar mai decisiv decât dvs.
Cu toate acestea, o astfel de învățătură despre Biserică este absolut imposibil de acceptat, deoarece este cu siguranță necunoscută Bisericii primare, care nu a cunoscut in niciun fel conceptul de slăbire a unității Bisericii, dar întotdeauna a mărturisit invariabil în al nouălea articol din Simbolul Credinței:
„Cred Intr-Una, Sfânta Biserică Soborniceasca și Apostolică”
Pot pune întrebarea: dvs și cu mine aparținem unei singure Biserici a lui Hristos?
Când vom răspunde la această întrebare, imi veți obiecta, fără îndoială, insignifianța diferențelor dogmatice a credintei și a diferenței aproape irelevantă în Taine.
Dar pentru mine, răspunsul nu este determinat in primul rand pe considerente de diferențe dogmatice de credinta, ci mai intai de faptul că nu există o unitate a partasiei in har in Trupul Bisericii care sa ne asigure comuniunea euharistica dintre noi.
Acest fapt nu poate fi eludat, iar pentru dvs, ca și pentru pr. Svetlov, acest fapt este înlocuit cu argumente despre insignifianța diferențelor dogmatice de credinta. În centrul, de exemplu, al deciziilor de mai sus ale pr. Svetlov sunt două idei:
1) în esența, sau in principal, toate credințele creștine sunt egale între ele și
2) diferențele dintre confesiunile creștine, chiar și cele dogmatice, sunt doar inconsecvente și exagerari.
Să presupunem că ambele idei sunt corecte.
Cu toate acestea, ele nu ne oferă în niciun fel o bază suficientă pentru a concluziona că toate credințele creștine aparțin aceleiasi Biserici a lui Hristos.
Biserica Soborniceasca nu este o școală filosofică sau o facultate de teologie, a caror invatacei aparțin, pe deplin fiind condiționati de recunoașterea fundamentelor sale teoretice.
Adevărul de bază al Creștinismului, marea sa Taină – Intruparea Cuvantului – Fiului lui Dumnezeu – este recunoscuta de toate credințele creștine, dar aceasta nu le poate uni automat într-o singură Biserică Soborniceasca.
Pentru ca si demoni, potrivit Apostolului Iacov, cred (2, 19), iar credința lor, potrivit mărturiei Evangheliei, e mărturisită dupa cum observam si la Apostolul Petru (Mat. 16, 16; 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 8, 28)
Deci se mai poate spune ca toate confesiunile crestine aparțin unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Pe de altă parte, apartenta la Biserica, poate fi fără îndoială validata/recunoscuta, unor oameni care nu cunosc dogma Sinodului Ecumenic de la Calcedon și cunosc foarte puțin despre credința lor dogmatica?
În cele din urmă, în Biserică, membriilor ei li se poate acorda o largă libertate de opinie teologică, iar diversitatea opiniilor teologice nu afecteaza nicidecum unitatea Bisericii?
Biserica are un sistem detaliat al dogmelor atent structurat.
Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla dacă Biserica nu ar fi avut răspunsuri dogmatice la toate întrebările.
Insa dacă problema apartenenței popoarelor la Biserică este adusă pe un teren exclusiv teoretic și dogmatic, atunci aceste raspunsuri la întrebari nu pot fi date in mod deplin.
Pana la ce limite ar trebui să se extindă unanimitatea dogmatică in Biserica?
Cu ce trebuie să fim de acord și care sunt diferențele de dogma care implică separarea/ruperea de Biserică?
Cum răspundem la toate acestea?
Și cine poate detine autoritatea ultima asa încât decizia lui sa fie un criteriu ferm?
Putem indica credința în Fiul lui Dumnezeu Intrupat ca semn principal al apartenenței la Biserică?
Dar in acest caz protestanții germani vor argumenta împotriva necesității acestei trăsături, deoarece în mărturisirea de credinta exista chiar pastori care și-au declarat deschis negarea Dumnezeirii Mântuitorului.
Mantuitorul Hristos nu ne-a lasat in acest sens scris/predat niciun curs de dogmatica!
Cele mai importante principii ale dogmelor creștinismului au fost formulate cu precizie la secole după viața pământească a Mântuitorului.
Atunci, în primii anii ai existenței istorice a creștinismului, ce anume a determinat apartenența la Biserică?
Acest lucru este menționat în cartea Faptele Apostolilor:
cei mântuiți au fost atașați/adaugati Bisericii
(2, 47; 5, 13-14).
Apartenenta la Biserica este conditionata de impreuna-unirea mantuitoare prin har in Trupul Bisericii.
Nu poate fi altfel pentru că Biserica nu este o școală filosofică.
Ea este noua divino-umanitate, noul organism milostiv al comuniunii si iubirii.
Biserica este trupul lui Hristos.
Hristos Însuși a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea organică a unui copac și a ramurilor.
Două „trupuri” adiacente (separate etans) sau doi copaci nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt.
Ce reprezinta sufletul în trup, reprezinta Duhul Sfânt în Trupul Bisericii, Biserica nu este doar un singur trup, ci și un singur Duh.
Sufletul nu viaza in madularul tăiat din trup, la fel cum sucul/seva vitala a copacului nu trece/circula in ramura tăiată din copac.
Madularul tăiat din trup moare și se descompune/putrezeste.
Ramura tăiată din trunchi se usucă.
Aceste comparații trebuie să ne ghideze raționamentul pentru a stabilii Unitatea Trupului Bisericii.
Dacă aceste comparații, aceste imagini ale pomului și ale trupului, sunt aplicate Trupului Bisericii, atunci orice despărțire/rupere/taiere/
excomunicare din Trupul Bisericii, orice încetare a unității comuniunii euharistice Trupul Bisericii Sobornicestii va fi incompatibilă cu Biserica, cu apartenenta la Biserica.
Nu contează cât de mare este diferența de credinta dogmatică a celor separați/excomunicati; înseși faptul separării/a despartirii înseși, adica a încetarii unității prin comuniune euharistica cu Trupul Bisericii, este zdrobitor și de o importanță vitala.
Poate să existe o separare numai pe baza răzvrătirii/neascultarii ecleziastice și a neascultării disciplinare fără nicio diferență de credinta dogmatică, si totusi despărțirea de Biserică va avea ca efect toate consecințele triste/nefaste pentru cel care s-a despărțit de Trupul Bisericii.
Nu numai ereticii sunt separați/excomunicati din Biserică, ci și schismaticii.
Esența separării rămâne aceeași.
Așa s-a argumentat în Biserica primara:
„Cei care nu vor să fie unanimi uniti prin har în Biserica lui Hristos Dumnezeu nu pot fi uniti cu Hristos Dumnezeu”.
„Da, unul ca acesta care s-a separat de Trupul Bisericii poate fi numit creștin la fel de fals cum diavolul se pretinde/numește adesea hristos”, ne spune Sfântul Ciprian.
Acest Sfânt Părinte Ciprian s-a ocupat de rebelii/razvratitii ecleziastici/schismatici Novat și Novatian.
La început, nu a existat nicio diferență dogmatică de credinta în pretextul rebeliunii/razvratirii lor.
Cu toate acestea, Sfântul Ciprian spune despre acești rebeli/razvratiti că sunt în afara Trupului Bisericii, că nu sunt creștini, că nu sunt uniti cu harul lui Hristos.
„Este posibil să spere cel care se împotrivește și acționează contrar Trupului Bisericii că este în comuniune cu Biserica atunci când Apostolul Pavel, vorbind despre acest subiect și arătând taina unității, ne spune:
Un singur trup, un singur Duh…
Un Domn, o credința, un singur botez, Dumnezeu este Unul
(Efes. 4:4-6).
Biserica este Una, deși odată cu creșterea numarului celor botezati, se extinde, se împarte în mai multe Biserici locale.
La urma urmei, soarele are multe raze, dar există o singură lumină; multe ramuri sunt rapandite din copac, dar trunchiul este unul, ferm axat pe rădăcină;
multi afluenti curg dintr-un singur fluviu, dar deși deversarea provine din abundența apei și reprezintă
multiplicitate de rauri, la sursă există unitate.
Separați lumina soarelui de la începutul său, unitatea nu va permite să existe lumină separată; rupeți o ramură dintr-un copac – creanga ruptă isi va pierde capacitatea de a mai crește si se va usca; separați pârâul de sursa sa originara și acel paru taiat de la sursa va seca.
La fel, Biserica, luminată de lumina Domnului Hristos, în întreaga lume
își răspândește razele, dar lumina care se răspândește peste tot este Una, iar unitatea trupului rămâne inseparabilă.
De-a lungul pământului își întinde mlădițele, împovărate cu roade; fluxuri abundente ale unei singure surse de apa curg si ajung pe taram îndepărtat; cu toate acestea, sursa rămâne Una, un izvor; o singura mamă, bogată în procesul nasterii.
Din ea ne naștem, ne hrănim cu laptele harului ei, suntem animați de Duhul ei.
Mireasa lui Hristos nu poate fi patata: ea este curată și imaculată, cunoaște o singură unire prin har cel botezat și isi păstrează cuviincioasa sfințenia unirii.
Toți cei care se despart de Biserică se alătură unei adultere și devin străini fata de fagaduintele Bisericii.
Cel ce abandonează Biserica lui Hristos se privează de răsplata pregatita de Hristos: el devine străin fata de ea, adulter, dușmanul ei.
El nu-L mai poate avea pe Dumnezeu ca Tată, caci nu mai are Biserica ca mamă.
Cel care se află în afara Bisericii ar putea fi mântuit asa cum s-ar fi putut salva ipotetic vreunul dintre cei care ramasesera pe dinafara chivotului lui Noe atunci cand a inceput potopul.”
Asa ne vorbeste Sfantul Ciprian despre Unitatea Bisericii.
Deci, nu numai unanimitatea dogmatică este cea pe care dezvaluie centrul Unității Bisericii, ci este si unitatea organica cu Trupul Bisericii: asa cum este plauzibila partasia oricarui madular cu organismul intreg.
„Dacă numai, ne spune Sfantul Ioan Hrisostom „s-a intamplat sa se separe mana de trup, duhul (curgand) de la creier, cautand-o in continuare si negasind-o acolo, nu se desparte de trup si nu se mai transmite la mana desprinsa, caci daca nu o gaseste acolo, nu i se mai comunica”.
Și iată cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva celor care justifica fără discernământ pe cei care se despart de Biserică.
„Dacă acestia vizati marturisesc dogme care sunt contrare (erezii) Crezului Bisericii, atunci noi nu ar trebui să mai avem comuniune euharistica cu ei;
dacă ei marturisesc credinta la fel ca noi, atunci cu atat mai mult (ar trebui evitat sa avem comuniune euharistica cu ei).
De ce?
Pentru că este o boală a razvratirii, a iubirii de stapanire.
Nu știți ce s-a întâmplat cu Core, Datan și Aviron?
Au fost singurii care au suferit? Nu si cei complicii cu ei?
Ce-mi spui?
„Ei marturisesc aceeași credință și sunt ortodocși la fel ca noi.”
Dacă sunt ortodocsi, atunci de ce nu sunt in comuniune euharistica cu noi?
Un Domn, o credință, un singur botez.
Dacă ei sunt bine, atunci inseamna ca noi gresim, iar dacă noi suntem bine, cu siguranta ei gresesc.
Spune-mi:
Crezi că este suficient ca ei să fie parelnic ortodocși, atunci de ce harul a slabit la ei si chiar nu mai lucreaza in Tainele savarsite de ei?
Ce folos pot avea daca au celelalte lucruri exact ca ale noastre dacă nu mai au succesiune apostolica?
Daca ne razvratim prin schisma atunci si altarul ne este în zadar, în zadar – ne sunt Tainele, în zadar – Taina Preotiei: se răstoarna și se pierde tot”.
În prima sa epistolă canonică către Sfantul Amfilohie, episcopul Iconiumului, Sfântul Vasile cel Mare ne evoca opinia Bisericii primare despre cei care se despart de Biserică:
„Deși începutul despartirii
s-a produs prin schismă (dia schismato), cei care s-au depărtat de Biserică nu mai aveau asupra lor harul Duhului Sfânt, căci transmiterea harului lipsea, pentru că succesiunea apostolica fusese suprimată”.
Despre acestea și alte cuvinte ale Sfântului Vasile, vom mai folosi un citat mai amplu putin mai jos.
Acum voi nota doar că Sfântul Vasile nu a respins în niciun fel ideea Bisericii primare despre absenta totala a harului de la cei care s-au despartit de Biserică, a schismaticilor.
Mi se pare că deja aceste considerații patristice dezvăluie suficient criteriul Bisericii primare, deși mărturii precum cele antementionate pot fi adunate mult mai multe fără prea mari dificultăți.
Biserica primara nu a considerat unanimitatea dogmatică cu ea ca fiind singura condiție pentru a aparține Trupului Bisericii.
De asemenea, Biserica a considerat despartirea/ruperea Trupul Bisericii ca fiind motive de rebeliune și schismă: o îndepărtare de la unitatea Bisericii.
Ea considera că condiția apartenenței la Biserică este unitatea cu ea in comuniune euharistica și in ascultarea smerita față de ea.
În același timp, îndepărtarea de Biserică a fost considerata ca o îndepărtare de Hristos, adica o apostasie fata de Creștinism.
Ideea că, odată cu separarea vizibilă de Biserică, mai este încă posibil să-i aparținem invizibil și să ne bucurăm de harul ei si de toate darurile ei, un astfel de gând era străin Bisericii primare.
Și se intelege de ce.
Pentru că gândul opus ar implica în mod necesar divizarea Unitatii Bisericii.
Ar fi o eroare si o stare de indiferență totală în materie de viață bisericească și de disciplină bisericească.
De fapt, de ce ar trebui să evit răzvrătirea, schisma și chiar erezia in Trupul Bisericii prin care ma separ de Biserică, daca nu ma despart prin asta de harul comuniunii euharistice cu ea si nu ma afecteaza cu nimic deosebit?
Atunci imi pot permite să fiu neascultător față de Biserică, să mă excomunice din randul membrilor ei, să mă anatemizeze – nu-i bai, si nici mare necaz nu este, pentru că rămân in continuare creștin, rămân unit prin har cu Hristos și nu sunt lipsit de nădejde pentru mântuirea veșnică!
Dar atunci care este rostul tuturor îndemnurilor la supunere, la ascultarea ierarhiei, la a fi in unitate si in comuniune euharistica, asa cum gandea Biserica primara?
Sfantul Apostolul Pavel atunci cand vorbeste despre unitatea Bisericii,
se raporteaza la conditia comuniunii euharistice prin/din aceași Paine a Trupului si a Sangelui Domnului
(I Corinteni 10, 14-17).
Asa gasim scris in epistolele Apostolilor și in epistolele lui Clement Romanul și ale lui Ignatie Purtătorul de Dumnezeu!
Si Clement Romanul și-a scris epistola despre revolta ecleziastică din Corint, nu despre vreo erezie. Toate aceste îndemnuri nu au fost lipsite de sens: dimpotrivă, ele au avut sens și semnificație deplină în Biserica primara, deoarece era invariabil convinsă că fără unirea vizibilă cu ea (prin comuniune euharistica) nu există mântuire, nu există viață creștină, nu există Creștinism.
Doctrina răuvoitoare a eludarii apartenenței la Biserica vizibilă este ceva necunoscut Bisericii primare, si este o invenție a unor timpuri relativ noi (a protestantilor), inspirat de gânduri și stări care sunt departe de marturisirea Bisericii primare.
Dacă nu avem nicio îndoială în ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii primare, atunci nu putem fi de acord cu ideea dumneavoastră că întreaga lume creștină, așa cum spuneți, are partasie la singura Biserică a lui Hristos, că toate
Bisericile din Rasarit și Apus sunt Biserici locale sau părți ale Bisericii Sobornicesti.
Și asta nu pentru că exagerez in privinta diversitatii dogmatice a confesiunilor creștine sau privind diferența lor in deosebirea Tainelor.
Practic și mai presus de toate, confesiunile creștine adunate împreună nu se pot constitui intr-o singură Biserică pentru că nu există o unitate prin harul comuniunii euharistice dintre ele.
Nu putem înțelege cum de nu a rămas Rasaritul și Apusul în aceeași Biserică după 1054?
Sa observam insesi realitatea!
Trimițând scrisori prin legatarii săi Papa Leon al IX-lea a trimis si o amenințare:
„Dacă vreun popor din aroganță
undeva în univers nu este de acord cu Biserica Romană, nu mai poate fi numit și considerat Biserica, este deja o grupare de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei – „jam dicenda vel habenda Ecclesia aliqua, sed omnino nulla; quin potius concliliabulum haereticorum, out conventiculum schismaticorum et synagoga satanae”.
Iubirea de stapanire a episcopului Romei s-a exhibat intr-un mod deplorabil.
Într-o nefericita zi a lunii iulie 1054, legații au pus pe Sfanta Masa la Catedrala Sfanta Sophia o cartă a excomunicării, în care, printre altele, erau stipulate următoarele cuvinte:
„Prin autoritatea Sfintei și nedespartitei Treimi și a Scaunului Apostolic, al cărui mesaj îl împlinim, urmand părinților ortodocși ai celor sapte sinoadelor ecumenice și ai întregii Biserici Sobornicesti, semnăm anatema proclamată de Stapanul nostru, de venerabilul nostru Papă, adresata lui Mihail și clerului său, dacă nu se corecteaza: anatema, maranatha cu simonienii, arienii, donatiști, nicolaiți, severieni, manihei, nazarineni și toți ereticii, cu diavolul și îngerii lui, dacă nu se pocaiesc. Amin, Amin, Amin”
În aceeași zi, legații papei, în prezența împăratului și a demnitarilor săi, au repetat verbal anatema:
„Oricine se încăpățânează să contrazică credința sfântului Scaun (de la Vatican) apostolic și jertfa lui, să fie anatema și maranatha și să nu mai fie cinstit ca un creștin sobornicesc, ci ca un prozelit eretic. Amin, Amin, Amin.”
Pe 20 iulie, Sinodul Patriarhal din Constantinopol a răspuns cu o simplă anatemă trimisa printr-o scrisoare.
Observam că, potrivit Parintilor greci, Biserica Soborniceasca a lui Hristos, adevărata (Hirotonie) Taina a Preoției și Botezul pentru latinii Romei au incetat – caci nu mai au succesiune apostolica.
Ce mai observam?
Ambele părți au făcut schimb reciproc de anateme și fiecare parte a încetat să mai considere pe cealalta parte ca fiind Biserică, recunoscându-se doar pe sine ca Biserică.
A existat deci o despărțire de Biserica Soborniceasca?
Bineînțeles că a existat.
Nu există altă modalitate de a răspunde.
Din 1054, nu au mai existat două Biserici separate, pentru că nu pot exista două trupuri ale Bisericii sub Capul Hristos, iar una dintre Bisericile locale a încetat să mai existe astfel, rupând legătura cu Biserica Soborniceasca.
Biserica Soborniceasca, pe de altă parte, a fost păstrată în toată plinătatea ei plină de har și a rămas Una, așa cum a fost si mai înainte de căderea uneia dintre cele cinci patriarhii.
Evenimentul din 1054 este trist și deplorabil, dar sa nu vă fie teamă să numiți caderea Romei în materie de credință din Biserica Soborniceasca, caci ne poate fi foarte dăunător.
Cred că orice discuție despre problemele unității Bisericii între creștinii din zilele noastre ar trebui să înceapă cu stabilirea unui punct de vedere asupra sensului evenimentului deplorabil din 1054. Ce s-a întâmplat in anul 1054?
A fost o cădere din Biserica sau o divizare a Bisericii Sobornicesti?
Dacă a fost o divizare, înseamnă că o Singură Biserică Trup al lui Hristos a existat timp de 1000 de ani, și de asemenea, dupa scindare au existat deja două trupuri ale Bisericii sub un singur Cap Hristos – ceea ce e imposibil!
Aveți tendința de a răspunde echivoc în sensul că în 1054 nu a existat nici cădere, nici divizare, iar Biserica a rămas unită, inclusiv Apusul și Rasaritul, doar unitatea a fost oarecum slăbită din cauza încetării comuniunii vizibile euharistice.
Este categoric imposibil să fim de acord cu un astfel de răspuns.
În 1054 a avut loc o cădere/taiere din Biserica.
Cine a căzut este o altă problemă, dar o Biserica locala a căzut.
Biserica Soborniceasca a rămas Una, unită, dar fie numai în Rasarit, fie numai în Apus.
Latinii au fost ulterior acceptați în Biserică prin Botez, ca păgâni sau prin Mirungere, la fel cum Biserica primara ii primea pe arieni, macedoneni, apolinaristi și pe ereticii similari.
Acum o avem misiune anti-papala și avem un criteriu pentru denunțarea scolasticii în școlile noastre teologice.
Papismul face prozelitism, îi converteste pe ortodocși la papism prin violență, prin înșelăciune și prin propagandă.
Papa anunță indulgențe pentru oricine va recita rugăciuni pentru un anumit număr de zile pentru intoarcerea la Roma a schismaticilor din Rasarit
Latinii au tinut concilii, recunoscându-le ca fiind universale, au inventat noi dogme necunoscute Bisericii primare si de-a lungul secolelor patristice.
Biserica Răsăriteană a condamnat noile dogme latine ca erezii.
Permiteți-mi să dau un exemplu relativ recent.
Papa Pius al IX-lea, în scrisoarea sa către Rasarit la 6 ianuarie 1848, apărând toate ficțiunile papismului, cere întoarcerea ortodocsilor la adevărata „Biserică” din Apus
După 4 luni, la 5 mai 1848, cei patru Patriarhi Răsăriteni și toți episcopii care sunt membri ai Sinoadelor de la Constantinopol, Antiohia și Ierusalim au emis „Enciclica Bisericii Sobornicesti și Apostolice către toți creștinii ortodocși”.
Împreună cu respingerea și condamnarea mesajului Papei, Patriarhii vorbesc despre
convertirea Bisericii Latine căzute din Trupul Sfintei Biserici Sobornicesti și Apostolice.
Aceeași Enciclică condamnă în cuvinte hotărâte erezia Filioque:
„Singura Biserică Soborniceasca și Apostolică, urmând Sfințiilor Părinți, Răsăriteni și din Apus, așa cum au proclamat strămoșii noștri, și noi acum proclamăm din nou sinodal, că această opinie nou introdusă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este o adevărată erezie, iar urmatorii ei, oricine ar fi ei, – sunt eretici care fac parte din societățile eretice, iar orice comuniune euharistica și liturgică cu acestia a fiilor ortodocși ai Bisericii Sobornicesti constituie o fărădelege”.
Este cu adevărat posibil să ne imaginăm o astfel de relație între Bisericile locale din trupul unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos?
Este toată această relație aliturgica doar un fleac nesemnificativ, un detaliu lumesc, si nu constituie un indiciu al lacunelor din adâncul mistagogic al Trupului lui Hristos?
Dar chiar și acest diferend nu este clar pentru toată lumea: nu ne impartasim euharistic cu latinii din aceaiasi Pâinea Unică a Vietii, din Potirul Comun!
Nu este suficient?
Nu este aceasta o lipsă de unitate vizibilă?
Doar taina Trupului și a Sângelui este punctul central al vieții mistagogice a Bisericii Sobornicestii a lui Hristos!
Este un centru tainic al unitatii Bisericii, asa cum ne invata Biserica primara a lui Hristos, incepand cu Sfantul Apostol Pavel, continuand cu Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu, Sfantul Ciprian al Cartaginei, Sfantul Chiril al Alexandriei etc.
In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, dupa prefacerea Sfintelor Daruri la epicleza, preotul se roaga:
„Iar pe noi toti, care ne impartasim dintr-o painea (unica) si dintr-un (unic) potir, sa ne unesti unul cu altul, prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant”.
Ce am mai putea aminti pentru clarifica ca exista o separare etansa, vizibilă, euharistica, dacă am intrerupt taina impartasirii din acelasi potir?
Astfel de relații aliturgice (lipsite de comuniune euharistica) între Bisericile locale care fac parte Trupul Bisericii Sobornicesti sunt cu siguranță de neconceput.
Suntem deosebit de fericiți cand concelebram Sfânta Liturghie dacă un ierarh sau un preot al altei Biserici locale slujește impreuna cu noi.
În scrisoarea dumneavoastră din 13/26 septembrie, menționați că relațiile de prietenie și cordiale dintre Biserica Ortodoxă și Anglicani se dezvoltă zi de zi.
Da, dar nu se dezvolta cel mai important aspect: nu există unitate exprimata prin comuniune euharistica.
În zadar ne referim la cuvintele unuia sau altuia dintre teologii și ierarhii ruși că diviziunea între confesiunile creștine nu ajunge la cer – faptul căderii Occidentului din Trupul Bisericii în 1054 pentru o persoană ortodoxă matura este un fapt de experiență duhovniceasca.
Într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie din 12/25 iunie 1915, citați o opinie
a celebrului Mitropolit Filaret al Moscovei, care conchide într-una din primele sale scrieri:
„Orice biserică, din momentul in care marturiseste ca Iisus este Hristosul, îndrăznesc să o numesc biserica nedeplina „.
Dar este greu să fim de acord cu raționamentul Mitropolitului Filaret căci bisericile sunt fie pur adevărate, fie nu sunt pur adevărate: nu exista biserici nedepline.
Ni se pare că nu poate exista o Biserică pur adevărată care sa fie nedeplina, deci nu poate exista o Biserică nedeplina, o astfel de Biserică încetează să mai fie o Biserică și devine o societate para-bisericească.
Și, la urma urmei, Mitropolitul Filaret nu a intrat in comuniune euharistica cu romano-catolicii, la fel cum ceilalți teologi ai noștri cred ca pot intra in comuniune cu patriarhia Romei, caci ei o considera Biserica locala – si acest lucru mi se pare o inconsecventa teribila.
De ce nu slujim, de ce nu avem comuniune euharistica in orice fel cu preotii romano-catolici, daca patriarhia Romei este pretinsa Biserica Romana/Latina locala?
Nu, căderea Romei din Biserică (din Trupul Bisericii) este un fapt care nu ar trebui să fie inteles gresit și minimalizat pana a fi considerat insignifiant!
Îi reproșati Arhiepiscopului Antonie pentru înclinația sa pentru rigoarea teologică și spuneti că concluziile sale ne conduc într-o atmosferă prea întunecată.
Dar ce trebuie să facem dacă astfel de concluzii sunt adevărate.
Atmosfera întunecată nu este creată de rigoarea teologică, ci de mândria istorică și pofta de putere/stapanire a patriarhiei Romei, a unor episcopi care au sacrificat pacea Bisericii, unitatea și însuși adevărul credinței lui Hristos.
Dacă ne-am desfasura într-o atmosferă pe care ați numi-o mai luminoasă, nu se va transforma singura Biserică Soborniceasca a lui Hristos în neant?
În ce formă ne putem inchipui Mireasa lui Hristos, Trupul Bisericii, în fața noastră, dacă părțile ei, Bisericile locale, pot rămâne fără comuniune euharistica între ele și chiar într-o relație de dușmănie?
Suntem noi, ortodocșii, partasi în aceeași Biserică, cu sectarii, baptiștii, cu cei care dusmanesc chiar si numele Bisericii Ortodoxe, si care nu țin niciuna dintre întâlnirile/adunarile lor fără a insulta Biserica Ortodoxa, cu aceia care ne consideră doar pentru recunoașterea dogmei Celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, prin inchinarea la icoane, idolatri?
Dar atunci unde/care sunt granițele/hotarele Trupului Bisericii?
Sau aceste limite/hotare sunt cumva inutile?
Dar hotarele Trupului Bisericii au fost valabile inca din timpul Apostolilor, când niciunul dintre cei din afara Trupului Bisericii nu a îndrăznit să se alipeasca (sa se impartaseasca in comun) de credincioșii ortodocsi (Fapte 5, 13).
Mi se pare că in zadar numiți certitudinea și sinceritatea criteriilor adevarului: rigorism teologic.
O astfel de certitudine și sinceritate ne fac să admitem că toate confesiunile creștine nu pot aparține unei singure Biserici Sobornicesti a lui Hristos, si numai Una dintre toate acestea constituie adevărata Biserică Soborniceasca, iar toate celelalte sunt societăți para-bisericesti.
ApreciazăApreciază
Pentru mine, singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă.
În acest punct puteți să nu fiti de acord cu mine, și dezacordul dumneavoastră în acest punct pentru mine va fi
incomparabil mai puțin trist decât dezacordul dumneavoastră din declarația anterioară.
Pierderea ideii unei singure Biserici adevărate, după părerea mea, este mai periculoasă decât apartenența la o falsă societate
para-bisericească, recunoscând-o ca fiind parte a singurei si adevăratei Bisericii a lui Hristos pe pământ.
A exprima chiar și în rugăciune ideea că Biserica lui Hristos este acum „slăbită și constrânsă de discordie și dezacord” nu înseamnă decat sa te îndoiești de adevărul și imuabilitatea cuvintelor profetice ale lui Hristos că porțile iadului nu vor birui Biserica, pe baza pietrei credintei in Intruparea Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu – Iisus Hristos?
Conferința Mondială a Creștinismului, a cărei idee o promovați cu atâta zel, își stabilește un scop nobil și frumos: să vindece rănile, să vindece bolile societăților creștine.
Dar pentru ca această bună intenție să fie încununată cu succesul dorit, este necesar să realizăm ca boala corodează și afecteaza lumea creștină, în toată profunzimea ei.
În caz contrar, tratamentul nu va aduce beneficiile scontate.
Da, dacă privim lumea creștină ca pe o parte componentă a singurei Biserici Sobornicesti, doar ca să nu rupem unitatea Bisericii, atunci aceasta va fi doar o privire superficială asupra stării/stadiului bolii pacientului.
Un astfel de punct de vedere va lăsa fără nicio vindecare cea mai importantă și de bază boală – căderea din Biserică, care, fără îndoială, a avut loc în 1054.
Si nu a fost încă corectată nici de protestanți, anglicani sau neoprotestanti.
Nu este suficient să fii parte dintr-o societate paraecleziastică; pentru a deveni Biserică locală in Trupul lui Hristos, este necesar să fim reuniți prin harul comuniunii euharistice cu adevărata Biserică Sobornicească existentă, a cărei unitate nu a putut și nu va putea fi întunecata niciodata de niciun păcat omenesc.
Mă voi întoarce acum la întrebarea pe care o adresați în cea de-a doua scrisoare adresată Arhiepiscopului Antonie și căruia i-ați dedicat a treia scrisoare.
Înțelegerea de către Arhiepiscopul Antonie a unității lui Hristos, pe care am exprimat-o mai devreme, nu vi se pare plauzibila în prezent a fi învățătura Bisericii Ortodoxe.
Sperati ca poate fi valabila o astfel de învățătură in practica Bisericii Ortodoxe atunci când se va implini convertirea latinilor.
Scrieți:
„Biserica Ortodoxă admite că există creștini în alte Biserici creștine care aparțin trupului tainic al lui Hristos și care nu au nevoie de un al doilea botez pentru a intra în comuniune cu Biserica”.
„Dacă Biserica Rusă abținându-ne de a primi prin re-botezare pe latini, atât în caz de convertire a unor comunitati, cât și a convertirii persoanelor, trebuie să concluzionăm că această practică este insuflată de o convingere profundă că nu este nevoie să repetăm Tainele valide înfăptuite deja de clerul latin; și din moment ce există o astfel de convingere, rezultă că Biserica Rusă recunoaște oficial validitatea unor Biserici locale creștine care s-au separat de Ortodoxie.
Nu pot intelege cum Biserica Rusă aderă la astfel de teorii pe care le neagă în practică.
Nu cred că Biserica Rusă ar cuteza să se bazeze pe principiul iconomiei pentru a primi in sânul ei persoane nebotezate.
Teoria iconomiei nu poate face dintr-un un păgân sau dintr-un evreu, un creștin fără a i se administra Botezul.
Biserica Ortodoxă nu-i botează pe latini și nu repetă Taina Mirungerii efectuata de preotii romano-catolici asupra latinilor din moment ce recunoaște validitatea Botezului și a Mirungerii savarsite de Biserica Latina”.
Aici puneți o problema care merită o cercetare istorică și dogmatică atentă și o argumentare detaliata.
Din păcate, în teologia noastră, această problema este confruntată de neînțelegeri și, uneori, chiar de studii tendențioase.
Amintesc cea mai detaliată întrebare a „studiului istoric și dogmatic” al lui A. Serafimov
„Despre admiterea creștinilor neortodocsi în Biserica Ortodoxă” (Kiev, 1864), în care autorul își propune să nu-și stabilească scopul unui studiu istoric și dogmatic. Exprimându-vă înțelegerea practicii noastre cu privire la latini, chiar dumneavoastră subliniați o obiecție serioasă:
„Dacă Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii Ortodoxe sunt valabile, atunci nu mai avem o singură Biserică a lui Hristos, ci mai multe Biserici nedepline”.
Dvs. înșivă recunoașteți cu o sinceritate rară că această obiecție merită cea mai serioasă atenție a teologilor.
„Regret”, scrieți dvs., „că nu mă număr printre cei care ar putea da un răspuns strict logic la acest lucru”.
Sunt de acord cu dvs in acest punct.
Cred că nu există o persoană care să poată da un răspuns satisfăcător la această obiecție.
Dacă Tainele sunt valabile în afara unei Trupului singurei Biserici a lui Hristos, dacă plinătatea vieții in har din Trupul Bisericii nu se limitează la hotarele Trupului Bisericii, atunci există mai multe Biserici, nu doar Biserici nedepline, atunci al nouălea articol al Crezului Bisericii ar trebui redefinit.
Insa nu pot exista Biserici nedepline absolut deloc.
Mi se pare că la Sinodul de la Cartagina din 256, s-a exprimat cel mai sublim adevăr atunci când s-a spus: haereticis aut nihil aut totum licet – ereticilor fie nu le permitem nimic, fie le permite totul.
Dacă preoții romano-catolici sunt cu hirotonie valida la fel ca preotii ortodocsi, dacă harul care lucreaza prin hirotonirea lor este același ca și la noi, adica harul lui Dumnezeu primit prin succesiunea apostolica, dacă se revarsa harul si poate fi valida sfintirea Darurilor in Liturghie si la romano-catolicii ca și la ortodocsi, atunci de ce romano-catolicismul nu este parte din aceeași Biserică Soborniceasca ca Biserica Ortodoxă?
Ce motiv am eu ca preot ortodox al Bisericii lui Hristos, să mă feresc de comuniunea euharistica cu preotii si episcopii romano-catolici?
De ce nu slujesc Sfânta Liturghie cu romano-catolicii și nu ma impartasesc cu romano-catolicii daca sunt partasi intru Acelasi Trup al lui Hristos?
Dacă recunoașterea validitatii harului si a succesiunii apostolice transmis ierarhiei romano-catolice și respectiv a savarsirii Tainelor de catre acestia nu contrazice Adevărul Unității Bisericii Sobornicesti, atunci trebuie, prin glasul conștiinței, să intru imediat în comuniune euharistica prin unitate cu romano-catolicii și, de asemenea,
să-i numesc adversari pe cei care refuza impartasirea,
condamnându-i cu fermitate în caz ca refuza cu persistență.
Atunci va trebui să le predic laicilor ortodocsi că pot primi Impartasania, cuminecarea cu Sfintele Taine în bisericile romano-catolice.
Dar nu se poate, adevărul Unității Bisericii Sobornicesti exclude validitatea harului in „Tainele” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Este imposibil să reconciliem Unitatea Bisericii Sobornicesti cu realitatea valabilitatii lucrarii harului in „Taine” savarsite in comunitatile para-bisericesti.
Această sarcină nu a fost rezolvată în mod satisfăcător nici măcar de geniul fericitului Augustin. Învățătura lui Augustin despre necesitatea recunoașterii „Tainelor” înfăptuite în afara Trupului Bisericii a fost descrisă în detaliu într-o carte dedicată istoriei dogmelor despre Biserică.
Potrivit recunoașterii de către fericitul Augustin a independenței depline a savarsirii Tainelor față de persoana savarsitorului lor (în Biserică) implică în mod necesar recunoașterea validității „Tainelor” savarsite în afara Trupului Bisericii, aceasta concluzie oglindindu-se în tratatul fericitului Augustin „De Baptismo”.
Augustin se află într-un anumit impas, caci pentru el doar Biserica Soborniceasca este singura cale de mântuire.
A recunoaște validitatea harului „Tainele” savarsite în afara comuniuni euharistice cu Trupul Bisericii înseamnă a recunoaște lucrarea sfintitoare si mantuitoare a harului în afara Trupului Bisericii Sobornicesti, a recunoaște posibilitatea mântuirii celor care se afla dincolo de hotarele Trupului Bisericii și chiar in absenta comuniunii euharistice cu ea, într-un cuvânt, înseamnă a recunoaște ca fiind facultativa/optionala apartenenta la Sobornicitatea Bisericii și a respinge credința în singura Sfântă Biserică Soborniceasca si Apostolică.
Dar fericitul Augustin a vrut, de asemenea, să păstreze adevărul că nu există mântuire în afara Trupului Bisericii.
În acest scop, fericitul Augustin a început să facă distincția între conceptele de „a avea Tainele valide” și „a avea Tainele valide si lucratoare sau participante cu folos celui ce le primeste”.
Schismaticii/ereticii, după învățăturile fericitului Augustin, au Taine valide, dar fără niciun folos pentru mântuire, ci numai spre a le face rău spre a lor osanda.
Aici fericitul Augustin este precursorul opinei de mai târziu a distincției scolastice între realitatea Tainelor și eficacitatea lor:
Tainele pot fi valabile, dar ineficiente.
Este dificil să percepem această idee dacă renunțăm la jocul scolastic cu speculatii și ramanem pe terenul solid al experienței harului.
Ce fel de har necreat mai este acela dacă mi se impartaseste spre osanda?
Schismaticii/ereticii, potrivit fericitului Augustin, avand Taine valide, sunt lipsiti de efectul lor benefic si mantuitor pentru ca sunt despartiti de Trupul Bisericii.
Această despărțire arată că nu au dragoste.
Fără iubire, omul nu poate fi virtuos; Duhul Sfânt nu poate locui în el. Astfel, schismaticii din afara Trupului Bisericii nu au pe Duhul Sfânt.
O obiecție apare involuntar: dacă schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci cum pot schismaticii
sa savarseasca Taina Botezului?Este bizara aceasta presupunere ca abia in momentul Botezului, abia din momentul Botezului, Duhul Sfant lucreaza in afara Bisericii.
Păcatele celor botezați, susține fericitul Augustin, sunt iertate, dar imediat se întorc la ei.
Cel care este botezat în afara Bisericii trece ca și cum ar fi printr-o fâșie îngustă de lumină și intră din nou în întuneric.
Pe măsură ce trece prin șirul luminii, el este curățit de păcatele sale, dar de vreme ce imediat după Botez reintră în întunericul discordiei, păcatele se întorc imediat la el.
Domnul Hristos intr-o pildă a vorbit despre un slujitor căruia stăpânul său i-a iertat zece mii de talanți.
Când slujitorul nu și-a făcut milă de datornicul său, stăpânul a cerut plata întregii datorii.
Același lucru este valabil și pentru un schismatic care este botezat în afara Bisericii.
După ce a primit iertarea datoriei sale față de Dumnezeu, el decade din nou în această datorie, pentru că arata dușmănie față de frații săi din Biserică.
Acel botez care a fost înfăptuit a dat schismaticului roadele sale pline de har, dar el trebuie să-și arate dragostea pentru frații săi, adică trebuie să se unească cu ei prin iubire in Biserica.
O astfel de soluție la problema reconcilierii Unității Bisericii care presupune validitatea Tainelor din afara Trupului Bisericii este greu de recunoscut ca satisfăcătoare.
La urma urmei, botezul unui schismatic/eretic se face în afara Trupului Bisericii.
De ce este botezul valid, cel puțin numai în momentul savarsirii sale, iar schismaticul este totusi parte din Trupul Bisericii?
La urma urmei, schismaticul nu se întoarce in comuniune euharistica in Trupul Bisericii, ci ramane in schismă (pentru vremea lui Augustin, in donatism).
Chiar și în momentul Botezului, schismaticul este în contradicție cu Trupul Bisericii.
El, în timp ce își cere iertarea datoriei, declară în același timp că nu are dragoste față de Biserică.
Împărtășania valida nu pare să depindă de comuniunea euharistica cu Trupul Bisericii, ci doar de rostirea unei anumite formule.
Duhul lui Dumnezeu sufla numai in Trupul Bisericii, iar în afara acestui Trup nu poate fi lucrator spre mantuire, indiferent de formulele rostite acolo.
Nu contează dacă formulele sunt rostite de un creștin ortodox schismatic, de sau un eretic, de un pagan sau de un evreu, ceea ce contează este că formulele sunt rostite în afara Trupului Bisericii.
La urma urmei, esența Creștinismului nu consta, nu se rezuma la aceea că ne oferă o colecție de formule de incantație (magica), prin care o persoană poate forța lucrarea harului lui Dumnezeu in afara Trupului Bisericii!
Mai mult Firmilian
a protestat împotriva acestei înțelegeri a sensului formulei Botezului, afirmând că pronunțarea cuvintelor nu este suficientă pentru iertarea păcatelor și pentru ca harul sfințitor sa lucreze prin Botez.
Printre teologii catolici, ideile lui Augustin au fost dezvoltate în continuare.
Nu putem doar să-I mulțumim lui Dumnezeu că învățătura Bisericii Răsăritene a fost compusă în afara tărâmului augustinismului si noi putem să considerăm ca Parintii au ramas neinfluentati de această sferă apuseana.
La marii teologi răsăriteni, nu vom găsi nicio umbră de raționament ca cele debitate de fericitiul Augustin.
De aceea este necesar să ne întoarcem la învățăturile și practicile Bisericii primare.
Problemele sunt surprinzător de actuale teologiei și vieții bisericești!
La urma urmei, definițiile dogmatice originale ale Bisericii au stabilit Botezul pentru toți cei care s-au întors de la erezii in Biserică.
În jurul anului 220, Sinodul Episcopilor Africani, prezidat de Agrippin, a stabilit ca ereticii să fie botezati, „și de atunci”, mărturisește Sfântul Ciprian, „până acum atâtia mii de eretici, în situatia convertirii la Biserică, nu numai că nu am ezitat și ca să primească harul Botezului dătător de viață și al Botezului mântuitor, dar am si insistat sa se procedeze asa”.
„Am aflat”, scrie Sfântul Dionisie al Alexandriei, „că o astfel de opinie există de mult timp la primii
episcopii, în cele mai populate Biserici și la adunarile fraților din Iconium, Sinada și din multe alte țări”.
La mijlocul anilor ’50 ai secolului al III-lea, Firmilian, episcop al Cezareei Capadociei, amintește într-o scrisoare adresată Sfântului Ciprian: „Cu mult timp în urmă ne-am apropiat de Galia, Cilicia și din alte regiuni din apropiere, la Sinodul de la Iconium, din Frigia, am decis să menținem ferm o astfel de opinie despre eretici și să o apărăm atunci când se descoperă îndoieli cu privire la acest subiect.
Unii de aici au îndoieli cu privire la botezul celor care vin in Biserica, deși îi recunosc pe Profeți, si par să marturiseasca același lucru ca și noi, despre Tatăl și despre Fiul.
Dar noi, după ce am analizat acest subiect cu toată sârguința, la Sinodul de la Iconium am decis să respingem orice Botez care a s-a savarsit în afara Trupului Bisericii”.
Nu este nevoie să se detaliem controversele care în anii cincizeci ai secolului al III-lea au apărut în jurul problemei admiterii convertirii novațienilor in Biserică, unde episcopul Romei, care dorea să vadă practica romană uniforma peste tot, s-a confruntat cu obiecții din diferite părți.
Vă voi atrage atenția doar asupra unora dintre detaliile acestor dispute.
În primul rând, poziția dogmatică a episcopului Ștefan al Romei, care a negat necesitatea Botezului, pare atât vagă, cât și destul de șubredă. Involuntar, prin urmare, vom aminti din scrisorile primte de Sfântul Ciprian, caci scrisorile lui vladicai Ștefan desi sunt multe, sunt fie complet irelevante, fie contradictorii, si în general sunt scrise in mod nesăbuit și pripit.
Sfantul Ciprian ne lumineaza prin raspunsurile date de episcopul Stefan:
„Daca cineva din vreo erezie se intoarce spre tine, sa nu introduci nimic nou, adică procedezi pentru el prin punerea mâinilor (sa-i aplici Taina Mirungerii n.n.) ca semn de primire a pocăinței”
Deci, totii ereticii au harul Botezului și nici unul dintre cei care se întorc in Biserică nu trebuie să fie re-botezat.
Sfantul Ciprian marturiseste ca episcopul Stefan nu i-a botezat nici pe marcioniti.
Da, episcopul Ștefan vrea să ramana doar la fundamentul Tradiției Bisericii Romane; principalul lucru pentru vladica Stefan este să păstreze quod traditium est – Traditia asa cum este ea.
Dar terenul procedeelor lui epicopului Ștefan fluctuează în special, când el încă mai cere punerea mâinilor pe convertiți și schismatici, care au fost novațienii.
Căci prin punerea mâinilor despre care vorbește Ștefan, cercetatorii înțeleg învățătura tainică a darurilor Duhului Sfânt (Taina Mirungerii), pe care, evident, după episcopul Ștefan, schismaticii nu o mai au launtric.
Cum au aveau atunci harul Botezul fără sa aiba harul Duhului Sfânt?
Este suficient să citim scrisorile Sfantului Ciprian către Yubayan, către Pompei și către Magnus și scrisoarea lui Firmilian către Ciprian pentru a vedea cât de stabilă este poziția dogmatică a adversarilor lui Ștefan, afirmând nulitatea tuturor botezurilor savarsite în afara Trupului Bisericii.
Sfântul Ciprian arată tocmai spre inconsecvența învățăturii dogmatice a adversarului său Stefan, „aceia”, scrie el, „care, deși de altfel încăpățânați și de neînțeles, recunosc că toți ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt și, prin urmare, deși pretind ca ei boteaza, nu pot transmite pe Duhul Sfânt; ne oprim asupra acestui lucru pentru a spune că nici cei care nu au pe Duhul Sfânt nu pot boteza – în mod categoric.
Numai cei care au pe Duhul Sfânt pot să boteze și să dea dezlegare de pacate.
Cei care „isi pun mainile” (care le acorda Taina Mirungerii) pe eretici și schismatici să ne răspundă:
Acești oameni au sau nu au pe Duhul Sfânt?
Dacă au harul, de ce pe cei care sunt botezați acolo, atunci când revin la noi, li se aplica punerea mânilor (Taina Mirungerii) pentru a aduce asupra lor pe Duhul Sfânt, care, desigur, ei pretind ca l-ar fi primit acolo unde ar fi putut fi dat dacă le-ar fi fost dat de acolo la botez? Dacă, totuși, cei botezați in afara Trupului Bisericii, ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, atunci este evident că iertarea păcatelor nu poate fi dată de cei despre care se știe că nu au pe Duhul Sfânt”.
Episcopul Stefan a invocat maretia numelui lui Hristos.
„Numele lui Hristos presupune multă credință și sfințenia Botezului, astfel încât oricine este Botezat în Hristos primește imediat harul lui Hristos”
Această opinie a episcopului Ștefan este respinsă convingător de Sfântul Ciprian.
„Dacă validitatea Botezului este atribuită numelui lui Hristos, astfel încât fiecare botezat în numele lui Iisus Hristos, oriunde s-ar afla in afara Trupului Bisericii, este deci deja considerat botezat și sfințit prin har, atunci de ce nu se face acolo, în numele aceluiași Hristos, peste cei botezați și punerea mâinilor (Taina Mirungerii) pentru a primi ei pe Duhul Sfânt?
De ce aceeași măreție ale aceluiași nume nu are aceeași putere prin punerea mâinilor (Mirungere) care este atribuită prin savarsirea Botezului?
Dacă cineva, botezat în afara Trupului Bisericii, ar putea fi făcut
biserica (trup) al lui Hristos Dumnezeu, atunci de ce nu ar putea să devină, de asemenea, un templu al Duhului Sfânt?
La urma urmei, oricarui i-au fost iertate păcatele la Botez a fost sfințit și transformat duhovniceste într-un om nou, prin care a devenit deja capabil să primească Duhul Sfânt.
Apostolul spune:
„Toți cei care ați fost botezați în Hristos v-ați îmbrăcat in Hristos” (Gal. 3:27).
Deci, oricine, pretinde ca a fost botezat de eretici, se poate îmbrăca cu Hristos si poate primi cu atât mai mult Duhul Sfânt, trimis de Hristos. Altfel, dacă o persoană botezată în afara Trupului Bisericii ar putea sa se îmbrace in Hristos, insa nu ar putea primi pe Duhul Sfânt, atunci Cel trimis (Duhul Sfant) ar deveni mai mare decât Cel (Hristos) Care a L-a trimis.
Și totuși, ar fi posibil să ne îmbrăcăm in Hristos fără sa avem pe Duhul Sfant, adica să separăm pe Duhul Sfant de Hristos?
Mai mult decât atât, a doua naștere, prin care renaștem în Hristos prin botez, este o naștere duhovniceasca; și, prin urmare, nu este, de asemenea, evident ridicol
sa pretinda atunci când spun că este posibil să se nască cineva duhovniceste la eretici/schismatici, în cazul în care ei înșiși nu recunosc primirea/prezenta Duhului Sfant?
Căci, desigur, numai apa nu poate curăți păcatele și nu poate apa sfinți o persoană fără Duhul Sfânt.
Deci, ei au una din două: fie vor fi de acord că acolo unde pretind ei că există valid Botezul, Duhul Sfânt este lucrator, de asemenea, prezent, fie acolo unde nu există Duhul Sfânt, nu există validitatea Botezului, pentru că Botezul nu poate fi valid fără Duhul Sfânt”.
Sfantul Ciprian exprima ca nu poate exista Botez si, in general, revarsarea darurilor Duhului Sfant in afara Trupului Bisericii.
Dacă ereticii sunt primiti in Biserica și au intrat în Biserică, atunci, desigur, ei se pot bucura de harul Botezului și de alte daruri mântuitoare.
Dacă ei nu sunt în Biserică și acționează chiar împotriva Bisericii, cum pot ei să pretinda ca boteaza in afara Bisericii prin botez valid?
După cum puteți vedea,
potrivit raționamentului Sfântului Ciprian, criteriul gândirii lui este opusul a ceea ce se ni se livreaza uneori în timpul nostru.
Prima întrebare pe care Sfântul Ciprian o pune este dacă ereticii și schismaticii aparțin Trupului Bisericii, dacă sunt în comuniune euharistica cu Trupul Bisericii.
Dacă nu, ei s-au îndepărtat de Trupul singurei Biserici și au pierdut pe Duhul Sfânt.
Dar trebuie remarcat mai ales că episcopul Ștefan nu este chiar foarte departe de gândirea Sfântului Ciprian.
La urma urmei, vladica Stefan, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut că ereticii și schismaticii au căzut departe de Trupul Bisericii, că sunt în afara ei, că nu pot avea pe Duhul Sfânt în afara Bisericii.
Sub practica Bisericii Romane, vladica Ștefan a pus o temelie nefericită, care a întâmpinat critici corecte din partea Sfinților Ciprian și Firmilian.
Nu este de mirare ca cercetatorii, dorind să-l justifice pe Stefan episcopul Romei, opteaza pentru un lucru destul de ciudat; fac o presupunere destul de ciudată că vladica Ștefan nu și-a exprimat gândurile despre absența Duhului Sfânt printre eretici și schismatici, ci doar i s-a atribuit de catre Sfântul Ciprian, ca să spunem așa, în focul controverselor.
Dar ne atrage și mai multă atenția asupra faptului că Sfântul Ciprian și toți susținătorii opiniilor sale, în ciuda certitudinii exacte a opiniilor lor despre lipsa totală de har in toate societățile para-bisericesti, au considerat că este posibil să se permită practici diferite in diferite Biserici, doar unirea păcii și armoniei între episcopii Bisericilor locale să fie păstrată.
Fiecare arhiereu întâistătător este liber să-și guverneze Biserica după viziunea sa, de care va da socoteală înaintea Domnului Hristos.
Acest gând Sfântul Ciprian il repetă de multe ori în scrisorile sale (către Ștefan, Magnus, Yubayan, Corneliu etc.).
Sfantul Dionisie al Alexandriei, contemporan cu Sfantul Ciprian, argumenteaza si el in armonie, amintind de cuvintele Deuteronomului:
„Nu muta limitele/hotarele Parintilor tai, pe care Parintii tai
le-au stabilit”.
Sfântul Dionisie, „cu privire la indivizi, cum ar trebui tratați cei care sunt în afara Bisericii și cum ar trebui tratați cei care fac parte din ea?
În opinia noastră, este necesar să ne supunem Bisericii primare, care, sta în fruntea slujirii.
Și asa ne vom prezenta inaintea Domnului nostru Hristos pentru Judecata faptelor noastre.”
Din punctul de vedere al episcopului Stefan, o varietate de practici nu pot fi permise; ar fi contrar Crezului să negăm un singur botez.
Prin urmare, episcopul Ștefan a cerut o uniformizare a practicii liturgice.
Dar aici vedem că adversarii episcopului Ștefan permit o diferență fundamentală în practică
Ce înseamnă asta?
La urma urmei, ei priveau ereticii și schismaticii ca fiind nebotezați.
Și astfel, adică nebotezați, schismaticii au fost, după părerea lor, desigur, în toate Bisericile.
Cred că punctele de vedere ale oponenților episcopului Ștefan cu privire la acceptarea unei varietăți de practici liturgice privind primirea ereticilor și schismaticilor nu pot fi explicate decât presupunând că ei, de dragul păcii și al binelui Bisericii, au considerat uneori că este posibil să nu ceară îndeplinirea/repetarea unui al doilea ritual corect al Tainei Botezului, crezând în
înțelesul tainic și milostiv al însușirii unirii prin har al convertitului cu Trupul Bisericii.
Botezul săvârșit în afara Trupului Bisericii era doar o formă exterioară, care în doar in Biserică este deplină si detine conținutul harului.
La urma urmei, același Sfânt Ciprian vorbește mai ales despre „botezul prin sânge”, care se face, desigur, fără nicio Taina și fără nicio randuiala.
Presupunerea pe care am făcut-o are la bază raționamentul scriitorilor Bisericii înșiși, Sfântul Ciprian a fost întrebat:
„Ce se va întâmpla cu cei care, după ce anterior s-au întors din erezie în Biserică, au fost acceptați în Biserică fără a fi botezati?”
– „Domnul”, răspunde Sfântul Ciprian, „după cum ni S-a descoperit Mila Lui este în stare să le dea iertare, iar cei care, după ce au fost primiți în Biserică, Biserica nu-i va priva de harul si darurile Sale”. Firmilian este înclinat să ceară botezul de la unii ca aceștia dacă sunt vii, dar dacă sunt morți, el recunoaște că vor primi rodul adevărului și credinței pe care îl merită.
Fără îndoială, chiar și în epoca lui Ciprian, a apărut problema beneficiului iconomiei in folosul Bisericii.
Ciprian constată că cerința botezului este chiar utilă pentru o convertire mai reușită a schismaticilor la reintoarcerea lor Biserică.
Avem idei foarte importante în scrisoarea Sfantului Dionisie al Alexandriei către episcopul Xystus al Romei
„În adunarea fraților a fost cineva care a fost considerat un credincios de mult timp și s-a alăturat comunitatii creștinilor chiar înainte de hirotonirea mea, chiar,
se pare că până la instalarea fericitului Heracles.
După ce a fost la botezul meu recent și după ce a ascultat întrebările și răspunsurile, a venit la mine cu plâns și zdrobire și, căzând la picioarele mele, a început să mărturisească și să jure că botezul pe care l-a primit de la eretici nu a fost și nu a avut nimic de-a face cu al nostru, pentru că era plin de ticăloșie și blasfemie.
Zicând că sufletul lui suferă foarte mult și că din acele cuvinte și fapte rele nici măcar nu a avut îndrăzneala să ridice ochii.
M-a rugat să-l învăț adevărat ca sa capete purificare, înfiere și har.
Dar nu am îndrăznit să fac acest lucru, spunând că pentru această comuniunea prin har este destul de indelungata in Biserica.
I-am poruncit să se intareasca in nadejde și in credință fermă, cu conștiința bună, să traiasca in comuniunea sfinților”.
Acest fapt este o ilustrare clară a gândirii Sfântului Ciprian, exprimată într-o scrisoare adresată lui Yubayan.
Sfântul Dionisie, ca și Sfântul Ciprian, a recunoscut la fel de mult că cel mai important lucru pentru o persoană este unirea sa prin har in Trupul Bisericii, în care primește toate darurile harului, chiar dacă botezul său din afara Bisericii a fost doar o simplă afundare, nicidecum Taina Botezului.
Dintre cele două puncte de vedere ale Sfantului Ciprian și ale episcopului Ștefan, poate fi mulțumitor numai punctul de vedere al Sfântului Ciprian.
Asa se păstrează Unitatea Bisericii și se oferă posibilatea iconomiei și libertatea față de cuvinte și formule.
Episcopul Ștefan păstrează unitatea Bisericii numai prin ideea că ereticii și schismaticii nu au pe Duhul Sfânt, si de aceea este necesar „să se pună mâinile” (sa le acorde Taina Mirungerii) peste ei atunci când sunt admiși în Trupul Bisericii pentru a putea primi darurile Duhului Sfânt.
Darurile harului sunt darurile Duhului Sfânt si sunt considerate proprietatea exclusivă a Trupului Bisericii – Izvorul harului.
Un botez savarsit in afara Bisericii nu face decât să umezeasca trupul cu apa și să rămână inutil fiind savarsit în afara Trupului Bisericii în Ziua Judecății.
„Lesne este inaintea Domnului, in Ziua sfarsitului, sa dea omului dupa caile lui” (Sirah 11, 28).
De asemenea, cum ramane cu validitatea Tainei Impărtășaniei?
Cum se face poate sluji Euharistia fără harul Duhului Sfânt?
Dacă consideram ca botezul savarsit în afara Trupului Bisericii, este valid prin Duhul Sfant, atunci Unitatea Trupului Bisericii nu mai poate fi păstrată.
Foarte des, istoricii și patrologii Bisericii exprimă ideea că Stefan episcopul Romei a avut dreptate în istorie, și nicidecum Sfântul Ciprian.
Cred că Biserica nu a făcut decât să înmoaie rigoarea Sfântului Ciprian în ceea ce privește iconomia in practica bisericească, dar rigoarea sa dogmatică a unității Bisericii nu a fost nici pe departe schimbată. Pentru a vă asigura de acest lucru, trebuie să mergem in secolul al IV-lea.
Aici, în primul rând, este necesar să ne concentrăm cu atenție asupra cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare din prima sa epistolă canonică către Amfilohius, Episcopul Iconiumului. În această epistolă, care are probitate canonică și autoritate incontestabilă, este imposibil să nu observăm modul de gândire al Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile citeaza doar opinia Sfântului Ciprian într-o formulare dogmatică exactă.
„In Biserica prmara, înțelegerea Sfantului Ciprian și a Sfantului Firmilian, i-a catalogat pe toți, encratiții, și idroparastii, să fie rezumați sub o singură definiție; pentru ca desi inceputul despartirii s-a datorat unei rupturi, insa cei care s-au despartit Trupul Bisericii nu mai aveau harul Duhului Sfânt asupra lor, de vreme lucrarea harului era intrerupta prin suprimarea succesiunii apostolice și, deși primii care s-au despărțit au avut hirotonie de la Părinți prin punerea mâinilor, prin care au primit harul; insa cei care au iesit din Biserica, au devenit laici (laikoi), nu au mai avut puterea harului de a boteza sau de a cununa, și nu au mai fost în măsură să transmită altora harul Duhului Sfânt, de la care ei înșiși au căzut.
De aceea se poruncește celor care sunt botezați de ei, ca si cum ar fi botezați de laici, când vin în Trupul Bisericii, să fie curățiți prin botezul valid al Bisericii” (Canonul 1).
Aceasta este partea dogmatică a canonului Sfântului Vasile, prin care transmite opinia predecesorilor săi Sfantul Firmilian și Sfantul Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare nu respinge și nu contestă nici măcar un singur cuvânt din aceste scrieri dogmatice despre unitatea unei vieți de har în Trupul Bisericii.
Și acest lucru este evident, pentru că imediat după cuvintele de mai sus începe să vorbească despre posibilitatea iconomiei in practica Bisericii, desi aparent pare ca nu este de acord.
„Dar dacă unii din Asia, prin iconomie în beneficiul folosului obstei, hotărasc spre a le accepta botezul lor, atunci să fie acceptat”.
Trecerea de la fundamentul dogmatic la ordinea disciplinara se face pe un ton de iconomie.
Marturisirea dogmatică nu se schimbă, dar este permisă iconomia
in practica Bisericii.
Cu o viziune dogmatică generală, sunt posibile practici diferite, așa cum a fost de acord Sfântul Ciprian în principiu.
Odată cu recunoașterea posibilității unei varietăți de practici, Sfântul Vasile cel Mare își începe primul canon.
„Ar trebui să se urmeze obiceiul fiecărei țări (catarii erau vizati), pentru că botezul lor la acel moment a fost gândit diferit referitor la acest subiect.”
Dacă Sfântul Vasile ar fi recunoscut botezul savarsit in adunarile para-bisericesti ca fiind valabil savarsit in afara Trupului Bisericii, nu ar mai fi putut argumenta acest lucru.
Atunci a fost necesar ca sa insiste ca schismaticii nu mai pot fi botezati nicaieri, pentru ca Botezul este unul.
Si pentru Sfantul Vasile cel Mare, decizia daca sa boteze sau nu un schismatic este determinata doar de practica bisericeasca si de utilitatea cauzei, in functie de circumstante.
La urma urmei, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „unii din Asia” au decis să ca sa nu mai fie botezați, și asta, nu din motive dogmatice, ci din cauza Unității Bisericii și a unității unei vieți de har valabile numai în Trupul Bisericii, in acord cu opinia Sfântului Ciprian.
Sfântul Vasile cel Mare gândește la fel atunci când vorbește despre encratiți.
„Trebuie să respingem botezul lor și, dacă cineva a fost botezat de ei când vine in Biserică, trebuie sa fie botezat.
Cu toate acestea, dacă aceasta constituie un obstacol în calea iconomiei folosului general (eln mellh th kaqolou oikonomia empodion esesqai touto), atunci să se urmeze practica Părinților care au optat pentru ceea ce a fost necesar pentru folosul obstesc.
Căci mi-e teamă ca strictețea canonului ne va pune un obstacol în calea celor care doresc sa fie mântuiți.
Dar, în orice caz, vom opta ca cei care vin în Trupul Bisericii de la adunarile celor care i-au botezat in afara Bisericii, să fie mai intai mirunși cu Marele Mir (Mirungere) și apoi să poata primi celelalte Tainele”.
În a doua epistolă către Sfantul Amfilohie (canonul 47), Sfântul Vasile insistă ca encratiții să fie botezați, „desi este permisa iconomia”
Din nou, după cum este evident, în stabilirea practicii, nu învățătura dogmatică prevalează, ci principiul iconomiei practicii Bisericii.
Recunoscând însă nevoia de a-i boteza pe encratiți, Sfântul Vasile este de acord in practică cu iconomia, caci strictețea canonului poate pune piedici în calea convertirii ereticilor.
Este emisa cumva ideea, după canonul Sfântului Vasile cel Mare, ca poate fi valid botezul encratitilor in sine?
Desigur, nicidecum nu este valid, deoarece Sfantul Vasile consideră că este mai corect să-i boteze.
Atunci de ce este de acord cu o iconomia in practică?
Deoarece pentru Sfantul Vasile problema iconomiei practicii botezului ereticilor nu este indisolubil legată de ideea dogmatică a Unității Bisericii. Biserica Celei Una; si asta nu infirma ideea ca numai in cuprinsul Trupului Bisericii avem Taine valabile/valide.
Encratiti nu au har și, dacă cineva nu-i botează atunci când sunt admiși în Biserică, nu-i confirma prin asta pe encratiți ca fiind ei înșiși parte a Bisericii locale, ci o face doar în folosul Bisericii, pentru a facilita convertirea ereticilor.
O altă interpretare a cuvintelor Sfântului Vasile pare complet imposibilă.
Ce legătură are obiceiul locului sau „o anumită iconomie” cu validarea ereziei, caci este vorba de o chestiune de dogmă!
Este imposibil, prin iconomia in beneficiul obstesc al convertiților sau după obiceiurile diferitelor regiuni, să negăm adevărul unității, al Unității Bisericii!
În cea de-a treia scrisoare adresată arhiepiscopului Anthonie, v-ați referit oarecum inexact la cartea catolicului dr. Johann Ernst – Die Ketzertaufangelegenheit in der altehristlichen Kirche nach Cyprian. Meinz, 1901.
În cărțile acestui cercetator, sunt convins că omul modern nu este capabil să înțeleagă gândul Bisericii primare cu privire la viața harului in Trupul Bisericii.
Dar în pasajul pe care l-ați menționat, J. Ernst spune
„că regulile canonice ale Sfântului Vasile privind botezul ereticilor nu au niciun sens in privinta dogmei creștine, ci exprimă disciplina strictă a Bisericii în epoca în care le-a scris”.
J. Ernst scrie următoarele:
„Dar pentru Vasile cel Mare, nulitatea botezului novațian (schismatic) nu este subiectul dogmei, ca si în cazul Sfântului Ciprian, ci subiectul iconomiei disciplinei temporar canonice ecleziastice”.
Atunci din această practică a iconomiei sau din acea practică a Bisericii este imposibil să se concluzioneze o învățătură dogmatică:
dacă în practică iconomia aplicata pentru vreunul dintre oamenii care se reintorc in Biserica, decide sa nu fie rebotezat atunci când este acceptat în Biserică, acest lucru nu înseamnă că Biserica îi recunoaște formatiunea parabisericeasca din care provine și anume ca ar avea cumva harul Duhului Sfânt si ca ar fi valabil ritualul lor de botez.
În ceea ce privește metoda de admitere in Biserică a tuturor apostaților, Sfântul Vasile, urmând canoanelor Bisericii primare, ii împarte în trei categorii:
erezie,
schismă,
adunare para-„bisericeasca”,
dar acest criteriu este tocmai în legătură cu metoda de reprimire.
Este absolut imposibil să înțelegem din cuvintele Sfântului Vasile, în sensul că doar ereticii, în sens strict, nu aparțin Bisericii, în timp ce ceilalti rămân in partasie de har cu Trupul Bisericii.
„Botezul schismaticilor, pentru a fi primiti”, scrie Sfantul Vasile.
Aceste cuvinte grecești sunt adesea traduse după cum urmează:
„încă nu sunt străini de Biserică” (traducere slavă în „Cartea canoanelor”), „acestia care aparțin Bisericii” (traducere rusă din lucrările Sfântului Părinte), mit der Kirche noch în Verbindung stehen (traducere de J. Ernst’s S. 4).
Dar acestea nu sunt traduceri, ci interpretări care nu pot fi considerate plauzibile.
Literal, ar trebui tradus:
„ca ființe straine Bisericii”.
Aceasta nu avanseaza ideea că schismaticii încă aparțin Bisericii, ci ideea că au părăsit recent Biserica.
În orice caz, apartenența la Biserică cu greu poate fi exprimată prin prepoziția respectiva.
Este greu de imaginat apartenența la Biserică a acestora in forma unor etape succesive:
erezia,
adunarea para-„bisericeasca”,
schisma.
Dacă aceste cuvinte ale Sfântului Vasile privind schismaticii însemnau o anumită afiliere la Biserica a adunarii schismaticilor , atunci adunările para -„bisericesti” ar trebui, să aparțină inca și mai mult Bisericii.
Adepții adunărilor para-„bisericesti” sunt primiti numai prin pocăință.
Dar ce spune Sfântul Vasile despre ei?
„Dacă cineva, prin acuzația savarsirii unui păcat, este scos din preoție și nu s-a supus deciziei, ci și-a arogat stapanire si preoție, iar împreună cu el alții s-au adunat, acestia sunt despartiti de Trupul Bisericii Sobornicesti”.
Cum poate cineva să fie în comuniune cu Biserica daca in acelasi timp este despartit de Trupul Bisericii Sobornicesti?
Ar fi o contradicție in sine si de neînțeles să spunem că schismaticii sunt încă în partasie de har in Biserică si acelasi timp să pretindem că numai adunările para-„bisericesti” s-au despartit de Trupul Bisericii.
Deci, aceasta este ceea ce ne învață in primul canon Sfântul Vasile cel Mare.
Biserica este Una și numai ea are plinătatea harului si a darurilor milostive ale Duhului Sfânt.
Oricine și în orice fel se îndepărtează de Biserică – în erezie, în schismă, în adunare para-„bisericeasca” – pierde preaplinul harului Duhului Sfant.
Prin urmare, Tainele săvârșite în afara Trupului Bisericii nu au har.
Numai în beneficiul Bisericii, pentru a facilita reintoarcerea in Biserică, este posibil prin iconomie să nu se repete botezul asupra celor care se intorc prin pocainta, dacă acesta a fost corect înfăptuit în afara Bisericii.
Nu pentru că acest botez avea acolo deja o părtășie plină de har, ci în nădejdea că harul milostiv va fi primit de cel convertit prin unire cu Trupul Bisericii.
Dacă botezul în afara Bisericii, chiar și prin înfățișare, se face incorect, ca, de exemplu, cum il fac montaniștii, atunci nu există niciun motiv, nici un sens (dupa Sfântul Vasile) pentru a le acorda o astfel de clemență sau iconomie in practica (acestia trebuie rebotezati).
Numai că Sfântul Vasile cel Mare nu leagă indisolubil nicio idee dogmatică despre recunoasterea validitatii acțiunii harului „Tainelor” adunarilor para-„bisericesti” de iconomia practicii bisericesti, doar pentru că ar putea fi de acord, în principiu, cu admisibilitatea diferitelor practici din diferite țări, si prin urmare, este posibil să „se urmeze obiceiul fiecărei țări”.
Altfel, daca practica bisericeasca ar fi indisolubil legata de ideiile dogmatice, daca acceptarea unui eretic sau a unui schismatic fara botez ar insemna ca acela avea deja apartenenta la Biserica: ar avea validitatea Tainelor savarsite in afara Bisericii.
Daca validitatea Tainelor depinde de credința și învățătura dogmatică a ereticului, apoi Biserica trebuie să determine exact ce erezie comite un eretic: se îndepărtează de Trupul Bisericii și pierde harul in „Tainele” savarsite in adunarea lui.
Nu există o altfel de definiție a validitatii Tainelor și niciun gând călăuzitor general nu poate fi dedus din iconomia practicii bisericesti.
Ne atrage atenția si canonul XCV al Sinodului al VI-lea Ecumenic.
În primul rând, aceast canon ne spune despre toți ereticii și schismaticii care revin in Biserică că „se alătură/lipesc părtasiei celor care se mântuiesc”
Înainte de a reveni, prin urmare, ei nu erau printre cei care se mantuiesc, adică nu erau partasi în Trupul Bisericii.
Este posibil să se explice această definiție a Sinodului Ecumenic din punct de vedere dogmatic?
Asta e imposibil.
Novațienii erau schismatici; Nestorienii sunt, fără îndoială, eretici condamnați de Sinodul III Ecumenic.
Și totodată, canonul Sinodului al
VI-lea Ecumenic este mai strict și mai exigent cu schismaticii decât cu ereticii!
Numai din punctul de vedere al iconomiei bisericesti este posibil să fie înțeles si canonul LXXIX al Sinodului de la Cartagina.
Din punct de vedere dogmatic, toate aceste considerente sunt complet de neinteles.
Evident, ambele Sinoade sunt cu miza dogmatica.
Ele au ratificat unanim că nu există ierarhie valida în afara Trupului Bisericii, nici măcar în schismă, și nicio hirotonire în afara Trupului Bisericii nu are validitate plină de har sfintitor mantuitor.
Cu toate acestea, de dragul iconomiei bisericești, de dragul păcii Bisericii, este posibil să fie acceptati clericii schismatici fiecare cu rangul lui, in nadejdea că se plineste unitatea lor cu Trupul Bisericii, li se recunoaste harul preoției fără a li se repeta hirotonia.
În caz contrar, pare complet imposibil să înțelegem canonul LXXIX a Sinodului de la Cartagina.
Îmi voi permite să zăbovesc un pic mai mult în practica și învățăturile Bisericii primare.
Conform canoanelor Bisericii, arienii și nestorienii nu au fost botezați atunci când au fost admiși în Trupul Bisericii, deși la început, când nu existau inca definițiile dogmatice sinodale, unii arieni au fost botezați.
Arieni erau primiti prin Mirungere, nestorienii erau primiți pur și simplu prin pocăință și prin renunțarea la erezie, potrivit Sinodului III Ecumenic.
Mai rămasesera arienii, condamnați și excomunicați de Sinodul I Ecumenic, membri ai Trupului Bisericii?
ApreciazăApreciază