SACCSIV – blog ortodox

Sfantul Ioan Gura de Aur despre prietenie

Posted in Sfantul Ioan Gura de Aur by saccsiv on aprilie 26, 2021

Sursa: https://www.ioanguradeaur.ro/169/despre-prietenie/

Aşa trebuie prietenul [adevărat] să iubească, încât şi sufletul dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge [cu sârguinţă] să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieţii. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceaţă nu aduce? Cât folos? Câtă siguranţă? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat.

Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când [prietenul] vede pe prietenul său, se luminează si se revarsă din sine [se topeşte]2, se împleteşte cu acela cu o împletire care conţine o dulceaţă sufletească negrăită [şi tainică]. Şi chiar dacă numai îşi aduce aminte [anamnesis] de el, îi învie si i se-ntraripează mintea [dianoia]3. Iar acestea le spun despre prietenii cei adevăraţi care sunt de un suflet şi care aleg să şi moară unul pentru altul şi care se iubesc cu căldură.

Degeaba îmi mustraţi cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai aşa [de formă], având părtăşie la mese şi fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun4. Chiar dacă îl vede pe acest [prieten] în flecare zi, nu se satură5. Aceleaşi le cere pentru acela în rugăciune ca şi pentru sine. Iar eu ştiu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbaţii cei sfinţi să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, şi abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]6. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina7 să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi8. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.

Nu este cu putinţă să înfăţişăm cu cuvântul câtă dulceaţă este în prezenţa prietenilor. Numai cei care au experienţa [acestor lucruri] ştiu. Iar de la un prieten este cu putinţă să ceri şi să primeşti un har [favoare] [charis]9 fără nici o bănuială [şi împovărare]10. Când prietenii ne poruncesc, ca un har [charis] privim [porunca] 11. Iar când ezită [să ne poruncească] atunci ne  mâhnim 12. Nimic nu avem care să nu fie şi a lor.

Adeseori, dispreţuind toate cele de aici, de dragul lor totuşi nu vrem să plecăm de aici. Şi decât lumina ne sunt ei mai doriţi. Căci, cu adevărat, şi decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Şi nu te minuna!

Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim tară prieteni. Cum vine asta? Vă spun.
Mulţi dintre cei care văd soarele sunt în întuneric13, pe când cei care sunt bogaţi în prieteni nu au necaz14. Mă refer la prietenii duhovniceşti care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Aşa era Pavel care şi-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic şi l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheenă. Cu aşa dragoste aprinsă trebuie să iubim.

Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.

Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.15 Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiaşi dragoste. „Şi cum e cu putinţă”, ar zice [careva], „să afli pe unul ca acesta”? într-adevăr, nu e cu putinţă, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putinţă. Că dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei16. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră fie încă păgâni? 17. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte18. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]19. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic20. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Cred că mulţi dintre voi nu ştiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinţă să spun iarăşi. [Unul ca acesta] vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt [binefacerea] n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare.21 Când nu există prietenie [iubire] [filia], batjocorim binefacerile [primite], [iar cele pe care le facem], chiar când sunt mici, le socotim mari şi ne lăudăm cu ele. Însă când există dragoste [prietenie], [filia] ascundem binefacerile şi vrem ca şi cele mari să se arate mici ca să nu părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.

Ştiu că mulţi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se află în cer22. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găseşte în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul [singur] să o înfăţişeze, chiar dacă aş fi spus mii de vorbe, aşa şi câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaşte, în cer este sădită această plantă şi are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea23.

De ce fel de dulceaţă vrea să ne vorbească? De cea ruşinoasă? Sau de cea cuviincioasă?24 Nu! Ci dulceaţa unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindcă până rămâne prieten, mai mult creşte dorirea, şi o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârşitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în ţara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până şi sănătatea şi bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul [pe prieten] îl socoteşte ca pe sine însuşi. Mă sufoc că nu pot să vă dau un exemplu, căci am înţeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea25.

Iar acestea se întâmplă aici [pe lumea asta]. Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne iubim unii pe alţii. „Iubeşte”, zice [Dumnezeu], „şi ia şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru acest lucru [pentru şansa unei prietenii adevărate]. „Roagă-te”, zice [Dumnezeu], „şi primeşte şi plată”, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia şi plată”, ne zice. „Posteşte, şi ia şi plată! Fii virtuos, şi ia şi plată”, deşi tu eşti dator cu plată. Dar după cum părinţii, când îi fac pe copii să fie virtuoşi, atunci le dau şi plată – căci ei se simt datori [faţă de copii], căci aceştia le fac bucurie [cu vieţuirea lor virtuoasă] -, aşa şi Dumnezeu zice: „Ia plată, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci [făcând aşa], tu veseleşti pe Tatăl şi îţi sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut”.

Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L înveselim26, ca să avem parte de împărăţia cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin.

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: