Saccsiv – Weblog

Viața Sfântului Patriarh Mucenic Tihon, al Moscovei și al întregii Rusii. A anatemizat bolșevismul și a condamnat separarea Ucrainei și a Kievului. Sovieticii au încercat să-l determine să-și retragă acuzațiile și să încuviințeze regimul. A fost otrăvit în cele din urmă

Posted in Uncategorized by saccsiv on Septembrie 9, 2017

Anii copilăriei

Sfinția Sa Patriarhul Tihon, în lume cu numele Vasile Ivanovici Vellavin, s-a născut la 19 ianuarie 1865 în Toropeț, provincia Pskov, fiul unui preot, Pr. Ioan de la biserica Spaso-Preobrajenski. Mama lui se numea Ana. Odată tatăl său a visat că vorbea cu mama sa moartă. Ea l-a avertizat despre moartea sa iminentă și apoi a zis că unul dintre fiii lui va muri de tânăr și va fi readus la Toropeț, iar Vasile va deveni foarte mare. Chiar după ce a fost făcut Episcop de Alaska, Vasile a însoțit trupul celui mai tânăr frate al său în Toropeț, astfel plinindu-se acestă profeție.

În 1872, Vasile a intrat la școala duhovnicească din Toropeț, iar în 1878 – la seminarul teologic din Pskov. Era un băiat foarte vesel, cu simțul umorului și bun, destul de înalt și cu părul blond. El era, de asemenea, foarte inteligent și își făcea obicei în a-și ajuta colegii de școală la studii. În 1884, la frageda vârstă de 19 ani, a intrat la Academia Teologică din Sankt Petersburg. El era foarte popular printre colegii săi, care l-au poreclit profetic „Patriarhul” și, odată l-au lăudat în glumă, strigând: „La mulți ani, Sfinția voastră”. La 11 iunie 1888 Vasile a absolvit Academia ca fiind unul dintre cei mai buni studenți; disertația sa a fost pe următoarea temă, „Quesnel și relația lui cu jansenismul”. Apoi s-a întors la seminarul Pskov ca profesor de teologie dogmatică și morală, trăind foarte simplu într-o mică anexă a unei case simple de lemn de lângă biserica Sf. Nicolae. Pe 14 decembrie 1891 a fost tuns în schima mică de către Episcopul Ermoghen (Dobronravin) de Pskov. La 15 decembrie a fost hirotonit întru diaconie, iar la 22 decembrie – întru preoție.

Pe 17 martie 1892, Tihon a fost numit inspector al seminarului teologic Kholm. La 24 iunie 1892 a fost transferat pentru o scurtă perioadă la Academia Teologică din Kazan, dar în curând, pe 15 iulie, s-a întors la seminarul Kholm ca rector în rang de arhimandrit. Aici, pe lângă îndatoririle sale din seminar, a devenit președinte al Consiliului Educațional Eparhial, președinte al Obștii Ortodoxe a Maicii Domnului din Kholm, duhovnic al mănăstirilor din eparhia Kholm-Varșovia și inspector al publicațiilor.

Caracterul simplu, neafectat al Păr. Tihon l-a făcut îndrăgit de populația locală și mulți uniați s-au întors la credința ortodoxă prin rafinamentul său blând. Aceasta a ajuns la urechile Sfântului Sinod, iar la 19 octombrie 1897 (sau 1898) a fost hirotonit episcop de Lublin, un vicariat al eparhiei Kholm-Varșovia, în Catedrala Sfintei Treimi a Lavrei Alexander Nevski din Sankt Petersburg de către Mitropolitul Paladie (Raiev) din Sankt Petersburg, Arhiepiscopul Arsenie (Brianțev) din Kazan, Arhiepiscopul Antonie (Vadkovski) al Finlandei, Episcopul Ioan (Kratirov) din Narva și Episcopul Gurie (Burtasovski) din Samara.

Arhiepiscop în America

După hirotonia sa, Episcopul Tihon s-a întors la Kholm, unde a rămas timp de aproximativ un an. Apoi, pe 14 septembrie 1898, a fost numit Episcop al Insulelor Aleutine și Alaska. La 7 februarie 1900 a fost numit Episcop al Americii de Nord și Alaska, devenind arhiepiscop la 5 mai 1905.

Episcopul Tihon Vellavin, 1903 Foto:https://psmb.ru/a/lish-by-cerkov-byla-zhiva.html

Activitatea sa în America a fost foarte reușită, iar ca recunoaștere i s-a acordat ordinul Sf. Vladimir, clasa a treia, în 1901, și ordinul Sf. Ana, clasa întâi, în 1904. În Minneapolis a înființat un seminar, care nu după mult timp producea suficienți preoți americani pentru a evita necesitatea trimiterii preoților din Rusia. Și în New Canaan, Pennsylvania, a ctitorit mănăstirea Sf. Tihon. Numărul parohiilor a crescut de la 15 la 70, iar toate au devenit de sine stătătoare. Ca și în Kholm, Tihon și-a continuat activitatea misionară printre uniați și un număr mare convertiți au trecut la credința ortodoxă. Cărțile de slujbă au fost traduse în limba engleza cu binecuvântarea sa. O realizare deosebită a Vlădicăi Tihon, în contextul dezintegrării de mai târziu a ortodoxiei americane în diferite grupuri etnice, a fost unificarea tuturor grupurilor – ruși, greci, sirieni, bulgari, aleuți – sub conducerea sa. Un simbol al acestei unități a fost primul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America, care a fost convocat de Tihon în Mayfield, New York, în februarie 1907.

Primul Război Mondial

Cu toate acestea, Tihon nu a participat la acest Sinod, deoarece la 25 ianuarie 1907 a fost numit Arhiepiscop de Iaroslavl și Rostov. Aici, ca întotdeauna, Tihon și-a ales ca obiectiv principal vizitarea tuturor bisericile din eparhia sa, și prin smerenie, deschidere față de toate clasele și tipurile de oameni și prin interes activ în modul de viețuire al tuturor fiilor săi duhovnicești, a devenit curând la fel de popular în Iaroslavl precum a fost în Kholm și în America. Dar blândețea și dragostea lui erau combinate cu fermitate în probleme de principiu. Acest lucru l-a adus în conflict cu guvernatorul Iaroslavlui, care la 22 decembrie 1913 a mijlocit transferul său la Vilnius. Poporul s-a întristat foarte, iar la o mare ceremonie de rămas bun a fost făcut cetățean de onoare al orașului, prima dată când oricărui episcop i s-a acordat această onoare.

La Vilnius, ortodocșii erau o minoritate disprețuită într-o mare de catolici. Încă o dată, Vlădica a reușit să câștige încrederea și respectul eterodocșilor. Cu toate acestea, activitatea sa în acest domeniu a fost întreruptă de război. A lucrat mai întâi cu refugiații, apoi cu ostașii de pe front. El a slujit slujbele bisericești de sub bombardament și a menținut moralul ridicat al ostașilor atât de bine încât a primit și un ordin militar pentru comportament exemplar.

Când Vilnius a fost ocupat de germani, arhiepiscopul Tihon a fost nevoit să meargă la Moscova, luând împreună cu el moaștele celor trei sfinți mucenici din Vilnius. Cu toate acestea, el nu a fost reținut mult timp la Moscova și în curând s-a întors la partea din eparhia sa, care era încă în mâinile rusești. Aici a vizitat adesea ostașii din spital și de pe front și s-a expus focului inamicului.

Odată i s-a încredințat de la Sinod călătoria la Tobolsk, unde episcopul Barnaba, susținut de Rasputin, începuse din proprie inițiativă canonizarea unui sfânt. Ca întotdeauna, arhiepiscopul și-a îndeplinit ascultarea cu rafinament și a reușit să împace părțile aflate în conflict.

În timpul războiului, Arhiepiscopul Tihon era chemat des să participe la întâlnirile Sfântului Sinod. Pe 29 ianuarie 1917, în drum spre o astfel de întâlnire, s-a oprit în patria sa natală din Pskov și a slujit Sfânta Liturghie și un paraclis pentru acordarea victoriei armatelor ruse, în Catedrala Sfintei Treimi. În acea seară, însă, la o întâlnire cu seminariștii, el a profețit vremuri teribile care vor veni pentru Rusia, și mari necazuri și lipsuri pentru toți, fără excepție…

După abdicarea Țarului și venirea la putere a Guvernului Provizoriu în martie 1917, Arhiepiscopul Tihon era membru al Sinodului, sub noul său procurator, prințul Lvov. Cu toate acestea, între Lvov și membrii Sinodului au existat atât de multe fricțiuni încât, în aprilie, procuratorul i-a respins pe toți, cu excepția viitorului trădător al Bisericii ruse din Rusia, Arhiepiscopul Serghie al Finlandei. Serghie a devenit șeful noului Sinod, care includea și viitorul trădător al Bisericii ruse din America, Mitropolitul Platon al Georgiei.

Mitropolitul Moscovei

Întrucât Mitropolitul Macarie din Moscova fusese printre cei înlăturați de pe scaun, era necesar să se aleagă un nou mitropolit. La 19 iunie 1917, s-a întrunit o sinaxă a clerului și poporului din eparhia Moscovei și la 23 iunie/6 iulie l-au ales pe Tihon ca arhiepiscop de Moscova și Kolomna. Votul decisiv a avut loc în fața icoanei din Vladimir a Maicii Domnului. Cu toate acestea, această numire i-a provocat o anumită durere, pentru că timp de multă vreme, succesorul legal al scaunului Moscovei, Mitropolitul Macarie, a protestat împotriva îndepărtării sale și nu a vrut să o recunoască ca fiind legală. Câțiva ani mai târziu, cei doi sfințiți ierarhi s-au împăcat.

Moscova, 1917. Mitropolitul Moscovei Tihon binecuvântează batalionul de șoc înainte de a fi trimis pe front Foto:http://www.grad-petrov.ru/broadcast/russkaya-pravoslavnaya-tserkov-hh-veka-v-lichnostyah-patriarhov-peredacha-5/

Mitropolitul Tihon a început de îndată vizitarea tuturor bisericilor din eparhia sa și a devenit membru al comisiei pentru pregătirea alegerii delegaților pentru viitorul Sinod local al Bisericii ruse.

În acest timp, episcopul Ioanichie din Arhanghelsk a sosit la mănăstirea Solovki pentru a supraveghea viața monahală de acolo. În timp ce se îndrepta spre spitalul mănăstirii împreună cu clerul și călugării mănăstirii, el a întâlnit un călugăr pe nume Tihon, pe care frații îl considerau nebun și care a alergat până la fereastră, a deschis-o, s-a urcat pe pervaz și a început să binecuvânteze adunarea care se apropia cu ambele mâini, plângând:

„Noi, smeritul Tihon, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, declarăm…”

Apoi se uita la episcopul care tocmai intra și zise:

„și vă binecuvântăm”.

Surprins de acest comportament ciudat, episcopul a întrebat egumenul cine era acela. Și i s-a răspuns:

„Acesta este monahul Tihon, care, acum un an în urmă, după ce și-a ieșit din minți, a început să se urce la fereastră și să binecuvânteze intrarea oamenilor, spunând lucruri similare.”

Nu se știe dacă episcopul a fost mulțumit de acest răspuns. Dar în curând după alegerea arhiepiscopului Tihon la patriarhat a căpătat o semnificație profetică comportamentul monahului Tihon…

Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse

La 15 august 1917, Sinodul Local al Bisericii ruse a fost organizat în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova la care au participat 564 de delegați. În ziua precedentă deschiderii Sinodului, Arhiepiscopul Tihon a fost promovat la rang de Mitropolit. A fost ales președinte al Sinodului cu 407 de voturi pentru, iar 33 de voturi împotrivă.

În timp ce Sinodul se afla în ședință, Kremlinul era bombardat de bolșevici, care au rezistat doar printr-o mică forță de tineri militari. Când Kremlinul a căzut, toți ierarhii din Sinod erau foarte îngrijorați de soarta tinerilor care au căzut în mâinile bolșevicilor și de soarta lucrurilor sfinte către care se trăseseră focuri de armă. Primul care a intrat în Kremlin, când era posibil accesul, a fost Mitropolitul Tihon, în fruntea unui mic grup de delegați ai Sinodului. Acești delegați au mărturisit că mitropolitul a mers pretutindeni fără teamă, fără să acorde nici o atenție potrivnicilor sălbatici.

Prima problemă majoră așezată înaintea Sinodului a fost restaurarea Patriarhiei, care a fost desființată de Petru cel Mare în 1700. 200 de delegați au participat la secțiunea privind administrația supremă a Bisericii care trebuia să decidă în această privință, și pentru o lungă perioadă de timp adversarii Patriarhiei, cârmuiți de viitorul profesor de renovaționism, Prof. Titlinov, au purtat o luptă amară împotriva restaurării sale. Cu toate acestea, lovitura bolșevică din 25 octombrie a schimbat starea de spirit a Sinodului, iar la 31 octombrie, la sugestia contelui Pavel Mikhailovici Grabbe, au avut loc nominalizări de candidați.

La primul vot secret, Arhiepiscopul Antonie (Khrapovițki) din Kharkov a primit 101 voturi, Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod – 27 de voturi, iar Mitropolitul Tihon – 23 de voturi. La al doilea tur de scrutin, doar primii trei candidați ai primului tur au fost luați în considerare. Arhiepiscopul Antonie a obținut 159 voturi, Arhiepiscopul Arsenie – 148 voturi, iar Mitropolitul Tihon – 125 voturi. Aceste trei nume au fost apoi plasate într-o urnă binecuvântată și plasate în fața faimoasei icoane făcătoare de minuni Vladimir a Maicii Domnului. În dimineața următoare, pe 28 octombrie, după Sfânta Liturghie și un paraclis slujit Sfânților Ierarhi de la Moscova, Părintele Alexei de la schitul Zosima a scos un nume și l-a înmânat mitropolitului Vladimir din Kiev, viitorul mucenic. Mitropolitul Vladimir s-a închinat și a citit:

„Tihon, Mitropolitul Moscovei, Axios!”

O delegație a Sinodului condusă de Mitropolitul Vladimir a mers la metocul Sfintei Treimi, unde locuia Mitropolitul Tihon. După ce s-a slujit un paraclis, Patriarhul ales a zis:

„Vestea voastră despre alegerea mea ca Patriarh este pentru mine ca acea hârtie strânsă sul pe care era scris: „plângere, tânguire şi jale”. Acesta a fost hârtia pe care profetul Iezechiel a trebuit să o mănânce. Câte lacrimi va trebui să mai înghit și cât de multe gemete să mai răsuflu în slujba patriarhală care mi-a fost pusă înainte și mai ales într-un astfel de moment teribil! Ca și vechiul cârmuitor al poporului evreu, Moise, va trebui să zic Domnului: „De ce întristezi pe robul Tău şi de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta? Oare eu am zămislit tot poporul acesta și oare eu l-am născut, de-mi zici: Ia-l în sânul tău, cum ia doica pe copil, și-l du în pământul pe care cu jurământ l-am făgăduit părinților lui? De unde să iau și să dau eu carne la tot poporul acesta? Căci plâng înaintea mea și zic: Dă-ne carne să mâncăm! Eu singur nu voi putea să duc tot poporul acesta, că acest lucru este greu pentru mine.”(Numeri 11, 11-14). De acum încolo grija tuturor bisericilor rusești este pusă asupra mea și trebuie să am grijă de ei în fiecare zi. Și cine ar putea fi mulțumit cu asta, chiar dacă ar fi printre cei mai puternici decât mine? Dar facă-se voia lui Dumnezeu! Găsesc putere în faptul că nu am căutat acestă alegere și a venit împotriva voinței mele și a oamenilor, în conformitate cu alegerea lui Dumnezeu. Am încredere că Domnul care m-a chemat mă va ajuta și pe mine prin harul Său atotputernic, pentru a purta povara și o va face ușoară. O mângâiere și încurajare pentru mine este faptul că alegerea mea nu au avut loc fără mijlocirea Prea Curatei Maicii Lui Dumnezeu. De două ori, prin prezența cinstitei icoane Vladimir, a fost prezentă în catedrala Mântuitorului la alegerea mea. De data aceasta lozul a fost tras înaintea icoanei ei făcătoare de minuni. Am primit aceasta ca și cum ar fi venit de sub cinstitul Ei Acoperământ. Fie ca mijlocirea Ei, cea prea puternică, să mă întărească pe mine cel slab, mâna întinsă a ajutorului Ei, și să elibereze acest oraș și toată țara rusă de orice nevoie și necaz.”

Apoi s-a retras la Sfânta Treime – Lavra Sf. Serghie pentru a se pregăti să primească înalta dregătorie.

În curând, circula cuvântul acesta prin Moscova, că Dumnezeu a ales, nu pe „cel mai deștept” (umneișiî), Antonie, sau pe „cel mai riguros” (strojaișiî), Arsenie, ci pe „cel mai blând” sau „cel mai liniștit” (Tișaișiî) Tihon. Si pe 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Mitropolitul Tihon a fost întronat ca patriarh al Moscovei și al întregii Rusii în catedrala de la Kremlin a Adormirii Maicii Domnului.

După ce a primit toiagul Sfântului Petru de la Mitropolitul Vladimir, Patriarhul nou ales și-a exprimat tristețea față de evenimentele tragice care se petreceau în jurul lui:

„Patriarhatul”, a zis el, „este restaurat în Rusia într-un timp teribil, În mijlocul schimburilor de foc și al armelor provocatoare de moarte. Probabil că va fi nevoit să recurgă de mai multe ori la afurisiri, pentru a-i întoarce pe cei neascultători la pocăință și pentru a restaura ordinea bisericească. Dar, ca în vremurile străvechi, Domnul s-a arătat profetului Ilie nu în vijelie sau în cutremur, ci în răcoreală și în suflarea de vânt liniștit, așa că acum lașitatea noastră ce mustră: „Doamne, fiii Rusiei au abandonat legământul Tău, au distrus altarele tale, au tras în sfințeniile bisericilor Tale și ale Kremlinului, au tăiat preoții Tăi”- se aude răsuflarea liniștită a cuvintelor Tale: „Mai sunt încă șapte mii de oameni care nu și-au plecat genunchiul Baal-ului contemporan și nu l-au trădat pe adevăratul Dumnezeu”. Iar Domnul, după cum s-a întâmplat, îmi zice mie: „Du-te și caută-i pe aceia de dragul căruia Țara Rusă rămâne și nu este lepădată. Dar nu abandona oile pierdute care sunt condamnate la pierzare și junghiere – oi care sunt cu adevărat vrednice de toată mila. Păstorește-le, și pentru aceasta primește ăsta, toiagul bunăvoinței. Cu el, căută oile cele pierdute, întoarce-i pe cei împovărați, leagă rănile celor răniți, întărește bolnavii, lovește pe cei grași și pe împietriți, păstorește-i cu dreptate. Fie ca Însuși Păstorul Cel Ceresc să mă ajute în această privință, pentru rugăciunile Prea Sfintei Nascătoare de Dumnezeu și ale Sfinților Ierarhi al Moscovei. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi pe toți cu Harul Său. Amin.”

După Liturghie, patriarhul a mers în jurul Kremlinului într-o procesiune cu Crucea, stropind zidul cu apă sfințită.

Patriarhul Tihon binecuvîntînd poporul Foto:http://www.pravoslavie.ru/86600.html

Patriarhul Tihon a trebuit să se confrunte imediat cu un mare test al conducerii sale, deoarece noul regim bolșevic a adoptat lege după lege și a restricționat și jefuit Biserica, în timp ce excesele și uciderile slujitorilor Bisericii au crescut în întreaga țară. El nu a așteptat delegațiile Sinodului să se întoarcă din vacanța lor de Crăciun, ci și-a asumat imediat întreaga responsabilitate pentru mustrarea comuniștilor. La 19 ianuarie 1918, el i-a anatemizat pe bolșevici și pe colaboratorii lor, zicând:

„Vă jur pe toți cei care sunteți copii devotați ai Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, să nu aveți comuniune cu acești renegați ai neamului omenesc de niciun fel”.

Adresându-se păstorilor și arhipăstorilor, el a zis:

„Nu ezitați pentru un moment în activitatea voastră duhovnicească, dar cu un zel fierbinte chemați-i pe copiii voștri să apere drepturile Bisericii Ortodoxe care acum sunt călcate în picioare. Organizați imediat grupuri duhovnicești, chemați-i să se alăture, nu în mod necesar, ci voluntar, în rândurile războinicilor duhovnicești care se opun prigoanei exterioare cu o forța de inspirație sfântă…”

Decretul s-a încheiat cu un apel de a apăra Biserica, de va fi nevoie, până la moarte.

Acesta a fost citit de Mitropolitul Chiril al Kazanului într-o sesiune închisă a Sinodului, care l-a susținut imediat pe Patriarh cu o epistolă proprie.

În martie, Patriarhul a condamnat tratatul de la Brest-Litovsk, care a separat Ucraina și Kievul, mama tuturor orașelor rusești, dându-o pe mâinile vrăjmașilor și lăsând milioane de ruși în captivitate, eliberându-i pe bolșevici pentru a transforma războiul într-unul civil. În mai, el a făcut o călătorie triumfătoare la Petrograd, unde credincioșii l-au întâmpinat în număr foarte mare și cu mare bucurie. În iulie, când a auzit despre uciderea Țarului și a familiei sale, el a slujit imediat o panahidă și o Liturghie funerară în timpul unei ședințe a Sinodului. El a condamnat crimele și a avertizat că oricine nu le va condamna la fel, se va face părtaș, de asemenea, la aceste crime din cele mai teribile.

La scurt timp după aceea, unii membri ai Sinodului au propus Patriarhului să se refugieze în străinătate, astfel încât să nu împărtășească soarta Țarului.

„Zborul Patriarhului,” a răspuns Sfinția Sa, „se va desfășura în mâinile dușmanilor Bisericii. Lăsați-i să facă cu mine ce-or vrea.”

Război civil

În octombrie 1918, Patriarhul a condamnat din nou teroarea roșie, spunând:

„Nu este sarcina noastră să judecăm guvernele pământești. Fiecare guvernare permisă de Dumnezeu ar atrage binecuvântarea dacă ar fi într-adevăr o slujitoare a Domnului în beneficiul poporului său și ar fi un mijloc de descurajare, nu pentru fapte bune, ci pentru cele rele (Romani 13,34). Dar acum, pentru voi cei care vă folosiți puterile pentru persecuția celor nevinovați, ne îndreptăm cuvântul de avertizare. Sărbătoriți aniversarea domniei voastre prin eliberarea celor închiși, opriți vărsarea de sânge, violența, distrugerea, prigoana credinței, întoarceți-vă nu la distrugere, ci către păstrarea ordinii și a legilor, da-ți poporului o odihnă bine meritată de acest război civil. Altfel, veți da seama pentru tot sângele nevinovat vărsat de voi (Luca 11, 51), iar voi, cei care ați ridicat sabia, de sabie veți pieri (Matei 26, 52).”

Când această epistolă a fost citită la o sesiune unită a Sinodului și a Consiliului Superior al Bisericii, mulți au încercat să-l descurajeze pe Patriarh să nu o publice, arătând că-l va pune într-un mare pericol. Patriarhul a ascultat cu atenție toate acestea, dar nu și-a schimbat decizia. Cu toate acestea, moscoviți s-au temut pentru viața Patriarhului și au organizat pază de 24 de ore la reședința sa, astfel încât alarma să se audă imediat dacă ar fi fost arestat.

Pe 24 noiembrie 1918, Sfinția Sa a fost arestat la domiciliu, și s-a efectuat o percheziție în locuința sa. Pe 6 ianuarie 1919 a fost eliberat de sub supraveghere. În cursul anului 1920, Patriarhul a fost adesea supus arestării la domiciliu.

Pe măsură ce războiul civil a progresat, Patriarhul Tihon a adoptat o poziție strict apolitică care reflecta faptul că erau milioane de ortodocși ruși de ambele părți ale conflictului. Astfel, în toamna anului 1919, când armatele albe au capturat orașul Orel și amenințau Moscova, el a emis o epistolă către cler, cerându-le să nu se amestece în lupta politică, în timp ce le-a reamintit că poruncile lui Dumnezeu sunt mai importante decât orice alte directive umane:

„Aduceți-vă aminte de regulile canonice, de arhipăstori și părinți, și de moștenirea sfinților apostoli: „Păziți-vă de cei care creează discordie și dezbinări”. Refuzați participarea în partide politice și la discursuri politice, ascultați de superiorii voștri numai în probleme externe (I Petru 2, 14), nu dați autorităților sovietice nici un motiv să vă suspecteze, să vă supuneți poruncilor, în măsura în care nu contrazic credința și evlavia, pentru că trebuie să ascultăm de Dumnezeu, după îndemnurile apostolice, mai mult decât de oameni (Fapte 4.19, Galateni 1.10).”

La data de 7/20 noiembrie 1920, când armatele albe s-au urcat la bordul vaselor ce se duceau la Constantinopol cu câțiva ierarhi ruși la bord, el a dat emis faimoasa hotărâre(ucaz) nr. 362, care autoriza ierarhii care erau în afara legăturii cu administrația centrală să poată să-și formeze propriile administrații autonome. Aceasta nu numai că le-a oferit episcopilor emigrați baza activității lor independente, dar a ajutat și Biserica Patriarhală să supraviețuiască în timpul ascensiunii „Bisericii vii” și a fost folosită de Biserica Catacombelor după apostazia Mitropolitului Serghie în 1927.

Patriarhul și comisarii

În 1921, o foamete cumplită a lovit regiunea Volga. Tihon a cerut imediat ca Biserica să trimită ajutor celor înfometați, iar în luna august a apelat la ajutorul liderilor creștini străini. Dar bolșevicii au văzut în această tragedie o oportunitate de a prigoni Biserica și mai tare și au început să apară în presă scrisori care acuza Biserica de lăcomie și cerând ca toată bogăția Bisericii să fie folosită pentru a-i hrăni pe cei flămânzi. Patriarhul a emis apoi o declarație care autoriza ca toate bogățiile bisericești să poată fi donate, dar numai în mod voluntar, cu excepția celor care au fost dăruite pentru a fi folosite în Sfânta Liturghie.

În februarie 1922, bolșevicii au decretat că sovieticii locali ar trebui să profite de toate obiectele de valoare de la biserici. Acest lucru a dus la ciocniri sângeroase între sovietici și credincioșii locali. Mulți ortodocși au suferit martiriu pentru a apăra Biserica de sacrilegiu, mulți au fost aduși în judecată. La 6 mai, Patriarhul însuși a fost plasat sub arest la domiciliu în metocul Troțkoie, fiind acuzat de „împotrivire la rechiziționarea obiectelor de valoare bisericească” în conformitate cu articolele 62 și 119 din Codul penal.

La un astfel de proces, din cele 54 din mai la Moscova, Patriarhul a intervenit ca martor al apărării.

Președintele: „Considerați că legile statului sunt obligatorii sau nu?”

Patriarhul: „Da, le recunosc, în măsura în care acestea nu contravin regulilor evlaviei.”

Președintele: „Ați poruncit ca apelul dvs. care îi chema pe oameni să nu se supună autorităților [aceasta a fost declarația privind bunurile bisericești] că ar trebui să fie citită întregului popor.

Patriarhul: „Autoritățile știu foarte bine că în apelul meu nu a fost nici o chemare [ca poporul] să se opună autorităților, ci doar să își păstreze lucrurile sfinte și, în numele păstrării lor, să ceară autorităților ca să le permită ca valoarea lor să fie răscumpărată în bani și, astfel ajutându-i pe frații lor înfometați în acest fel, să-și păstreze lucrurile sfinte.”

Președintele: „Ei bine, acest apel te va costa viețile slujitorilor tăi credincioși”.

În acest moment el a arătat cu mâna spre pe cei aflați la judecată.

Apoi, potrivit unei alte surse, mărturia martorilor oculari, Patriarhul Tihon a aruncat o privire iubitoare asupra preoților de pe banca acuzaților și a zis:

„Întotdeauna am zis-o și voi continua să o zic… că numai eu sunt vinovat de tot, și aceasta este doar oastea mea creștină, ascultând poruncile căpeteniei trimise ei de la Dumnezeu. Dar dacă este necesară o jertfă de răscumpărare, dacă moartea oilor nevinovate ale turmei lui Hristos este necesară” – în acest moment Patriarhul a ridicat vocea și a devenit perceptibilă în toate colțurile sălii uriașe, și el însuși înalt precum era s-a înălțat, adresându-se către acuzați, și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat, pronunțând cu voce tare și distinctiv cuvintele:

Eu îi binecuvântez pe slujitorii credincioși ai Domnului Iisus Hristos să meargă la chin și moarte pentru El.”

Acuzații s-au așezat în genunchi. Atât judecătorii, cât și procurorii au tăcut… Sesiunea nu a mai continuat în acea seară. Dimineața, verdictul a fost pronunțat: 18 preoți să fie împușcați. Când au fost scoși din sală, au început să cânte: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le.”

Printre criticii Patriarhului privind chestiunea bunurilor bisericești era un grup de clerici pro-revoluționari „renovaționiști”, care au creat așa-numita „Biserică vie”. În aceeași lună de mai, au profitat de transferul patriarhului la mănăstirea Donskoi pentru a prelua controlul asupra administrației centrale a Bisericii.

În curând, renovaționiștii atacau câteva din dogmele de bază ale Bisericii și au introdus câteva inovații moderniste, cum ar fi noul calendar și episcopii căsătoriți. Ei au adoptat o politică puternic pro-sovietică și anti-patriarhală. GPU i-a sprijinit, în timp ce i-a închis pe acei clerici care au rămas credincioși Patriarhului. În curând, majoritatea bisericilor din Moscova și aproximativ o treime din cei din întreaga țară au căzut în mâinile lor. Cu toate acestea, poporul a rămas credincios Patriarhului, care în aprilie 1922 a fost închis în închisoarea Taganka până la judecata sa.

La această ultimă Liturghie din libertate, pe 24 aprilie/7 mai, Păr. Mihail Polski a slujit Dumnezeiasca Liturghie cu Patriarhul în satul Bogorodsk din Moscova. „Noaptea târziu, înainte de asta, se întorsese de la Cheka. El tocmai fusese interogat cu cruzime și pentru multă vreme. Acasă, printre cei apropiați ai lui, care se frământau de așteptare, Patriarhul a zis:

„De data aceasta m-au interogat cu adevărat.”

„Ce se va întâmpla cu tine?” Întrebă unul îngrijorat.

„Au promis să-mi taie capul”, răspunse patriarhul cu bucuria obișnuită.

„El a slujit Liturghia – ca întotdeauna, fără nici cea mai mică urmă de anxietate sau neliniște în rugăciune. Privind la el, care se pregătea pentru închisoare, și poate și pentru execuție (care era o amenințare serioasă la acea vreme), mi-am amintit involuntar de cuvintele lui Hristos: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine’. Lasă-i să acuze, nu vor găsi nimic, el va ieși nevinovat…”

La cel de-al doilea Sinod, care s-a organizat la Moscova în aprilie 1923, renovaționiștii au început să aducă laude revoluției, numită de ei „de creație creștină”, a guvernului sovietic, despre care au zis că este primul guvern din lume care se străduiește să realizeze „idealul Împărăției lui Dumnezeu”, și despre Lenin: „Mai întâi de toate, trebuie să ne întoarcem cu cuvinte de recunoștință profundă guvernului statului nostru, care, în ciuda calomniei informatorilor străini, nu persecută Biserica… Cuvânt de recunoștință și de întâmpinare trebuie să fie exprimat de noi către singurul stat din lume care, fără să creadă, îndeplinește lucrarea de dragoste pe care noi, credincioșii, nu o îndeplinim, dar și liderului Rusiei Sovietice, V. I. Lenin, care trebuie să fie iubit și de oamenii bisericii…”

Sinodul l-a judecat în absență pe Patriarhul Tihon, și l-a lipsit nu numai de gradele sale clericale ci și de călugărie, numindu-l de atunci „mireanul Vasile Vellavin”. Apoi patriarhatul însuși a fost desființat, restaurarea acestuia fiind numit un act contra-revoluționar. În cele din urmă, au fost adoptate alte rezoluții, permițând clericilor mireni să devină episcopi și să se recăsătorească, și introducând calendarul gregorian. Când deciziile sinodului au fost duse Patriarhului pentru semnătură, el a scris calm:

„Citiți. Sinodul nu m-a invitat, nu-i cunosc competența și de aceea nu pot considera că deciziile lui sunt legale.”

46 de „episcopi” dintre cei 73 care au participat la sinod au semnat decretul condamnând Patriarhul. Unul dintre ei, Ioasaf (Șișkovski), i-a zis Păr. Vasile Vinogradov: „Liderii sinodului Krasnițki și Vvedenski i-au adunat pe toți cei prezenți la ‘sinodul’ episcopilor pentru această întâlnire. Când au început să se exprime câteva obiecții directe și indirecte față de propunerea acestor lideri de a caterisi Patriarhul, Krasnițki a declarat în mod deschis tuturor celor prezenți: „Cel care nu semnează imediat această rezoluție va părăsi această cameră doar pentru a merge la închisoare”. Episcopii terorizați (inclusiv Ioasaf însuși) nu au găsit curajul de a rezista în fața amenințării unei noi pedepse cu închisoarea și a muncii forțate într-un lagăr de concentrare și … au semnat, deși aproape toți erau împotriva rezoluției. Niciunul dintre oamenii bisericii nu a avut vreo îndoială că sentința „sinodului” a fost lucrarea directă a puterii sovietice și că acum, în orice moment, trebuie să se aștepte la un proces penal și la represalii sângeroase împotriva Patriarhului.”

Presiunile asupra patriarhului au crescut nemilos, cu vizite zilnice de la agentul GPU Tuchkov, care a încercat amenințări de șantaj pentru a-l forța să facă concesii statului. (Tihon l-a numit „un înger al Satanei”.) În aprilie, guvernul a anunțat că Patriarhul era pe punctul de a fi judecat în urma acuzațiilor care au rezultat din încercările celor 54 de la Moscova și ale Mitropolitului Veniamin din Petrograd din anul precedent. Însă, pe de o parte pentru că autoritățile vroiau să acorde consiliului renovaționist posibilitatea de a-l condamna mai întâi și, pe de altă parte, mai târziu, ca urmare a unui ultimatum emis de ministrul britanic de externe, Lordul Curzon, care a fost susținut de un scandal din presa britanică și americană, procesul a fost amânat până pe 17 iunie.

La începutul lunii iunie Patriarhul s-a îmbolnăvit și a fost transferat la mănăstirea Donskoi de la închisoarea Taganka. Acolo a putut să primească doar știrile sovietice oficiale ale luptei Bisericești, care exagerau în mare măsură reușitele renovaționiștilor. Simțind că prezența sa la cârma Bisericii era absolut necesară și că, dintre cei doi dușmani ai săi, renovaționiștii și comuniștii, renovaționiștii erau cei mai periculoși, Patriarhul a decis să facă concesii guvernului pentru a fi eliberat. Așa cum a zis:

„Citind ziarele în închisoare, cu fiecare zi ce trecea, eram din ce în ce mai îngrijorat de faptul că renovaționiștii luau Biserica pe mâinile lor. Dacă aș fi știut că reușitele lor erau atât de slabe și că oamenii nu le urmau, nu aș fi ieșit din închisoare.”

Dar, ignorând adevărata stare a lucrurilor, pe 3/16 iunie și apoi pe 18 iunie/1 iulie a emis celebra „mărturisire”, în care s-a pocăit de toate faptele sale anti-sovietice (inclusiv anatema împotriva bolșevicilor) și „în cele din urmă și decisiv” s-a dezis „atât de monarhiștii Gărzii Albe contra-revoluționari străini, cât și de cei interni”.

Această „mărturisire” a fost fără îndoială, un compromis, o concesie în favoarea bolșevicilor, care nu a semănat nu o mică confuzie și uimire în rândurile ortodocșilor. Cu toate acestea, după cum arăta Arhiepiscopul Nicon (Rklițki):

„1) nu a anulat anatema în numele Bisericii Ortodoxe Ruse asupra puterii sovietice,

2) nu s-a declarat prieten al puterii sovietice și colaborator,

3) nu a invocat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui,

4) nu a cerut poporului rus să se supună acestei puteri ca fiind stabilită de Dumnezeu,

5) nu a condamnat mișcarea pentru restabilirea monarhiei în Rusia și

6) nu a condamnat lupta Albilor pentru a răsturna puterea sovietică. Prin declarația sa, Patriarhul Tihon a arătat doar modul de acțiune pe care el l-a ales pentru apărarea și păstrarea ulterioară a Bisericii Ortodoxe Ruse. Cât de oportun a fost acest mod de a acționa este o altă întrebare… Dar, în orice caz, Patriarhul Tihon nu a trecut granița care trebuia să-l despartă, ca șef al Bisericii Ortodoxe Ruse, de puterea nelegiuită.”

Mai mult, așa cum a relatat Izvestia la 12 iunie 1924, Patriarhul a reușit să scrie Mitropolitului Antonie (Khrapovițki), în timp ce răspundea nedumeririlor cauzate de cuvintele sale despre „izolarea sa” de „contra-revoluția” Bisericii din străinătate: „Am scris asta autorităților, dar tu stai și lucrează”…

1923. Oamenii se întâlnesc cu Patriarhul Tihon eliberat Foto: http://www.pravoslavie.ru/86600.html

Tihon a fost eliberat pe 27 iunie 1923, iar la apariția lui în public – el a îmbătrânit tare în închisoare – a fost de ajuns pentru a trimite Bisericii Vii un refuz ascuțit și ireversibil. Ei au rămas periculoși, atâta timp cât sunt în ocrotirea autorităților; Dar până la 1926 autoritățile deja se îndreptau deja către alții (gregorienii, apoi Mitropolitul Serghie) ca fiind mai potriviți pentru sarcina de distrugere a Bisericii. Și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ultimii renovaționiști rămași au fost absorbiți în patriarhia sovietică din Moscova. Cu toate acestea, Patriarhul s-a pocăit cu amărăciune de „pocăința” lui; El a zis că dacă ar fi știut cât de slabă este Biserica Vie, el nu ar fi semnat „mărturisirea” și ar fi rămas în închisoare. Iar atunci când a fost întrebat cu tristețe, de ce a zis că nu mai este un dușman al guvernului sovietic, el a răspuns:

„Dar nu am zis că eu sunt prietenul său (adică, guverunl sovietic)…”

Vedem o paralelă izbitoare între căile și deciziile Patriarhului Tihon și ale țarului Nicolae aici. Ambii au fost pacificatori, gata să-și dea propria viață pentru dragul turmei lor. Ambii, în interesul salvării vieților omenești, au luat decizii fanteziste, pe care ambii au ajuns să le regrete – decizia țarului de a abdica tronul, iar Patriarhul s-a hotărât să se „pocăiască” de comportamentul său antisovietic. Dar, în ciuda acestor greșeli, amândurora li s-a acordat cununa vieții de la Domnul, care privește inima și intențiile oamenilor, iertându-le greșelile neintenționate…

Protopopul Lev Lebedev scrie: „La eliberarea patriarhului Tihon din închisoare, [bolșevicii] au interzis în mod oficial pomenirea numelui său în timpul Dumnezeieștilor slujbe, ca unui nelegiuit ale cărui capete de acuzare nu fuseseră îndepărtate… Pentru încălcarea acestei interdicții, conform circularei lui Narkomiust Nr. 254 din 8 decembrie 1923, cei vinovați (adică cei care vor continua să considere Patriarhul șeful Bisericii și să-l pomenească în timpul Dumnezeieștilor slujbe) erau supuși pedepsei ca niște nelegiuiți – trei ani în lagăre! Dar, în ciuda a tot ce s-a întâmplat credincioșii, preoții și diaconii au continuat să-l pomenească!”

Patriarhul, deși era eliberat acum din închisoare, era extrem de limitat în ceea ce putea face. Odată a zis Păr. Mihail Polski, care i-a adus felicitări și plecăciuni de la episcopii și preoții care erau în închisoare:

„Este mai bine să stai în închisoare. La urma urmei, deși mă consider în libertate, dar nu pot face nimic. Eu trimit un ierarh în sud, și ajunge în nord; Am trimis un altul în vest și l-au dus spre est.

Pe 15 iulie, Patriarhul a anatemizat Biserica Vie, declarând:

„Ei s-au despărțit de trupul Bisericii Ecumenice și s-au lipsit de ocrotirea Lui Dumnezeu, care se află doar în Biserica lui Hristos. În consecință, toate aranjamentele făcute în timpul absenței noastre de către cei care au cârmuit Biserica, deoarece nu au avut nici un drept legal, nici o autoritate canonică, sunt invalide și fără temei, și toate lucrările și tainele efectuate de episcopii și clericii care au părăsit Biserica sunt lipsite de Harul și puterea Lui Dumnezeu; Credincioșii care participă la astfel de rugăciuni și taine nu vor primi nici o sfințire prin aceasta și sunt supuși condamnării pentru părtășia la păcatul lor…”

Un număr mare de parohii, mai ales în astfel de centre urbane importante precum Petrograd (prin episcopul Emanuil (Lemeșevski)) și Voronej (prin arhiepiscopul Petru (Zverev)), au renunțat la renovaționism, iar ierarhi renovaționiști influenți, precum Mitropolitul Serghie, s-au grăbit (dar nu foarte repede, așa cum a subliniat episcopul mucenic Damaschin de Gluhov), pentru a face mărturisiri publice Patriarhului.

Autoritățile au încercat să-l convingă pe Patriarh să introducă mai multe inovații pe care le-au adoptat renovaționiștii. Una dintre acestea era noul calendar. Pentru o scurtă perioadă, Patriarhul a fost în favoarea acestui lucru, crezând că celelalte Biserici Ortodoxe au acceptat noul calendar. Cu toate acestea, credincioșii se împotriveau lui, și când a primit o telegramă de la Arhiepiscopul Anastasie din Chișinău, viitorul prim-ierarh al Bisericii Rusești din străinătate, spunând că celelalte biserici ortodoxe nu au acceptat noul calendar, Patriarhul și-a inversat decizia. El a informat autoritățile cu privire la acest lucru și a observat cu ironie că nu a înțeles totuși, de ce autoritățile seculare ar fi interesate de schimbarea la noul stil…

„Persecuția brutală”, scrie Păr. Dimitrie Serfes, „nu a încetat pe perioada sfârșitului vieții Patriarhului. Ei doreau să-l facă astfel un sclav ascultător, după cum a devenit ulterior Mitropolitul Serghie, dar el a rămas un străjer al Ortodoxiei. Niciodată în întreaga istorie a Biserica nu s-a confruntat cu un astfel de dușman crud și rău. Patriarhul s-a îmbolnăvit literalmente după desele întâlniri cu Tuchkov, care dirija politica ecleziastică sovietică. Patriarhul nu se temea de martiraj. Moartea cea mai sălbatică ar fi fost probabil mai ușoară pentru el, decât a fi în permanență preocupat de episcopii exilați, de preoții și de mirenii credincioși. Pe de altă parte, precum declinul care a avut loc în timpul detenției sale a indicat, s-ar părea că era esențial să se facă tot ce era posibil, fără a schimba principiile fundamentale ale Bisericii și ale libertății sale interne, astfel încât starea recentă a lucrurilor în care oile au fost abandonate la mila lupilor, să nu se mai întâmple vreodată. Oile cu toate acestea, și-au dat seama că păstorul lor nu le-a părăsit, dar a fost luat de la ele împotriva voinței sale. Și își arătau dragostea lor pentru el ori de câte ori era posibil.”

Patriarhul era de fapt fără putere. Așa cum a zis:

„Este mai bine să stau în închisoare – știți, eu sunt doar considerat a fi liber, dar de fapt nu pot face nimic. Trimit un ierarh la sud și el ajunge în nord, îl trimis la vest, și-l duc la est.“

În februarie 1924, unul dintre liderii renovaționiști, Krasnițki, cu sprijinul GPU, a încercat să se alăture Bisericii patriarhale. După câteva șovăieli, Patriarhul a respins acesta, deși în urma efortului s-a îmbolnăvit. Apoi, Patriarhul Grigorie IV al Constantinopolului, care tocmai a provocat o schismă în propria sa Biserică prin introducerea noului calendar, a încercat să împace Biserica Patriarhala cu „Biserica Vie“. Patriarhul a respins cu tărie această încercare.

Pe 21 martie 1924 procesul împotriva Patriarhului Tihon a fost amânat.

Bolșevicii au recurs acum la o altă tactică. În loc de a încerca să înlăture Patriarhul, a cărui popularitate era adânc înrădăcinată între credincioși, au încercat să-l forțeze să accepte legalizarea de către stat a unor condiții care implica supunerea mai mult sau mai puțin totală față de ei. În acest scop au încercat un șantaj – amenințarea de a împușca mai mulți episcopi. Sub această tortură morală teribilă, sănătatea Patriarhului a început să se deterioreze…

La vremea aceasta Patriarhul mărturisea prietenului său apropiat și medic personal, Mihail Jijilenko, viitorul episcop din catacombe Maxim, care se temea că în curând cererile „politice“ ale sovieticilor ar putea depăși limitele credincioșiei față de Hristos, și că Biserica, pentru a rămâne credincioasă, va trebui să meargă în catacombe.

Pe 7 decembrie, 1924, Patriarhul a trimis o epistolă către tot clerul Bisericii, în care a scris:

„Oricine s-a implicat în administrarea Bisericii Vii în Administrația Superioară a Bisericii nu mai poate primi nici o poziție administrativă în Biserica noastră. Și nu numai că nu mai poate fi administrator: nu poate avea nici drept de vot în timpul unui Sinod.” Acesta a fost un decret important, deoarece l-a descalificat pe omul care a devenit în cele din urmă „patriarh” după Patriarhul Tihon, mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, care a fost membru al Administrației superioare a Bisericii renovaționiste.

După publicarea acestei epistole, bolșevicii au decis să-l omoare pe Patriarh – sau poate doar să-l sperie prin uciderea omului cel mai aproape de el, însoțitorul său de chilie Iacov Anisimovici Polozov (potrivit unei alte versiuni, Sergeievici Ostroumov). El a început să slujească patriarhului în 1902, când era în America. La întoarcerea din America, în 1920, Iacov s-a căsătorit cu Prințesa Druțkaia-Sokolinskaia. Pe 19 martie 1921 a fost arestat la metocul patriarhal Sfânta Treime și aruncat în închisoarea Lubianka, și apoi în Taganka. Ordinul a fost semnat de Dzerjinski însuși. Imediat patriarhul a trimis o scrisoare către investigator, cerându-i să-l elibereze pe Iacov Anisimovici. La câteva zile după arestare, prima lui fiica s-a născut, dar emoția mamei era de așa natură încât a afectat copilul, care a murit opt zile după naștere. La 11 august, Iacov Anisimovici a fost condamnat la un an închisoare în Solovki. Dar pedeapsa nu a fost pusă în practică, și el a fost eliberat, deoarece GPU l-a arestat numai pentru a pune presiune asupra patriarhului. Pe 22 martie 1922 l-au arestat din nou. Patriarhul a zis:

„Ei n-au nevoie de el. Pe mine să mă ia.“

Din nou, Iacov Anisimovici a fost interogat doar o singură dată, și pentru o lungă perioadă de timp nici măcar nu a fost acuzat. În cele din urmă a fost acuzat că „în orice mod a ajutat și a înlesnit venirea la cârma Bisericii a elementelor contra-revoluționare“, dar el a refuzat să semneze aceasta. El a fost aruncat în Lubianka, dar s-a îmbolnăvit grav cu o boală neurologică, și a fost mutat la un spital de penitenciar. Soția lui a făcut tot ce a putut ca să-l elibereze. Până în octombrie ea a obținut eliberarea sa, cu condiția ca el să făgăduiască că nu părăsește orașul. Când a venit să-l ia acasă era într-o așa stare încât ea nu l-a mai recunoscut, și pe distanța întregii călători spre acasă se oprea și plângea. La două săptămâni după eliberarea sa, cuplului i s-a născut un fiu. Patriarhul a devenit nașul său.

Patriarhul împreună cu însoțitorul său de chilie, Iacov Polozov Foto:https://psmb.ru/a/lish-by-cerkov-byla-zhiva.html

În seara zilei de 22 decembrie 1924 s-a încercat o altă tentativă la viața patriarhului sau la viața slujitorului său credincios – nu este clar de cine. În orice caz, însoțitorul de chilie a fost cel care a fost ucis. Ioana Swan scrie: „…Patriarhul era în picioare rugându-se în fața icoanelor în dormitorul său. Auzind o lovitură, el s-a închinat în direcția împușcăturii, apoi a deschis ușa. Pentru o clipă, ușa nu a putut fi deschisă pentru că era blocată cu ceva. Apoi, ușa a cedat brusc și acolo Iacov zăcea acoperit cu sânge, jumătate pe podea și jumătate sprijinit de ușă. Doi bărbați stăteau acolo. La vederea Patriarhului, unul dintre ei s-a apucat de cap cu mâinile și întorcându-se, a fugit. Celălalt l-a urmat, de asemenea, fugind. Tihon strigat,

„Opriți-vă! Ce ați făcut? Ați omorât un om!“

„Iacov și-a deschis ochii, uitându-se la Patriarh, și apoi a murit. Poliția a fost chemată de îndată, și a doua zi o știre a fost tipărită în Izvestia că doi hoți au intrat în apartamentul de cetățeanului Vellavin și au furat o haină de blană. Nici o mențiune despre crimă și nici o investigație s-au făcut vreodată. Destul de curios, bolșevicii au făcut caz asupra îngropării lui Iacov [care a avut loc pe 25 decembrie, înaintea unei mulțimi uriașe de credincioși]. Patriarhul și-a dorit să-l îngroape la mănăstire și pentru o vreme bolșevicii au refuzat. În cele din urmă i s-a permis, dar aproape imediat ce a fost făcut mormântul, guvernul a anunțat că voiește construirea unui crematoriu pe acel loc. Tihon a mutat mormântul lângă pereții bisericii și în cele din urmă propriul său trup urma să fie înmormântat alături de Iacov. Acest incident a spulberat slaba sănătate pe care o mai avea Patriarhul și atacurile sale [de angină] s-au înmulțit.“

Sfântul Mucenic Iacov a fost canonizat de Biserica Rusă din străinătate în 1981.

Potrivit mărturiei Episcopului Maxim (Jijilenko), în timpul uciderii însoțitorul său de chilie, Patriarhul era într-un scaun în aceeași cameră, dar criminalul nu l-am văzut.

Adormire

Pe 12 ianuarie 1925, Patriarhul a fost internat într-un spital mic privat condus de Dr. Bakunina. Chiar și aici, el era sub presiunea agentului GPU Tuchkov. Cu toate acestea, starea lui de sănătate și-a revenit oarecum, iar pentru o vreme el a fost capabil să slujească în biserică iarăși. Pe 23 martie, el a hirotonit doi episcopi. Dar, în seara următoare a ajuns din nou la spital epuizat după o întâlnire a Sfântului Sinod.

Potrivit versiunii oficiale a morții Patriarhului, a murit la 23:45 pe 25 martie/07 aprilie 1925, „la sfârșitul sărbătorii de Buna Vestire“. Nu există nici un indiciu în versiunea oficială că Patriarhul poate să fi fost otrăvit. Dar aceasta este concluzia care se poate trage în urma mărturiei Schi-Episcopului de Catacombe Petru (Ladigin), care a primit-o de la însoțitorul de chilie al Patriarhului:

„Patriarhul își continua activitatea sa. De Buna Vestire [25 martie], după ce a slujit Dumnezeiasca Liturghie, el era complet sănătos. La ora patru Mitropolitul Serafim de Tver [un posibil agent GPU, care a aderat ulterior falsului sinod al Mitropolitului Serghie] a venit la el. Patriarhul i-a zis că va sluji a doua zi, dar Serafim a zis:

„Nu slujiți, Sfinția voastră, ci odihniți-vă. Sunteți foarte obosit și slăbit.”

„Serafim a plecat la ora opt seara.”

„Patriarhul s-a simțit bine și se pregătea pentru a sluji a doua zi. Dar, deodată a sunat la ușă. Când au deschis ușa, un doctor a intrat. Doctorul a zis:

„Sfinția voastră! Ne-ai sunat și ne-ai cerut să venim pentru că ești foarte slăbit. Iată am venit să vă consult și să vă prescriu niște medicamente.”

„Patriarhul a zis:„Dar nu vreau. Ma simt bine.”

„Bine,” zise doctorul, „dar permiteți-mi doar să vă consult. Pulsul dvs. este slab. Trebuie să luați niște medicamente.“

„Patriarhul a întrebat:«De ce ai venit tu și nu doctorul meu, care se îngrijește mereu de mine?»

„Nu e acasă acum, este de gardă, dar eu am fost acasă – așa că iată-mă” răspunse doctorul. „În timp de o oră voi trimite un preparat.“

„O oră după ce medicul a plecat, la ora zece seara, [însoțitorul de chilie] Marcu i-a adus Patriarhului un preparat și i-a zis că doctorul i-a poruncit să bea o lingură.

„«Dați-mi», a zis Patriarhul.

„Marcu a turnat o lingură de preparat și Patriarhul a băut. Imediat a început să vomite (să fie bolnav). Însoțitorii de chilie Stratonic și Marcu au sunat doctorul. După câteva minute, doctorul a venit. Patriarhul era culcat.

„Ce s-a întâmplat cu el?” întrebară doctorul.

„Medicul i-a prescris un preparat și ne-a poruncit să-i dăm o lingură,” răspunse Marcu.

„Doctorul a cerut să vadă preparatul imediat. Și-i l-au dat. Văzându-l, doctorul a ridicat mâinile și a trimis Patriarhul imediat la spital. Marcu și Stratonic l-au scos afară și l-au pus în trăsură. Urcându-se împreună cu el, l-au însoțit la spital. Acolo i-au dat niște lapte, și au pregătit niște băi, dar nu au ajutat cu nimic. În termen de o oră și jumătate Patriarhul Tihon a murit. Însoțitorii de chilie l-au luat înapoi. La ora trei Patriarhul a fost înfățișat ca adormit la domiciliu. Scriu acestea din cuvintele însoțitorilor de chilie Marcu și Stratonic, care erau cu Patriarhul în locul lui Iacov cel care a fost ucis.”

La fel cum versiunea oficială a morții Patriarhului ar putea să fi fost măsluită, la fel și testamentul său oficial, care era în mod flagrant pro-sovietic, era aproape sigur un fals. Aceasta era opinia Episcopului Maxim și Protopopului Vasile Vinogradov. După cum scrie Episcopul Gregorie Grabbe:

„Știm că în ziua morții Patriarhului problema epistolei [testamentul lui], care a fost solicitat de Tuchkov, a fost discutată. Se pare că ultima conversație dintre Patriarh și Mitropolitul Petru a fost tocmai despre acest lucru. Camera în care a murit patriarhul a fost imediat sigilată de Tuchkov. Abia după câteva zile a dat Tuchkov ceea ce pretindea că era testamentul Sfinției sale celor doi mitropoliți care urmau să fie publicați la ziar.”

„Dar Păr. B. Vinogradov ne spune, din spusele oamenilor care erau aproape de camera Sfinției Sale Patriarhul, că în timpul conversației cu Mitropolitul Petru, Patriarhul a fost auzit că a spus: „Eu nu pot face asta“ Apoi, este foarte important să se atragă atenția asupra faptului că, la întrunirii episcopilor adunați, „testamentul” cu pricina NU a fost proclamat. Păr. Vinogradov avea dreptate subliniind faptul că Tuchkov, permițând să aibe loc întâlnirea, fără îndoială ar fi cerut proclamarea lui dacă ar fi fost într-adevăr semnat de Patriarh. Mai mult decât atât, Mitropolitul Petru în primul său discurs ca locțiitor nu a menționat niciodată testamentul….”

„Cu toate acestea,“ scrie Protopopul Lev Lebedev, „o săptămână după moartea Patriarhului documentul a fost publicat în ziarul Izvestia sub titlul «Epistolă Testamentară» a Patriarhului Tihon (mai târziu a fost numită pur și simplu «Testament»). Ei au trecut cu vederea o serie de absurdități. Astfel, „Testamentul“ (adică, ceea ce este dat înainte de moarte), a început cu cuvintele: „Acum… revenindu-mi  din boală, intrând din nou în slujba Bisericii.“ și asa mai departe. Titulatura: „Prin mila lui Dumnezeu Tihon, Patriarhul Moscovei și al întregii Biserici Ruse“ este proastă: el a scris întotdeauna „și a toată Rusia“. „Testamentul“ este datat 07 aprilie 1925, o dată numai în conformitate cu noul stil, în timp ce Patriarhul folosea întotdeauna o dată dublă (în funcție de stilul vechi și nou). În cele din urmă, Mitropolitul Petru nu a zis nimic la cei aproape 60 de ierarhi adunați pentru înmormântarea Sfinției sale la 12 aprilie cu privire la existența „Testamentului“, lucru pe care el nu ar fi avut cum să nu îl facă, având în vedere importanța sa excepțională în cazul în care era semnat. Și apoi el nu l-a distribuit eparhiilor și parohiilor, lucru pe care el ar fi fost obligat să-l facă ca Locțiitor al Tronului Patriarhal. Dar dovada cea mai mare despre falsificarea sa constă în faptul că mitropolitul Serghie (Stragorodski), care a fost de acord să coopereze deplin cu bolșevismul și pe 29 iulie 1927 a scris „Declarația“ lui mizerabilă, în care el pune accentul pe succesiunea directă a liniei sale de prietenie cu puterea sovietică de la Patriarhul Tihon, nu spune nici un cuvânt despre „Testament“ și nu se referă la el, ceea ce ar fi făcut fără greș, dacă el ar fi fost considerat autentic.“

Schi-Monahul Epifanie (Cernov) a arătat în continuare că formularea testamentului patriarhului este inspirată aproape cuvânt cu cuvânt din recursul renovaționist publicat la 30 aprilie/12 mai 1922 sub titlul: „Pentru toți fiii credincioși ai Bisericii Ortodoxe a Rusiei“. Mai mult decât atât, deși „«varianta morții» Patriarhulului Tihon, în versiunea oficială sovietică, a fost plănuită să aibă loc în clinica doctorului Bakunina“, se termină cu cuvintele „Moscova. Manastirea Donskoi“. „Acest lucru înseamnă că scrierea și semnarea acestui «document», a avut loc și au fost încheiate în mănăstirea Donskoi, și nu în clinica doctorului Bakunina! Ceea ce corespunde adevărului ascuns…“

Potrivit însoțitorului de chilie al Patriarhului, Constantin Mihailovici Pașkevici, ultimele sale cuvinte, rostite pe un ton neobișnuit de strict, au fost:

„Voi merge acum la culcare… profund și pentru o lungă perioadă de timp. Noaptea va fi lungă și foarte întunecată.“

Mulțimi de oameni din mănăstirea Donskoy, care au venit să-și ia rămas bun de la patriarhul lor. Rapoartele ofițerilor despre înmormântarea Patriarhului Tihon au intrat în materiale separate în dosarul său de investigație. Foto:http://www.pravoslavie.ru/86600.html

Înmormântarea Patriarhului a avut loc la 30 martie/12 aprilie 1925, în prezența a cincizeci și opt de episcopi și a unor mulțimi enorme. Nu a mai existat niciodată o asemenea demonstrație mare de sentiment religios în Rusia de la acel moment până în prezent. El a fost îngropat în vechea biserica de iarnă a mănăstirii Donskoi.

Canonizare

Mănăstirea a fost închisă în 1927, și s-a zvonit că călugării au ascuns moaștele pentru a le proteja de comuniști. Cu toate acestea, în luna mai, 1991, după un incendiu care a distrus biserica, a început o căutare pentru moaștele Patriarhului. Inimile s-au frânt, când după ore de săpat sub placa de marmură care purta numele Patriarhului, au descoperit în cele din urmă un cavou care conținea nimic altceva decât pânze de păianjen. După o cercetare mai atentă, însă, au descoperit că această cameră era doar o parte a sistemului de încălzire subterană. De asemenea, au observat că conductele de încălzire care erau direct sub presupusul loc de înmormântare, erau bine fixate cu ciment și nu cu calcar ca în alte parți ale sistemului. Mai mult, această parte a sistemului nu se așternea pe pământ, ci pe partea de sus a unei plăci masive de ciment. Grija cu care totul a fost aranjat a făcut îndoielnic faptul că acest lucru a fost opera chekisților. După încă două zile de săpat intens – a fost descoperit și mormântul real. Este posibil ca acesta să fi fost planul dintru început, ceea ce explica faptul de ce doar câțiva ierarhi au fost primiți în biserică pentru înmormântarea reală. Sfintele Moaște, care erau aproape în întregime nestricate, în ciuda igrasiei extreme a mormântului, au fost descoperite pe 19 februarie 1992 (potrivit unei alte surse, pe 22 februarie).

Pe 23 martie/05 aprilie 1992, 50 de episcopi de la patriarhie au mutat în mod solemn moaștele Patriarhului Tihon la biserica principală a mănăstirii. Martorii, care includeau și creștini din Catacombe, au mărturisit că „era chiar posibil să se recunoască fața Patriarhului de pe chipul său nestricăcios, și Mantia și mitra, erau de asemenea păstrate în nestricăciune completă. Martorii vorbesc, de asemenea despre un miros de bună mireasmă și despre un sentiment neobișnuit de pace veneratoare la acel moment. Dar atunci, după cum unii clerici patriarhali confirmă, la contactul cu aerul moaștele s-au prăpădit, sau – după cum remarcau creștinii din Catacombe – moaștele nu au fost date în mâinile Patriarhiei Moscovei. Apoi le-au îngropat în ipsos – un act blasfemiator din punct de vedere ortodox…“

La racla cu sfintele moaște era o icoană în care Sfântul este reprezentat ținând în mână un sul cu cuvintele:

„Copiii mei, nu vă abateți de la calea Crucii, care ne-a fost trimisă nouă de la Dumnezeu.“

 

-Vladimir Moss, HIEROMARTYR TIKHON, PATRIARCH OF MOSCOW AND ALL RUSSIA

 

 

Anunțuri

15 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Nicoleta said, on Septembrie 10, 2017 at 4:39 pm

    Multumesc pentru viata Sfantul Patriarh smerit Tihon.

    Apreciază

  2. Fratele Mihail said, on Septembrie 10, 2017 at 5:12 pm

    Atac mizerabil al asociației Astradrom la adresa părinților nepomenitori

    http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2017/09/schismaticii-anti-bochisti-din-romania.html

    Apreciază

  3. marian said, on Septembrie 10, 2017 at 7:13 pm

    Din categoria știrilor neconfirmate va prezint ceea ce am întâlnit pe Twitter în această după amiază referitor la doborârea de către rachete s200 rusești a unui avion f-15 israelian aflat la câțiva kilometri de Sidon mai exact în spațiul aerian libanez. dacă este adevărat sigur vor fi urmări deoarece după cum știm perciunatii Nu lasă așa ceva nepedepsit
    Doamne ajută!

    „The target was hit few KMs off #Sidon shore, sources are confirming that the F-15 was destroyed (the S-200 launcher after engagement)”

    Apreciază

  4. ioanide said, on Septembrie 10, 2017 at 7:26 pm

    Dupa o oarecare „pauza” , au inceput de ieri , sambata , sa dea cu „dare” pe cer , la greu .
    Parca doreau sa recupereze zilele in care nu au dat .

    Apreciază

  5. STOP RFID (Viorel Ghica) said, on Septembrie 10, 2017 at 9:20 pm

    Apreciază

  6. geo said, on Septembrie 11, 2017 at 9:13 am

    11 septembrie 2001 – 11 septembrie 2017.

    http://theduran.com/state-owned-saudi-propaganda-tries-blame-911-iran/

    http://nypost.com/2017/09/09/saudi-government-allegedly-funded-a-dry-run-for-911/

    https://www.google.ro/search?q=america%27s+trillion+war+in+afghanistan&spell=1&sa=X&ved=0ahUKEwj-jL7YvJzWAhWKUlAKHTD7AKsQBQgiKAA&biw=1396&bih=691

    Terorismul nu a disparut ba dimpotriva a devenit mai prezent, mai extins, numarul razboaielor si al refugiatilor a crescut…multe libertati au fost restranse sub pretextul luptei contra terorismului…

    Apreciază

  7. isa said, on Septembrie 11, 2017 at 10:38 am

    Si in continuare, in mass-media se face propaganda pentru vaccinare cu dezinformarea de rigoare. Caz concret la Constanta:
    http://www.telegrafonline.ro/vrei-nu-vrei-trebuie-sa-iti-vaccinezi-copilul

    Apreciază

    • kosk said, on Septembrie 12, 2017 at 12:31 am

      ha ha tare asta in care fiul lui Netanyahu acuza o conspiratie iudeo-masonica impotriva lui taica-su ;)) iar presa israelita il face „antisemit” :))

      Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: