Sa-i dea cineva niste hartie igienica lui Victor Rebengiuc
Cine are peste 40 de ani, poate isi mai aminteste de episodul cu hartia igienica:
O oferea el in primele zile ale “Televiziunii Romane Libere” celor care nu se opusesera vechiului regim.
E timpul sa-i ofere cineva si lui o astfel de hartie igienica. Iata ce putem citi la Victor Rebengiuc, despre redefinirea familiei: Cu ce te împiedică pe tine, care te consideri om normal, căsătoria legală între doi bărbaţi sau două femei? de pe Adevarul:
Victor Rebengiuc a vorbit într-un interviu acordat Digi 24 despre căsnicia sa de 52 de ani, ce înseamnă o familie şi de ce este pusă în discuţie redefinirea familiei, de ce se discută despre legătura legală dintre doi bărbaţi sau două femei. Actorul a mărturisit că are colegi care au această opţiune pentru genul acesta de viaţă şi care sunt oameni normali, cultivaţi.
Depre căsnicia de 52 de ani pe care o are cu actriţa Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc spune că nu există un secret. „Nu e niciun secret. Am fost căsătoriţi şi am rămas căsătoriţi. Ne-am ciondănit, ne-am împăcat. O familie înseamnă o uniune consfinţită între 2, 3, 4, 5, 7 oameni de a trăi împreună în bune condiţiuni şi bună înţelegere. Nu poţi să dai o definiţie”, spune actorul. El spune că uniunea dintre două persoane de acelaşi sex nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. “De ce să nu le dai voie? Cu ce te împiedică pe tine care te consideri om normal şi care vrei să îţi iei nevastă o femeie căsătoria sau legătura legală între doi bărbaţi sau două femei? Cu ce te împiedică? Ce se întâmplă? Se dărâma ceva? Am avut colegi, cred că mai am şi acum, care au această opţiune pentru genul ăsta de viaţă. Nu m-au deranjat cu nimic, sunt oameni foarte normali, colaborăm în cele mai bune condiţiuni, nu sunt nişte ţepoşi să te fereşti de ei că te molipseşti de ceva, sunt nişte oameni normali, foarte cultivaţi, de la care poţi să înveţi multe lucruri”, a fost părerea lui Victor Rebengiuc.
Victor Rebengiuc este membru al Grupului Pentru Dialog Social (GDS) al lui George Soros.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Bătrîni degeaba, la acest gen de oameni mă tem că trebuie o garnitura de tren cu hârtie igienică
ApreciazăApreciază
Prințul Charles: Sunt întrebat ce mă aduce așa des în România; răspunsul e simplu: voi, prietenii mei români:
https://www.agerpres.ro/social/2017/05/29/printul-charles-sunt-intrebat-ce-ma-aduce-asa-des-in-romania-raspunsul-e-simplu-voi-prietenii-mei-romani-18-36-53
Prince Charles, some modern inhabitants of Sodom and Gomorrah took Florin Barbu’s children; they are some of your romanian friends!
http://ortodoxinfo.ro/2017/05/18/florin-barbu-si-pierdut-copiii-la-cedo-acestia-raman-adoptia-unui-cuplu-gay-din-marea-britanie-decizia-este-irevocabila/
Prince Charles, remember what happened with Sodom and Gomorrah???:
The Holy Bible, Standard King James Version, Genesis, Chapter 19, Verse 24:
Prince Charles, are you a true friend of the romanian Florin Barbu and of his romanian children???
The Holy Bible, Standard King James Version, The Gospel according to Saint John, Chapter 15, Verse 13:
A friend in need is friend indeed!
ApreciazăApreciază
Prințul Charles: Sunt întrebat ce mă aduce așa des în România; răspunsul e simplu: voi, prietenii mei români:
https://www.agerpres.ro/social/2017/05/29/printul-charles-sunt-intrebat-ce-ma-aduce-asa-des-in-romania-raspunsul-e-simplu-voi-prietenii-mei-romani-18-36-53
Prince Charles, some modern inhabitants of Sodom and Gomorrah took Florin Barbu’s children; Florin Barbu and his children are some of your romanian friends!
http://ortodoxinfo.ro/2017/05/18/florin-barbu-si-pierdut-copiii-la-cedo-acestia-raman-adoptia-unui-cuplu-gay-din-marea-britanie-decizia-este-irevocabila/
Prince Charles, remember what happened with Sodom and Gomorrah???:
The Holy Bible, Standard King James Version, Genesis, Chapter 19, Verse 24:
Prince Charles, are you a true friend of the romanian Florin Barbu and of his romanian children???
The Holy Bible, Standard King James Version, The Gospel according to Saint John, Chapter 15, Verse 13:
A friend in need is friend indeed!
ApreciazăApreciază
Merita sa li se multumeasca personal celor 2, judecator si
raportor. Nu e imposibil.
Doamne ajuta!
ApreciazăApreciază
Folosita?
ApreciazăApreciază
;)))
ApreciazăApreciază
NIMENI
daca de aia e nevoie, contribui si eu generos, ba chiar adaug ca bonus si niscaiva nisip folosit de la motan … 🙂
ps : salutari Micai !
ApreciazăApreciază
el,
Salutari motanului tau al carui nume, rusine mie, nu l-am retinut!
ApreciazăApreciază
NIMENI
MULTUMIM frumos! Nu-i bai, il cheama Iliutza ! 🙂 …
… face numai traznai, o mica plaga, „stau cu ochii pe el ca pe butelie”, plin de elan si de „idei cretze ” … nu ca Mica ta ! 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
Înainte era suficient să strigi: „creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum toţi, de frică, îşi apleacă capul, ca să nu se creadă că sunt creștini. – Arhimandrit Grigorie Zumis despre situaţia din Grecia
Înainte era suficient să strigi: „creștini, creștini! “ şi toţi întorceau capul. Acum toţi, de frică, îşi apleacă capul, ca să nu se creadă că sunt creștini. – Arhimandrit Grigorie Zumis despre situaţia din Grecia |
https://www.aparatorul.md/inainte-era-suficient-sa-strigi-crestini-crestini-si-toti-intorceau-capul-acum-toti-de-frica-isi-apleaca-capul-ca-sa-nu-se-creada-ca-sunt-crestini-arhimandrit-grigorie-zum/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Iata unde duce duhul ecumenist ! Fara comentarii”maestre”,esti de plans!
ApreciazăApreciază
apropos de hartie igienica…
habaucul de bichir are o zvacnire si ii da un raspuns de aceeasi „calitate” lui ctp. Adica ii reaminteste acestuia unul din argumentele lui proprii atunci cand le arata homosexualilor anomalia cererilor lor (acum zice ca sprijina doar „parteneriat civil, nu si adoptii, de parca aia odata urniti nu vor cere toata sarabanda de „drepturi”..) si tot ceea ce poate decurge din acelea… (zoofilie, necrofilie etc)
http://evz.ro/de-ce-e-manjit-de-cacat-ctp.html
.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mda, imi amintesc episodu cu „hartia higienica” da nu imi amintesc „faptele de vitejie” ale lui Rebenciuc contra (sic!!) vechiului regim..cre ca betivanelile „a la Capsa” cu „boema Bucuresteana” nu constituie un „act de dizidenta”, asa-i? un profitor cu staif si oarece talent actoricesc asta i definitia lui Rebenciuc.
ApreciazăApreciază
Aş vrea însă să ştie lumea că mai sunt şi alţi actori în România, nu doar Victor Rebengiuc! Ăsta se baza pe socră-su, colonel de Securitate, şi spunea toată ziua bancuri. Faţă de mine, faţă de tine. Dacă îl ascultai, te trezeai că veneau «băieţii» peste tine: ,,Dar tu de ce-ai ascultat?!“. Numai de intrigi s-a ţinut! Şi acum, numai laude pe capul lui! E posibil aşa ceva?! Să-ţi spun ce mi-a făcut! Acum câţiva ani, m-a chemat Lucian Pintilie la o probă pentru un film. Eu jucasem deja la el, în ,,De ce trag clopotele, Mitică?“. Şi m-am dus. Era o casă a cinematografiei, în Pitar Moş. Acolo, am dat peste Rebengiuc. A sărit imediat în sus: ,,Ce cauţi aici?!“. M-a chemat domnul Pintilie, zic. ,,Fugi, dom’le de aici! Ieşi afară! Daţi-l afară pe ăsta!“. A făcut circ! Până la urmă am plecat. Toată viaţa m-a duşmănit… Dar ce-aţi avut de împărţit? În 1969, regizorul Valeriu Moisescu a pus în scenă la Bulandra piesa ,,Viteazul“ de Paul Anghel, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Mihai Viteazul. Eşec de proporţii! Bine, şi ăsta era penibil. Parcă-i castrat, n-ai văzut că nici nu ştie să râdă?! L-am studiat, nu e un actor complet. Nu că sunt rău, dar n-are, de la mama de acasă, tot ce-i trebuie. Poţi să-l pui lângă Cozorici, lângă Amza Pellea, colegii lui de generaţie?! În sfârşit. După eşecul ăla, a venit apoi Moisescu la Craiova şi m-a văzut jucând în ,,Hangiţa“ lui Carlo Goldoni. ,,Mamă, ce actor, cu ăsta fac «Viteazul»“. Şi a pus piesa în scenă la Craiova, cu mine în rolul lui Mihai. După premieră, s-a întâlnit la un moment dat cu Rebengiuc în Bucureşti. ,,Valeriu, cum ţi-a ieşit la Craiova?“. ,,Extraordinar“. La care Rebengiuc: ,,Hai, dom’le, nu glumi!“. ,,N-auzi că nu glumesc? Mi-a ieşit un spectacol foarte bun. Am găsit şi un actor perfect pentru rol. Unul, Panduru“. Atât i-a trebuit să audă. De atunci mă urăşte îngrozitor.
http://adevarul.ro/entertainment/film/papil-panduru-actor-viata-roman-pe-sergiu-nicolaescu-l-am-bagat-ma-sa-i-am-dat-picior-portiera-1_56cf1e665ab6550cb833bcb1/index.html
ApreciazăApreciază
Profitor cu staif este, dar talent actoricesc are cu carul !!! Sa nu amestecam lucrurile ! Ca sustine drepturile sodomitilor este un nemernic, dar in domeniul artei sale este un titan ! Asta nu i-o poate contesta nimeni !!!
ApreciazăApreciază
pt.Aurora: Singurul rol care i-a iesit a fost cel al lui Moromete, pt. ca are ceva taranesc si un pic badaranesc in el…
ApreciazăApreciază
Pe aceste non-persoane Sfantul Iustin Popovici le numeste ROBOTI, iar ceilalti Sfinti Parinti le numesc NE-OAMENI !
ApreciazăApreciază
Dar ce îi ţine împreună ‘o hârtie’, le trebuie căsătorie, contracte, parteneriate, nu le ajunge doar ‘iubirea’?
Nu despre poponari, lgbt, familie, căsătorie, principii sau legi este vorba aici, ci despre răsturnarea tuturor valorilor, a ‘matricelor’ sănătoase pe care este clădită societatea — pentru a se face loc unei lumi clădită pe o singură ‘matrice’ — 666.
Pe cărturari — mari producători de maculatură și literatură de latrină — pe farisei îi înțeleg, dar de ce s-ar băga în toată treaba asta un saltimbanc cu o sumă considerabilă de ani… mă depășește.
Am eu o hârtie igienică specială pentru ăștia care mănâncă ca capra curcubeu:
Cu caracter educativ, vizionați vă rog:
Așadar așa funcționăm la nivel molecular.
Numărat aminoacid cu aminoacid este alcătuită fiecare proteină după un ‘cod cheie’ unic, printr-un proces numit ‘transcripție’.
Într-o ‘matrice’ cu 3 camere sunt alcătuite lanțuri de aminoacizi care formează toate proteinele din organism.
Toate celulele vii care alcătuiesc un organism viu sunt alcătuite după un simplu ‘cod cheie’ unic.
În cazul omului, acest trup viu alcătuit celulă cu celulă după un simplu ‘cod cheie’ unic, primește un NUME cu care se identifică.
NUME care în credința creştin-ortodoxă, poate fi scris în Cartea Vieții Domnului Iisus Hristos — prin BOTEZ.
Actul de identitate — prin nume — arată cine ești!
Actul de identitate biometric electronic — anulează identificarea și autentificarea cu numele — și arată că ești un ‘cod de computer’ unic — o identitate alcătuită într-o lume virtuală — clădită pe ‘matricea’ 666.
ips Teofan — despre pașaportul biometric electronic
Chiar așa — toată puterea diavolului — aceea de a șterge numele din Cartea Vieții — într-un act de identitate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
HRISTOS S-A INALTAT ….
SERIOS ….sunt chiar oameni educati….a vazut maestrul ..”.oamenii astia educati „..sarutandu-se ..de exemplu….in metrou…nu stiu daca ar putea sa mai vorbesca cu aceeasi usurinta ….daca i-ar vedea …etalandu-si sentimentele in public …
Este …ceva ..revoltator …se rascoleste ..tot sufletul tau …si te simti ranit si neputincios …indurerat ….si nu poti multumi sufieient lui DUMNEZEU..ca nu-i copilul tau….
dar este totusi ..copilul cuiva …si cred ca este … multa multa durere …nestiuta .
NU cred ca parintee unui om atat de bolnav ..poate vorbi cu ..atata seninatate …
SA NE FEREASCA BUNUL DUMNEZEU ..IN NEAM SI IN NEAM…
ApreciazăApreciază
Adevarat s-a inaltat!
ApreciazăApreciază
Constantin al XI-lea (1449-1453) şi capturarea Constantinopolului de către turci
Teritoriile ce recunoşteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, şi cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanţă de capitală,
guvernată de fraţii împăratului.
Constantin al 11-lea Paleologul
Onestitatea, nobleţea, energia, bărbăţia şi patriotismul erau calităţile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare greceşti contemporane şi de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul şederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numeşte pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo).
Adversarul puternic şi teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge şi multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru ştiintă, artă şi cultură, energia şi calităţile de general, om de stat şi organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare ştiinţelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar şi ale împăraţilor Constantinopolului şi că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.
Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândeţea şi protecţia acordată savanţilor şi poeţilor. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alţii au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorinţa cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,
“noaptea şi ziua, mergând la culcare şi deşteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acţiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.
Petrecea nopţi de insomnie schiţând pe hârtie planul oraşului şi al fortificaţiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.
Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii şi în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiştii italieni în onoarea sultanului şi în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist veneţian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.
Mehmed, cuceritorul Constantinopului
Decis să aplice lovitura de graţie Constantinopolului, Mehmed a acţionat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraş, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă.
Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populaţia creştină din capitală, din Asia, Tracia şi insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare:
“Acum a venit sfârşitul oraşului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? … Unde sunt sfintii protectori ai oraşului?”
Un alt contemporan şi martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, veneţianul Nicolo Barbaro, autorul preţiosului Jurnal al asediului, scria:
“Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm şi ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificaţia este, de asemenea, puternică, deşi mai puţin decât dinspre mare”.
Această fortificaţie a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul şi porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcaţiunile străine, atât la intrarea, cât şi la ieşirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în faţa fortăreţei europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificaţiile construite la sfârşitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar).
Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După aceşti paşi preliminari, Mehmed, acest “duşman păgân al poporului creştin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraş.
Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraş, din vecinătăţile capitalei, toate rezervele posibile de grâne şi să se faca unele reparaţii la zidurile oraşului. Garnizoana greacă a oraşului nu depăşea câteva mii de oameni.
Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei şi participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol şi, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală şi Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitaţie în rândurile populaţiei oraşului. Unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Bizanţului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte:
“Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”.
Veneţienii şi genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin şi populaţia oraşului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanţ masiv de fier. Se presupune că rămăşite ale acestui lanţ de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman caderea-const-10de Istorie Militară.
Forţele militare ale lui Mehmed, terestre şi maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depăşeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci şi câţiva latini, mai cu seamă italieni.
Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuşi al asedierii şi cuceririi de către turci a “oraşului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi şi din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin şi care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile şi ore, la desfăşurarea ultimului act al acestei drame istorice emoţionante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă şi turcă.
Principalele izvoare greceşti se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin şi celebru diplomat care detinuse înalte demnităţi în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou şi pentru dinastia Paleologilor în general şi era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite şi a credinţei greceşti ortodoxe ofensate.
Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor şi dorea să-şi demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, “celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deşi nu i-a atacat pe conationalii săi greci.
Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile şi meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în acelaşi timp, nu fără dragoste şi compătimire pentru greci.
În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, şi-a fixat o temă nouă şi vastă: “Extraordinara creştere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor greceşti, france şi slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară.
Isidor al Kievului, ierarhul ortodox care a ajuns cardinal prin apostaziere
Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul “Către toti credincioşii întru Hristos“, scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creştinii să ridice armele pentru a apăra credinta creştină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat şi el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârşit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat “Constantinopolis“, a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu şi, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei şi a fost, ca şi Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanţul pentru schisma sa.
Printre izvoarele italiene se află nepreţuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei şi turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor.
În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Ţarigradului, “această mare şi teribilă ispravă”, a fost scrisă de “păcătosul şi smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului şi a descris cu imparţialitate şi, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului şi după căderea oraşului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici ruseşti.
În sfârşit, există izvoare turceşti care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios şi triumfător şi al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turceşti se prezintă uneori sub forma unor colecţii de legende populare turceşti despre Constantinopol şi Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentaţie bogată şi variată există pentru studierea problemei asediului şi cuceririi Constantinopolului de către turci.
La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraş. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turceşti a contribuit la reuşita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro “acest turc perfid, câine-turc“, a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziţia sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu caderea-const-12puteau rezista.
Povestirea rusă despre Ţarigrad menţionează că “blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile oraşului “tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, maşini de asediu şi alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înţeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate şanturile săpate de turci pe sub ziduri şi culoarele subterane “s-au dovedit de prisos şi au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri şi care se aflau aproape în acelaşi loc unde căzuseră în 1453.
La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creştinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. “Se poate imagina cu uşurinţă”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului şi cuceririi Constantinopolului, “bucuria inefabilă a grecilor şi italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfăşurarea asediului.
La 22 aprilie, oraşul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar şi terifiant: navele turceşti se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reuşise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline şi vasele au fost puse pe roţi şi trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de “netrebnici“, potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziţia sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanţ, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri.
Situaţia oraşului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turceşti din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare şi a fost preîntâmpinat.
Intre timp, bombardamentul violent al oraşului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populaţia în pragul epuizării complete; bărbaţi, femei, copii, preoţi, monahi şi monahii erau constrânşi, zi şi noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breşe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creştine în ajutorul oraşului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului.
Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul şi fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara:
“Trei sunt condiţiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi ruşinat (de dezonoare, înfrângere) şi a da ascultare comandanţilor”.
Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai.
Vechea capitală a Răsăritului creştin, prevăzând inevitabila catastrofă şi prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune şi lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulţimi de oameni cântând “Doamne, miluieşte-ne” , au străbătut oraşul. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii pentru a opune o rezistenţă dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii
“se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie şi superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi, în al doilea rând, în braţele şi forţa noastră, care ne-au fost încredinţate de puterea dumnezeiască”.
Constantin şi-a încheiat discursul astfel:
“Vă rog şi vă implor să acordati onoarea şi ascultarea cuvenite comandantilor voştri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului şi slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă caderea-const-2respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.
În seara aceleiaşi zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creştină care s-a săvârşit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii:
“Marea ceremonie din seara [acelei zile – n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creştină celebrată în biserica Înţelepciunii dumnezeieşti. […] Erau de faţă împăratul şi comandanţii de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare – n. trad .], iar lăcaşul era încă o dată şi pentru ultima oară înţesat cu dreptcredincioşi creştini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creştină şi frumuseţea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul şi cardinalul, mulţimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană şi Apuseană; împăratul şi aristocraţii, ultima rămăşiţă a odinioară strălucitei şi curajoasei aristocraţii bizantine ; preoţi şi soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni şi genovezi, toţi erau prezenţi, toţi realizând primejdia aflată în faţa lor şi simţind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul şi camarazii săi de arme s-au împărtăşit cu “Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine” şi şi-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morţii. Imperiul agoniza şi se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârşită public în cea mai frumoasă biserică şi înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare şi a naşterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitoreşti din istorie, aceea a ultimei slujbe creştine în Sf. Sofia este cu siguranţă printre cele mai tragice”.
“Cine va putea descrie“, scrie Phrantzes, “lacrimile şi suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-şi putea retine lacrimile”.
Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi şi al doilea ale diminetii. La semnalul dat, oraşul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea şi ultimul atac.
Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porţii Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai oraşului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reuşit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut şi astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut.
Plecarea şi moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediaţi. Tot mai multe noi breşe se deschideau în ziduri.
Constantin, ultimul imparat al Bizantului
Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, şi a căzut în luptă. Nu deţinem informaţii precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric.
După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraş, cauzând o teribilă devastare. O mulţime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranţă. Dar turcii au forţat intrarea şi s-au năpustit în biserică; au ucis şi au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi oraşului sau poate a doua zi, sultanul şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit şi a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed şi-a stabilit reşedinţa în palatul imperial de la Blacherne.
Potrivit indicaţiei unanime a izvoarelor, jefuirea oraşului, aşa cum promisese Mehmed soldaţilor, a durat trei zile şi trei nopţi. Populaţia a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia şi manastirile, cu toată bogăţia lor, au fost jefuire şi profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăţi, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute şi risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărţi, lucrările lui Aristotel şi Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse şi Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug.
Totuşi, unii savanţi- de pildă, F. Uspenski, cred că “turcii în 1453 au acţionat cu mai multă blândeţe şi umanitate decât cruciaţii care au cucerit Constantinopolul în 1204.”
O tradiţie creştină populară relatează că, în momentul apariţiei turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ţinea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui, el a pătruns şi s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creştinilor, preotul va ieşi din zid şi va continua Liturghia.
Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obişnuiau să le arate turiştilor, într-unul din colţurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria:
“Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest şi anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoţiunea umilă l-a Constantine_XI_Palaiologosînconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi şi noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deşi pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe şi de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioşi”.
S-a afirmat îndeobşte că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare şi, aflând veştile despre căderea oraşului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului.
În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În acelaşi timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe şi pe amplasamentul său s-a fondat şi s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul).
Imitând “lamentaţia” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri:
“O, oraş, oraş, cap al tuturor oraşelor! O, oraş, oraş, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraş, oraş, mândria creştinilor şi spaima barbarilor! O, oraş, oraş, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumuseţea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală şi trupească a darurilor tale duhovniceşti? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaştele sfinţilor, unde sunt moaştele martirilor? Unde sunt rămăşiţele pământeşti ale marelui Constantin şi ale celorlalţi împăraţi?”.
Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei:
“Această înfrângere constantinopolitană, jalnică şi vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credinţa romană a fost rănită, religia răvăşită, numele lui Hristos batjocorit şi asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creştinătăţii a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate şi învăţăturile literaturii greceşti distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învăţat”.
Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioşenie : “in ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.
Intrarea lui Mehmed in Constantinopol
Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creştinătăţii, deşi schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioşilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situaţia. Papi, suverani, episcopi, printi şi cavaleri au lăsat multe scrieri şi epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situaţiei şi fac apel la o cruciadă contra islamului victorios şi a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, “precursorul lui Antihrist şi al doilea Sennacherib”.
Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o “nenorocire comună pentru întreaga credintă creştină” , a scris că (oraşul) Constantinopol era “un adevărat sălaş (velut domiciulium proprium) al literaturii şi învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]
Nici apelurile papilor şi suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor şi colectivitătilor, nici conştientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze şi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se ştie, se află şi astazi în mâinile turcilor.
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010
“Este epoca vieţii ticăloase… Popoarele nu se pocăiesc. Noi cărbuni aprinşi sunt pregătiţi pentru omenirea care are inima împietrită…”/ PACAT, IMPATIMIRE sau MENTALITATE STRICATA: pentru ce ne mustra mai mult Dumnezeu?
„Dumnezeu e bun”
Dacă-L vedem pe Dumnezeu în chip omenesc, putem spune că într-un buzunar are petale de trandafir, iar în celălalt cărbuni aprinşi. În Apocalipsă, unde este prezentat tronul ceresc cu Mielul înjunghiat săvârşind Sfânta Liturghie împreună cu ceata Sfinţilor, a celor douăzeci şi patru de preoţi, a îngerilor şi a mucenicilor, se vede cum cărbunii aprinşi de la tămâiere sunt aruncaţi pe pământ. Astfel, avem cele şapte trâmbiţări şi cele şapte vase care se traduc în chinuri înfricoşătoare trimise asupra omenirii păcătoase şi nepocăite. Evreii L-au răstignit pe binefăcătorul lor pe Cruce şi au simţit aceşti cărbuni aprinşi: templul lor a fost distrus, au pierdut jertfele lor, ceremoniile lor, preoţii lor, pământul lor.
Cred că astăzi paharul „mâniei” Domnului s-a revărsat. Popoarele nu se pocăiesc. Noi cărbuni aprinşi sunt pregătiţi pentru omenirea care are inima împietrită. Cineva mi-a spus împăciuitor: „Dumnezeu e bun, ne va ajuta”. Eu i-am răspuns: „Ştii, în ultimii ani Dumnezeu a intervenit puţin cam «dur» în lume: cutremure, foamete, epidemii, uragane, cancer, SIDA, războaie. Dumnezeu are şi cărbuni în buzunarul Său, nu doar petale de trandafiri şi mângâieri. Când mângâierile lui Dumnezeu nu te emoţionează şi nu te depărtează de cele materiale (prin minuni, prin Cuvântul Său, prin Evanghelie), atunci foloseşte căi mai dure pentru a te dezlipi de stricăciunea materiei şi a slavei deşarte”.
Acestea i le-am spus prietenului care căzuse în aceeaşi greşeală pe care o facem cei mai mulţi dintre noi astăzi: ne-am găsit confortul într-o casă frumoasă, însoţiţi de iubirea de plăceri şi de iubirea de arginţi şi nu vrem să ieşim la aer curat, fiindcă ne e teamă de ploi. Insă în felul acesta nu vom vedea niciodată soarele şi cerul senin.
Este epoca vieţii ticăloase. Ştim că trăim în spaţiul stricăciunii, al duhorii duhovniceşti, înconjuraţi de murdării care ne înăbuşă, dar n-avem curajul să scăpăm de ele, nici nu vrem o mână de ajutor pentru a ieşi la suprafaţă. Suntem foarte bănuitori sau mai degrabă legaţi de lucrările mâinilor noastre şi ne e teamă să fim mutaţi din locurile contaminate în care ne aflăm. Dumnezeu să ne miluiască şi să nu trebuiască să arunce asupra noastră fulgerele pedepsei Lui.
31-05-2006
***
Păcate şi mentalităţi
Hristos n-a cercetat păcatele, ci mentalităţile, adică păcatele devenite obişnuinţă. Cel care-şi dă seama de păcatul lui se pocăieşte, se smereşte și se izbăveşte. Insă când păcatul intră în mentalitate, adică devine mod de viaţă, atunci lucrurile sunt urâte și primejdioase. Hristos i-a miluit pe păcătoşi. Însă cu cei care au făcut din păcat un mod de viaţă a fost foarte sever. I-a certat pe cărturari şi farisei pentru faptul că voiau să aibă mereu întâietate, pentru alipirea lor oarbă de lege, pentru veşmintele lor luxoase, pentru dispoziţia lor critică faţă de păcătoşi, pentru că se făleau că deţin adevărul, pentru neîndurarea lor.
Astăzi, dacă Hristos ar fi venit printre noi, n-ar fi lucrat la fel? I-ar fi iertat şi mângâiat pe păcătoşii cu inima zdrobită, însă ar fi mustrat mentalităţile noastre, precum moda, îmbrăcămintea luxoasă, evitarea naşterii de copii, îmbogăţirea peste măsură, nedreptatea. Adică toate cele care sunt considerate ceva obişnuit şi pentru care conştiinţa nu ne mai mustră.
Nu mi-e teamă de păcatele care smeresc, ci de mentalităţile bolnăvicioase care îndobitocesc.
10-06-2006
(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)
RUGACIUNEA SFANTULUI GHENADIE LA CADEREA CONSTANTINOPOLULUI. “Daca te avem pe Tine, Doamne, nimic n-am pierdut”
Stramtorare, cutremur, jafuri, razboi, necaz: iata “coordonatele” vietii micii comunitati care supravietuise caderii Constantinopolului. Stramtorari care ne bantuie si pe noi, astazi. Cu atat mai mult, asadar, avem nevoie de pilda de rugaciune a pocaintei, cum este rugaciunea Sfantului Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, o rugaciune ce ne poate hrani si folosi inclusiv ca meditatie duhovniceasca pentru vremurile pe care le traim, o rugaciune ca o trezire din “visele desarte” si falsele sperante catre adevarata si singura nadejde: HRISTOS.
Rugăciunea Prea Sfântului Patriarh Ghenadie Scolarul, pe care a citit-o înaintea poporului în perioada în care a fost patriarh, după slujba dumnezeieştii Liturghii, în biserica Sfinţilor Apostoli:
„Au păşit pe calea vieţii, fără prihană”
Prea Sfinte Doamne, Tu Care ai creat cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele, Tu, Preaînţeleptul veghetor şi cârmuitor al întregii zidiri, împărat înfricoşător, Judecător drept şi iertător, mult milostive Părinte al nostru, nedespărţit în fiinţa cea unică, Tu Care eşti din trei ipostasuri neamestecate între ele, (aşa cum ai binevoit să ne descoperi nouă şi în această viaţă în care nu vedem lucrurile curat); Tu, mintea fără de început, Care cu Cuvântul Tău cel adevărat şi cu duhul Tău dăruieşti viaţă tuturor, Care eşti desăvârşit şi ai viaţa cea veşnică şi fericită; Tu, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care este însuşi Dumnezeu, L-ai dat nouă, nevrednicilor robilor Tăi după ce a luat firea noastră, ca Mântuitor şi Doctor şi învăţător; şi L-ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în chip văzut de a întărit credinţa ucenicilor Săi, cu darurile harului lui Hristos şi prin ucenicii Tăi îi întăreşti până în zilele noastre pe cei care au dreaptă credinţă.
Dumnezeule Atotţiitorule, a Cărui putere este necuprinsă, Cel fără de început, netrupesc, de necuprins, Care-i minunezi pe îngeri şi înfricoşezi toate făpturile Tale, pe Care Te iubesc toţi cei care ţin la viaţa şi la mântuirea lor. Ţie ne încredinţăm ca Domnului, Părintelui şi Judecătorului, ca Celui Care cârmuieşte viaţa noastră. In mâinile Tale ne-am lăsat, chiar din pântecele mamei noastre2. Tu ne-ai dat hrană de la vârsta prunciei, eşti Ocrotitorul nostru şi Dătătorul tuturor bunătăţilor, din vremea naşterii noastre până în ziua de acum, ca şi al acelora cărora urmăm şi pe care i-am pierdut. Doamne, cu urechile noastre am auzit pe părinţii noştrii ce ne-au vestit nouă faptele pe care le-ai făcut în vremea lor şi în timpurile mai vechi;3 Pentru că n-au dobândit pământul pe care-l au cu sabia lor, nici nu s-au mântuit de primejdii cu puterea lor, ci cu mâna şi cu tăria, cu luminarea care vine de la faţa Ta; Şi Te-ai purtat aşa pentru că Ţi-au adus mulţumire,4 au făcut voia Ta şi au păzit poruncile Tale; Au mers pe calea vieţii fără prihană5şi toate lucrările lor erau preamărite. De aceea şi-au întărit nădejdea în Tine şi i-ai scăpat de tot răul. De multe ori au strigat la rugăciune şi i-ai mântuit pe ei, Tu ai fost nădejdea lor şi nu i-ai ruşinat. In acelaşi fel, în multe rânduri, ne-ai mântuit şi pe noi, fiii lor, de cei care ne-au strămtorat; De câte ori nu i-ai ruşinat pe cei care ne-au urât? Ai îngăduit să petrecem greutăţi, dar după aceea ai vindecat rănile noastre; Te-ai mâniat împotriva noastră, dar după aceea din nou ne-ai mângâiat. Din pricina mâniei Tale am ajuns la gura prăpastiei morţii, dar mila Ta degrabă ne-a readus la viaţă.
„Ai aşteptat, Dumnezeule, să rodim struguri, dar noi am rodit întotdeauna buruieni”
Acum,6 însă, Doamne ne-ai alungat de lângă Tine pentru totdeauna şi ne-ai ruşinat. Ai încuviinţat s-o luăm la fugă înaintea vrăjmaşilor noştri care ne urau şi împotriva sfatului pe care-l ţinusem cu Tine, au răpit după cugetul lor pe cei aleşi, robii Tăi, ca şi cum ar fi fost turme duse la tăiere să fie mâncate. Ne-am risipit în toate părţile pământului, ne-am făcut ocară nu numai vecinilor noştri, dar şi tuturor oamenilor. Ne-au batojcorit şi ne-au clevetit neamurile dimprejurul nostru.7 Oamenii pe noi ne folosesc ca pildă când vorbesc despre o mare nenorocire.
De ce, Doamne, le-ai lăsat pe acestea să ne vină nouă, de ce s-a arătat mânia Ta asupra noastră?8 Zăbavnici am fost la înţelegere, Doamne, cu toate că aveam Legea care ne-ai învăţat în trecut, dar s-a aprins înlăuntrul nostru ca un foc dorinţa pentru fapte păcătoase şi n-am privit la Tine, Soarele dreptăţii, Care ai strălucit prin poruncile Tale. Acum, însă, o să ştim bine şi o mărturisim; vădit este lucrul că toate au venit din pricină că Te-am stârnit cu sfruntările noastre, Te-am dus în ispită şi Te-am amărât pe Tine, Dumnezeul Cel Preaînalt.
Te-am iubit cu gura noastră, dar limba noastră grăia minciuni şi inima noastră nu era curată înaintea ta. N-am rămas credincioşi învoielii Tale şi n-am păzit poruncile Tale, le-am trecut cu vederea şi ne-am făcut ca săgeata strâmbă care nu-şi ajunge ţinta.9 Ne-am destrăbălat şi am devenit urători faţă de Tine, din pricina faptelor noastre. Toţi ne-am găsit pe calea cea dreaptă dar ne-am abătut,10 am necinstit sărbătorile pe care le ţineam pentru Tine, am dispreţuit slava Ta, ne-am dat trupul nostru păcatului cu lucrare şi ne-am alipit sufletul de lucrurile stricăcioase. Mâinile noastre s-au făcut uneltele nedreptăţii, limba noastră blestema pe sfinţii Tăi, buzele noastre grăiau cuvinte dulci, dar erau otravă şi răutate adâncă.11 Cei ai noştri grăiau aproapelui lor cuvinte deşarte şi mincinoase.
Juratu-ne-am fraţilor noştri şi n-am ţinut jurământul nostru, dat-am argintii noştri cu dobândă, făcut-am cămătărie, ca să se vatăme cei nevinovaţi, simţit-am scârbă pentru dreptate şi judecată. Măsurile noastre atârnau strâmb, argintii noştri erau măsluiţi, răul aproapelui nostru îl purtam toţi în inima noastră; Noi, păstorii am batjocorit poporul lui Dumnezeu, împovărat-am cu greutăţi viaţa oamenilor şi în timp ce păream că învăţăm virtutea, învăţam răutatea. Noi, cârmuitorii, n-am ascultat de legile Tale, am lucrat cu hoţia, iubit-am cămătăria, am urmărit răsplata, n-am dat dreptul ce se cuvenea orfanului şi am fost nepăsători faţă de văduve.12 In puţine cuvinte, asemănatu-ne-am dobitoacelor necuvântătoare, am fost asemenea lor,13
Tu, însă, Doamne, Te-ai arătat îndelung răbdător, ne-ai răbdat până în sfârşit, ai aşteptat să rodim chiar şi în ultimul moment struguri, dar noi n-am făcut decât buruieni.14
Ne-au aflat necazurile şi chinurile15 pe care Tu ni le-ai trimis, ca să ne încerci pentru ultima dată, încât să ne încredem în Tine, dar inima noastră s-a depărtat de la Tine. Ai zgâlţâit pământul, dar noi am trăit în desfătări, ne-ai ameninţat, dar am rămas nepăsători, ne-ai învăţat, dar n-am voit să luăm aminte, încât să facem binele16. Ne-ai poruncit, dar nu Te-am luat în seamă, nici n-am lucrat după poruncile Tale, ca să putem trăi fericiţi, ci ajungând în focul ispitelor ameninţaţi că ne vei părăsi, Te-am înfruntat cu nepăsarea noastră, făcutu-ne-am vise deşarte, lipsite de nădejdea Ta şi de aceea am căzut în prăpastia gândurilor noastre rele.
„Acum, însă, Doamne, Te urmăm”
Iţi mărturisim toate acestea, Dumnezeul nostru, împărate ceresc, nu le tăgăduim; Ştim că Te-am făcut să simţi scârbă pentru noi şi de aceea ai încetat să ne ierţi păcatele noastre, iar când am înălţat cu rugă mâinile noastre către Tine, ai întors ochii Tăi departe de la noi. Când s-au înmulţit rugăciunile noastre către Tine, nu ne-ai auzit, ci Ti-ai arătat supărarea cu cutremure, căci cum era cu putinţă să primeşti mâinile nostre care erau înecate în sânge17, cum ai fi putut să auzi buzele care Te şi blestemau şi se apărau, cum era cu putinţă să ai milă de noi în ceasul în care nu mai nădăjduiam în Tine şi nu aveam nici o pornire să ne pocăim, din pricina preadesfrânării nostre? Eşti vrednic de laudă, Doamne Dumnezeul nostru şi numele Tău este preamărit în toate. Dreptatea este cu partea Ta pentru toate câte ai făcut împotriva nostră. Şi toate faptele Tale s-au făcut după judecata Ta adevărată şi dreaptă.18
Acum, însă, Doamne, Te urmăm, ne închinăm Ţie şi Te căutăm cu toată inima.20 Ne osândim ticăloşia pe care am arătat-o în trecut. Ne blestemăm neascultarea faţă de poruncile şi faptele cu care am mâniat bunătatea Ta. Acum Te recunoaştem ca Părintele nostru, cu dreptate ne-ai aruncat din locul pe care-l aveam ca moştenire în această viaţă de pe pământ, încât să ne cuminţim, ca să nu pierdem adevărata moştenire care ne aşteaptă în cealaltă viaţă.
Acum Te recunoaştem ca Stăpân, prin înfricoşătoarea Ta hotărâre împotriva noastră, căci Tu din cer ai lăsat să ne răpească bunurile noastre pe care ni le-ai dăruit, de vreme ce ne-am arătat nemulţumitori. Acum cunoaştem puterea Ta, când nădejdile pe care ni le-am pus în oameni s-au arătat mincinoase. Acum ştim cât s-a ruşinat faţa noastră, privind ca în oglindă suferinţele pe care ni le-ai trimis ca să ne îndrepţi. N-a pierit puterea credinţei în persoana Hristosului Tău, dar credinţa noastră a slăbit şi de aceea ne-am pierdut. Şi Hristos care S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, ne-a lăsat de izbelişte, în voile rele ale oamenilor, pentru că n-a putut răbda nemulţumirea.
„Dacă Te avem pe Tine, Doamne, nimic n-am pierdut!”
Nu s-a răcit, Stăpâne, iubirea Ta părintească faţă de noi, dar duhoarea păcatelor noastre s-a urcat la ceruri şi a silit bunătatea Ta să-Şi întoarcă faţa, iar balanţa dreptăţii Tale ne-a îngreunat pe noi. Dar sfârşitul a fost spre binele nostru, de vreme ce încă ne faci binefaceri, pedepsindu-ne. Tu, care veghezi asupra noastră în multe feluri, ne-ai arătat judecata Ta dreaptă, preaminunatule împărate, măcar să vedem şi milostivirile Tale pe care le cunoaştem din trecut, blandule şi Iubitorule de oameni Părinte al nostru, pentru că pocăinţa pentru păcatele pe care le-am săvârşit este fierbinte, căci toate nădejdile ni le punem în Tine şi purtării Tale de grijă încredinţăm sufletele şi trupurile noastre. Să nu ne ruşinezi, dar, ci înfruntă-ne pe noi cu îngăduinţa şi cu mila Ta nemărginită, nu uita chinurile, mâhnirile, nefericirea, durerile noastre întunecate, amărăciunea noastră cea de nepurtat, pentru că sufletul nostru s-a smerit şi s-a făcut una cu pământul, în timp ce măruntaiele noastre s-au lipit de ţărână.
Puţin încă şi ne vom da ultima răsuflare. Vom muri din pricina suferinţelor noastre, căci suntem ca vasele de pământ sfărâmate, dar nu uităm numele Tău, nici nu întindem mâinile noastre la Dumnezeu străin. Aşadar, daca Iti mai pasă de noi, Ţie Părintelui iubit şi Stăpânului, repede ne vom mântui, altfel ne vom pierde. Ajută-ne sa simţim înlăuntrul ispitelor noastre puţină mângâiere, cât vrea să ne trimită milostivirea Ta. Dăruieşte-ne noua răbdare însoţită de mulţumire, în timpul hotărârii Tale celei drepte şi minunate de a ne încerca în această vreme a ispitelor. Şi dacă laşi să fim chinuiţi până la sfârşitul vieţii, păzeşte cel puţin sufletele noastre. Trimite înapoi iubirea Ta şi întăreşte pe ea orice dorinţă a noastră.
Se cade să le pierdem pe toate, dar nu ne lăsa să Te pierdem pe Tine, preadulce şi veşnice Părinte al nostru, Care priveghezi pentru noi. Ne-ai socotit nevrednici bunurilor trecătoare in starea în care ne aflăm, dar nu ne lepăda de la fericirea care ne aşteaptă în viaţa cea viitoare şi adevărată, pentru că dacă Te avem pe Tine, Doamne, nimic n-am pierdut, dacă este să trăim pentru totdeauna lângă Tine, nici un rău n-am pătimit, dacă este să câştigăm pacea cea veşnică, deloc nu ne vor întrista suferinţele vieţii celei trecătoare.
Ascultă-ne pe noi, Dumnezeule, ascultă-ne în chinurile acestea, când strigăm şi ridicăm mâinile şi sufletele noastre la Tine, Prea înaltule Dumnezeu şi Făcătorul nostru şi ne aplecăm cu smerenie grumajii înaintea puterii Tale. Da, Doamne, auzi-ne pe noi, de dragul Unuia Născut Fiului Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a izbăvit pe noi prin sângele Său şi al Prea Sfântului Duh, de aceeaşi fiinţă cu Tine, cu Care vieţuieşti şi împărăteşti în vecii nefărşiti, amin.
*
Acesta este adevărul, Dumnezeu vrea să vadă curajul în ceasul marii suferinţe, omul să spună sus şi tare a cui este vina. Luaţi aminte, aceasta este căinţa şi întoarcerea adevărată spre Dumnezeu: să-ţi asumi vina şi să nu începi să te îndreptăţeşti, să te tânguieşti.19
1 Rugăciunea a fost rostită la slujba de priveghere, în biserica Sfânta Treime.
2 Vezi Psalmul 21,11
3 Vezi Psalmul 43,2
4 vezi Psalmul 43,4
5 Vezi Psalmul 118,1
6 Adică după cucerire
7 Vezi Psalmul 43,10-12 şi 14
8 Vezi II Paralip.34, 25
9 Vezi Psalmul 77,37 şi 56-57
10 Vezi Psalmul 13,1 şi 3
11 Vezi Psalmul 11,3
12 Vezi Isaia 1,23
13 Vezi Psalmul 48,13
14 Vezi Isaia 5,2
15Vezi Psalmul 118,143
16 Vezi Psalmul 35,4
17 Vezi Isaia 1,14-15
18 Vezi Daniel 3,2-3
19 Explicaţia vorbitorului
Sursa: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferintei, Ed. Bizantina 2007
ApreciazăApreciază
CADEREA CETATII SFINTE: Predici ale Parintelui Simeon Kraiopoulos despre SENSUL DUHOVNICESC AL CUCERIRII CONSTANTINOPOLULUI: “Cu Dumnezeu nu este de gluma! Sa nu ne astupam urechile, fratii mei!”
Cucerirea Cetatii Sfinte
Purtam asupra noastra stigmatul[1]
Maine, 29 mai, de ziua praznuirii sfintei Teodosia, a avut loc cucerirea Cetatii Sfinte. In Constantinopol exista o biserica a Sfintei Teodosia care se pastreaza si astazi si as zice ca a ramas intacta, insa este geamie. In seara de 28-29 mai, a avut loc cucerirea Constantinopolului. Cand au navalit turcii, in biserica se praznuia ziua acestei sfinte. Biserica era impodobita cu trandafiri. Din acest motiv turcii au numit-o Ghiulgeami, nume sub care este cunoscuta biserica sfintei Teodosia pana astazi. Atat sfanta cat si biserica sunt legate de aceasta zi a cuceririi Constantinopolului. Si iata, in aceasta seara, cand a avut loc cucerirea Constantinopolului, noi ne aflam aici.
Dumnezeu asteapta cainta indoita
Exista specialisti care ne dau multe amanunte despre acest eveniment. Dupa parerea mea, insa, cred ca in fiecare an, in aceasta seara, ar trebui sa fie in biserica toata Grecia, sa privegheze toti ortodocsii din toata lumea. Si in Constantinopol nadajduim se va face priveghere si in Europa si in America si pretutindeni, dar in special in Cipru si aici, in Grecia. Toata Ortodoxia sa cinsteasca aceasta zi. Sa priveghem toti, sa ne rugam cu cainta, sa suplinim parerea de rau pe care n-au aratat-o toti acei frati ai nostri, ca Dumnezeu sa intervina si sa-i mantuiasca de tot ceea ce s-a intamplat. Sa ne pocaim chiar mai mult decat aceia pentru motivul ca, o data intamplat raul nu se mai vindeca usor. Adica, ar zice cineva: mai usor este sa previi un rau decat sa-l indrepti dupa aceea. Poate ca era nevoie de mai putina pocainta ca sa se previna raul, decat este nevoie astazi ca sa se indrepte.
Cand ne referim la „toti grecii”, constientizam responsabilitatea pe care o avem. S-ar cadea ca toti sa fie in biserici, in seara aceasta, sa arate pocainta pe care Dumnezeu o asteapta de la noi. Sa ne pocaim si pe de alta parte sa ne lumineze Dumnezeu, sa vedem ceea ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim de acest stigmat care ne ingreuneaza existenta. Desigur, le-am putea aminti si pe toate celelalte: ce a facut Mahomed, felul in care s-au purtat turcii, dar in cele din urma, Dumnezeu a lasat sa se intample acest rau, iar stigmatul il purtam, ca urmasi ai acelora.
Purtam aceasta pecete nu doar pentru infrangere cu consecintele care au urmat ei. Ma tem sa nu fie un blestem toata acea suferinta. N-a fost lucru lipsit de insemnatate sa ingaduie Dumnezeu sa vina aceasta nenorocire asupra poporului Sau, asupra imparatiei iubite, asupra cetatii pe care Maica Domnului de atatea ori a acoperit-o cu mantia ei si i-a aratat atata bunavointa.
Sa nu ne astupam urechile! Stim din istorie mersul relatiei lui Dumnezeu cu oamenii si a oamenilor cu Dumnezeu. Dumnezeu mustra pe poporul Sau si daca n-o face El Insusi, lasa sa fie ranit poporul, ca sa se vadeasca binele. Daca poporul, odata cu trecerea anilor, a veacurilor, nu intelege si nu invata lectia, atunci blestemul poate sa aiba, la randul lui alte urmari. Toate acestea regrupari care se intampla in lume nu sunt intamplatoare, ca si toate constrangerile pe care le suferim noi si in Cipru si aici in Grecia si dintr-o parte si din cealalta. Nu stim, poate ca Dumnezeu le randuieste asa, ca in ultimul moment sa ne revenim si sa ridice de la noi blestemul. Dar daca ne astupam urechile, vine pieirea. Si cand spunem noi, nu trebuie sa asteptam de la conducatorii cu mainile legate sa ne destupe urechile. Acestia sunt ceea ce sunt, fac ceea ce fac, dar nu inseamna tot poporul.
Asadar, cei care avem ravna adevarata, sa ne revenim, sa ne pocaim, sa nu ne astupam urechile. Nu stim ce va face Dumnezeu, dar toate arata ca exista mania lui Dumnezeu asupra noastra care nu s-a terminat inca, daca putem sa spunem asa, pentru ca starea poporului nu da semne de pocainta. Sa nu ne astupam urechile, asadar, fratii mei!
Din acest punct de vedere socotesc ca facem bine in aceasta seara ca facem priveghere, ca suntem in biserica si cugetam la acestea. Sa ne rugam, in mod special, in aceasta seara, ca Dumnezeu sa ne lumineze si pe noi si pe ceilalti, incat atat cat este cu putinta sa ne pocaim, sa ne intoarcem la Dumnezeu, sa stam smeriti inaintea Lui, sa plangem, sa cerem mila, ca sa inceteze mania Lui si sa se ridice blestemul care a cazut asupra noastra.
Cu Dumnezeu nu este de gluma!
Dumnezeu nu este partinitor, nici nu se joaca. Cand cineva spune ca vrea sa devina al lui Dumnezeu si Dumnezeu il crede si il primeste, dar traieste ca si cum s-ar juca cu Dumnezeu, vin asupra lui lucruri infricosatoare. Cu Dumnezeu nu este de gluma! Cu cel nepasator Dumnezeu este mai ingaduitor. Pe cel care crede ca se joaca cu El, nu-l va ierta de fel. Nu poate sa se joace cineva cu focul!
Noi ca popor am mers cu Dumnezeu, am crezut in Hristos, am devenit ai Lui si Acesta ne-a primit si ne-a facut poporul Sau. Au urmat toate acele lucruri minunate pe care le-a facut cu noi si prin noi. Dar, nu ne-am purtat bine pana in sfarsit. Stramosii nostri au pacatuit si toti ceilalti de dupa ei si s-a intamplat nenorocirea cu urmarile ei.
Noi adaugam pacate peste pacatele acelora si continuam sa pacatuim. Nu numai ca lucrurile se inrautatesc, dar exista marele pericol ca Dumnezeu sa ne paraseasca cu desavarsire. Nu ne cere multe Dumnezeu. Asteapta de la noi cainta, intoarcere. Analizand toate cate se intampla poporului nostru, ar zice cineva: „Vai, vai ce rau a venit asupra noastra!”. Din alt punct de vedere, cercetand, filozofand mai adanc, prin prisma iubirii lui Dumnezeu s-ar razgandi si ar zice: „Bine ca s-au intamplat asa lucrurile!”. Cu putina curatenie a mintii si cu putina ravna, nu ne va fi greu sa intelegem ca Dumnezeu asteapta sa ne pocaim, sa ne intoarcem la El, sa devenim ai Lui. Este sfanta aceasta seara de acum, fratii mei, de aceea nici nu putem s-o trecem cu vederea, asa cum am trecut alte seri.
Sa hotaram inaintea lui Dumnezeu ceea ce vom face, nu trebuie nimic altceva decat sa ne intoarcem la Dumnezeul nostru, sa cerem mila Lui, sa-I spunem ca am patimit ceea ce am meritat. Este de-ajuns ca macar in cele din urma sa ne mantuiasca si ca neam, ca natiune, ca popor pe care L-a ales, dar si pe fiecare dintre noi, ca sa traim in aceasta lume si in cea vesnica. Amin.
(29-05-1991)
***
Cetatea a cazut[2]
Nu pentru loc a ales Domnul poporul, ci pentru popor a ales locul
Astazi este ziua de 28 mai. In anul 1453, ziua de 28 mai a fost ultima zi in care Constantinopolul era inca liber. In dimineata zilei de 29 mai, turcii au intrat in cetate, imparatia bizantina a durat 1123 de ani. La 11 mai anul 332, imparatul Constantin cel Mare a facut inaugurarea Constantinopolului si la 29 mai 1453, cetatea a cazut. Asadar a durat 1123 de ani. In Sinaxar citim ca in ziua de 11 ale lunii mai, se face pomenirea nasterii, adica a inaugurarii Constantinopolului. Iar la 29 mai cetatea a cazut.
Ultimele zile ale cetatii libere
In zilele care au premers cuceririi, se spune ca au aparut mai multe semne. La inceput s-a vorbit despre profetia care prevestea ca cetatea va cadea dupa luna plina, care a fost la 24 mai. In acea seara a fost si eclipsa de luna, care a durat trei ore. La 25 mai s-a facut mare procesiune cu icoana Maicii Domnului. Au inconjurat toata cetatea prin interior si la un moment dat, icoana, asa cum o purtau preotii si calugarii, a cazut. Nu aceasta a fost atat de mirare cat faptul ca, atunci cand au vrut sa puna icoana la locul ei, era de neridicat, ca si cum ar fi fost de fier.
In timp ce incercau sa repuna icoana la locul ei si sa continue procesiunea, a izbucnit o furtuna infricosatoare, care i-a inspaimantat pe toti. Caile erau pline de apa ca raurile iesite din matca si cand se aflau la procesiune, au fost luati de ape multi copii si batrani.
De asemenea, cu o zi sau doua inainte de cucerire, care a fost intr-o zi de marti, se spune ca a fost ceata groasa, iar deasupra bisericii Sfanta Sofia era lumina si n-au putut sa explice aceste fenomene. Lumina aceasta s-a mutat apoi in spatele armatelor otomane, aflate pe partea zidurilor Hersonului si dupa aceea a disparut. Au fost voci atunci care au spus ca Maica Domnului a parasit cetatea.
Explicatiile care s-au dat acestor semne au fost legate de faptul ca a venit sfarsitul cetatii, care intr-adevar, s-a implinit. Constantinopolul a fost asediat de multe ori in acesti 1123 de ani, dar niciodata vrajmasul n-a patruns inlauntrul zidurilor. Prima data s-a intamplat la 29 mai 1453. Mahomed sultanul avea ambitie sa cucereasca cetatea si sa ramana in istorie faptul ca un tanar de douazeci de ani a cucerit Constantinopolul, lucru de neconceput.
In cetate locuiau aproape o jumatate de milion de oameni, dar cand lucrurile s-au inrautatit si nu puteau sa-si mai procure nici hrana, cei mai multi au plecat.
In zilele in care a avut loc asediul si cucerirea, in cetate mai erau doar treizeci si cinci de mii de oameni, dintre care aparatori, adica luptatori aproape cinci mii, restul femei, copii si batrani.
Cum de a ingaduit Dumnezeu?
Asa cum am spus si veti fi luat aminte, ma intreb in sufletul meu cum de a ingaduit Dumnezeu sa cada aceasta cetate in mainile turcilor, dupa o mie si atata de ani si cum o lasa in mainile lor din anul 1453 pana astazi? Au trecut peste 560 de ani si ei continua sa aiba cetatea sfanta, cetatea Maicii Domnului, unde s-au intamplat atatea minuni!
Locasul si oamenii erau ocrotiti de Dumnezeu Insusi, asa cum in vechime avea poporul Sau, neamul israelit, pe care in multe randuri l-a izbavit si prin el a razboit si a invins pe vrajmasii Sai.
Cetatea aceasta a fost sub ocrotirea Maicii Domnului, adica nu numai inchinata ei,[3] ci Preacurata s-a aratat in repetate randuri, mantuind-o, in pofida multor stramtorari. Locuitorii cetatii credeau cu tarie acest lucru, bazandu-se pe faptul ca niciodata cetatea n-a fost biruita de vrajmasi. Nici un dusman nu a trecut vreodata de zidurile ei. Francii care au patruns inauntru, au intrat in alt fel, nu cu razboi.
Asadar, locuitorii credeau in ocrotirea Maicii Domnului. Cum de a lasat acum Maica Dumnezeului nostru, dupa o mie si atatia de ani, sa fie cucerita cetatea si sa intre inlauntru aceasta armata? Dupa legea islamica, atunci cand otomanii faceau razboi si cucereau o cetate, timp de trei zile erau liberi sa faca ceea ce voiau in acea cetate, adica s-o pradeze. Tocmai lucrul acesta le-a amintit de la inceputul luptei Mahomed, ca sa-i insufleteasca si sa-i determine sa lupte mai cu tarie.
Deci, au intrat in cetate si ceea ce a urmat, doar Dumnezeu stie! Intamplandu-se acest mare rau, nu inseamna cumva ca Dumnezeu a parasit cetatea, ca a venit ceasul sa o paraseasca!
Dumnezeu hotaraste asa, dar pana cand?
Cand facem ceva sa ne intrebam in sinea noastra: „Vrea Dumnezeu aceasta?” Si daca da, pana cand?
Sa ne referim la ceea ce s-a intamplat in pustiu cu evreii.[4] Cand s-a apropiat indeajuns de pamantul Canaan pe care era vorba sa-l mosteneasca, Moise a trimis acolo doisprezece iscoade. Acestia, dupa ce au mers prin toata tara si au adunat vestile pe care le-au dorit, dupa patruzeci de zile s-au intors si a spus fiecare ceea ce a vazut. Au aflat tara foarte rodnica si au adus si un ciorchine de struguri cu ei, ca dovada a belsugului din acea tara. Dar iscoadele, cu doua exceptii: Iisus al lui Navi si Haleb, au exagerat lucrurile si au spus ca nu vor razbi poporul care locuieste acolo, pentru ca oamenii sunt mari la trup.
Atunci, poporul a ridicat glasul impotriva lui Moise, spunand ca prefera sa moara in Egipt, decat sa moara in pustiu. Haleb si Isus al lui Navi s-au straduit sa linisteasca poporul si sa-l convinga ca nu este asa cum spun celelalte iscoade, dar poporul s-a ridicat impotriva lor si a vrut sa-i ucida cu pietre. Atunci Dumnezeu s-a maniat pentru purtarea poporului care, de multe ori pana atunci, facuse lucruri asemanatoare: revolte, tanguiri. De data aceasta intrecea masura. Atunci Dumnezeu a hotarat si a zis:
„Nici unul dintre voi, mai mari de douazeci de ani, nu va merge in pamantul fagaduintei, in afara de Haleb si Isus al lui Navi. Vor merge doar cei care sunt sub douazeci de ani.”
Si au ramas alti treizeci si opt de ani in pustiu, caci trecusera doar doi ani de cand plecasera din Egipt. Asa se explica de ce au ramas patruzeci de ani in pustie, desi aveau nevoie de putine luni ca sa ajunga in pamantul fagaduintei. Dupa aceasta revolta, insa, Dumnezeu i-a intors inapoi in pustiu. Luati seama si la urmarile intoarcerii.
Am pomenit toate acestea ca si noi, atunci cand facem ceva, sa ne punem intrebarea:
„Oare in ce masura voieste Dumnezeu acest lucru”?
Evreii, ca sa indrepte, chipurile, purtarea lor cea rea, au hotarat sa inainteze si sa cucereasca tara pe care Dumnezeu le-o fagaduise. Astfel, in loc sa se intoarca si sa ramana in pustiu patruzeci de ani, sa se caiasca, s-au incapatanat. Moise i-a mustrat si i-a vestit ca vor fi ucisi, dar acestia n-au ascultat. Chivotul Testamentului a ramas acolo unde a fost Moise si nu i-a insotit asa cum s-a intamplat in alte randuri. Intr-adevar, evreii au fost biruiti si foarte multi au fost ucisi.
Desigur, cel mai cuminte ar fi fost de la inceput ca iscoadele sa nu exagereze lucrurile si sa se tanguiasca, iar poporul sa creada ca de vreme ce Dumnezeu i-a adus pana aici si le-a promis pamantul fagaduintei, va fi cu ei. Iscoadele au gresit, dar si poporul a gresit. Greseala cea mai mare a fost ca nu s-au cait si nu s-au supus voii lui Dumnezeu, ci au lucrat dupa voia lor. Multi dintre acestia au fost ucisi in acea zi si nu s-au mai chinuit in pustiu timp de patruzeci de ani, n-au murit in pustiu.
Constantin Paleologul
Sa revenim la momentul cuceririi. Imparat era atunci, asa cum stim, Constantin Paleologul. Acesta trebuie sa fi fost foarte intelept, mintos, cu multa stapanire de sine, caci n-a facut lucrari necugetate. Mai ales, ca inainte sa devina imparat, s-a intamplat urmatorul lucru: cand a murit fratele sau Ioan imparatul, care-l hotarase ca succesor al sau, Constantin era in Despotatul Mistrei. A plecat de acolo si a venit in cetate ca sa fie incoronat imparat. Intre timp, insa, chiar inainte de inmormantarea lui Ioan, al cincilea frate, Dimitrie (Ioan trebuie sa fi fost primul, Constantin Paleologul trebuie sa fi fost al patrulea) s-a grabit sa uzurpe tronul imparatului, cu toate ca Ioan nu hotarase ca el sa fie bazileu.
Era iminent un razboi fratricid, pentru ca intre timp sosise si Constantin din Mistra. Cel desemnat, intelept fiind, s-a ridicat si a plecat, din nou in Sparta. Atunci a intervenit Elena Paleologhina, mama lor, care l-a chemat pe Dimitrie si pe al saselea fiul al ei si i-a pus sa jure ca fac ascultare de fratele lor Constantin. Astfel, Constantin a preluat tronul, dar n-a apucat sa traiasca mult ca imparat. Acesta, trebuie ca a fost om cu frica de Dumnezeu. El a zis:
„Eu voi muri aici, pentru Hristos, pentru Constantinopol si pentru popor!”
In ziua sarbatorii Sfantului Constantin, 21 mai, i-a chemat pe demnitarii sai si i-a sfatuit, le-a amintit ca inaugurarea cetatii s-a facut de catre imparatul Constantin, pe care-l au ca mijlocitor. Putin mai tarziu, cand a vazut ca i se apropie sfarsitul, i-a chemat din nou pe demnitarii sai, a trecut prin fata fiecaruia si inchinandu-se, a rugat pe fiecare sa-l ierte daca s-a purtat nedrept cu ei. In ajun a mers la Vlaherne cu toti comandantii la biserica Sfanta Sofia, unde deja incepuse privegherea. S-au impartasit acolo cu Preacuratele Taine. A fost un om temator de Dumnezeu, de aceea Biserica vrea sa-l treaca in randul sfintilor. S-au scris despre el lucrari socotindu-se ca indeplineste conditiile sa fie trecut in calendar. Constantin Paleologul s-a jertfit pentru poporul sau. A facut-o pentru ca a crezut in Dumnezeu, in Maica Domnului, in voia lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. A murit pentru Hristos, pentru Constantinopol si pentru poporul cetatii.
Maica Domnului din Muhliu
La putin timp dupa cucerire, sultanul a chemat un constructor grec si i-a cerut sa-i faca planul pentru o geamie care sa fie copie a bisericii Sfanta Sofia. I-a promis ca tot ceea ce va cere, ii va da. Dorinta a fost:
„Nu vreau nimic altceva, decat sa ramana deschisa biserica Maicii Domnului din Muhliu, la care merge mama mea!”
Si sultanul a dat porunca atunci ca biserica aceasta sa nu fie inchisa. Intr-adevar, de atunci se slujeste in ea. Ca si arhitectura, pentru ca i s-a facut si o prelungire, este o constructie urat structurata, dar dureaza din anii cuceririi. Nu s-a inchis niciodata si n-a devenit geamie.
Vointa lui Dumnezeu este cea care-l odihneste pe om
Incheind, as vrea sa subliniez faptul ca Dumnezeu a ingaduit sa fie pangarita aceasta cetate si toate locurile sfinte care existau acolo. Apoi, aceasta stare se continua si astazi. Nu trebuie sa cugetam, sa ne intrebam:
„Oare Dumnezeu a zis: ajunge cat a tinut imparatia, nu se cade mai mult, ca sa nu va mandriti, si de aceea a predat cetatea”?
Nu cumva, asa cum s-a intamplat si cu poporul ales, Dumnezeu a socotit ca trebuia sa se intample aceasta?
Amintiti-va versetul din cartea Macabeilor! Asa cum in Noul Testament, Domnul zice:
„Nu s-a facut omul pentru sambata, ci sambata pentru om”[5], acolo se spune ceva asemanator: „Nu pentru loc a ales Dumnezeu poporul, ci pentru popor a ales locul”![6]
Prin urmare, atunci cand oamenii inceteaza sa fie ai lui Dumnezeu, nu mai au nevoie de loc. Adica, nu conteaza sfintenia locului, ci sfintenia oamenilor. Locul este sfant ca sa se sfinteasca oamenii, iar cand oamenii nu se sfintesc, nu mai este nevoie nici de loc.
Astfel trebuie sa privim problema cuceririi. Ceea ce ne odihneste, ceea ce trebuie sa-i odihneasca pe crestini este Hristos, vointa lui Hristos. In cele din urma, omul trebuie sa se predea vointei lui Dumnezeu, nu cu resemnare, ci cu iubire si cu credinta, nu de nevoie.
(28.05.1996)
Caderea cetatii: respingere din partea lui Dumnezeu, sau incununare martirica?[7]
Ce altceva mai bun?
Praznuim in aceasta seara pe cele doua sfinte cu aceleasi nume: Sfanta Mucenita Teodosia si Sfanta Teodosia din Constantinopol.
Cetatea si capitala imparatiei care a durat timp de 1123 de ani s-a prabusit. Au trecut peste ea furtuni, a primit atacuri, dar nimic nu i-a fortat zidurile. Locuitorii imparatiei au nadajduit si in acea seara, ca zidurile nu vor fi fortate, ca Dumnezeu ii va mantui, insa cetatea a cazut.
Am putea, asa cum pretind unii, sa vedem acest eveniment ca pe o incununare martirica. Asa cum un crestin in anii prigoanelor isi ducea lupta duhovniceasca, iar cand lucrurile se inrautateau era prins, chinuit si in cele din urma martirizat, la fel imparatia bizantina in general si cetatea imparateasca in special, a dainuit prin sfintenie, a stralucit prin lumina dumnezeiasca, a reusit sa sfinteasca multe suflete, sa raspandeasca lumina lui Hristos in toate partile pamantului. In cele din urma, Dumnezeu poate ca a zis: „Ai dainuit atat cat ti s-a cuvenit. Ţi-ai implinit misiunea pe care ti-am incredintat-o. Sa ai si un sfarsit martiric, ca sa te sfintesti cu desavarsire!”.
Se poate sa fie ca atunci cand un suflet sfant ii lumineaza si pe ceilalti, ii ajuta, dar in cele din urma, asa cum randuieste Dumnezeu pentru fiecare, pleaca din lumea aceasta. Cati martiri ar fi putut sa traiasca mai mult decat au trait!? Unii au marturisit la 25 de ani, altii la 30, altii la 40 sau la 50 de ani, desi ar fi putut sa ajunga si pana la 80 de ani. Ca oameni sfinti puteau sa-i ajute pe multi cu lucrarea lor sfanta. Dar au marturisit atunci cand a hotarat Dumnezeu. La fel, Hristos, Care a plecat de pe pamant la 33 de ani, n-ar fi ajutat mai mult oamenii daca ar fi murit la 40, la 50 sau la 60 de ani? Insa asa a hotarat Dumnezeu, la 33 de ani, I-a venit ceasul asa cum a zis Domnul in Rugaciunea arhiereasca: „Parinte, a venit ceasul!”[8] a venit sfarsitul, a venit ora sa marturisesc si astfel sa-L preamaresc pe Dumnezeu si sa fiu preamarit de El. Fiecare om, in aceasta lume va trai cat hotaraste Dumnezeu!
Noua ni se pare ca cineva pleaca inainte de timp si ca ar fi putut sa mai ofere celorlalti multe. Acestea le stie Dumnezeu, Care hotaraste sa plece fiecare la ceasul lui. Toata cheia este sa aiba cineva sfarsit crestinesc, asa cum l-au avut martirii, apostolii, dar si toti cei care au trait martirul constiintei in toata viata lor si s-au sfintit.
Este cu putinta ca si cetatea Constantinopolei, imparatia aceasta, ca si cum ar fi fost un om inaintea lui Dumnezeu, sa fi daruit multe si sa fi venit ceasul ca ea sa se prabuseasca. Au avut sfarsit bun, am putea sa spunem, cei care au trait acele ultime zile, cati au murit de moarte martirica si cati au supravietuit si au rabdat toate, ca sa se sfinteasca cu desavarsire si cetatea si oamenii.
Lucrurile pot sa stea astfel. Nu suntem noi, insa, cei care Il sfatuim pe Dumnezeu. In capitolul al Xl-lea al Epistolei catre Romani, sfantul apostol Pavel spune:
„Cine a cunoscut gandul Domnului, sau cine a fost sfetnicul Lui?“[9]
Cine cunoaste exact ce face Dumnezeu si de ce face? Cine poate sa-L sfatuiasca pe Dumnezeu?
Prin urmare, ce sfarsit mai bun decat acesta ar fi putut avea imparatia? A rabdat pana in sfarsit si a marturisit. In cele din urma a suportat macelul si tot raul din acea noapte si din acea zi, dupa care s-a luminat. Ce altceva mai bun ar fi avut sa doreasca si sa ceara decat sa afle un asemenea martiriu, o asemenea binecuvantare pe care Dumnezeu o ofera celor pe care i-a ales sa marturiseasca! Si pentru ca-L rugam ne daruieste sfarsit crestinesc si ne invredniceste de o asemenea binecuvantare! Chiar daca ne chinuim, chiar daca suferim, de vreme ce sfarsitul este bun pentru sufletul nostru, de vreme ce ne ajuta sa se sfinteasca mai mult sufletul nostru, sa se curateasca mai mult, sa se mantuiasca, merita! Vom fi fericiti ca Dumnezeu sa ne invredniceasca de toate acestea.
Ce sens are existenta locului sfant, daca oamenii nu se folosesc?
Pe de alta parte, insa, se adevereste si ceea ce auzim tot la apostolul Pavel care zice: „Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua inapoi!”[10]
Asadar, trebuie sa spunem ca intotdeauna este vorba si despre slabiciune omeneasca. Despre martiri sigur ca nu putem sa spunem aceasta, martirul marturiseste, daca nu marturiseste trebuie sa se lepede de Hristos. In cazul Imperiului Bizantin, este foarte probabil sa nu fi ingaduit Dumnezeu sa vina raul, daca nu L-ar fi intristat cei prin care a lucrat raul. Se poate sa fie si asa. Nu putem sa excludem cetatea sfanta, nu putem sa facem o exceptie, mai ales daca avem in vedere si cateva glasuri ale acelei perioade, cu putin inainte de cucerire, care au dramatizat si au prezentat in culorile cele mai negre starea depravata a cetatii.
Este posibil ca acestea sa nu fie doar barfe ale oamenilor care intotdeauna gasesc ceva de spus, ci sa fie adevaruri pe care Dumnezeu le-a vazut de sus si de aceea a zis: „Ajunge, nu trebuie sa mai existe cetatea, imparatia aceasta!”
La adunarea pe care am avut-o mai inainte, am amintit de versetul din Cartea a doua a Macabeilor. Acolo, luand ca pretext locul sfant al templului din Ierusalim, in Sion, se aminteste de ceea ce a spus Hristos Insusi:
„Nu a fost facut omul pentru sambata, ci sambata pentru om!”[11]
Concret, spune despre locul cel sfant ca este pentru popor, pentru om si nu poporul pentru loc:
„Ca n-a ales Domnul pe poporul Sau pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Sau.[12]”
Adica, Dumnezeu a ales acel loc ca sa fie acolo templul si astfel sa fie sfant si locul si cetatea, ca sa-i sfinteasca pe oameni, ca acestia sa fie asa cum vrea Dumnezeu, sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu. Dumnezeu stie ca oamenii nu pot fi desavarsiti, ca vor cadea si asteapta sa se pocaiasca pentru ca sa-i ierte. Aceasta insa nu poate sa mearga la nesfarsit. Cand cineva greseste la nesfarsit si nu poate sa se pocaiasca si sa se mantuiasca, ci devine nesimtitor, prelungeste pacatul si ia alte cai, atunci locul sfant inceteaza sa mai fie sfant, sa-si implineasca scopul lui de sfintire a oamenilor. De vreme ce oamenii care se afla pe locul sfant, nu numai ca nu se sfintesc, dar merg din rau in mai rau, ce nevoie mai au de loc?
Astfel, Dumnezeu ii lasa pe barbari sa pangareasca locul din Ierusalim. Desi pare ca are loc un mare rau, toate se intampla pentru om. Dumnezeu a sfintit locul pentru popor, dar de vreme ce poporul se pierde, mai are importanta ce va deveni locul? Aici, in Vechiul Testament, poporul se pierde! Este posibil ca si in cazul Constantinopolului, sa avem o situatie asemanatoare. Adica, locul acesta, cetatea sfanta a Constantinopolului care a durat atatia ani, a avut scopul sa-i sfinteasca pe oameni. De aceea a fost loc sfant, Dumnezeu a sfintit-o si Maica Domnului a ocrotit-o numai atata timp cat oamenii s-au folosit. Dupa ce a incetat sa-si implineasca rostul, ce sens avea ca ea sa mai existe?
Cand Dumnezeu Isi retrage harul Sau!
Acestea se intampla si fiecaruia in parte. Dumnezeu a facut lucruri minunate ca sa ne bucuram de ele. Cand avem prea multe, le trecem cu vederea. Pe toate ni le-a dat Dumnezeu de la inceput, ca sa se sfinteasca sufletul nostru, ca sa ne ajute sa devenim ai lui Dumnezeu, sa pasim pe calea Lui, sa implinim voia Lui. Daca nu le folosim, ci dimpotriva ne laudam cu acestea inlauntrul nostru, Dumnezeu ni le ia si le lasa sa se piarda. Toate sunt pentru om, ca omul sa se mantuiasca, sa nu piara.
Intr-adevar, Dumnezeu l-a ales pe poporul nostru, l-a iubit, i-a oferit lucruri sfinte si de dragul lui a sfintit multe locuri. Daca, insa, noi nu ne folosim de acestea, Dumnezeu Isi retrage harul Sau. Dumnezeu sfinteste locurile si lucrurile, ofera sfintenia Lui oamenilor, atata timp cat acestia se sfintesc. Dar daca oamenii, nu numai ca nu se sfintesc, ci devin mai rai, Dumnezeu Isi retrage binecuvantarile si binefacerile Sale. Sa luam aminte, nu putem sa ne jucam cu acest lucru! Toti sfintii si sfanta Teodosia pe care o praznuim in aceasta seara, asa au vietuit inaintea lui Dumnezeu. Nu s-au mandrit cu nimic, nici nu s-au legat de lucruri doar ca sa se laude. Fiecare suflet sfant a fost ajutat de binecuvantarile lui Dumnezeu.
Alte suflete au primit cununa martiriului sangelui, precum sfanta martira Teodosia. Unul a primit coroana martiriului constiintei, celalalt cununa marturisirii, etc.
Asadar, am putea la acest inceput de praznic in cinstea sfintei, legat si de evenimentul cutremurator al caderii cetatii sfinte, sa cugetam la lucruri folositoare pentru noi, pentru cei din jurul nostru si in general pentru cei din neamul din care facem parte. Sa ne gandim si sa tragem concluzii bune, incat sa ne folosim.
(29.05.1996)
[1] Cuvantarea a fost tinuta in biserica Sfanta Treime, la slujba de priveghere, cu prilejul pomenirii anuale a actului de cucerire al orasului Constantinopol.
[2] Fragmente dintr-o cuvantare tinuta la o adunare spedala a femeilor de stiinta
[3] Mai concret, Marele Constantin a inchinat-o Maicii Domnului. Vezi Sfantul Nicodim Aghioritul, Sinaxarul celor 12 luni ale anului, Ed. „Stupul ortodox”, voi. 5, Tesalonic, 1982, pag. 71
[4] Vezi Numeri, cap. 13 si 14.
[5] Vezi Marcu 2, 27
[6] II Macabei 5,19
[7] Predica a fost tinuta in biserica Sfanta Treime cu prilejul comemorarii cetatii cazute. A fost precedata de citirea Sinaxarului zilei celor doi sfinti praznuiti.
[8] Ioan 17,1.
[9] Romani 11, 34.
[10] Romani 11, 29.
[11] Marcu 2, 27.
[12] Vezi II Macabei 5,19.
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)
ApreciazăApreciază
Căderea unei capitale: Constantinopolul
Moştenirea Bizanţului au râvnit-o pe rând bulgarii, sârbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mică. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sârbi, albanezi, răvăşite de naţionalism şi lipsite de unitate în faţa pericolului comun, au căzut rând pe rând sub dominaţia turcilor: Serbia a fost cucerită definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-1460, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517. Întregul Orient ortodox, cu excepţia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a menţinut timp de patru veacuri.
Atunci când Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea şi ordinea“. Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoştea limba greacă, iar în iniţiativa sa de a cuceri Bizanţul, el era stimulat şi de dragostea sinceră pe care o nutrea faţă de creaţiile greceşti. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creştini care se bucurau de favorurile sale şi care-i serveau drept secretari“. Mahomed se gândea să-şi consolideze imperiul şi cu ajutorul culturii greceşti. În plus, Coranul, chiar dacă-i pomeneşte pe creştini ca fiind necredincioşi, recunoaşte în persoana lui Iisus un Profet, Căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea Constantinopolului, una dintre primele iniţiative ale turcilor a fost invitaţia adresată grecilor de a-şi alege un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participanţii la Conciliul de la Ferrara – Florenţa). Toţi creştinii erau obligaţi să plătească anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligaţie faţă de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul să se amestece în hotărârile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate dintre bisericile Constantinopolului au fost transformate în moschei, Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ţine sărbătorile şi de a respecta cultul public era recunoscută; căsătoriile, înmormântările şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricţie. Sărbătoarea Paştilor era autorizată în toate oraşele şi satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creştinii îşi puteau păstra religia.
Biserica Ortodoxă în Imperiul turc
Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental, şi anume acela privind statutul creştinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creştinismul era credinţa naţională a grecilor, aşa cum cea mahomedană era cea a turcilor. Ca şi în iudaism, de-o manieră generală putem spune că islamul nu făcea distincţie între societatea seculară şi cea religioasă. Instituţiile civile şi politice ale societăţii musulmane, justiţia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Paşa sau etnarh, adică şeful naţiunii, iar ierarhia bisericească a fost însărcinată cu administrarea civilă a populaţiei creştine. Ea judeca pe creştini conform legilor greceşti, tribunalele sale erau recunoscute de Poartă, iar sentinţele trebuiau executate de autorităţile turceşti. Creştinii puteau avea, de asemenea, propriile lor şcoli şi propria programă de învăţământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de stat în stat.
În mod formal, putem considera poziţia Bisericii în Imperiul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în consideraţie numai acest aspect. În realitate, situaţia Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferinţele, umilinţele sau adevăratele persecuţii îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dădea nimănui socoteală pentru acţiunile sale. În filosofia religioasă a islamului, creştinii erau considerati rayah, adică un popor cucerit, necredincioşi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetăţenie. Chiar şi Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, săvârşeşte unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind acela când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţin timp mai înainte tot el i-o acordase. Imperiul Otoman va intra în scurt timp într-o perioadă de declin politic şi arbitrariu, cinismul şi corupţia devenind regulă. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât tristul „privilegiu“ de a fi responsabil al creştinilor. În secolul al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depuşi din scaun, după care au fost reaşezaţi, ajungându-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mulţi au suferit moarte martirică. La rândul lor, bisericile erau pângărite, iar Sfintele Daruri, profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia era în plină descompunere, numai că era în continuare susţinută de naţiunile europene, care vedeau în ea o contragreutate în faţa Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercând să europenizeze Turcia, ameliorau într-un fel situaţia creştinilor, aceştia din urmă au avut de înfruntat noi persecuţii. La rândul lor, grecii din Turcia şi din Constantinopol au plătit insurecţia greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare.
„11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“
Anul 1821 este marcat şi de martiriul patriarhului Grigorie al V-lea, omorât chiar în ziua de Paşti a anului 1821. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de nenumărate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroasă a turcilor. A fost o perioadă de luptă deschisă şi de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Ţara Românească, Moldova şi Bulgaria; în 1866 asistăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875, la noi revolte în Bosnia şi Herţegovina.
Căderea Constantinopolului la 1453 a constituit sfârşitul Imperiului Bizantin. Timp de un mileniu, în acest spaţiu s-a realizat o sinteză originală, s-a împlinit un ciclu cultural din istoria spiritului uman. Aşa cum afirmă bizantinologul Runciman, „timp de 11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“. Cronologic Bizanţul a succedat Imperiului Roman, dar a pus bazele unei noi ere; a fost prima formaţiune politică a acesteia. Chiar dacă în structura sa a păstrat norme ce au susţinut edificiul imperial roman, cursul său a urmat o direcţie diferită, cu un conţinut deosebit mai ales pe plan spiritual. Bizanţul s-a impus ca realitate de prim rang pe mai multe planuri, determinând efecte dintre cele mai evidente pe întregul continent european. Astfel, Bizanţului îi datorăm faptul că a reuşit să conserve de-a lungul Evului Mediu, în condiţiile unei adevărate anarhii feudale în Occident, noţiunea de stat. De asemenea, regimul breslelor, pe care se va clădi viaţa socială a Europei apusene, a pornit de la Constantinopol, răspândirea acestui sistem începând cu Veneţia, aflată în directă dependenţă cu statul bizantin. De aceea nu trebuie să minimalizăm o realitate căreia istoria universală apuseană nu prea îi dă importanţa cuvenită: începând cu secolul al V-lea, când a avut loc prăbuşirea părţii apusene a Imperiului Roman, şi până la apariţia şi consolidarea monarhilor moderne, Imperiul Bizantin a reprezentat singura realitate politică europeană care poate fi desemnată cu termenul de stat în accepţia romană şi modernă a cuvântului. Acest lucru s-a datorat imensei forţe de expansiune politică şi spirituală, care îl aşază în centrul istoriei medievale. Nicolae Iorga remarca la un moment dat: „marea forţă a Bizanţului în interior şi în exterior vine de aici: din această capacitate de a fi fost într-un mod permanent un bloc, şi în istoria generală, numai statele care pot fi sub toate aspectele blocuri fixate o dată pentru totdeauna şi susţinute de o naţiune sau un grup de naţiuni, legate printr-o solidaritate perfectă, pot exercita o influenţă asupra celorlalte state şi celorlalte naţiuni“. Acest bloc a format un organism istoric cu o viaţă de aproape un mileniu: constituit în vremea lui Constantin cel Mare, el a început să se dizolve sub influenţa feudalismului arabo-persan, pe de-o parte, şi apusean, pe de altă parte, mai ales sub Comneni, care au reprezentat triumful partidei feudale din statul bizantin, prăbuşindu-se sub loviturile latine din 1204.
Permanenţele şi diferitele mutaţii care au avut loc în acest spaţiu civilizator au dat naştere şi mitului Moscovei, celei de-a treia Rome, contribuind în mod decisiv la constituirea unor baze economice şi sociale, a unor mentalităţi specifice Europei Orientale.
Astfel, la întretăierea dintre Orient şi elenism s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită, care a fascinat atât pe creştinii occidentali, cât şi pe musulmani. Deţinător al unui stat bine administrat într-o perioadă în care în alte părţi puterea publică se dizolva, loc de formare al creştinismului ortodox, conservator al culturii greceşti antice, Imperiul Bizantin face legătura dintre Antichitate şi lumea modernă. Aceste câteva consideraţii credem că pot fi sintetizate prin cuvintele lui Nicolae Iorga: „Bizanţul nu putea să dispară cu desăvârşire în catastrofa imperiului, slăbit, apoi distrus de turcii otomani… El cuprindea o organizare romană desăvârşită, patrimoniul, de care era atât de orgolios, al ortodoxiei şi acele tradiţii ale civilizaţiei greceşti care se potriveau tendinţelor sale…Un contact de o mie de ani cu lumea orientală zămislise o nouă sinteză de spirit din aceste vechi ţări de organizare şi lumină, care au fuzionat cu alte elemente bizantine. În sfârşit, din biruinţele şi căderile sale, din triumfurile şi din adâncile umilinţe, imperiul a lăsat o lecţie nepreţuită, care formează tezaurul unei experienţe politice unice“.
http://ziarullumina.ro/caderea-unei-capitale-constantinopolul-81723.html
Interviul care urmează a fost acordat de Sir Steven Runciman, la castelul familiei sale din Elshieshields, Scoţia, în octombrie 1994, canalului de televiziune ET3, fiind realizat de ziaristele Hrýsa Arápoglou şi Lambriní H. Thōmá. Din motive tehnice, interviul nu a fost niciodată difuzat, cu toate că cele două ziariste care l-au realizat îl socotesc printre cele mai importante interviuri din cariera lor, aparţinând genului de discuţii care te formează şi pe care nu le uiţi niciodată.
Reporterul: Cum se simte un om care a studiat vreme de atâţia ani Bizanţul? Aţi obosit?
Sir Steven Runciman: E o întrebare la care nu pot răspunde uşor. Interesul meu nu s-a împuţinat niciodată. Când am început să studiez Bizanţul, în această ţară (n. r. Marea Britanie) existau foarte puţini oameni care să fie interesaţi, chiar şi într-o foarte mică măsură, de Bizanţ. Îmi place să cred că am contribuit la naşterea interesului pentru Bizanţ. Ceea ce mă face să fiu foarte mulţumit, cu deosebire astăzi, este faptul că există deja destui reprezentanţi ai studiilor bizantine în Marea Britanie. Sunt, prin urmare, bucuros că am ales Bizanţul ca obiect principal de cercetare istorică.
Rep.: Interesul dumneavoastră a rămas viu în toţi aceşti ani?
S. S. R.: Sunt de părere că orice eveniment istoric, atunci când începi să-l studiezi în profunzime, poate deveni captivant. Bizanţul îl găsesc cu deosebire fascinant, deoarece a fost o cultură care a supravieţuit prin sine vreme de un mileniu şi mai bine. Pentru a studia Bizanţul, trebuie să studiezi arta, religia, să studiezi un întreg mod de viaţă foarte diferit de cel actual.
Rep.: Foarte diferit, în bine sau în rău?
S. S. R.: Vedeţi… Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Imperiul Bizantin. Nu mi-ar plăcea, de pildă, să-mi las barbă. Cu toate aceste, modul de trai era mai bine organizat în Imperiul Bizantin. De altminteri, când ai o trăire religioasă intensă, viaţa ta capătă sens şi este mult mai mulţumitoare decât viaţa actuală, când nimeni nu crede în nimic prea mult.
Rep.: Era, prin urmare, un stat religios?
S. S. R.: Era o cultură în sânul căreia religia era trăită ca parte a vieţii.
Rep.: De-a lungul tuturor acestor unsprezece secole?
S. S. R.: Cred că lumea vorbeşte despre Bizanţ ca şi cum ar fi rămas acelaşi de-a lungul vremii, o cultură imuabilă de-a lungul atâtor secole de existenţă. Cu toate acestea, Bizanţul a suferit multe schimbări de la început până la sfârşitul său, deşi câteva elemente de bază s-au menţinut de-a lungul existenţei lui, cum ar fi, de pildă, trăirea religioasă. Se poate ca oamenii acelor vremi să fi avut păreri diferite în privinţa anumitor subiecte de natură religioasă, dar credeau cu toţii, iar această credinţă este statornică. Respectul, preţuirea artelor ca modalitate de se face plăcuţi lui Dumnezeu, şi acestea s-au menţinut. Şi astfel, deşi modele s-au schimbat, situaţia economică, s-a schimbat, conjuncturile politice s-au schimbat, a existat o unitate foarte interesantă în întreg.
Rep.: Vorbim despre religie şi morală. Mulţi consideră Bizanţul o perioadă caracterizată de războaie, crime, intrigi, „bizantinisme”, care nu aveau nici o legătură cu morala.
S. S. R.: Aveau loc şi atunci multe crime, dar nu există perioadă istorică din care să lipsească crimele. Am ţinut odată o conferinţă în Statele Unite, iar în public se afla şi fiica preşedintelui Johnson, care studia Bizanţul. Venise la conferinţă însoţită de doi bodyguarzi, doi domni duri, care o supravegheau. Mi-a explicat că aceştia iubesc istoria bizantină fiindcă e plină de crime şi pare un fel de temă pentru acasă (homework). Am avut tactul să nu-i răspund că, până în acel moment, numărul total al preşedinţilor americani care fuseseră ucişi era mult mai mare raportat la anii de existenţă ai SUA, decât numărul total de împăraţi bizantini ucişi de-a lungul secolelor de existenţă a Imperiului Bizantin . Oamenii continuă să comită crime.
Rep.: Scrieţi în cartea dumneavoastră, Cultura bizantină, că în Bizanţ nu exista pedeapsa cu moartea.
S. S. R.: Într-adevăr, nu ucideau. Şi marea diferenţă se vede în primii ani. Când Imperiul Roman a devenit creştin, una dintre schimbările de bază a fost desfiinţarea luptelor cu gladiatori, a practicii de a arunca oameni în arene cu lei şi toate celelalte. Imperiul a devenit mult mai umanist. Şi întotdeauna evitau, pe cât posibil, pedeapsa cu moartea. În răstimpuri, unii împăraţi recurgeau la pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi foloseau drept pedeapsă capitală o metodă care astăzi pare oribilă: mutilarea. Dar am impresia că cei mai mulţi oameni preferau să li se taie, de exemplu, o mână, în loc să fie omorâţi.
Rep.: Există, de multă vreme, în Grecia, o polemică deschisă. Există unii intelectuali greci contemporani care susţin că Bizanţul nu merită să fie studiat în mod special, că nu a creat nimic, că a avut numai comentatori ai scrierilor mai vechi şi nu intelectuali autentici. Într-o singură frază: „Nu a lăsat nimic memorabil”.
S. S. R.: Cred că aceşti greci îi nedreptăţesc profund pe înaintaşii lor bizantini. Bizanţul nu a fost o societate fără intelectuali, e de ajuns să priveşti ocupaţia şi evoluţia medicinii bizantine. E posibil ca unii să nu aibă o simpatie specială pentru religie, dar unii dintre scriitorii eclesiastici precum Părinţii Capadocieni şi mulţi alţii încă, precum Grigorie Palama, au fost reprezentanţi ai unei spiritualităţi unice… A existat o adevărată efervescenţă intelectuală şi o viaţă spirituală intensă în Bizanţ. Mai cu seamă în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, spre exemplu, în perioada paleologă. Este destul de bizar cum în vremea în care imperiul se micşora din ce în ce mai mult viaţa intelectuală era mai înfloritoare ca niciodată.
Rep.: Alţii susţin că nu a avut artă.
S. S. R.: Cei care susţin asta trebuie că nu ştiu nimic despre artă. Arta bizantină a fost printre cele mai mari şcoli artistice pe plan mondial. Nici un grec din Antichitate nu ar fi putut construi Sfânta Sofia, căci aceasta cerea o ştiinţă tehnică foarte profundă. Unii, ştiţi, susţin că arta bizantină ar fi statică. Nu este deloc statică. A fost una dintre cele mai importante şcoli artistice din lume, care, cu trecerea vremii, este preţuită din ce în ce mai mult. Prin urmare, acei intelectuali greci care susţin că Bizanţul nu a creat nimic, trebuie că sunt orbi.
Rep.: Cei care vorbesc despre arta bizantină caracterizând-o drept „simplă imitaţie şi copiere” a modelelor mai vechi, greşesc probabil.
S. S. R.: Dacă faci ceva excelent, poţi să şi repeţi acel lucru la fel de bine. Dar au existat întotdeauna diferenţe. Privind o icoană, o putem data. Dacă ar fi fost toate la fel, datarea nu ar fi fost posibilă. Există anumite tradiţii care se păstrau, dar această artă prezintă mari diferenţe de la un secol la altul. A îngheţat şi a rămas neschimbată după căderea turcocraţiei, din pricina faptului că au lipsit din ţara dumneavoastră sponsorii luminaţi. Arta Paleologilor este foarte diferită de cea iustiniană. Sigur, au existat şi analogii, dar nu era mimetică. Lucrurile sunt simple: oamenii care ponegresc şi prigonesc Bizanţul nu l-au studiat niciodată, au pornit cu prejudecăţi împotriva acestuia. Nu-i cunosc izbândele,realizările.
Rep.: Unii susţin că Bizanţul nu a fost grecesc şi că nu a existat nici o continuitate cu Grecia Antică. Că nu a avut o democraţie sau măcar instituţii democratice.
S. S. R.: Nu cred că grecii de astăzi sunt mai greci decât bizantinii. Rasele umane nu rămân curate de-a lungul vremii, de-a lungul secolelor. Există, însă, anumite elemente caracteristice ale culturilor, care rămân naţionale. Bizantinii foloseau limba greacă. Sigur că această limbă a suferit unele schimbări. Toate limbile se schimbă… Bizantinii era interesaţi de filozofie şi de viaţa filosofică într-un grad foarte înalt. Se supuneau unui împărat, dar acest împărat trebuia să se poarte corect, deoarece revoltele populare se stârneau destul de uşor. Cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre Bizanţ ar putea fi, probabil, acela că Bizanțul era un stat birocrat. Avea însă o birocraţie foarte cultivată, mult mai educată decât birocraţii vremii noastre. Şi ce înţelegeţi prin cuvântul „democraţie”? Grecia Antică a fost de la început până la sfârşit democratică? Nu. Le-aş recomanda grecilor care susţin astfel de lucruri să citească propria istorie, mai ales pe aceea a Greciei clasice. Acolo vor găsi multe lucruri de condamnat… Personal nu am înţeles niciodată ce înseamnă „democraţia”. În cele mai multe părţi ale lumii de astăzi, democraţie înseamnă să fii condus de mijloacele de informare în masă, ziarele, televizorul. Fiindcă avem prin lege ceea ce se cheamă „votul popular”, dar din moment ce oamenii nu pot judeca singuri ceea ce li se întâmplă, şi sunt mulţi cei care nu gândesc în lumea contemporană, transferă puterea în mâna celor care stăpânesc mijloacele de informare în masă iar aceştia, prin puterea pe care o au, ar trebui să aleagă calea cea grea şi să educe întreaga lume. Mulţi dintre aceştia, nu toţi, din fericire, sunt iresponsabili. Democraţia poate exista numai dacă avem un public foarte educat. Într-un oraş ca Atena Antică exista democraţie, dar nu ne gândim cum trăiau sclavii, femeile, fiindcă cei educaţi erau bărbaţii. De obicei nu îşi alegeau conducătorii prin vot ci prin aruncarea sorţilor, ca şi cum ar fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu această alegere. Nici o legătură, deci, cu Camera Comunelor.
Rep.: A existat un stat social în Bizanţ?
S. S. R.: Biserica făcea multe pentru oameni. Bizanţul avea o sensibilitate socială desăvârşită. Spitalele erau foarte bune, la fel ca şi azilele de bătrâni, care ţineau, în principal, de Biserică, dar nu exclusiv. Existau şi azile de stat. Să nu uităm că unul dintre cei mai înalţi demnitari era orfanotroful (n. tr. în limba greacă, orfanotrófos înseamnă „care are în grijă, care hrăneşte, pe orfani”). Sigur, Biserica juca rolul social de bază. Nu era doar o orânduire a eremiţilor care locuiau în Sfântul Munte. Era şi asta, dar exista un sistem de mănăstiri şi în oraşe. Mănăstirile aveau în grijă casele de bătrâni. Monahii se ocupau şi de educarea tinerilor, mai ales a băieţilor, căci fetele erau educate acasă, iar multe primeau o educaţie foarte bună. Fetele din Bizanţ primeau, de multe ori, o educaţie mai bună, fiindcă se bucurau de o mai mare atenție. Cred că nota pe care am acorda-o operei sociale a Bisericii în Bizanţ ar trebui să fie foarte mare.
Rep.: Educaţia lor trebuia să se bazeze pe Homer, „învăţătorul virtuţilor”, după cum afirmă Vasile cel Mare.
S. S. R.: Erau cunoscători ai literaturii antice greceşti. Cu toate acestea, este demn de menţionat faptul că nu se acorda o importanţă prea mare tragedienilor atici, ci mai ales celorlalţi poeţi. Există o istorie celebră a unei doamne fermecătoare, prietenă a unui împărat, pe care-o povesteşte Ana Komnena. În timp ce această doamnă trecea pe o stradă din Constantinopol, cineva a citat cu voce tare un stih homeric, care vorbea despre Elena din Troia iar doamna căreia stihul îi fusese adresat a înţeles aluzia. Nu a trebuit să îi explice nimeni cui îi aparţineau acele versuri. Toţi băieţii şi toate fetele, fără deosebire, cunoşteau pe Homer. Ana Komnena nu explică niciodată, în scrierile sale, locurile din Homer pe care le citează, căci toţi cititorii ei le cunoşteau.
Rep.: Existau şi oameni needucaţi în Bizanţ?
S. S. R.: Altele erau problemele literaturii bizantine. Erau atât de buni cunoscători ai literaturii elene, încât au fost influenţaţi de aceasta în modelarea limbii. Mulţi dintre istorici voiau să scrie precum Tucidide, nu voiau să scrie în limba care era mai firească pentru ei, ci în limba antică. Marea tragedie a literelor bizantine a fost dependenţa ei de literatura clasică. Nu din pricină că nu cunoşteau destule lucruri, ci din pricină că ştiau mult mai multe decât erau necesare pentru binele lor în ce priveşte creaţia literară.
Rep.: Aţi fi vrut să trăiţi în Bizanţ?
S. S. R.: Nu ştiu dacă aş fi consonat cu epoca bizantină. Dacă aş fi trăit atunci, cred că m-aş fi retras la o mănăstire, trăind cum trăiau mulţi monahi, o viaţă de intelectual, îngropat în bibliotecile fantastice ale vremii. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu implicat în viaţa politică bizantină, dar e greu de găsit o perioadă din istoria universală în care ai putea spune că ai fi vrut să trăieşti. Depinde foarte mult de regimul politic, de societate, de clasa socială în care te naşti. Aş fi vrut să trăiesc în Anglia secolului al XVIII-lea, dacă ar fi fost să mă fi născut într-o familie aristocratică, altfel nu mi-ar face nici o plăcere să trăiesc în acea perioadă.
Rep.: Situaţia din Balcani vă nelinişteşte?
S. S. R.: Mă interesează mult Balcanii, este un loc care mi-a fost alături vreme de mulţi ani, aşa că mă interesează mult şi mă întristează ce se întâmplă acolo.
Nu ştiu ce poate aduce viitorul. Unul dintre lucrurile care mă deranjează oarecum la vârsta mea este că sunt curios ce se va întâmpla în anumite părţi de pe glob în următorii ani, mai cu seamă în Balcani, şi nu ştiu dacă o să apuc să văd. Grecia va face progrese şi dintre celelalte ţări balcanice, probabil, Bulgaria. Dar pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor…
Rep.: Balcanii îşi plătesc istoria astăzi?
S. S. R.: Într-un anume sens, da. E o mare problemă să ai o istorie îndelungată în spate. Fiindcă ai mult mai multe amintiri decât poţi duce. Amintirile sunt o adevărată tragedie în această zonă, fiindcă ai foarte multe prilejuri de îngrijorare. Lucrurile nu curg uşor tocmai din pricina memoriei lor vechi, cu rădăcini foarte adânci.
Rep.: A fost iniţiat de curând un dialog mondial, şi aici, în ţara dumneavoastră, despre cel de-al treilea război mondial şi măsura în care acesta va fi unul religios.
S. S. R.: Îmi fac griji pentru anumite religii, mă îngrijorează extremiştii musulmani, care constituie un real pericol pentru cultură, dar religia este necesară. Oamenii de astăzi s-ar simţi mai fericiţi, mai puţin pierduţi, dacă ar fi credincioşi. Problema este că nu putem avea o religie mondială iar diferitele religii care există nu s-au simpatizat niciodată în mod deosebit una pe cealaltă. Filantropia nu-l include şi pe vecinul de la uşa de alături, dacă acesta este de altă religie. Cu alte cuvinte , nu cred că religia va aduce salvarea, dar nici nu cunosc altceva care ar putea să aducă salvarea. Cu o populaţie în continuă creştere, este foarte dificil să se aducă o schimbare pozitivă în educaţie, la scară mondială. Pur şi simplu nu vor exista niciodată destui învăţători în lume, cel puţin învăţători cultivaţi. Mi-e teamă că sunt pesimist.
Rep.: Cum vedeţi ortodoxia în acest cadru?
S. S. R.: Am un mare respect pentru dogmele creştine, şi în special pentru ortodoxie, deoarece numai ortodoxia recunoaşte faptul că religia este taină. Romano-catolicii şi protestanţii vor să explice totul. N-are nici un sens să crezi într-o religie, considerând că această religie te va ajuta să înţelegi totul. Scopul religiei este tocmai acela de a ne ajuta să înţelegem că nu putem explica totul. Cred că ortodoxia păstrează acest preţios sentiment al tainei.
Rep.: Dar avem nevoie de taină?
S. S. R.: Sigur că avem. Ne este foarte de folos această perspectivă, conform căreia în univers există mult mai multe decât ceea ce putem noi înţelege. Avem nevoie de modestie intelectuală, căci aceasta cam lipseşte, mai cu seamă în rândul bărbaţilor din biserica apuseană.
Rep.: Aceasta este caracteristica relaţiei credincioşilor ortodocşi cu sfinţii lor, respectul pios, smerit. Cum aţi comenta faptul că destul de mulţi dintre sfinţi s-au amestecat în politică sau au deţinut funcţii în ierarhia politică?
S. S. R.: Toţi cei care vor să influenţeze pe ceilalţi oameni exercită un rol politic sau sunt oameni politici. Politica înseamnă să încerci să organizezi Cetatea conform propriului sau unui anumit mod de gândire. Sfinţii sunt oameni politici. Niciodată nu am crezut că poţi separa credinţa în sfinţi de intelect. Mă întorc la ceea ce am spus despre biserici. Din clipa în care încerci să explici totul, distrugi în esenţă acel ceva care ar trebui să constituie şi să caracterizeze intuiţia omenească, cea care face legătura între intelect, sfinţi şi simţirea lui Dumnezeu.
Rep.: Intelectul, politica şi credinţa în Cele Sfinte pot, prin urmare, să păşească împreună?
S. S. R.: Un exemplu în acest sens este oraşul dumneavoastră, Tesalonicul. Era foarte cunoscut pentru intelectualitatea sa, mai ales în perioada târzie a Imperiului. A beneficiat, însă, şi de ajutor din partea soldaţilor lui care, asemenea Sfântului Dimitrie, veneau să-l salveze la momentul potrivit. Credinţa în sfinţi îţi dă curajul să aperi oraşul de atacuri vrăjmaşe, aşa cum făcea şi Sfântul Dimitrie.
Rep.: Cum vedeţi celelalte biserici?
S. S. R.: Biserica romano-catolică a fost întotdeauna şi instituţie politică, nu numai religioasă, şi s-a preocupat întotdeauna de lege. Trebuie să ne amintim că atunci când Imperiul Roman a abandonat Vestul şi au venit regatele barbare, nobilii romani au dispărut, dar bărbaţii Bisericii au rămas şi ei erau singurii care aveau o cultură romană Prin urmare, pe aceştia i-au folosit regii barbari pentru aplicarea legii. În acest fel, Biserica Apuseană s-a „încurcat” cu legea. Poţi vedea peste tot legea în Biserica romano-catolică. Biserica romano-catolică vrea ca toate să fie întemeiate pe lege. În Bizanţ, şi este interesant cum, după cucerirea de către turci, substratul se păstrează, Biserica se interesează numai de Canon, de legea Scripturii. Nu şi-a propus să rânduiască totul. Bisericile apusene, care s-au rupt de Biserica romano-catolică, au moştenit această nevoie de lege, de determinare absolută. Este un subiect foarte interesant de cercetare, de care eu mă ocup de multă vreme, dialogul dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă, din secolul al XVII-lea. Anglicanii erau foarte tulburaţi, căci nu puteau înţelege exact ce credeau ortodocşii în ce priveşte preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ortodocşii spuneau: „Este o taină pe care nu o putem înţelege. Credem că se întâmplă, dar nu putem cunoaşte cum”. Anglicanii, însă, la fel ca şi romano-catolicii, voiau o explicaţie clară. Aceasta este diferenţa caracteristică dintre Biserici şi exact din această pricină îi iubesc pe ortodocşi.
Rep.: Ce părere aveţi despre grecii de astăzi?
S. S. R.: Poporul păstrează încă această capacitate de a înţelege repede lucrurile şi situaţiile. Se păstrează, de asemenea, şi cealaltă calitate a bizantinilor: o vie curiozitate. Toţi grecii contemporani sunt conştienţi, aşa cum erau şi bizantinii, de importanţa rolului lor în istoria civilizaţiei. Toate acestea pun în evidenţă o unitate istorică. De altfel, nici un popor nu păstrează intacte toate caracteristicile sale. Multe depind de limbă, care constituie cea mai bună modalitate de conservare a tradiţiei.
Literatura Bizanţului a fost sufocată din pricina relaţiei sale cu literatura Antichităţii. Din fericire, grecii de astăzi au demotica, iar aceasta a făcut posibilă evoluţia, dezvoltarea, literaturii neoelene, ceea ce bizantinii nu au reuşit, cu excepţia literaturii cretane şi a poemului epic Digenis Akritas. Marile capodopere bizantine au fost probabil cele populare. L-am cunoscut pe Seféris pe când mă aflam în Grecia, imediat după război. Când a venit la Londra, ca ambasador, îl vedeam foarte des. În acea vreme, petreceam mult timp pe o insulă aflată în vestul coastei scoţiene, care avea o climă foarte blândă, datorită curentului golfului. O alee mărginită de finici conducea către casa mea. A venit şi a rămas o vreme acolo împreună cu soţia sa. Vremea era extraordinară, aşa cum se întâmplă adesea acolo, şi mi-a spus: „E mai frumos şi decât în insulele greceşti”, ceva foarte politicos din partea lui. Am întreţinut o corespondenţă regulată până la moartea sa… Când a plecat de la Londra la Atena, mi-a dăruit întreaga lui colecţie de băuturi, care se compunea exclusiv din oúzo şi retsína. Încă nu am băut tot acel oúzo. Spunea că „celţii sunt romanii Nordului”. Da, îi plăcea să facă asemenea observaţii, deşi aici are destul de multă dreptate…
Kaváfis este unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi, bineînţeles, unul foarte original… Pe Kazantzákis, în schimb, nu am putut niciodată să-l citesc. L-am cunoscut personal, dar nu-l pot citi, nu mi-a plăcut niciodată, ca să fiu sincer. Îmi place Elýtis şi din când în când găsesc ceva important la Sikelianós. Pe scriitorii mai noi nu-i cunosc, am încetat să mai urmăresc noile apariţii literare şi, după cum ştiţi, aparţin unei generaţii foarte vechi.
http://www.pemptousia.ro/2013/08/sir-steven-runciman-cel-mai-mare-bizantinolog-al-secolului-xx/
BIZANŢUL, ÎN ACTUALITATEA ECRANULUI
„Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”, documentar de arhim. Tihon Şevkunov
Unul din filmele cele mai incitante şi mai cotroversate, ce circulă de aproape un an în lumea ortodoxă este documentarul rusesc „Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”. Filmul, lansat în primăvara lui 2008 de Canalul de Televiziune Rossia, a stârnit vâlvă în Rusia şi în ţările slave. A fost prezentat şi în cadrul Festivalului Asociaţiei Tineretului Ortodox din Balcani, desfăşurat în septembrie a.c. la Varna, unde, de asemeni, a iscat discuţii încinse.
Documentarul este realizat de arhim. Tihon Şevkunov după un scenariu propriu. Părintele Tihon a absolvit cursuri universitare de regie de film (1982), a îmbrăcat haina monahală în 1991 şi din 1995 este egumen al mănăstirii reînfiinţate a Întâmpinării Domnului (Sretenski) din Moscova, în cadrul căreia funcţionează cel mai mare important portal ortodox din Rusia, http://www.pravoslavie.ru/. Acesta oferă filmul, tradus în mai multe limbi, spre vizionare on-line.
Bun cunoscător al istoriei, părintele Tihon propune o meditaţie filozofică, etică şi duhovnicească asupra celui mai longeviv imperiu din lume, leagănul şi matricea de dezvoltare şi răspândire a civilizaţiei creştine. Expoatând o cazuistică bogată, bine documentată, filmul încearcă să elucideze resorturile morale şi duhovniceşti care au stat la baza ascensiunii, înfloririi şi decăderii Imperiului Bizantin.
Întrebările lansate de film nu sunt întâmplătoare: ele încearcă să propună soluţii de supravieţuire valabile pentru orice conclav supranaţional, dar în special pentru Rusia (supranumită „a treia Romă”), aflată, după căderea Uniunii Sovietice, într-un moment de cotitură a existenţei sale istorice, definit, din punctul de vedere al ideologiei politice, de o criză de identitate resimţită acut, la toate nivelurile, mai ales în epoca lui Elţân.
Analizând doctrina politică, militară, demografică a Bizanţului, filmul face un elogiu nemascat imperiului supranaţional creştin, în care „nu mai este iudeu, nici elin” (Gal. 3:28), imperiu unit în jurul unei singure credinţe şi Biserici – oglindire terestră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ideea nu este originală pentru antichitate, când – susţine un înţelept al istoriei, Nicolae Iorga – fiecare popor, în momentul ascensiunii sale, dorea să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost, se ştie, şi fundamentul ideologic al „Celei de-a treia Rome”. Biserica – inimă a societăţii şi garant al unităţii şi armoniei statale – iată o idee de forţă în deplin acord cu spiritul evanghelic şi în total răspăr cu corectitudinea politică a zilei, când „corect” este statul laic, fie el etnic sau multinaţional.
Filmul ignoră, însă, celălalt model statal din istorie, cel mai frecvent (şi, am zice noi, cel mai firesc, în timp ce primul ţine de suprafiresc), bazat pe principiul etnic, la fel de legitimat scripturistic („atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, Deut. 32:8) şi susţinut pe profeţia apocaliptică a înfăţişării neamurilor la Judecata din Urmă.
Şi totuşi, chiar şi „neamurile”, aşezate, din mila Domnului, în hotarele lor, au destule de învăţat din filmul părintelui Şevkunov, dacă au luciditatea să-şi depăşească primul sentiment de respingere. În fond, confruntarea a două „naţionalisme” sau doctrine statale nu poate fi rezolvată evanghelic decât urmând sfatul „suprafiresc” al Apostolului, adresat Galatenilor. Căci meritul important al filmului, valabil dincolo de frontierele gândirii geopolitice, este recursul la teologia istoriei, singura perspectivă care descoperă în istorie un sens superior – pronierea divină; aceeaşi perspectivă a stat la baza gândirii sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici, care au tâlcuit duhovniceşte câteva momente semnificative din istoria lumii şi a poporului sârb (în cărţile „Războiul şi Biblia” şi „Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo”).
Desigur, de la fixarea perspectivei ideale şi până la obţinerea unei imagini corecte, calea e destul de lungă: filmul suferă de viziuni în alb/negru, ignorând greşelile marilor imperii (altele decât cea a apostaziei… dar oare nu de la acesta se trag toate?), exacerbând „păcatele naţiilor” şi absolutizând vrăjmăşia, considerată ireconciliabilă, între Orient şi Apus, văzute ca două vetre de civilizaţie radical diferite. Apusul, personificat într-un mascat veneţian – filmul abundă de mici metafore vizuale inspirate, foarte plastice şi uşor descifrabile – , este văzut (astăzi, ca şi în vremea Bizanţului) ca o „pasăre răpitoare, venită să se înfrupte din bogăţiile materiale ale Ortodoxiei, dorind, în acelaşi timp, să-i corupă sufletul”.
Principiul schimbului între culturi şi civilizaţii, ce modelează, după subtile legi ale duhului, evoluţia mentalităţilor lumii, este ignorat, în favoarea sloganului (când util, când păgubos) „prin noi înşine”. Ce-i drept, după ani de exod al tineretului spre Occident şi de import necontrolat al modelelor occidentale (de care vorbeşte filmul), el este util. Totul stă, ca-ntotdeauna, în dreapta socotinţă. De care au nevoie şi imperiile, şi „neamurile” – a căror dăinuire, ne învaţă filmul, e condiţionată de unitatea în jurul Bisericii lui Hristos.
Din cauza densităţii informaţiei şi a judecăţilor de valoare, ca şi a fluxului dens de imagini muzeale, deosebit de interesante şi inspirat prelucrate grafic, filmul trebuie văzut de cel puţin două ori; Internetul, acest fruct al supertehnologiei şi simbol al globalizării, ne oferă această posibilitate.
https://elena-dulgheru.blogspot.ro/2008/10/bizanul-n-actualitatea-ecranului.html
http://www.vizantia.info/docs/163.htm
ApreciazăApreciază
Sa fereasca Dumnezeu de nebunia acestor satanisti promotori ai spurcaciunii manjiti cu banii lui soros.
Ce gunoi! Pentru un pumn de bani…
De ar veni mai grabnic sfarsitul acestei lumi!
ApreciazăApreciază
Traim niste timpuri foarte tulburi. Incerc sa constat doar, nu sa judec.
Rebengiuc a refuzat inainte de ’89 sa iasa cu paine si sare in intampinarea lui Ceausescu, dupa propria marturie, si l-au amenintat, dar nu i-au facut nimic.
Dar iata ca azi si batranii au ajuns sa fie spalati pe creier si mari actori (nu ma refer numai la Rebengiuc) fac reclame pentru diverse firme.
ApreciazăApreciază
Din pacate, ceea ce face Rebengiuc acum e tot un fel de reclama, a dezorientarii.
Nu poate nimeni sa redefineasca notiunea de casatorie, pentru ca aceasta a fost definita o data de Dumnezeu si reconfirmata tot de El, la venirea Sa pe pamant. si e in armonie cu legea firii, in mod evident.
E ca si cum unii ar vrea sa schimbe notiunea de roata, sa spuna ca poate fi si cu colturi. Dar pur si simplu, nu merge…
ApreciazăApreciază
Off-topic:
Stiati ca exista in tara asta un oras resedinta de judet care are un primar „ecologist”? Stiati ca intr-unul din mandatele trecute, cand frecventa un sediu „portocaliu”, parculetul din centrul orasului a fost excavat pentru constructia unui mall? Stiati ca acel mall a fost construit de un afacerist local, pentru ca ulterior sa fie cumparat de o firma straina?
Stiati ca degeaba vorbesc gurile rele si invidioase din oras de spagi de ordinul zecilor de mii si chiar milioanelor de euro, persoana respectiva a fost declarata nevinovata de CEDO?
Iata una din ultimele ispravi ale administratiei locale:
http://www.viatavalcii.ro/stiri/dus-intors/item/52636-atentie-apicultori-se-face-dezinsectie-in-ramnic
Dupa ce frigul sosit pe neasteptate in toiul primaverii a distrus recoltele de fructe si legume, acum „trebuie” omorati si polenizatorii din Rm. Valcea.
Intelegeti, da?
Albinele trebuie plasate in arest preventiv 4-5 zile, pana cand trece urgia.
De restul insectelor, fluturi, libelule (dusmani naturali ai tantarilor), buburuze (dusmani naturali ai paduchilor de plante) etc. probabil ca se va alege praful.
Primarul „ecologist” al Ramnicului a negociat cu diverse partide inainte de alegeri si a fost acceptat de PER. A avut mana libera in a-si impune echipa de consilieri locali. Desi membru PER, la parlamentare a facut campanie pentru PSD. Se spune ca unicul senator PSD si unul dintre deputatii PSD Valcea au fost trecuti pe lista la solicitarea primarului.
A fost ales cu 40% din voturile exprimate „multumita” legii care prevede alegerea primarilor dintr-un singur tur.
ApreciazăApreciază
Hristos s-a inaltat!
Schimbarea anotimpurilor e semn ca antihrist a pus piciorul pe pamant.
https://www.aparatorul.md/semnul-ca-antihrist-e-printre-noi-imagini-apocaliptice-la-moscova-un-uragan-a-luat-azi-viata-a-11-persoane-iar-alte-peste-50-sunt-ranite/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
GERMANY PLANS TO FINE PARENTS WHO DON’T VACCINATE CHILDREN
http://www.bbc.com/news/world-europe-40056680
ZBIGNIEW BRZEZINSKI, THE MAN WHO TRAINED OSAMA BIN LADEN IN WARFARE, DEAD AT 89
http://thefreethoughtproject.com/zbigniew-brzenski-dead-89/
THE REAL STORY OF ZBIGNIEW BRZEZINSKI THAT THE MEDIA ISN’T TELLING
http://theantimedia.org/real-story-zbigniew-brzezinski/
REMEMBERING ZBIGNIEW BRZEZINSKI, GODFATHER OF AL QAEDA AND TALIBAN
https://28pages.org/2017/05/28/zbigniew-brzezinski-godfather-of-al-qaeda-and-taliban-dead-at-89/
JOHN MCCAIN EXPOSED AS AN AGENT OF THE ROTHSCHILDS
http://countercurrentnews.com/2017/05/john-mccain-exposed-as-an-agent-of-the-rothschilds/
MEDIA IGNORES 20 MILLION MUSLIMS WHO MARCH AGAINST ISIS
https://aheadofthe.news/media-ignores-20-million-muslims-who-march-against-isis/
ApreciazăApreciază
Un film foarte bun despre caderea Bizantului. Este facut de un monah rus ce a terminat cinematografia.
O analiza ortodoxa si nu numai. Se potriveste cu ce se intampla acum in Romania (si relatie cu UE) din toate punctele de vedere, si lumesti si duhovnicesti. Dpdv lumesc Bizantul a renuntat la o parte din suveranitate externalizand comertul exterior, apararea…. Apoi a renuntat si la credinta. Rezultatul se stie.
ApreciazăApreciază
mircea.v
… ahhaaa e productia lui Tihon Sevkunov cinematograficul … 🙂 baiet UTIL !
eee ala e mare pevezenghi si le zice la comanda TAMAN dupa propaganda „innoitilor”, pretenar mare cu Ilarion de Volokolamsk si cu Kirillika fiara mica capetenia de talhari din BORu… 🙂 ( ps: o fi bun/bine facut filmul asta, dar vezi ai grija ca Tihon cinematograficul e … mare scula a propagandei politic correcte a rusnacilor ecumenisti !)
dar vad ca nici ric_arii NU s-au lasat mai prejos, si-au pus si ei repede sus CACAREAZA lor ca si cum ar fi productia/ PROPRIETATEA lor EXCLUSIVA…. mari onanisti si PERVERSII astia !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@el,
sant repetent la cele ce le spui tu despre persoanele respective. Nu sant fan filme ortodoxe, prefer scrieri. A fost o intamplare ca l-am vazut.
Dar, pt ca sant repetent si la istoria Imperiului Bizantin (si f rau pt mine), am apreciat filmul pt ca lamureste multe aspecte si pt cei ca mine. Adica, aduce o informatie simpla si clara. Mesajul este clar antiecumenist.
Si, frapeaza asemanarea extraordinar de mare cu ce se intampla acum in Romania ref la transferul de suveranitate catre UE si companii straine, si ref la caderea din dreapta credinta. Filmul e de predat la scoala.
Dupa ce l-am vazut chiar m-am intrebat: „de ce nu se preda asa ceva la istorie la scoala?” Doar a fost imperiul cu durata cea mai mare de existenta.
Toata lumea stie ca perioada 400-1400 a fost o perioada „intunecata”, dar nimeni nu vorbeste de istoria Imperiului Bizantin. Nici in Romania, nici in lume. De ce asta? E f clar. ortodoxia a deranjat de cand e lumea, si va deranja. Nu poti spune ca un imperiu ortodox a fost infloritor si a rezistat cel mai mult tocmai din cauza ortodoxiei.
Mi-am mai pus o data intreabrea asta, de ce nu se vorbeste, atunci cand am citit cartea despre Valeriu Gafencu. A fost prima carte citita pe tema Sfintii Inchisorilor, ML… Acelasi raspuns, pt ca deranjeaza.
Nu ma jenez sa afirm ca este o conspiratie in ambele cazuri.
Despre cum se pozitioneaza autorul fata de ecumenism acum, chiar nu stiu, si nici nu m-a interesat. Iti dai seama si din ce anume am retinut si trecut pe fisa lui: „monah rus ce a terminat cinematografia” :).
Incearca sa-l vezi si da un feedback, strict legat de informatia din film.
ApreciazăApreciază
mircea.v si el
O sa-l postez si eu, pana atunci insa, cititoarea Magda i-a facut transcriptul si poate fi citit la:
http://ortodoxinfo.ro/2017/05/30/care-legatura-dintre-caderea-constantinopolului-erezia-sinodului-din-creta-si-caderea-romaniei/#comments
ApreciazăApreciază
mircea.v
nu am avut pana acum timp sa vad filmul, daca zici tu CRED ca e bun… am facut doar o precizare despre autor
ApreciazăApreciază
Draga el. i-ai citit cartea „Nesfintii sfinti si alte povestiri”. Nu poti sa-i contesti talentul literar si umorul. Incolo…Dumnezeu sa aiba mila de sufletul lui.(eu iti recomand cartea).
ApreciazăApreciază
ioana L.
i-am citit-o desigur, si de acolo „l-am mirosit” cat ii poate pielea !
faptul ca a cunoscut oameni duhovnicesti nu l-a schimbat automat in „sfant”… dimpotriva i-a dat aplombul obrazniciei
ApreciazăApreciază
[…] Nu l-am vazut inca, dar iata comentariul fratelui mircea.v postat la Sa-i dea cineva niste hartie igienica lui Victor Rebengiuc: […]
ApreciazăApreciază
Saccsiv, as vrea sa ma iau putin la cearta cu cei care il denigreaza pe maestrul Rebengiuc spunand ca nu ar fi un actor mare, ci unul oarecare. Eu sustin campania ta anti-Sodoma si il combat pe Rebengiuc pentru ca a ajuns sa-i laude pe poponari, dar nu sunt de acord cu barfitorii de pe aici care se leaga de talentul lui urias ! Ar trebui sa-si cunoasca limitele fiecare si sa nu se bage in domenii pe care nu le cunosc cum ar fi teatrul si filmul. Arta dramatica este foarte importanta pentru cultura unei tari si marii actori trebuie tratati cu respect. Cum poate inexpresivul si ineptul comentator „Om” sa spuna ca lui Rebengiuc nu i-a iesit decat rolul Moromete ? De cand s-au apucat incultii si flecarii sa faca cronica teatrala si cinematografica ? Sunt intru totul de acord cu tine ca dl. Rebengiuc merita sa primeasca un bax de hartie igienica, nu un sul ,si chiar ii recomand sa doarma leganat de doi poponari. Este regretabil ca oameni ilustri ca el fac afirmatii atat de periculoase care pot influenta opinia publica si mai ales pe tineri. Daca inca vreo 10 actori de talia lui incep sa-si exprime in public simpatia pentru LGBT, impactul poate fi devastator. Oamenii simpli vor spune si ei la un moment dat : „Ei lasa ca nu e grav ce fac homosexulalii. O fac dupa perdea si nu ne afecteaza pe noi. Mai bine sa aiba si ei drepturi ca in alte tari caci si ei sunt ”oameni”‘. Si ce daca ar infia copii ? Daca au conditii bune de trai, sa infieze. E mai bine sa creasca copiii in astfel de cupluri decat sa moara de foame cu doi parinti betivi si o bunica oarba”. Sunt foarte dezamagita ca marele Rebengiuc are simpatie pentru cea mai murdara minoritate de pe pamant ! Sa-i fie rusine ! Daca il intalnesc pe strada i-o voi spune !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aurora,
L-a jucat magistral pe Moromete dar s-a dat in stamba/ pe fata, oricum e un cosmopolit si uraste taranii si orice idee de rural! Am vazut filmul in anul aparitiei in cinematografe, 1988 parca, si am plans pentru ca eram trei spectatori in sala …venisem cu o ora inainte in inchipuirea ca va fi omor la bilete ….daca era vreun film Yoram Globus & Menahem Golan sau cu sex spargea populimea geamurile si casa de belete ….sa ne fie de bine ….konet film !!!!!!
ApreciazăApreciază
Mai Nmeni tu esti cinefil ? Daca nu esti cinefil, nu-ti mai da cu parerea !!! Saccsiv nu ne-a propus aici spre dezbatere performantele actoricesti ale lui Rebengiuc, ci calitatea sa umana care poate fi de lichea, dupa cum s-a vazut ! El, se prea poate sa fi fost si carierist si oportunist, adica o jigodie de om, dar in actorie e AS !!! Nu a jucat numai in Morometii. Va intreb pe mai multi care va dati cu parerea aia de necunoscatori ATI VAZUT VREUNUL ”TANASE SCATIU”? Daca nu l-ati vazut vi-l recomand. Eu l-am vazut de vreo 7-8 ori si tot l-as mai vedea !!! L-ATI VAZUT JUCAND PE SCENA ? Eu l-am vazut !
Va rog sa incheiati discutiile astea despre talentul lui Rebengiuc si sa respectati tema propusa de Saccsiv : atitudinea unui actor de renume in fata ofensivei LGBT !!!! Asta ne intereseaza !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aurora
Ma bag si eu in vorba, tam-nesam.
„Nimeni” tocmai asta spune, ca are talent, dar ca talentul nu e intotdeauna apreciat, unii prefera filmele de duzina.
Iar cand sustine cineva o absurditate, parca nici talentul lui, oricat de mare are fi, nu mai valoreaza nimic.
ApreciazăApreciază
Aurora
soro permite-mi te rog sa te contrazic!
arta dramatica si actorii sunt GUNOI pentru cultura unei tari.
ia vezi ce spune Sf Ioan Gura de Aur despre teatru si actori… se aplica EXACT si azi la filme si mascaricii lor care traiesc in IULZIE/MINCIUNA / MIMARE… si VAND la gura -casca FATZADE si MINICUNI.
ApreciazăApreciază
Draga El,
degeaba spui ce spui ca nu ai dreptate chiar daca l-ai citat pe Mare Sfant sa ai mai multe gravitate si autoritate in afirmatie. Doar pentru ca acum in timpurile noastre piesele de teatru sunt de doua parale ( unele nu toate ) nu inseamna ca teatru sau chiar si cinematografia sunt gunoaie.
Au fost si piese de teatru si filme care i-au facut pe oameni mai buni si i-a inspirat spre mai bine.
Nu mai pune etichete si da sentinte finale. Lasa-L pe Dumnezeu sa judece sa vada ce e gunoi si ce nu este.
Rebengiuc e batran si a luat-o pe ulei fiind tentat de bani sau altecele.
Omul habar nu are ce stim noi aici pe blog.
Eu il vad ca pe un habauc asa cum sunt multi din nefericire ii acord o sansa si il consider un nefericit pentru ce a spus sper sa vada faptul ca a gresit si sa se revizuiasca.
E multa propaganda in lumea lor si cine e altfel e marginalizat foarte tare.
Am observat asta de multa vreme.
Doamne ajuta si mantuire!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aurora ai dreptate! L-am vazut si pe Tanase Scatiul, capodopera …
el, are dreptatea Radu mai jos …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si eu zic cam ca si @el. Si pt ca a venit vremea ca totul sa se limpezeasca, toata arta ce nu are legatura cu ortodoxia este forma goala, este poleirea vidului. Este amagire si iluzie, dar una „inalt artistica si culturala”, si nu oricine ajunge la ea, ci doar cei „sofisticati”….
Cineva care vorbeste in cunostinta de cauza spunea intr-o varianta mai soft asa:
„Cultura: lamentarea omului in fata propriului sau destin” – Albert Camus
ApreciazăApreciază
@ Radu
Eu zic ca „el” are dreptate. Sfintii parinti infiereaza dezvoltarea imaginatiei, prin care diavolul poate prelua „controlul”. Filmele (cele mai multe), sunt nascute din imaginatia scriitorilor/regizorilor/producatorilor si contribuie la dezvoltarea imaginatiei cinefililor.
As cum a spus si „el”, filmele sunt iluzie/minciuna/mimare pe care privindu-le, in cel mai bun caz, iti pierzi vremea care putea fi folosita muuult mai eficient altfel. In cel mai rau caz, iti baga idei stricate in cap.
Si marele sfant, chiar a vorbit impotriva actorilor si teatrului (ca de filme nu putea fi vorba).
Pe de alta parte, vorbind strict de zilele noastre, nu prea mai este film facut in ultimii cativa ani, care sa nu introduca, la un moment dat, un cuplu pederast sau lesbian. Asta, asa… ca sa ne obisnuim cu ideea.
Si inainte de asta bagau scene „fierbinti” in care mai scapa cate-un san sau smoc de par la vedere, atat doar cat sa te incite/excite ca sa vrei sa vezi mai mult. Sau filmele romanesti de dupa ’89, in care se injura ca la usa cortului. Cam astea sunt filmele de azi
Doamne-ajuta!
ApreciazăApreciază
Sf. Ioan Gura de aur cand a spus ce a spus despre actorie..a spus-o bine, pt ca actoria este un lucru fals..clar ca buna ziua..actoria nu zideste sufletul..ci il slabanogeste..il trage spre melancolie..si pune sufletul intr-o stare falsa..chiar daca actorul interpreteaza o scena despre religie..nu stiu ce comparatie sa fac….de exemplu, compara o carte religioasa cu un film pe acelasi subiect..si ai sa vezi ca filmul e pe locul 4..geva de genul.. . nu mai vb despre carti sau filme lumesti…ca alea chiar ca nu au nicio legatura, cu mantuirea sufletului!
Sf parinti ne spun ca nu este nimic mai ziditor ca rugaciunea…care este convorbirea noastra cu Dumnezeu…
La ce folos sa apelez la cineva care interpreteaza rolul lui Dumnezeu ….al sfintilor, sau intamplari din viata lor..cand eu am originalul in fata mea atunci cand ma rog?!….asta nu inseamna decat pacaleala si dovada ca noi nu avem legatua cu originalul! ..si preferam sa vedem (actoria) decat sa simtim in ascuns dragostea lui Dumnezeu.
Ce poate fi mai frumos decat Dumnezeu in persoana?..un film, sau o secventa de teatru..care este jucata de nu stiu ce „colos”?!
Eu cred ca la asta s-a referit sf Ioan Gura de aur referitor la actorie..fiind sfant..a vazut lucrurile in profunzimea lor..iar nu la suprafata cum facem noi!
Asa ca parerea mea, feriti-va sa-i mai contraziceti pe sfinti! Nu fac aluzie la nimeni…este valabil si pt mine..vb in general!
Actoria se mai aseamana cu ce spunea pr Arsenie Papacioc : ” filozoful (actorul) iti vb de cat de frumoase sunt stelele cerului, iar crestinul pune mana pe ele”.
Dumnezeu ne -a zidit spre lucruri marete…sa le traim..sa punem mana pe ele,,iar noi ne limitam la fictiune!
Este trist. Cum sa crezi ca sfintii cand au spus ceva…au spus-o doar asa sa se afle in treaba!
„el” are dreptate!
Dragostea lui Dumnezeu nu este actorie, ci traire…pt fiecare crestin in parte!
ApreciazăApreciază
Pana la urma problema reala nu e ce fac si cu cine fiindca nimeni nu impune reguli in dormitorul lor. Problema este ca ei vor ca tu sa fii incantat de ce fac ei.
ApreciazăApreciază
Daca parintii tai, ajungeau in „dormitorul lor” (el la ei si ea la ele…), nu mai avea cine sa ne spuna ca „problema reala nu e ce fac…”
Asta este problema reala chiar daca pare ca e doar „a lor”, nu este asa fiindca nu se gasesc „telepatic” ci corup unul pe celalalt, una pe cealalta… si indeparteaza omul de curatenie si de rostul vietii, stradania pentru mantuire!
Nu imi face placere sa adresez direct argumentatia insa poate raportandu-te la propria existenta renunti la teorii inepte care par ca nu ne ating – „mie nu mi se intampla asa ceva!”.
In plus, in afara cultului fecalei ei se departeaza si indeparteaza societatea de supravietuire prin absenta nasterilor.
Nu intereseaza „insamantarea” onanista si folosirea de carause (ca nu sint surogat de mama si nici „purtatoare” ci mame curve) ca prin astfel de pacate nu vin suflete trimise din iubirea Tatalui ci din cele furate din ingaduinta, ne-doritoare de viata pamanteana.
Crestinul stie cum sa isi duca viata pentru a fi binecuvantata, cum sa se faca binecuvantate unirea oamenilor – barbat cu femeie in nasterea fiintei noi, familia si nasterea de copii. Nimic din acestea nu se respecta la fecalisti oricat de „talentati” sint in arte, stiinte… oricat de politicos si… prietenos s-ar arata.
Minciuna ambalata „estetic”, „politic”, „stiintific”, „spiritual”…. si propagata pe toate canalele de comunicare din societate nu se transforma in Adevar si nici nu devine „alt” adevar.
Mila si ajutor – nu doar duhovnicesc si medical…, astea ajuta pe cei care vor sa renunte la cadere.
Toleranta – fie nascuta din …. compasiune – este incurajare spre a avea aceeasi patima, a contamina grupul de oameni intre care traieste, inseamna si a fi partas la pierderea sufletului celui/celei cazut, -e … astfel, devenind ajutorul /unealta Diavolului.
(De fapt, cine nu are mila – a sufletului calitate, se preface ca-i pasa cu mintea si zice ca are compasiune…)
ApreciazăApreciază
Off-topic:
Extrem de grav. Mi se pare ca psihiatria a facut inca o victima.
https://www.voceavalcii.ro/41250-barbat-mort-dupa-o-autoaccidentare-cu-bicicleta-la-susani.html
ApreciazăApreciază
Un raspuns bun aici:
diliscip@yahoo.com a zis:
Nu e vorba ca ma impiedica cu ceva „casatoria” lor. Pe mine ma impiedica ca ei vor sa-mi impuna mie sa o numesc „casatorie”. Eu nu consider ca aia e o casatorie… De ce sa ma oblige cineva sa consider altceva ?!
E vorba de semantica, nu de drepturi…
Pe mine ma deranjeaza partea culturala a revendicarilor comunitatii LGBT. Si anume acea parte care vrea sa forteze pe toata lumea sa considere homosexualitatea ca fiind ceva normal. A folosi acelasi termen semantic pentru „uniunea” lor inseamna, de fapt, ca fortezi pe toata lumea sa considere acea uniune ca fiind ceva normal.
De ce nu acceapta comunitatea LGBT sa-i spuna acelei „uniuni” in alt fel ?! „PogoPogo” sau cum vor ei ?! Cu ce-i deranjeaza pe ei sa se cheme „PogoPogo” atata timp cat au aceleasi drepturi juridice ca in cazul in care s-ar numi „familie” sau „casatorie” ?!! Va raspund tot eu ce-i deranjeaza… Faptul ca nu mai forteaza pe nimeni sa considere asta ca fiind ceva normal. Ca ei de fapt asta vor. Sa-i forteze pe toti ceilalti sa-i considere normali.
Lumea cauta modalitati de a se apara impotriva acestui asalt cultural de a ma obliga pe mine sa consider homosexualitatea ca fiind ceva normal. Si de a-mi obliga copilul la o educatie prin care sa i se spuna ca asta e ceva normal. Iar eu vreau sa ma apar impotriva acestui lucru. Cum pot sa fac asta ?!! Cum e si normal oamenii apeleaza la statul de drept. Adica incerc sa ma protejez prin legislatie… E drept ca in cazul de fata e putin fortata aceasta solutie. Pentru ca problema nu e juridica… E semantica… Sau culturala… Si impotriva acestor lucruri nu te poti apara cu legi…
Dar nici nu poti sa-i condamni pe cei care cauta sa se apere impotriva acestei „agresiuni”. Eu nu vreau ca copii mei sa creasca intr-o societate in care homosexualitatea sa fie considerata ceva normal. Nu asa vreau sa-i educ. Asta nu inseamna ca vreau sa i se interzica vreun drept juridic cuiva. Din partea mea poate sa aiba cate drepturi vor ei. Sa se mosteneasca, sa poata hotara unul pentru celalalt si ce alte drepturi de genul asta mai vor ei. Dar sa nu ma oblige pe mine sa consider ca ce fac ei este ceva normal sau ca se cheama „familie” ce fac ei. Eu nu vreau sa consider asta. De ce sa ma obligi pe mine sa consider asta ?!! Eu vreau sa fie o delimitare semantica si culturala clara intre cele doua tipuri de „familie”. Asta vreau eu… Dar asa cum spuneam asta nu se poate face prin legislatie… E o lupta culturala, nu juridica…
Cred ca nimeni din tara asta nu vrea sa se interzica vreun drept juridic homosexualilor… Pur si simplu oamenii nu vor sa fie „obligati” (cultural) sa considere homosexualitatea ca fiind ceva normal. Aceasta agresiune culturala ii deranjeaza pe cei 3 milioane de romani. Nu drepturile juridice ale homosexualilor. Putin le pasa celor 3 milioane de romani de drepturile alea. De altfel asta cu drepturile juridice e doar un pretext pentru comunitatea LGBT pentru a forta lumea sa-i considere normali. Sa fim seriosi… Ce drepturi le sunt incalcate ?!! Si vei vedea ca daca te apuci sa faci o lista te vei chinui sa faci o lista cu mai mult de 5. Si alea 5 se refera la situatii extrem de limitate, gen sa hotarasca pentru partener cand e in coma si alte din astea. Si asta e si singuru motiv pentru care aceste drepturi au ramas nereglementate juridic. Nu pentru ca vrea cineva sa le interzica ceva. Asa cum fals incearca comunitatea LGBT sa induca in societate. E vorba de fapt de o lupta culturala, pe care ei incearca sa o ascunda sub masca juridica. Si acum li se raspunde cu aceeasi moneda. Sub pretext juridic se duce o lupta culturala.
As incerca sa fac un fel de analogie. Eu nu vreau o societate in care sa injuri si sa vorbesti urat sa fie considerat ceva normal Nu vreau nici o sanctiune pentru cei care vorbesc urat si injura si nu vreau sa le fie incalcat nici un drept. Vreau sa aiba aceleasi drepturi ca si mine. Dar in acelasi timp eu vreau sa-mi educ copilu ca nu e bine sa injuri si sa vorbesti porcos. Si nu vreau ca societatea sa-l invete altceva. Nu vreau ca la scoala sa i se spuna ca e normal sa injuri si sa vorbesti porcos. Si vreau sa lupt pentru asta… Cum pot sa fac asta ?! Ca am hotarat ca legislativ si juridic nu prea am cum ca nu pot incalca (si nu vreau) drepturi juridice celor care le place cuvantul „pula” prea mult. Eu vreau doar ca in legislatia noastra un astfel de om sa nu fie numit „educat”. Pentru ca asta ar induce in societate o alta definitie culturala a cuvantului. Definitie cu care eu nu sunt de acord. In opinia mea, „educat” nu inseamna un om care din 4 cuvinte spuse, 3 is „cucu si pupaza”. Iar o lege care spune ca „Acesti oameni educati au dreptul sa…” ma deranjeaza pentru ca induce in societate ideea ca acei oameni is educati. Nu ma deranjeaza drepturile care li se dau prin acea lege… Ma deranjeaza ca sunt numiti „oameni educati”… Iar in cultura mea „oameni educati” inseamna altceva. Si vreau sa pastrez asta si sa-mi educ si copilul cu aceeasi definitie a omului „educat”. Daca in lege ar spune ca „Acesti oameni PogoPogo au dreptul sa…” n-as avea nimic de comentat.
Intelegeti acuma pozitia celor 3 milioane de romani ?! Ca sa nu mai spuneti ca vor sa interzica drepturi cuiva… Ma doare la palarie de drepturile lor de a se mosteni si ce mai vor ei… Nu ma deranjeaza cu nimic ca se mostenesc si nu ma impiedica cu nimic ce drepturi le recunoaste statul… Dar cand incerci sa induci cultural in societate faptul ca e normala homosexualitatea sau ca ce formeaza ei se cheama „familie” atunci ma deranjeaza. Asta e de fapt ceea ce vor cei 3 milioane de romani. Daca comunitatea LGBT cere drepturi juridice fara a pretinde sa fie considerati normali atunci nimeni nu ar mai avea nimic de obiectat. Dar nici pe ei nu-i doare atat de mult de drepturile alea juridice. De fapt ei tanjesc dupa dreptul cultural de a fi considerati normali d.p.d.v cultural, nu juridic.
E drept ca si solutia asta cu stipularea legislativa e degeaba… Eu sunt sceptic… Lupta asta culturala nu mai poate fi castigata… Vom trai intr-o lume in care homosexualitatea va fi considerata ceva normal, ba chiar va veni o perioada cand va fi considerata cool… Daca nu deja au venit vremurile alea… Vor veni vremuri in care copii nostri vor fi invatati la scoala ca ei nu sunt baietei si fetite si ca sunt ce vor ei atunci cand se vor hotara ce vor sa fie.
Eu m-am resemnat ca mai poate exista „mantuire colectiva”. Pentru mine e clar ca solutia e doar individuala. Ne vom educa copii ca pe vremuri… Una li se spunea acasa si alta li se spunea la scoala si in societate… Doar ca acum nu prea vom mai avea Europa Libera sau Vocea Americii sa ne confirme educatia de acasa. Dar asta e singura forma de rezistenta ce o mai putem aplica. Sa ne educam copii underground si pe ascuns…
Eu vreau sa-mi invat copilu ca homosexualitatea e un pacat. Am dreptul asta ?! Deocamdata il am… Dar in curand nu voi mai avea… De ce ?! Pentru ca o societatea in care la nivel cultural homosexualitatea este considerata normala inevitiabil va considera ilegal sa-ti inveti copilul altceva. Va impune sanctiuni si te va trage la raspundere daca iti inveti copilu altceva. Asta-i sperie pe cei 3 milioane de romani si pentru asta lupta ei… Iar un mare intelectual ca actorul in cauza ar trebui sa inteleaga asta… Nu sa ii intrebe bazaconii pe cei 3 milioane de romani. Nu le pasa romanilor nici cat negru sub unghie daca au dreptul sa se mosteneasca sau nu doi necunoscuti. Nu asta e problema celor 3 milioane de romani. Si un intelectual adevarat ar trebui sa inteleaga care e adevarata problema. Si cum actorul in cauza este cu adevarat un intelectual autentic e clar ca si el intelege exact care e problema. Dar alege sa se faca ca nu intelege de dragul atentiei si egoului. Ca e la moda acu sa te dai mare luptator LGBT.. Iti deschide multe usi…
ApreciazăApreciază
Gheorghe, Paul 222 a spus mai bine decat mine ce vroiam sa spun. In privinta aspectului religios si moral al problemei lucrurile sunt clare, nu e nevoi de completari fiindca exista in Biblie tot ce trebuie sa stim. Nu am vorbit despre toleranta ci despre lucrurile care tin de apucaturile omului. Singura persoana pe care o poate schimba un om este el insusi, eventual ii mai influenteaza pe apropriatii sai. Pe vremea raposatului, era o infractiune sa fii gay. Asta nu a fost o piedica, singura diferenta era ca nu se vorbea pe fata. Dar acum,acesti oameni vin in fata societatii pretinzand ca daca spui ca nu esti de acord cu ceea ce fac, le incalci drepturile. Nu i-ai fortat fizic sa faca ori nu ceva ( pt ca in acest moment am vorbi de privare de libertate, viol etc) doar ai exprimat opinia ta care are la baza convingerile personale. Ei sustin ca, in numele drepturilor lor constitutionale pot sa spuna si sa faca ce vor atata timp cat nu incalca legea. Cand tu spui ca nu esti de acord cu ceea ce fac le-ai incalcat drepturile implicit legea. Singurul drept pe care vor sa ti-l recunoasca este acela de a fi de acord cu ei.
Si daca e sa vorbim despre modul de viata al crestinului numarul curvarilor si al celor care comit adulter e mult mai mare decat al minoritarilor veseli. Numarul copiilor care nu apar din cauza de relatii unisex e net inferior numarului de avorturi. Nu stiu, de ce ar trebui sa consideram o minoritate vocala cea mai mare din problemele noastre. Ei sunt, dintr-un anumit punct de vedere precum adolescentii care vor sa faca ce le trece prin cap, in ciuda tuturor, fara ca mama si tata sa le spuna ceva, eventual sa iasa in evidenta cu o frizura iesita din comun ( care de cele mai multe ori il face sa arate aiurea dar nu sunt dispusi sa admita asa ceva ). Ce optiuni ai in cazul asta? Le rupi oasele, le explici frumos sperand ca au suficienta minte sa priceapa sau ii lasi in voia lor.
ApreciazăApreciază
Paul222
HRISTOS S-A INALTAT!
Frate, iertare, dar nu mai stiu ce ai zis, cui dintre noi si cand, asa ca te mai intreb o data, caci mi-am amintit de tine: ne mai poti ajuta cu portalul?
ApreciazăApreciază