Sechestrat printre morții vii [JURNALUL de A.T.I. al unui internat cu COVID la Arad]

Sursa: https://criticarad.ro/sechestrat-printre-mortii-vii-jurnalul-de-a-t-i-al-unui-internat-cu-covid-la-arad/

[Nota editorului] Îl cunosc pe Marian de vreo 15 ani și suntem amici buni încă din primele 15 secunde de când ne-a făcut cunoștință Răzvan (prieten comun multora dintre noi, care, din nefericire și el, trece printr-o luptă foarte grea cu o boală perversă): un munte de om bun… o combinație aproape inginerească de intelectual cu informațiile aduse la zi aglutinat într-un țăran ardelean hâtru,  cu un umor pe cât de brutal pe atât de fin, cu care n-ai cum să te plictisești decât dacă ești și prost, și abstinent.
Se pricepe inclusiv la scris și este, după cum probabil ați observat, colaborator la acest ziar de la apariție. Ne urmărim pe facebook cam toate postările, dar chiar în aceste condiții habar n-am avut că e în spital, cu COVID, la ATI-ul din Grădiște, TRATAT ÎN CONDIȚII INUMANE, ca un deținut politico-medical din perioada cea mai crâncenă a gulagurilor staliniste. Și nu o zi… două: 28! Un mandat de arestare pus în aplicare de autoritățile statului asupra unui om care, în afară de faptul că s-a infectat cu noul coronavirus după care a respectat legea în litera și spiritul ei, n-a păcătuit cu nimic! O distopie kafkiană care, și dacă ar fi ficțiune, tot ar înfiora – ea nefiind, din păcate, altceva decât o (de)scriere REALIST-CRUNTĂ A REALITĂȚII.
Ceea ce urmează se întâmpla concomitent cu perioada în care noi nu ne opream din descris ororile la care sunt supuși pacienții internați pe secțiile Spitalului Județean Arad… iar conducerea „lagărului medical” din publicat autopublicitate pe site-urile controlate, financiar, de putere.
În seara zilei de 25 ianuarie, după ce a citit articolul „Moartea doamnei Ileana Sîrbu” – un CAZ de INCONȘTIENȚĂ CRIMINALĂ! Mai multe cadre medicale de la Spitalul Județean Arad sunt acuzate de OMOR DIN CULPĂ, DELAPIDARE și NEGLIJENȚE GRAVE , Marian mi-a scris pe privat… după mai bine de o lună de stat pe un „mod silențios” pe care l-am confundat cu un gest voluntar oarecare.
„Frate, mie mi-au murit 2 în brațe pe secție în 7 zile și mulți alții la ATI. Am vrut să scriu, dar pentru mine au intervenit doi politicieni… Altfel eram mort!”
Păi intervin… f.m.m.l. că de tine le era frică că vorbești – tastez în secunda doi… bucurându-mă că-i viu și poate tasta.
Ar trebui să descrii, măcar undercover, zilele alea… îl provoc inutil – pentru că exact asta avea de gând. „Asta voiam să te întreb: dacă vrei să publicăm… că io scriu!” Cum să nu, bro?! Dă-i drumul, că ajută pe toată lumea o asemenea confesiune! îi garantez „spatele”. „Și cel mai grav e  CUM MOR OAMENII ACOLO! Am ieșit cu ideea să scriu „Sechestrat printre morții vii – jurnal de ATI”.
Îl sun și vorbim. Îi ascult, stupefiat, povestea. Rezum jumătatea aia de oră: scrie, frate, că o să îți facă bine – ai să vezi! Dă-ți drumul la indignare și fii cât poți de dur cu ei – că nici ei nu te-au menajat… Autopsihanaliza te scoate din depresiile post-mortem – nu fentanylul, nici haloperidolu` Izodorei. Bag-o de Dostoievski… scrie cu toporul și dă-l în plm de stil. Comportă-te ca un soldat demn care a scăpat din lagăr și e obligat să-și povestească experiența întru memoria camarazilor săi morți!
Pe 15 februarie, la 08:52, festival de umor ardelenesc: Neatza, bro! Cum ești?… „Binișor. Nu-mi simt o mână și degetele de la picioare. În rest e ok.”
Ieri mi-a trimis textul.
„Poți să o pui sub numele meu. Îmi asum tot ce am scris acolo pe scurt. Dacă vrei să detaliez anumite episoade, se poate.”

***

Dacă vi se pare oribil-grețos-înspăimântător-indecent colajul-copertă al acestui „reportaj de celulă”,  aflați că este tot ce a mai rămas după ultima serie de selfie-uri făcute de un om căruia, imediat după ce a ajuns la A.T.I.-ul din „Grădiște”, i s-au confiscat telefonul, ochelarii și i s-a tăiat orice formă de comunicare cu lumea exterioară. După ce veți citi mărturisirile care urmează, colajul o să vi se pară prea soft…

(L.V.)

Sechestrat printre morții vii – jurnal de ATI

M-a mâncat în fund ca pe maimuțe să îmi schimb locul de muncă în plină pandemie, așa că a trebuit să predau mașină, laptop, telefon și am rămas ca un aurolac în fața firmei așteptând un taxi. Normal că taxi a venit după 30 de minute și m-a luat frigul până la oase. Seara m-a luat cu temperatură, frisoane și frig sub două plapume deși în casă erau 28 de grade. Spre dimineață totul era ok, dar din simțul (idiot) civic, am anunțat medicul de familie că am făcut febră și omul e obligat să anunțe DSP-ul.

După un timp vine SMURD-ul și îmi ia din gât / nas probe și după o zi devine oficial faptul că am COVID

A doua zi, medicul de familie îmi recomandă să mă duc să mă ia în evidență, deși nu mai aveam nici un simptom de gripă, primesc o plimbare pe gratis cu salvarea și a doua zi dimineața mă urc în salvarea (moca) și mă plimb prin oraș cu sirenele date la maxim deși nu ne grăbeam niciunde. Pe stație centrala le spune că în drum spre Expo să mai luăm pe cineva din Vlaicu, care se dovedește a fi imobilizat la pat și cei de la Smurd îmi cer să stau în mașină singur până urcă la etajul 4 pe scări după celălalt pacient. Mi se pare haios și glumind le cer cheile să dau o tură cu girofar până coboară ei – glumă care îi face să anunțe centrala că mă duc în Grădiște care e în drum, deși noi trecusem de UTA, prin toate intersecțiile cu girofarele pornite. Până atunci am crezut că „salvările” chiar au pacienți cu probleme, dar șoferul mi-a zis că nu are chef să stea la semafor… aiurea.

La Grădiște mă bagă într-un container

și după vreo oră vine o asistentă să îmi ia tensiunea, oxigenul din sânge și apoi glicemia din deget. După vreo două ore mai apare o asistentă și îmi face o radiografie la plămâni și iar pauză. Cam după șapte ore, o asistentă mă întreabă dacă vreau ceva și cer apă și de milă îmi mai dă și un pachet de biscuiți din mâncarea ei. După vreo 8 ore, o doctoriță îmi face o consultație prin telefon și îmi zice că sunt fericitul câștigător al unui pat din spitalul Covid Grădiște din Arad. Încerc să îi explic că nu am nici un simptom și că mai bine mă tratez acasă, dar femeia parșivă (Doamna doctor I.M.) îmi zice că nu poate să îmi dea drumul decât după 48 de ore.

Efectiv m-am simțit sechestrat împotriva voinței mele în aripa B, exact ca la pușcărie în celula 2

Mă împrietenesc rapid cu un coleg de celulă care îmi explică toate șmecheriile. Nu sunt singurul sechestrat, deși majoritatea au dat bani grei (unii peste 500€) să ajungă aici, pentru că la Municipal e mai rău. Nu am fost niciodată internat, așa că nu îmi puteam închipui cum e mai rău.
Încă.

Am început să sun peste tot să mă elibereze, dar se pare ca nu te joci cu Covid-ul și, mai ales, cu implicațiile lui. Spre prostia mea, în prima zi am refuzat tratamentul cu insulină, le-am explicat că nu am diabet. Totuși analizele din deget arătau o glicemie crescută așa că musai insulină – de început 12 nu știu ce și după tot am crescut. Pe lângă insulină mai erau și vreo 12 medicamente dimineața și încă 10 seara, plus clexan – un anticoagulant injectabil – și antibiotic în venă.

Aparent nu era foarte greu. Veneau medicii cu asistentele îmbrăcați în pinguini dimineața și mai veneau seara, câteodată – în rest, pauză. Începusem să cred că sunt la pensiune și îmi iau concediu medical pentru prima dată în viață, așa că trebuie să mă bucur de zilele libere… asta până ce un coleg de celulă mi-a cerut să îi dau un pahar cu apă – era un profesor universitar cunoscut în Arad, așa că nu am comentat și l-am ajutat să bea apă. După câteva ore profesorul s-a ridicat în fund și m-a rugat să îl ajut. M-am trezit cu el în brațe și a murit.

Am sunat la numărul afișat – pentru că nu aveam buton de panică, trebuia să sunăm la un număr pentru asistente și la alt număr pentru doctori. Nu a răspuns nimeni vreme de câteva minute, apoi o asistentă a răspuns și mi-a zis că „e la neutralizare și că nu poate să vină”, dar „pentru că sunt eu disperat o să trimită o infirmieră”. Nu a venit nimeni timp de 2 ore sau mai mult, iar când a venit tura următoare au constat că Dom` Profesor e vânăt și țeapăn – au zis că a făcut infarct și de ce nu am anunțat? Când le-am arătat telefonul și că am martori că am sunat de peste 3 ore să vină cineva, l-au împachetat rapid pe Dom` Profesor în doi saci negri pe care au scris Covid, deși omul era albastru-moale și murise clar de infarct.

Schema era următoarea:

… doctorii (mai rar) și asistentele veneau la intrare în serviciu și dădeau o tură de maxim o oră și apoi stăteau minim trei ore la neutralizare la UV. Deci trei ore puteai muri fără probleme – cică e lipsă de personal.

Când am văzut că îmi moare al doilea coleg de celulă am știut că nu o să vină asistentele dacă sun, așa că am ieșit pe hol și am început să strig. Era pe la 3 noaptea și, din păcate, nu a venit nimeni. Am deschis ușa și geamul să fac rece să își revină omul, l-am luat în brațe, am fugit desculț pe hol să trezesc asistentele – nimic! Până la urmă omul a murit în brațele mele și m-am simțit neputincios ca un rahat în toaletă când tragi apa. Simțeam că nu mai am forță în brațe, simțeam cum mă duc, nu mai puteam face nimic. Încă plâng când îmi aduc aminte.
Apoi a început dezastrul.
Dimineață a venit tura nouă și l-a împachetat și pe Colegu’ (al doilea pentru mine) în sac negru cu covid și eu aveam 38,5 grade și tremuram tot, dar mi-am luat medicamentele cuminte după care mi s-a tăiat filmul. M-am trezit în locul colegului mort, legat la mâini și la picioare. Un alt coleg mi-a zis că am făcut urât și m-au legat, atunci aveam 39,5 de grade dar am reușit să vorbesc cu ai mei să le zic că sunt bine, deși nu puteam ține telefonul în mână, era prea greu pentru mine, apoi s-a stins lumina – am murit un pic.

M-am trezit aruncat într-un fel de lighean, înfășurat în cearceafuri ude

Nu înțelegeam unde sunt și ce se întâmplă și, când am început să întreb unde sunt, am simțit o moleșeală în vene și am adormit. M-am trezit mort de frig, cu picioarele și mâinile amorțite, legat de pat. Nu era nimeni lângă mine și mă simțeam căcat pe mine. Țeava pe care curgea urina mă trăgea în jos de penis. Îmi venea să dau de băut că sunt în viață, dar mi-am dat seama că picasem în altă capcană când a venit Doamna Doctor I.M.

„Cei din prima linie” mă și priveau demult ca pe un mort de Covid. Am ajuns din greșeală la ATI, iar când am încercat să-mi salvez colegii de cameră m-am împrietenit cu un infirmier care făcea tot ce putea, unul Mihai care își făcea meseria din pasiune, nu era din cei care venea la serviciu pentru bani – era voluntar din Moldova de peste Prut și nu a vrut să mor, așa că m-a învelit în cearceafuri ude și când a văzut că nu au efect a fugit cu mine prin curte la minus un grad  să mă ducă la ATI – culmea plimbarea prin curte mi-a redus temperatura și m-a salvat. Sunt în viață doar din greșeala asta, cred acum…

La ATI au început să mă salveze conform cu procedurile în vigoare „băgați în el tot ce aveți pe listă!”

La ATI a început cu adevărat coșmarul morților vii. La câteva ore schimbau persoana din fața mea cu una nouă. Pe pacientul vechi îl duceau pe hol și îl băgau în sacii negri. Eram trei în salonul 2 de la ATI, mie îmi ziceau „2 cu 2” ca stăteam în patul 2 din salonul 2 – ca la pușcărie… Auzeam doar „2/2 puneți masca” – deși eu nu aveam nevoie – fără mască aveam oxigenul 97 și cu mască 95 pentru că nu venea oxigen suficient. I-am arătat doctoriței că nu am oxigen pe țeavă și ca respir mai bine fără, dar era să iau bătaie de la o infirmieră care zicea că respir pe ea și îi dau Covid… așa că trebuia să stau cu mască aiurea.

La început mi-a fost greu să înțeleg că ațipesc un pic și cel din fața mea era împachetat în saci negri, dar după câteva zile m-am învățat și mi se părea normal. Lângă mine mai era unul cu AVC, mai grav, pe care îl pupau în fund anumite doctorițe – presupun că cele care au luat șpagă, pentru că, miraculos, era în viață! Nu zicea nimic – doar urla noaptea și încercam să îl liniștesc pentru că oricum nu venea nimeni. Când a venit tura bună – pentru că, la cam două zile, nimereai o tură bună care spăla, la propriu, tot căcatul lăsat de ceilalți – fratele meu de suferință era tot roșu pe spate pentru că ajunsese rahatul din pampers până sus, dar a fost groaznic când i-au luat masca de oxigen de pe față cu nas cu tot și cu o parte din bărbie.
Încă aud bolborosirea aia de durere fără putere.

Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI…

După două săptămâni eram antrenat în ATI și le dădeam sfaturi – nu îi pune mască din aia sau nu are probleme cu respirația, verifică tensiunea. Sunt convins că doctorițele mă urau. Mai aveam un pic și îi salvam pe toți, pentru că nu dormeam și strigam ca disperatul când era oxigenul mic la câte unul sau tensiunea aiurea. Nu mai puteam să las să moară „pe tura mea”. Dincolo de pereți se auzeau sunete de discotecă, dinspre asistente glume, râsete, iar dincoace,  în fața mea, oamenii rămâneau fără oxigen, piuiau aparatele și, după ce urlam ca lupul pe hol, venea câte un pinguin-femelă, stresat că de ce urlu, îi arătam aparatele că moare în fața mea, iar pinguinul-femelă zicea că e „zgomotul prea mare ca să audă toate aparatele … ce să facă?” .

[Inserția redacției] Această fotografie, apărută și comentată în articolul asociat, este un selfie de grup făcut în camera de gardă, „Dincolo de pereți”, cu prilejul revelionului 2020/2021:

Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI.
Dimineața mă trezeam în coșmarul devenit ritualic: sacii negri trecând pe hol.

Încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții

Sunt convins că oamenii ăia care lucrau în spital erau imunizați la moarte în general, pentru că, de multe ori, nici nu erau acolo, dar pentru mine, să aud cum scade pulsul și moare câte un om, era ceva ce mă depășea; încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții, din secția unde toți te vedeau ca pe un mort în devenire, unde era plin de morți vii. Nici măcar nu clipeau când îmi băgau câte o nenorocire în perfuzii. Dacă îi întrebam, îmi ziceau că e secret medical. Așa cum am spus, era bine că era câte o tură bună la trei zile și aia încerca să mă salveze și îmi băga pe ascuns în perfuzii ceva ce m-a ținut în viață. Totuși, când venea tura rea, dormeam vreo 24 de ore.

Pentru mine cel mai greu a fost cu nevoile elementare, pentru că, pentru urinat, aveam agățată o sondă care curgea într-o pungă de plastic ce nu ajungea până jos, tubul era prea scurt și ei nu aveau de unde să pună două, așa că mă trăgea de instrumentul de reproducere. „Pentru rahat avem pamperși.” Nu cred că pentru un om normal fără probleme e ceva mai odios decât să se cace pe el. Mă rugam de ei să mă lase la baie, dar trebuiau deconectate cele trei perfuzii prin care băgau toate substanțele utile și inutile,  ca Glucoză cu insulină băgate deodată timp de zile întregi. Era greu să te caci pe tine de față cu alte persoane și după să implori pe cineva să te schimbe. O infirmieră mi-a zis că tura ei s-a terminat așa că să mă schimbe tura următoare. A fost un doctor (bun) care m-a schimbat el și a ieșit scandal că de ce am avut tupeul să îi cer să mă schimbe. Toți erau îmbrăcați ca pinguinii, deci nu știam cine e brancardier și cine e doctor. Pe de altă parte, era tura „ne-bună” care mi-a zis în față că nu are chef să mă mai schimbe, că e obosită și să mă schimbe tura care vine. A venit după trei ore.

Noaptea îmi era frică să dorm pentru că cei mai mulți mureau noaptea și aveam o poftă nebună să le arăt că eu o să scap de acolo

Am avut repartizată o doctoriță care nu m-a consultat niciodată și care a încercat să mă trateze după ureche, simplu, cu ce a găsit în farmacia spitalului și care aștepta șpagă de la maică-mea… mă îngrozea mai tare decât orice Covid. După ce a sunat prefectul și a venit un senator a încercat să „mă salveze ” și am trecut în partea cealaltă – cu antibiotice, remdesivir și insulină.

Dimineața începea pe la cinci, pentru că trebuiau să își facă rondul și să treacă niște date. Cred că, de fapt, voiau să vadă cine a mai murit. Au fost nopți în care nu venea nimeni. Strigam degeaba. Prostia era că, pe o parte aveam trei perfuzii și pe cealaltă era punga cu urină – care avea furtunul prea scurt, așa că trebuia să stau pe marginea patului, iar când se umplea punga, se lăsa jos și mă trăgea de instrumentul prin care urinezi – din interior. Era o durere atroce. Undeva pe la ora trei se umplea punga, așa că nu mai puteam să dorm și stăteam cu ochii pe ușă să îmi golească cineva punga. Am pățit și că nu a vrut nimeni să golească nenorocita de pungă vreo trei ore – până a văzut un infirmier care mi-a zis, sincer, că o schimbă că îi e frică să nu se spargă punga și să facă mizerie pe jos.

După un timp, nu moartea te mai impresiona, ci suferința celor de la geamuri de pe lângă spital care încercau să își vadă persoana iubită

Erau atât de mulți morți și atâta suferință încât,  atunci când am scăpat de la ATI, nu înțelegea lumea de ce plâng. Eram din nou pe „secție” și plângeam ca un copil pentru că pot merge la toaletă și că cei lângă care mă culcam o să mai fie acolo dimineață. Era prea mult pentru mine. Din păcate, pe doi dintre noii colegi i-a aranjat sistemul și au murit după plecarea mea.

În ultimele două zile în spital nu am mai primit antibiotic așa că, gândacii care se plimbau peste tot și-au făcut datoria și am luat o bacterie spitalicească. Pe mine ideea de a mai sta în spital mă depășea.

Am fugit din spital cu 38,5 grade tremurând tot. Maică-mea a început să plângă și a vrut să cheme salvarea, dar eu am zis că nu mai întorc în spital niciodată.

Din păcate, după trei luni de medicamente și tratamente, încă nu îmi simt mâna dreapta și talpa picioarelor cu degete cu tot.

***

De curând am aflat că am fost legat (imobilizat) la ATI conform procedurilor de mâini și de picioare și sedat așa că am avut circulația blocată timp de câteva zile. E normal așadar să nu mai am control la mâini și picioare

Nu condamn oamenii din spital, nici măcar pe cei care mi-au măcelărit brațele și picioarele, ci sistemul care lasă să se întâmple așa ceva, făcând ca spitalele să fie ultimul loc unde îți dorești să fii salvat.

Fraților,  fugiți de/din spitalele din România!

Rușine celor care mențin starea asta de rahat și se tratează prin clinici private din străinătate!