SACCSIV – blog ortodox

Pescuirea minunată. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici

Posted in Uncategorized by saccsiv on septembrie 25, 2022

Ev. Luca 5, 1-11

  1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,
  2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
  3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.
  4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.
  5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
  6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
  7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,
  8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.
  9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
  10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
  11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Sfantul Nicolae Velimirovici:

Evanghelia de astazi ne vorbeste despre cat de zadarnice sunt toate stradaniile omenesti fara ajutorul lui Dumnezeu. Pe cand apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar cand le-a poruncit Hristos sa-si arunce inca o data navoadele in mare, au pescuit atata multime de peste incat li se rupeau plasele. Iata: In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

Ca si in alte imprejurari, o mare multime de oameni se adunase sa auda cuvantul lui Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toata lumea sa-L vada si sa-L auda, nici nu se putea gasi loc mai potrivit decat o barca pescareasca. Pe tarm erau doua; pescarii se indeletniceau cu spalatul navoadelor. Erau barci obisnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc si astazi pe lacul Ghenizaret. Barca in care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea sa fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat sa departeze putin barca de mal si, dupa ce Simon a departat barca, a inceput sa invete multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.

Urcandu-Se in corabie, Domnul a urmarit mai multe scopuri. Intai, din barca era mai usor sa hraneasca sufletele celor de pe tarm cu dulcea sa invatatura. Apoi, stiind ca pescarii erau mahniti si ingrijorati pentru ca nu prinsesera nimic in noaptea aceea, a vrut sa-i bucure cu o pescuire bogata, implinindu-le astfel trebuintele lor – pentru ca Dumnezeu poarta grija si de trupurile si de sufletele noastre. El este Cel care da hrana la tot trupul (Psalm 135, 25). Dar a vrut sa dea si sufletelor hrana lor, anume credinta in El, in puterea si milostivirea Lui. In sfarsit, lucrul cel mai de seama: A vrut Domnul sa arate deslusit ucenicilor Sai – si prin ei noua tuturor – ca prin El, cu El, toate sunt cu putinta celui ce crede, pe cand fara El toata lucrarea si stradania omeneasca ramane desarta ca mrejele pescarilor care toata noaptea trudisera si nu prinsesera nimic. Implinind unul din scopuri – invatarea poporului, Domnul a trecut acum la urmatorul. De aceea, i-a spus lui Simon sa mane la adanc si sa mai arunce o data plasele.

Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.

Simon nu stia inca cine este Iisus, inca departe fiind de credinta in Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Invatatorule, dandu-I cinstirea pe care i-o dadeau si altii. Intai s-a plans ca trudisera in zadar intreaga noapte dar, din cinstire pentru invatator, a fost gata sa asculte si sa mai arunce o data mrejele. Dumnezeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda. Petru a aratat ascultare, implinind indata cuvantul lui Hristos, cu toate ca trebuie sa fi fost nedormit si ostenit si necajit dupa o noapte de munca zadarnica. Ascultarea i-a fost rasplatita din plin prin mila lui Hristos (si prin ascultarea pestilor!). Cel care a facut pestii, le-a si poruncit sa se adune acum in plasele pescaresti, asa cum a poruncit altadata si vanturilor sa inceteze, si marii involburate sa se linisteasca.

Nu prin grai si prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strans pestii la locul hotarat lor. Adunand laolalta atata peste, Domnul a rasplatit si noaptea de truda a pescarilor, risipindu-le ingrijorarea si implinind trebuintele lor. Astfel si-a implinit si cel de al doilea scop din ziua aceea.

Vazand atata peste cat nu mai vazusera in viata lor, Simon si unul din cei ce erau cu el au facut semn tovarasilor sa se apropie cu cealalta barca. Si s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci si a Iacov si Ioan, incat era cat pe ce sa se rastoarne; si poate s-ar fi rasturnat, daca nu era cu ei Domnul.

Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care il prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon.

Simon a ingenuncheat inaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte sa puna la indoiala faptul ca pescuirea minunata i se datora lui Hristos, si nu stradaniilor lor innoite. Zguduit pana in adancul sufletului, Simon nu-L mai numeste pe Iisus „Invatatorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi invatator, Domn insa numai unul. Auzind invatatura pe care Hristos o dadea multimilor de pe tarm, Simon L-a numit: „Invatatorule”. Dar acum, in fata acestei desfasurari de putere, il numeste „Domn”.

Vedeti cum faptele sunt mai graitoare decat vorbele! Daca vorbim bine, oamenii ne vor numi „invatatori”; dar numai daca ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune ca suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate ca, ascultandu-L pe Hristos, Simon s-a minunat in inima Lui cat de frumos, cu cata intelepciune vorbeste. Cunoscand aceasta, Cunoscatorul de inimi l-a purtat pe Simon intru adancimi, ca sa-i arate ca El si lucreaza ceea ce invata.

Auzi ce-I spune Domnului Simon? In loc sa-i multumeasca pentru un asemenea dar, in loc sa-si arate uimirea in fata unei astfel de minuni, el zice: Iesi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat si ei pe Hristos sa plece de la dansii dupa ce a vindecat pe indracit? Da, insa din alta pricina decat Petru. Gadarenii L-au gonit pentru ca erau lacomi, pentru ca le parea rau de porcii pe care demonii ii inecasera cand fusesera scosi de Hristos din om.

Petru insa spune mai departe: ca sunt om pacatos. Pentru ca se simtea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul sa plece de la el. Simtul pacatoseniei in fata lui Dumnezeu e o nestemata pentru suflet. Domnul o pretuieste mai mult decat toate imnele de forma intru lauda minunilor Sale; oricate astfel de imne inalta omul, fara simtamantul ca e pacatos, cu nimic nu se foloseste. Simtamantul pacatului duce la pocainta, pocainta duce la Hristos si Hristos duce la nasterea din nou. Simtamantul pacatului e inceputul drumului de mantuire.

Cand rataceste cineva indelung pe cai gresite, lucrul de capetenie pentru el este sa afle drumul cel bun. Odata ce o apuca pe acest drum, nu-i mai ramane decat sa nu se abata din cale nici la dreapta, nici la stanga. La ce i-a folosit fariseului rugaciunea, cand se lauda pe sine inaintea Domnului? Mai indreptat decat el a fost vamesul, care isi batea pieptul plangand: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului (Luca 18,13).

Iata inceputul invataturii de credinta in Hristos a lui Petru! Are sa vina o vreme cand el va spune cu totul alte cuvinte. Are sa vina o vreme cand multi din ucenici vor pleca de la Domnul, iar Petru va spune atunci: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 68). Acum, la inceput, cutremurat de puterea Domnului, spune: Iesi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frica. Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si toti cei dimpreuna cu dansii, erau in aceeasi stare. Toti, asadar, au inceput cu frica si au sfarsit cu iubirea. Cum este scris: Frica de Domnul este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7). Fricii lui Petru, care ingenunchease strigand, blandul Cunoscator de inimi ii raspunde: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni.

Lumea aceasta e o mare de patimi, Biserica Mea e o corabie si Evanghelia mea este navodul cu care vei prinde pe oameni. Fara Mine nu vei putea face nimic, asa cum noaptea trecuta nu ai prins nimic; dar, cu Mine, vei pescui mereu cat sa fie corabia plina. Doar sa asculti mereu asa cum ai ascultat astazi, si nici un adanc nu te va inspaimanta, nici n-ai sa pleci vreodata de la pescuit cu mainile goale.

Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El. Au lasat barcile; faca cine ce-o vrea cu ele. Petru si-a lasat nu numai barca ci si casa, si soata; Iacov si Ioan l-au lasat pe tatal lor. Au pornit dupa Domnul. De ce sa-si faca griji? Nu se ingrijorasera destul toata noaptea neprinzand nimic? Cel atotputernic poate sa-i hraneasca si pe ei si pe ai lor. Cel care imbraca iarba campului mai stralucit decat se invesmanta regele Solomon poate sa-i invesmante si pe ei si pe ai lor. Hrana si imbracamintea sunt lucruri mici, pe langa Imparatia lui Dumnezeu la care ii cheama Hristos. Cine da lucrul mare, nu il poate da si pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai tarziu: Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Petru 5, 7). Dar in sfarsit, daca pestii cei muti si surzi din apa asculta de Domnul, cum sa nu asculte oamenii acestia, fapturi cuvantatoare fiind?

Toata intamplarea are si un inteles ascuns. Corabia inchipuie trupul; plasele rupte inchipuie duhul cel vechi din om; adancul marii inchipuie adancul sufletului omenesc. Cand Domnul Se salasluieste intr-un om ascultator, omul acela se departeaza de tarmul lumii trupesti si trece de suprafata simturilor, in adancimile duhului. In aceste adancimi Domnul ii dezvaluie bogatia cea nemasurata a darurilor Sale, dupa care a alergat in zadar, trudind, intreaga-i viata. Darurile acestea sunt atat de mari incat omul cel vechi nu le poate duce; se destrama. De aceea a si spus Domnul ca vinul nou nu se pune in burdufuri vechi.

In fata nevisatei bogatii a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frica si se cutremura: si de atotputernicia lui Dumnezeu, si de pacatosenia sa. Cand omului i se dezvaluie stralucirea si milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvaluie in aceeasi clipa si pacatosenia, nevrednicia si indelunga lui indepartare de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l va parasi pe cel pe care l-a dus intru adanc, nici nu va lua de bun strigatul lui de om bolnav: Iesi de la mine! Ci il va imbarbata si il va mangaia pe om, spunand: Nu te teme!
Cand Dumnezeu inzestreaza pe cineva cu bogatiile Lui negraite, nu vrea ca bogatiile acestea sa se impotmoleasca, precum talantul ingropat de sluga netrebnica, ci sa fie impartite cu altii. Petru a chemat cealalta corabie ca sa fie loc pentru multimea de pesti; a impartit totul cu prietenii sai, cu Iacov si cu Ioan si cu cei dimpreuna cu dansii.

Iacov si Ioan, si cei dimpreuna cu dansii, au trudit la mreje, la incarcatul pestilor in barca, la vasle. Sa cunoasca orice om care primeste un dar de la alt om, ca darul nu vine de la om ci de la Dumnezeu; el trebuie neintarziat, fara zabava, sa inceapa sa lucreze la pastrarea, inmultirea si impartirea darului primit.

Intelesul tragerii corabiilor la tarm si parasirea lor si a toate pentru a-L urma pe Hristos, este ca omul daruit de Dumnezeu, cand se avanta la adanc, lasa toate: nu numai trupul cu patimile si cu legaturile sale pacatoase care l-au tinut pana atunci, ci si duhul vechi, cu legaturile lui cu tot, si merge dupa Cel care imbraca in vesmantul nou al mantuirii pe cel chemat, ducandu-l mereu, la chemarea Lui, intru adancuri.

Faptul ca Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni inseamna ca apostolii, episcopii, preotimea si toti crestinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie sa lucreze, din dragoste si din datorie, intru prinderea – adica mantuirea – a cat mai multi oameni. Fiecare dupa darul sau: cine a primit mult trebuie sa aduca mai mult, iar de la cine a primit mai putin, mai putin se asteapta, asa cum a aratat Domnul in pilda talantilor. Slujitorul care a primit cinci talanti a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni insa sa nu se faleasca cu darul lui Dumnezeu ca si cand ar fi al lui, ferindu-si-l de oameni sau ingropandu-si-l in mormantul trupului, pentru ca un astfel de om isi aduce singur asupra sa judecata in focul Gheenei, acolo unde este plansul si scrasnirea dintilor.

Aceasta pericopa este plina de invataminte pentru noi toti si pentru generatia noastra, cum pline erau mrejele de odinioara de peste binecuvantat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre macar invatatura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care si-l poate dori inima omeneasca se prinde in plasa de aur a evanghelicei ascultari.

Avem in fata doua pilde de ascultare: a pestilor si a apostolilor, si nu stii care-i mai miscatoare. Pestii asculta porunca Domnului, isi pun viata la picioarele Lui. Dumnezeu i-a facut spre hrana trupeasca a oamenilor, dar vedeti cum pot ei implini si o trebuinta a duhului! Acesti pesti sunt o pilda minunata de ascultare pentru toti cei razvratiti si neascultatori fata de Ziditorul. Si ei au stralucit mai mult decat daca ar fi ramas sa inoate mai departe in apele Ghenizaretului. Ei si-au rascumparat cu cinste viata lor slujind Proniei, adevarata pilda si mustrare pentru oamenii cei neascultatori. Iar negraita milostivire a lui Dumnezeu se vede din aceea ca El foloseste toate fapturile ca sa-l aduca pe om pe calea de la care s-a ratacit, sa-l inalte, sa-l trezeasca si sa-l aduca din nou la vrednicia dintai.

Pilda de ascultare a apostolilor e si ea miscatoare. Oamenii simpli de obicei sunt mai strans legati de casa si de rudele lor decat oamenii mai de vaza care au mai multe legaturi cu lumea si, pier-zand una, raman cu altele. Dar acesti pescari au lasat totul, au sfarmat putinele dar puternicele lor legaturi cu lumea, cu casa si rudenia lor si – fara a lua nimic cu ei decat pe sine – L-au urmat pe Hristos in marile si bogatele adancuri duhovnicesti. Timpul a dovedit ca Domnul a rasplatit imparateste ascultarea lor, pentru ca ei au ajuns stalpi ai Bisericii lui Dumnezeu pe pamant si mari sfinti in Imparatia cerurilor. Sa ne grabim dar a urma pilda lor de ascultare. Noaptea rastimpului nostru pe pamant se apropie de sfarsit, si toata truda noastra va fi in van, plasele noastre vor fi goale, inimile mohorate, sufletele si mintile pustii.

Domnul nostru cel bun sta langa corabia fiecaruia. El, Ziditorul si Atottiitorul, ne cere sa-L luam cu noi si sa pornim fara teama de la stramtorile si baltoacele pamantului spre marile adancuri ale vietii duhovnicesti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belsugul pe care ni l-am putea dori. Sa-L urmam acum, cata vreme ne cheama, pentru ca se crapa de ziua si in lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerand, ci judecand. Sa nu lepadam indemnul Lui de a intra in corabia noastra, in sufletul nostru, ci sa ascultam ca Petru, pentru ca spre binele nostru ne cere aceasta Domnul. Nu-i putin pentru cel Preacurat sa intre sub un acoperamant nevrednic. Este o jertfa aceasta, o jertfa pe care o face din dragoste pentru noi. Nu cere sa intre ca sa ia, ci ca sa dea. Ne cere doar sa-i primim jertfa si ajutorul. Sa ne grabim, fratilor, sa ascultam vocea Celui ce cere, mai inainte de a ne rasuna in auz glasul Judecatorului.

A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Geo said, on septembrie 25, 2022 at 3:46 pm

    Apreciază

  2. Felix said, on septembrie 25, 2022 at 6:11 pm

    Parintele Athanasie Mytilineos

    Omilie la pericopa evanghelica din Duminica a 18 a dupa Rusalii

    (23-9-1990)

    Biserica noastră, dragii mei, în prima duminică după Înălțarea Sfintei Cruci, începe cu pericopele Evangheliei după Luca.
    Dar, de asemenea, conținutul pasajului Evangheliei de astăzi se referă la începutul lucrării Sale mantuitoare publice.
    Domnului nostru Iisus Hristos iși alege primii Săi ucenici.
    De aceea, noi, ca subiect astăzi, avem importanța punerii unui început bun în orice domeniu al vieții noastre. Și cu deosebire în privinta mântuirii noastre.

    Deci, pe scurt, să ne uităm la pasajul Evangheliei pentru a avea o imagine de ansamblu.
    Într-o dimineață, pe nisipul plajei lacului Ghenizaret, Domnul Hristos a mers si a văzut două bărci ancorate, ale căror pescari proprietari erau Petru, cu fratele său Andrei și Iacob cu Ioan, fratele său.
    Domnul Hristos l-a rugat pentru o bucata de timp pe Apostolul Petru să-i dea voie in barca sa, pentru că mulțimea a venit să-I asculte cuvântul și nu a fost decat intentia Mantuitorului sa poată vorbi si să poate fi auzit, si a cerut sa fie lasat sa urce in barca ca să Se poată adresa mulțimilor.

    După omilie, Domnul Hristos l-a îndemnat pe Petru să impinga barca spre largul marii, pentru a pescui.
    Era amiază.
    În ciuda nepotrivirii timpului, Petru a acceptat.
    Și curând plasa pescareasca, navodul, a fost umplut de mulțimea peștilor atât de multi, încât a strigat la confratii lor, din cealaltă barcă, la Iacob și la Ioan ca să-l ajute.
    Ambele barci erau acum în pericol de a fi scufundate din pricina mulțimii pestilor, de greutatea peștilor.
    Apostolul Petru, Apostolul Andrei ca și ceilalți doi Apostoli, au fost șocati.
    „Doamne, du-te de la mine”, ii spune Petru, – uimit, surprins – „sunt un om pacatos”

    Iar Domnul Hristos îi spune lui Petru:
    „Nu te teme; de acum înainte te voi face pescar de oamenii”.
    Deci vedem, dragilor, că Domnul Hristos începe să predice Evanghelia.
    Este începutul propovaduirii Evangheliei.
    Incepe în acea zi.
    In acele zile.
    Si isi face primii Săi ucenici.
    Cei pe care i-a chemat.
    Pe primii patru.
    După ce acestia au lăsat totul, își vor începe lucrarea misionară.

    Așadar, simțim o insuflare de principiu, o insuflare de început, în timp ce auzim pasajul Evangheliei de astăzi.
    Luna septembrie este prima lună a anului. Da.
    Ziua de Anul Nou o avem pe
    1 septembrie.
    Și este prima lună de pregătire a pamantului pentru cultivarea sa, pentru iarnă.
    Când apele Potopului s-au retras și Chivotul (Corabia) lui Noe s-a așezat pe uscat, era luna septembrie!
    Biblia ne spune clar acest lucru.
    Și odată cu salvarea neamului omenesc, adica cu cei din Chivot, care au fost opt suflete, omenirea
    și-a reînceput din nou cursul istoric.
    Când?
    În luna septembrie.
    Dar lumea, crearea ei a avut, de asemenea, un început.
    Scrie Moise inspirat de Dumnezeu: „Intru inceput a făcut Dumnezeu…”.
    (Facere 1, 1; Proverbe 8, 22-31; Ioan 1, 1-3)
    Și, desigur, acest „ἐν ἀρῇ” (en arhe) nu înseamnă altceva decât inceputul timpului și, prin urmare, un început bun.
    Dar timpul, dacă vreti să va spun mai deschis, nu a existat înainte de creare.
    Dar în acel moment în care Dumnezeu creează spațiul, materia, timpul este de asemenea creat. Simultan.
    Si, asa cum spune Sfantul Chiril al Ierusalimului, desi este putin in afara subiectului principal, dar este o observatie frumoasa a Sfantului Chiril:
    „Inceputul lumii este darul si inceputul Evangheliilor Iordanului”. Vedeți?
    Începutul lumii este apa.
    Începutul Evangheliilor, adică al predicării, este Iordanul.
    Căci după Botezul Său, Domnul Hristos a început să predice.
    Ceea ce spune Chiril „începutul lumii” este „darul”,
    din nou permiteți-mi o ușoară digresiune față de subiectul principal, pentru că este un punct extrem de interesant.
    Dacă citim pe filosofii de dinainte de Socrate, vom vedea că toți cei care, desigur, au filosofat in cosmologia lor au avut ca subiect: despre Dumnezeu și despre lume.
    Socrate pomeneste despre om. Inaugureaza antropologia.
    Deci, dacă ne uităm la filosofii de dinainte de Socrate, vom vedea că toti atribuie putine sau mai multe elemente începutului creației.
    Unii spun focul, altii spun despre altceva, altii despre altceva.
    Biblia ne spune că începutul creației este apa.
    Este surprinzător, pentru că se pare că este prea abrupt.
    Permiteți-mi să vă arăt acest lucru, asa cum ne spune Apostolul Petru.
    V-am spus, fac o digresiune.
    Apostolul Petru spune în Epistola a II a, în capitolul 3, versetul 5: ”

    „cerurile erau de demult create la cuvântul lui Dumnezeu si pamantul s-a inchegat din apă și prin apă”.

    Este uimitor!
    Sa fim atenti pentru a putea observa!
    Lumea antică reproduce/plagiaza Biblia dar folosind datele cunoasterii corespunzatoare epocii respective.
    Nu a putut, de exemplu, să ne vorbească despre oxigen și hidrogen. Dar este foarte, foarte natural. Atunci când ne spune că „din apă s-a făcut pamantul și prin apa”, si observati cat de clar ne spune Apostolul Petru: noi ne referim la ce confirma stiinta!
    Ce conține apa?
    Hidrogen și oxigen.
    Aici primul element, într-adevăr primul element, este hidrogenul; conținut în apă și chiar mai mult decât oxigen.Noi spunem: „H2O”, asa definim noi apa.
    Uimitor!
    Și atunci, ce modelează suprafața pământului?
    Din nou: apa.
    Norii, apele, oceanele.
    Ați văzut acuratețea referatului Bibliei?
    Este facut din apă și prin apă.
    Este uimitor.
    Toate facerile au un început.
    Toate lucrurile create au un inceput.
    Și viața a avut și are un început. Cu siguranta, viața ca fenomen a avut un început.
    Prin Cuvântul lui Dumnezeu, au luat fiinta atât plantele, cât și regnul animal dar și omul.
    Fiecare are un principiu al existenței sale personale.
    Iar începutul are întotdeauna un farmec, o frumusețe.
    De ce?
    Pentru că în interiorul fiecaruia este ascunsa speranța de creație și de devenire, de plinire.
    Iar Dumnezeu, dacă pot vorbi într-o limbă omenească, adică antropomorf, cum spune Înțelepciunea lui Dumnezeu, s-a bucurat, s-a bucurat când a creat. De ce?
    A fost începutul și a existat această bucurie a creației.
    Și a fost speranța ca ce va crea va deveni creație desavarsita.

    Principiul omului este Hristos.
    „Căci tot omul are un principiu”, cum spune Sfântul Iustin, ” ca sa faca voia Lui”.
    Hristos a voit și a creat pentru noi.
    Hristos este începutul chipului lui Dumnezeu pentru noi.
    Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că modelul sau arhietipul a fost ca pentru viitor să Se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu, pe baza căruia a fost făcut omul.
    Cu alte cuvinte, Iisus Hristos nu a devenit Om avand ca model prototipul lui Adam.
    Adam a fost creat pe baza chipului lui Iisus Hristos.
    De aceea principiul omului, al existenței, al formei, a ceea ce numim „om”, ceea ce exista, ceea ce se vede: principiul acesta este Hristos, Dumnezeul-Om, Cuvântul de la început: este Iisus Hristos.
    „Intru nceput era Cuvantul”
    (Ioan 1, 1).
    Căci dacă spunem Iisus Hristos, ne referim la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul.
    Și Dumnezeu vrea ca acest principiu al inceputului bun sa fie asimilat de oameni.
    Așa cum Mantuitorul este Bun, tot ceea ce Hristos creează este bun.
    Dar când Dumnezeu a început creația omului, Hristos a făcut un început al libertății omului.
    Aici sa fiti atenti, pentru că aici intrăm într-un paradox.
    Adică a lăsat desfășurarea vieții creatiei la voia omului.
    „Cum vrei să-ți dezlegi problema vieții? Vrei sa o dezlegi? Cum vrei? O las cum vrei tu, o las pe mâinile tale, o, omule.”
    Acesta este taina libertății: ceea ce este uimitor!
    Ati priceput ce înseamnă libertatea?
    Deci Dumnezeu a pus în mâinile omului, ce?
    El a pus capacitatea de a stabili el un principiu, a lasat în mâinile omului, libertatea pentru a stabili un principiu în propriile sale lucrări.
    Noi spunem, „vom construi o casă.” Noi spunem, „vom avea copii.”
    Noi spunem, „vom planta o grădină.” Iar omul are acum autoritatea, dar și obligația de a-și începe lucrarea in viața. Asa este omul liber în toate lucrarile.

    În Eclesiastul (3:1-22) se afirmă:
    „Este un timp pentru fiecare lucru”.
    „Este timp, spune el, pentru a planta, timp pentru a dezrădăcina, timp pentru a crea” , si implică faptul că există începutul fiecărui lucru acolo; căci dacă vorbește de vreme, se refera la timp.
    E momentul acum să faci asta, e momentul atunci sa faci aia, e momentul ăla anume in care trebuie făcut ceva.
    Și înseamnă că, într-adevăr, principiul creator aparține mâinilor omului.
    Atâta timp cât omul face ceea ce face, rezulta ca este o ființă creatoare libera care face ce-i ingaduie Dumnezeu, caci omul nu este Creator, Dumnezeu este Creatorul, Dumnezeu este Viata, si omul trebuie să primească binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a-si indeplini scopul in viata.
    O voi mai spune încă o dată.
    Omul trebuie să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin har pentru a spori in lucrarea sa.

    Dar începutul binecuvantat al omului pe care trebuie să-l facă zilnic este mântuirea proprie.
    Aceasta este ceea ce Dumnezeu i-a pus in vedere lui Adam.
    Când i-a spus să lucreze, atunci
    ce i-a spus să rodeasca?
    In Rai de ce s-a bucurat Adam?
    Raiul însemna paradisul in sufletul său.
    Și ce roade ar fi trebuit să aduca?
    Din moment ce pământul a fost irigat cu apa de la sine, ne spune Moise, inspirat de Dumnezeu.
    Ce efort trebuia sa mai faca si ce roade trebuia să aduca Adam?
    Roadele virtuților!
    Prin urmare, pentru că nu a vegheat și a pierdut Paradisul, acum omul trebuie să restabilească începutul întoarcerii sale în Rai.
    Trebuie să se reîntoarcă omul in Rai.
    Evanghelia după Marcu începe astfel:
    „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”
    (Marcu 1, 1)
    Începutul Evangheliei.
    Ce înseamnă aceasta?
    Că acest principiu a fost stabilit în numele lui Dumnezeu.
    Adică să ne ajute să facem roade de pocăința.
    Adică ne recomanda, ne ajuta, ne îndruma spre principiul pocăinței.
    Dumnezeu își propune să ne mântuiască și trebuie să începem să facem roade de pocăinta.
    Apostolul Pavel ne spune:

    „Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30).

    Deci, la un moment dat, trebuie să avem stabilit un principiu al pocăinței.
    Am spune mai bine, ca trebuie să stabilim pentru totdeauna principiul pocăinței.
    Asceții obișnuiau să spună:
    „Nici macar nu am pus inceput bun pocaintei”.
    Se spune despre Sfântul Sisoe cel Mare că inainte de a muri, s-au adunat toți ucenicii săi…
    I-a implorat să-l lase puțin singur pentru a pune început bun pocăinței!
    Și îndată Avva Sisoe a strălucit întreg in lumina necreată și a umplut spațiul cu buna mireasmă.
    Era sfant. Și totuși, el a spus:
    „Lasă-mă puțin ca să pun un inceput bun principiului pocăinței.”
    Aceasta este ceea ce avem de spus. Niciodată nu putem spune,
    „Am terminat pocainta.”
    Nu!
    Principiul pocăinței este continuu, dragii mei.
    Odată ne-am început viața duhovnicească cu Botezul.
    Dar am poluat tunica/haina Botezului, am uns-o cu unsoare rau mirositoare, am facut-o putregai….
    Trebuie să stabilim principiul curatirii prin pocainta a hainei Botezului; prin pocăința și spovedanie.
    Am căzut intr-o patima grea?
    Avem principiul reparării prin pocainta!
    Am căzut intr-un pacat grav?
    Activez principiul reparării prin pocainta!
    Am căzut iarasi in pacat?
    Ori de câte ori cădem, ne vom ridica prin pocainta.
    În fiecare clipă.
    Numai că nu este în interesul nostru să cădem din neglijența noastră în fiecare moment.
    Nu este în interesul nostru!
    Acordați o atenție deosebită acestui punct.
    Nu profitați de pocainta cu viclenie și din prostie.
    Multi isi spun:
    „Deh, nu contează, voi cădea din nou, apoi ma voi ridica, nu trebuie sa fiu atent.”
    Dar ulciorul nu merge la fântână de multe ori!
    Deci sa nu ne amagim!
    Ce se întâmplă dacă moartea ne găsește nepocaiti, cazuti in pacate de moarte?
    De unde știm cum ne va surprinde moartea?
    Atunci sa avem grija de roadele pocaintei?
    Cum?
    Pocăința nu este doar un regret.
    Pocăința este un act permanent al vietuirii noastre.
    Deci nu este în interesul nostru să cădem premeditat in pacate.
    Dar când cădem involuntar, putem să ne ridicăm prin pocainta.
    Să avem parere de rău, să ne ridicam, să începem din nou, sa punem inceput bun.
    Să fim hotarati:
    „Renunț la asta. Nu mai fac asta.
    Nu vă faceți griji despre mine!
    Sunt hotarat sa pun început bun de pocăință”.

    Când omul își începe sincer viața de pocainta este binecuvantat să dobândească virtuțile Evangheliei.
    Ne creștem copii, le spunem că trebuie să trăiască evanghelic.
    Dar se pare că există multe virtuți și sunt dificil de dobandit.
    Ce se întâmpla?
    Se stie ca începutul bun, asa cum este bine cunoscut, este deja savarsirea a jumătate din lucrare.
    Ati pus început bun?
    Este ca și cum ati fi savarsit deja jumătate din lucrarea duhovniceasca.
    Dar diavolul cunoaște foarte bine valoarea principiului pocaintei care constituie deja jumatatea realizarii unei lucrări duhovnicesti.
    De aceea diavolul perveteste totul ca sa lucram fara simtire de umilinta si suspinare, ci doar la rece, mecanizat și face totul pentru a contracara acest principiul al umilintei, al pocaintei.
    Diavolul creează întotdeauna un pretext, o piatră de poticnire ca sa esuam in lucrarea pocaintei.
    Diavolul ne insufla indolența, nepasarea. Această lene spirituala.
    Deci, începutul principiului pocaintei este dinamica auto-disciplinei!
    Vom pune ravna, arderea inimii, la începutul fiecăruia dintre proiectele noastre duhovnicesti.
    Iar această mistuire de dor pentru vesnicie este bună și necesară.
    De aceea Domnul spune că
    (Matei 11:12) „Împărăția se ia cu năvală. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea”.
    „împărăția lui Dumnezeu se ia cu navala, cu ravna fierbinte, prin silirea firii noastre „, este supusă persistentei unei dinamici alerte, „și atunci inima se grăbește cu dor să alerge la Hristos”.
    Diavolul ne mai momeste si printr-o altă șmecherie.
    El vine să ne prezinte la începutul fiecărei lucrări de pocainta, că acest lucru este foarte greu și chiar imposibil.
    Deci cum voi pune în practică poruncile Evangheliei?
    Odată, un tată și-a trimis copilul la câmp să-l sape.
    S-a dus, a văzut întinderea mare a terenului, a fost dezamăgit și s-a întors înapoi.
    „Ei bine”, îi spune tatăl său.
    A doua zi dimineața au mers împreună.
    Iar tatal îi spune: „Vreau să sapi, o portiune. Nu vreau mai mult. Și seara să vii acasă”.
    Si in acest fel, prin această metodă, întregul câmp a fost săpat.
    Este chiar începutul practicării si dezvoltarii unui talent.
    Talentul este zacamant de aur.
    Nu analizez mai mult, știți.
    Moneda antichității.
    Dar este aur brut.
    Prin urmare, trebuie să fie un început al prelucrării sale.
    Este uimitor ceea ce ne spune Dumnezeu:
    „Deschide gura şi o voi umple pe ea” (Psalmul 80, 9).

    Dumnezeu va pune insuflarea cuvântului Său, dar după ce am deschis gura mea. Vii la comuniunea euharistica, sa te imparatasesti cu Sfintele Taine deschizi gura, iar preotul îți spune: „Deschide mai mult gura!”

    Fiecare dintre noi in limitele sale, va deschide gura.

    Adică isi va prelucra talantul/talentul.

    Și atunci Dumnezeu se va folosi de receptivitatea ta si iti va darui harul Duhului Sfant.

    Același lucru este valabil și pentru folosirea creionului cand vrem sa scriem.
    Tu spui, „Ce să scriu?”
    Luați hârtie și creion…. și veți incepe a scrie.
    Vedeți că valoarea principiului de a pune inceput bun este foarte importantă pentru toată lumea.
    E valabil pentru orice student, e valabil pentru orice om de știință, e valabil pentru cel care își întemeiază o familie.
    Pentru cel care începe o profesie.
    Este un principiu foarte important.
    Desigur, multe principii pot fi stabilite de om și îi pot stabiliza viața, dar cel mai important este principiul sfințeniei.

    Dupa Hristos Cel Atotsfânt, Carele după ce S-a întrupat şi S-a făcut Om, a arătat prin viaţa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut Om, El Se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii necreate care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume.

    Dar sfințenia nu se rezuma doar la dorință, ci începe cu cele mai mici eforturi.
    Începutul infranarii de la micile obiceiuri proaste.
    Începutul inradacinarii a micilor obiceiuri bune.
    Să începem prin exercitarea voinței. Apostolul Pavel ne-a spus:

    „Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul”
    (Evrei 12, 14)

    Deci trebuie să începem.
    Sa punem in fiecare zi inceput bun pocaintei!
    Dragii mei, într-o dimineață Hristos a mers la lacul Ghenizaret si a stabilit inceputul bun.
    Domnul Hristos a început să predice.
    Isi alege primii Săi ucenici.
    Hristos a predicat pocăința ca fiind începutul întoarcerii noastre la Dumnezeu.
    Hristos a predicat începutul bun al vieți duhovnicesti.
    El a predicat și a vrut să ne reamintească acest lucru: ca și noi trebuie să stabilim un început bun.
    Sa incepem si sa reincepem in fiecare clipa.
    Mai presus de toate în sfințenie. Domnul Hristos a împărțit timpul în bucăți mici de dragul nostru, pentru a ne ajuta.
    Așa cum a făcut tatăl copilului, care a separat in bucăți mici tarlaua din câmp, pentru a-l cultiva și pentru a nu se descuraja de volumul mare de muncă.
    Hristos a împărțit timpul prin despartirea noptii de zi, prin impartirea punctelor cardinale, unul spre vest și altul spre est.
    Am pus mai întâi vestul și apoi estul, pentru a arăta începutul bun.
    A impartit timpul în ani pentru a măsura durata vieții noastre.
    Ce am făcut anul trecut, ce voi face anul acesta si ce pot să fac anul viitor.
    Să ne amintim neincetat de El, Hristos Domnul, si să ne întoarcem la Mantuitorul nostru și să ne pocăim neîncetat.
    Frații mei, să începem.
    Mai presus de toate, sa avem un început bun în pocăință și in sfințenie.
    Iar începutul ne va asigura deja jumătate din lucrarea duhovniceasca, jumătate din volumul de muncă.
    Si Hristos ne va oferi inimii noastre bucurie duhovniceasca!
    Deci să începem!
    Sa punem inceput bun și Domnul Iisus Hristos, Care pentru noi a devenit începutul timpului mantuirii noastre prin Întruparea Sa, ne va ajuta prin harul Sau cu siguranță!

    Κάνε αρχή. | ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ
    https://tasthyras.wordpress.com/2022/09/25/%ce%ba%ce%ac%ce%bd%ce%b5-%ce%b1%cf%81%cf%87%ce%ae/#more-57901

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: