Saccsiv – Weblog

Teolog Mihai-Silviu Chirila: Cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto

Posted in CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR, ECUMENISM, EREZIE, MIHAI SILVIU CHIRILA by saccsiv on Mai 21, 2017

Lesbiana Karen Oliveto, episcop al United Methodist Church:

United Methodist Church este membra a Consiliului Mondial al Bisericilor:

https://www.oikoumene.org/en/member-churches

Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta

de teolog Mihai-Silviu Chirilă

Argument

După sinodul din Creta, apărătorii “mărturisirii ortodoxe” pe care această adunare ar fi făcut-o lumii întregi au încercat să demonstreze că nu există niciun motiv pentru care sinodul să fie considerat eretic, că acolo s-au luat unele decizii controversate, dar nu atât de grave încât să nu poată fi corectate la un alt sinod de aceeaşi factură cu cel din Kolimbari. S-a făcut chiar şi o analogie cu sinodul al II-lea ecumenic, ignorându-se faptul că acela nu a corectat erori grave pe care primul sinod le-ar fi săvârşit, ci doar a dezvoltat doctrinele corecte ale primului sinod, pe care le-a și întărit prin primul canon.

Cele mai multe argumente s-au formulat în jurul expresiei din articolul 6 al documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine“admite denumirea istorică de biserici şi confesiuni eterodoxe”1., criticată în mod vehement de către cei ce se opun sinodului cretan.

Unele argumente prosinodale au încercat să acrediteze ideea că şi alte documente oficiale ale Bisericii (documentele sinodului din 1484 din Constantinopol, enciclica patriarhala din 1848) ar conţine referiri la o oarecare bisericitate acordată romano-catolicilor, sau că foarte mulţi teologi contemporani folosesc această formulare. Această argumentare ignoră câteva aspecte:

  1. Documentul sinodului din secolul al XV-lea este unul prin care Biserica Ortodoxă rupe legătura artificială creată cu Roma prin sinodul necanonic de la Ferrara Florenţa. Desfășurat într-un context dominat de supremația turcească asupra spațiului ortodox și de instabilitatea patriarhilor pe tronul Marii Biserici din Constantinopol, a căror numire și mazilire depindea de jocurile de la curtea turcească, sinodul din 1484 a discutat printre altele modalitatea de reprimire la Ortodoxie a celor care au trăit în teritoriile dominate de latini și au acceptat supremația latină propovăduită de către sinodul de la Ferrara. Din relatările documentelor păstrate și ale istoricilor, sinodul s-a referit în primul rând la grecii care au acceptat supremația catolică în teritoriile conduse de latini, decizia reprimirii lor doar prin mirungere nu a însemnat acceptarea botezului catolic sau recunoașterea bisericității papistașe, iar decizia s-a luat la capătul unei dispute teologice, în care a existat și o părere contrară acesteia2. În decizia luată la 1484 trebuie ținut seama de toate aspectele: influența latină, influența stăpânirii otomane, jocurile politice, opiniile teologice personale ale celor implicați în proces, natura convertiților cărora li se aplica mirungerea (cei mai mulți, greci care doreau să revină la Biserica mamă odată cu ieșirea de sub supremația politică latină). Această dispută teologică legată de botezul ereticilor convertiți a fost tranșată de cătreOrosul din 1755, în care s-a decis că toți cei ce vin la Ortodoxie de la eretici trebuie rebotezați3Orosul a fost puternic contestat de către trimișii papali și de către unii mitropoliți iluminiști și a contribuit la mazilirea patriarhului care l-a promulgat, ceea ce indică atmosfera politică în care s-au luat aceste decizii.
  2. Documentul patriarhal din secolul al XIX-lea descrie papismul printr-o analogie cu arianismul antic, prevestindu-i că nu va birui până la sfârșit4. Ea considerăfilioque erezie și alte învățături papiste inovații, pe misionarii papistași îi numește “traficanți de suflete”. În text, referirea la “Biserica catolică” are în vedere Biserica sobornicească, iar nu erezia papistașă, iar prevederea despre intrarea inovațiilor în “Biserica Apusului” se referă la Biserica Apusului dinainte de schisma din 1054, când Apusul era în comuniune cu Biserica lui Hristos. Despre supremația canonică a Romei, enciclica spune că ea a existat cât timp scaunul Romei „s-a condus curat după dogmele Sfinților Părinți, alăturându-se regulii infailibile a Sfintei Scripturi și a sfintelor Sinoade”, dar după alunecarea în erezie “acest primat a decăzut de la un scaun frățesc și privilegiat ierarhic la supremație”5.
  3. Chiar dacă ar fi adevărat că acele documente s-ar referi la papistăşism cu termenul “Biserică”, chiar dacă ar fi adevărat că la momentul respectiv papistăşismul ar fi avut unele trăsături bisericeşti, căderile sale uriaşe de după jumătatea secolului al XIX-lea, când Conciliile I şi II Vatican au proclamat supremaţia şi statutul cvasidivin al papei şi alte doctrine eretice, au făcut ca orice referire la o situaţie din trecut să nu mai aibă nicio valoare în prezent, întrucât este în natura unei erezii să se îndepărteze, odată cu trecerea timpului, cât mai mult de adevărul credinţei ortodoxe.

În abordarea acestui aspect, apărătorii sinodului din Creta s-au lovit şi de următoarea situaţie paradoxală: pe de o parte, încearcă să demonstreze că în Creta s-a urmat o linie mai veche ortodoxă, care recunoaşte oarecum un fel de bisericitate papistăşismului şi chiar protestantismului, iar pe de altă parte, se afirmă răspicat că sinodul nu a recunoscut în niciun fel că acele comunităţi sunt “biserici”, ci doar a făcut un “act de curtoazie” acceptând realitatea că ele însele se numesc aşa.

S-a construit chiar şi argumentarea potrivit căreia simplul fapt că li s-a recunoscut denumirea nu înseamnă nimic, deoarece nu înseamnă că s-a şi afirmat că ele ar fi „biserici”, de ca şi când ar fi posibil să recunoşti denumirea unui lucru, negând însă motivele care fac ca acel lucru să aibă denumirea respectivă.

Singura piatră de poticnire a tuturor celor ce s-au poziţionat în favoarea sinodului din Creta a fost realitatea că în articolul 19 al documentului despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine s-a acceptat Declaraţia de la Toronto, ale cărei premise eclesiologice au fost considerate de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Cele mai multe opinii ale apologeţilor sinodului converg asupra ideii că cu acea ocazie nu s-au acceptat decât premisele eclesiologice citate în text, fără a se putea explica însă:

  1. cum se face că formularea din text foloseşte un plural nederminat, care lasă să se înţeleagă că toate premisele eclesiologice ale acelui document sunt acceptabile şi vitale?
  2. de ce s-au selectat patru opinii favorabile dintr-un text care, în ansamblu, este cu desăvârşire eretic?
  3. de ce nu s-a specificat că Bisericile Ortodoxe consideră restul premiselor din Declaraţieeretice şi le condamnă?

În acest studiu, ne propunem să demonstrăm că cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acceptarea de către acesta a Declaraţiei de la Toronto. Toate deciziile pe care sinodul le-a cuprins în documentul Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt în duhul acestei declaraţii eretice ecumeniste şi trebuie înţelese prin prisma acesteia.

Ce este Declaraţia de la Toronto?

În anul 1950, la doi ani după prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, Comitetul Central al CMB a elaborat o declaraţie, intrată în istorie sub denumirea de Declaraţia de la Toronto. Alături de Constituţia CMB, Declaraţia de la Toronto este considerată unul dintre pilonii mişcării ecumeniste, fiind numită uneori chiar “Magna Charta” a CMB.

Declaraţia de la Toronto a fost elaborată de către secretarul CMB Willem Visser’t Hooft, împreună cu colegul său Oliver Tomkins6, şi este rodul unei consultări prealabile cu teologii romano-catolici7 şi cu unii teologi ortodocşi, printre care o contribuţie a avut-o protopresbiterul George Florovski. Scopul acestei declaraţii a fost elaborarea unei concepţii despre ceea ce reprezintă şi ce nu este Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideea de la care a pornit această declaraţie a fost crearea unui spaţiu care să ţină seama de diversitatea existentă în spaţiul creştin, inclusiv de cea eclesiologică şi dogmatică. Aşa cum afirmă ecumenistul rus Vitali Borovoy, Declaraţia este cea care a creat un spaţiu al diversităţii eclesiologice8.

În forma în care a fost aprobată, Declaraţia de la Toronto încearcă să traseze unele principii generale referitoare la modul în care trebuie să funcţioneze CMB şi să se raporteze la “bisericile” membre, dar conţine şi câteva principii fundamentale cu privire la ceea ce este Biserica din punct de vedere ecumenist. În acest document, atrage atenţia limbajul ambivalent, oarecum schizofrenic, care însoţeşte în general orice document ecumenist.

Declaraţia de la Toronto are patru părţi: o introducere, care o leagă de rezoluţia privitoare la “autoritatea Bisericii”, adoptată de către Adunarea de la Amsterdam; un argument în favoarea necesităţii unei clarificări a statutului CMB; o parte în care se defineşte ce nu este CMB, şi o parte finală în care se defineşte ce anume este CMB şi mai ales ce anume este Biserica din perspectiva CMB.

Ceea ce interesează pentru scopul studiului nostru este faptul că ecumeniștii au considerat, în numele Bisericii Ortodoxe, şi consideră şi în zilele noastre, prin deciziile de la sinodul din Creta, Declaraţia de la Toronto ca esenţială pentru participarea ortodoxă la CMB.

Motivul unei asemenea atitudini este acela că în ceea ce teologii numesc “limbajul negativ” al documentului, adică secţiunea care postulează ce nu este CMB, se regăsesc câteva principii pe care ortodocşii participanţi la dialogul ecumenist le consideră suficiente pentru a le garanta participarea Bisericii Ortodoxe la acest dialog fără a fi obligată să facă concesii în privinţa eclesiologiei ortodoxe. Unii teologi protestanţi participanţi la dialogul ecumenist au şi acuzat Declaraţia că, prin postularea acestei neutralităţi a CMB, se face o concesie prea mare ortodocşilor, reducând rolul CMB la acela al unui simplu forum de discuţii9, iar în mod practic, neutralitatea eclesiologică nu a fost niciodată respectată cu adevărat.

„Limbajul negativ”

Principalele prevederi ale Declaraţiei10 referitoare la ce nu este CMB, citate în linii mari şi în art. 19 al documentului sinodal din Creta, Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sunt:

  1. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este şi nu trebuie să devină vreodată o superbiserică (premisa III.1).
  2. Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia uniuni între biserici, care pot fi făcute doar de către bisericile însele, din proprie iniţiativă, ci să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii (premisa III.2).
  3. Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze cu vreo concepţie anume despre Biserică (premisa III.3).
  4. Apartenenţa la Consiliul Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică îşi relativizează propria concepţie despre Biserică (premisa III.4).
  5. Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică acceptarea unei anumite doctrine cu privire la natura Bisericii (premisa III.5).
  6. Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (premisa IV.4).

Toate aceste principii enunţate de către Declaraţie li s-au părut teologilor ortodocşi participanţi la dialogul ecumenist o garanţie puternică pentru a deveni membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor sau pentru a rămâne implicaţi în acest demers, în ciuda faptului că restul documentului conţine viziuni eclesiologice contrare eclesiologiei ortodoxe şi, prin aceasta, sunt contrazise pretenţiile de neutralitate ale CMB din punct de vedere eclesiologic.

Vom analiza în continuare aceste principii eclesiologice invocate în Creta şi vom demonstra că, chiar dacă am face abstracţie de restul documentului eretic de la Toronto, acestea au un conţinut eretic şi, prin contradicţia în termeni pe care o cuprind în enunţarea lor, reprezintă o himeră, nicidecum o garanţie solidă a unui anumit comportament în cadrul CMB.

“CMB nu este şi nu va fi superbiserică” (Premisa III.1)

Cea mai atractivă promisiune pentru teologii ortodocşi a fost premisa că CMB nu va deveni niciodată o „superbiserică” şi că, în principiu, nu va adopta niciodată caracteristici eclesiale. Nu mai târziu de anul 1961, cu prilejul aprobării Declaraţiei de la Toronto de către Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, într-un document numit Raportul cu privire la unitate, în articolul 49, se spune că “Suntem în stare cel puţin să spunem că Consiliul Mondial nu este ceva cu totul diferit de bisericile membre. El reprezintă bisericile aflate în sinod continuu11 (s.n.). Cu alte cuvinte, CMB nu se constituie într-o “superbiserică”, ci în organul suprem deliberativ al “bisericii” de tip ecumenist, sinodul permanent al acesteia. Ideea este întărită de blasfemia de la sfârşitul paragrafului invocat, în care se spune: “Mulţi creştini sunt acum conştienţi de faptul că Consiliul este, într-o manieră nouă şi fără precedent, un instrument al Duhului Sfânt, prin care se pune în practică voia lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică şi, prin Biserică, întregii lumi”.

Cum din perspectivă ortodoxă conducerea sinodală a Bisericii este cea ce dă măsura catolicităţii (sobornicităţii) acesteia, prin acceptarea acestui punct de vedere ca promisiune că CMB nu va deveni superbiserică, s-a acceptat ideea „sobornicităţii” CMB ca for conducător al “Bisericii lui Hristos”, aşa cum o formulează declaraţia de la New Delhi. Dacă facem o analogie cu modul sinodal de conducere a Bisericii Ortodoxe universale, în care fiecare Biserică locală este un membru cu drepturi depline ce decurg din deplinătatea harului şi ortodoxia credinţei, putem spune că CMB concepe toate membrele participante la acest “sinod continuu” ca “biserici depline”, aflate într-o stare deplină de har. Altminteri, cum ar putea participa împreună la acest “sinod prin care vorbeşte Duhul Sfânt”? O aplicaţie practică a teoriei ramurilor.

Teoria “unităţii pierdute a Bisericii” (Premisa III.2)

Cea de-a doua premisă formulează scopul asumat al CMB, de a pune “bisericile” într-un contact viu şi a promova studierea şi discutarea problemelor referitoare la unitatea Bisericii. Este evident că „Biserica” despre care vorbeşte premisa CMB nu este Biserica Ortodoxă, ci ceea ce documentul numeşte “adevărata Biserică a lui Hristos”, “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”. De aici rezultă că Biserica Ortodoxă şi-a asumat, printr-o decizie eretică a unui sinod panortodox, să participe la realizarea unităţii altei “Biserici” decât cea ortodoxă, ceea ce contravine scopului şi misiunii Bisericii noastre.

Atunci când sunt întrebaţi, ecumeniştii ortodocşi răspund lacunar că scopul prezenţei Bisericii noastre pe această platformă eretică de dialog religios este “să mărturisească”. Decizia din 26 octombrie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune că “marele şi sfântul sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Premisa III.2 a Declaraţiei stipulează însă că “scopul CMB este… să pună Bisericile într-un contact viu una cu alta şi să promoveze studierea şi discutarea chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”. Se vorbeşte despre un contact viu între “biserici”, adică despre o relaţie eclesială cât se poate de reală între ortodocşi şi eretici, cu scopul realizării unităţii Bisericii.

Nicăieri în istoria Bisericii Ortodoxe nu se vorbeşte despre realizarea unui contact viu între Biserica lui Hristos şi erezii. Un contact viu presupune două entităţi vii, ceea ce la rândul său presupune recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a unei anumite bisericităţi a partenerilor de dialog.

Nu putem înţelege conceptul ecumenist de “studiere şi discutare a chestiunilor referitoare la unitatea Bisericii”, dacă nu-l punem în legătură şi cu alte premise ale Declaraţiei, care ne indică concepţia CMB despre “Biserica lui Hristos”, pe de o parte, şi “bisericile membre”, pe de altă parte.

Astfel, subscriind scopului CMB de “a studia şi discuta chestiunile referitoare la unitatea Bisericii”, sinodul din Creta acceptă implicit că “bisericile membre ale Consiliului cred că conversaţia, cooperarea şi mărturisirea comună a bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul Divin al Trupului” (premisa IV.1). Această premisă postulează faptul că Hristos este Capul tuturor denominaţiunilor care se revendică de la creştinism, care, la rândul lor, ar fi părţi ale Trupului al Cărui Cap este Hristos. Declaraţia sprijină această idee eretică chiar pe o formulare a unei delegaţii ortodoxe la întâlnirea ecumenistă de la Edinburgh, din 1937, în care s-a spus: “în ciuda tuturor diferenţelor existente între noi, Domnul şi Stăpânul nostru comun este Unul – Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai apropiată pentru edificarea Trupului lui Hristos”.Ideea că Hristos este Capul tuturor ereziilor este o blasfemie pe care participanţii ortodocşi la dialogul ecumenist o trec cu vederea, sau, mai grav, unii dintre ei chiar o cred.

Din această idee eretică se pot naşte toate celelalte concepţii ecumeniste despre natura Bisericii, deoarece, dacă acceptăm că Hristos este Capul tuturor comunităţilor creştine, atunci toate sunt membre risipite ale aceluiaşi Trup. Or, în realitate, Hristos este doar Capul Bisericii Ortodoxe, toate celelalte erezii fiind tăiate de la Trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Premisa IV.1 spune, în comentariul său, că “nicio relaţie dintre bisericile membre nu poate avea substanţă sau să promită ceva, dacă nu porneşte de la supunerea comună a bisericilor Capului Care este Hristos în Biserică”. Ideea că Hristos este Capul tuturor “bisericilor” le-ar obliga pe acestea “să intre într-o relaţie reală şi apropiată unele cu altele”. Deşi lasă să se înţeleagă că participarea la dialogurile ecumeniste este o chestiune strict de mărturisire, ecumeniştii ortodocşi acceptă să participe la o “relaţie reală şi apropiată” cu ereziile, pe care le consideră parte a Bisericii lui Hristos. Scopul CMB rămâne realizarea unităţii vizibile a Bisericii prin armonizarea “diferenţelor” existente între cei ce “se supun Capului Hristos”.

O altă premisă, aparent corectă, este: “bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2). Premisa este aparent corectă, deoarece, în sine este adevărată: Biserica lui Hristos este într-adevăr una. Mărturia Noului Testament este însă întărită şi de către Sfânta Tradiţie a Bisericii, mai ales de către scrierile apologetic și canonice, care delimitează foarte clar granița dintre Biserică și erezie. Despre Sfânta Tradiție, într-o manieră ce aduce aminte de sola Scriptura, premisa nu spune nimic. Explicaţia acestei premise vorbeşte despre discrepanţa dintre afirmaţia noutestamentară că Biserica este Una şi realitatea că “există atât de multe biserici care pretind că sunt biserici ale lui Hristos, dar nu trăiesc în unitate una cu cealaltă”.

În realitate, însă, Biserica este Una, aşa cum o descrie Noul Testament şi o mărturiseşte Crezul niceo-constantinopolitan, şi ea este doar Biserica Ortodoxă, iar în afara ei nu există decât erezii şi schisme. Nu se poate vorbi despre faptul că ar exista mai multe “biserici” care pretind că sunt “biserici ale lui Hristos”, nici despre „o simplă datorie creştină de a face totul pentru manifestarea Bisericii în unicitatea sa”, despre care vorbeşte explicaţia premisei, în sensul în care Biserica lui Hristos să cuprindă şi ereziile şi schismele aflate în afara ei.

Nu în ultimul rând, pentru a înţelege cum doreşte CMB să îşi îndeplinească scopul de studiere şi discutare a chestiunilor ce ţin de unitatea Bisericii trebuie să ţinem seama de o premisă extrem de controversată: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să intre într-o conversaţie foarte serioasă, cu speranţa că acele elemente ale adevărului le vor conduce la recunoaşterea întregului adevăr şi la unitatea bazată pe adevărul deplin” (premisa IV.5).

Această premisă, inspirată din teologia protestantă a “semnelor care indică unitatea Bisericii”, consideră că aceste elemente sunt: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, în afara Bisericii nu poate exista predicare a Cuvântului, deoarece ereziile au apărut în istorie tocmai ca urmare a predicării altor învăţături decât Cuvântul de viaţă dătător. Învăţătura Sfintelor Scripturi, în Biserica Ortodoxă, se face în lumina Sfintei Tradiţii, adică a cugetării patristice, nu în baza unor “revelaţii” personale, aşa cum se întâmplă în lumea protestantă, de exemplu. Canoanele 45 şi 46 apostolice, dar şi multe altele, ne dau de înţeles că în afara Bisericii Ortodoxe nu se poate vorbi de nicio administrare a Tainelor, deoarece Tainele transmit Harul divin necesar pentru mântuire, iar ereziile şi schismele sunt rupte de harul divin. În plus, concepţia catolică sau protestantă despre natura creată a harul face ca “sacramentele” pe care acestea le practică să transmită altceva decât harul dumnezeiesc.

Ideea că adevărul revelat este dispersat în diferitele confesiuni autointitulate creştine este străină Bisericii Ortodoxe, care este depozitara întregului adevăr revelat, aşa cum L-a lăsat Mântuitorul, l-au propovăduit apostolii şi, după ei, până în zilele noastre, Biserica. “Adevărul deplin” nu se poate recunoaşte prin punerea în comun a “adevărurilor confesionale”, ci prin eliminarea din Revelaţia divină a tuturor invenţiilor omeneşti pe care erezia şi schisma le-au adus în viaţa celor ce s-au despărţit de Ortodoxie.

Premisa IV.6: “Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte ca ele să facă lumii în numele Său”, postulează nici mai mult nici mai puţin decât împreună-mărturisirea lui Hristos în faţa lumii de către Biserica Ortodoxă şi erezii şi schisme. Explicarea premisei vorbeşte din nou despre “Domnul comun”, dar şi despre “o mărturisire comună” în faţa lumii. Deşi nu este întotdeauna posibil ca “bisericile” să dea mărturie comună, ne spune Declaraţia, atunci când ele se întâlnesc, “bisericile pot accepta cu recunoştinţă [să dea mărturie comună], ca dar binevoitor al lui Dumnezeu, că, în ciuda dezbinării dintre ele, El le-a învrednicit să dea una şi aceeaşi mărturie”.

O altă premisă, în relație direct cu cele anterioare, este premisa V.8, “Bisericile membre intră într-o relație spirituală prin care încearcă să învețe una de la alta și să-și acorde ajutor reciproc, pentru ca Trupul lui Hristos să fie clădit și viața bisericească să fie înnoită”. Premise conține câteva idei periculoase pentru eclesiologia ortodoxă: se reafirmă faptul că Ortodoxia intră într-o relație spirituală cu ereziile; se afirmă că în cadrul acestei “relații spirituale” Biserica Ortodoxă învață de la erezii; se afirmă blasfemia că Trupul lui Hristos se construiește în cadrul relației dintre Ortodoxie și erezii; se propovăduiește ideea unui aggiornamento al vieții bisericești. Despre acest lucru se vorbește și în premisa anterioară. Ambele conțin ideea cooperării pe anumite aspecte ale vieții bisericești, care sunt supuse evoluției și schimbării, în special în chestiuni practice, pe probleme cu care se confruntă toate comunitățile creștine. Pericolul acestei premise constă în postularea unei cooperări practice între ortodocși și eretici, cu efecte catastrofale asupra conștiinței dogmatice ortodoxe.

Consiliul Mondial al Bisericilor are două ramuri: una “teologică”, numită Credință și Constituție, elogiată de documentul de la sinodul din Creta, și una “diaconală”, Viață și Acțiune. Comisia teologică este însărcinată cu conceperea documentelor teologice ecumeniste menite să “clădească Trupul lui Hristos” din punct de vedere teologic, pe când Viață și Acțiune este însărcinată cu tocirea conștiinței confesionale, prin cooptarea ortodocșilor și ereticilor în proiecte comune, așa cum postulează și documentele sinodului din Creta, pe teme sociale, economice, ecologice. Partea practică a CMB a reușit până acum mult mai mult decât partea teologică, creând, cel puțin la nivelul mentalului ortodox, impresia că colaborarea cu ereticii nu prezintă nicio problemă de ordin canonic și că divergențele de ordin dogmatic sunt simple speculații teologice, neesențiale pentru o bună colaborare cu ereticii și pentru realizarea mult doritei “unități a Bisericii”.

CMB este creat după modelul Uniunii Europene, de către aceiași strategi care au conceput și uniunea. Deznaționalizarea popoarelor europene nu s-a produs prin intermediul unor mari filosofii și idealuri comune, ci prin deschiderea granițelor țărilor bogate pentru țările sărace și prin crearea iluziei unei “vieți mai bune” pentru cei nevoiași. Același model este aplicat și la nivel religios de către CMB.

“Neutralitatea eclesiologică” (premisa III.3)

Premisa III.3: “Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să se bazeze pe o anumită concepţie despre Biserică” este contrazisă de textul Declaraţiei înseşi. Documentul de la Toronto este structurat pe două teme: ce este şi ce nu este CMB şi ce este “Biserica lui Hristos” pe care încearcă CMB să o realizeze. Este adevărat că, la nivel declarativ, CMB îşi proclamă o neutralitate eclesiologică, dar este de la sine înţeles că o platformă de dialog care îşi propune unitatea Bisericii trebuie să aibă o idee despre această Biserică. Altminteri, cum să realizeze această unitate?

Declaraţia de la Toronto abundă în afirmaţii eclesiologice, cele mai multe dintre ele presupuse a fi comune majorităţii protestante a membrelor Consiliului. Ce altceva decât principii eclesiologice sunt afirmaţiile: “recunoaşterea comună a faptului căHristos este Capul divin al Bisericii” (premisa IV.1); “bisericile membre cred… că Biserica lui Hristos este una” (premisa IV.2); “Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propria biserică” (IV.3); “Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (premisa IV.5)?

În ciuda faptului că îşi propune o neutralitate eclesiologică, de fapt CMB îşi întemeiază premisele sale pe cele mai cunoscute concepţii eclesiologice protestante: teoria ramurilor, teoria baptismală, teoria semnelor, teoria tradiţiilor, teoria “bisericilor nedepline”.

“Unitatea în varietate a expresiei evanghelice” (premisele III.4, III.5)

Premisele III.4 şi III.5 postulează că nicio “biserică” membră a CMB nu trebuie să îşi relativizeze propria doctrină eclesiologică şi că apartenenţa la Consiliul Mondial nu presupune acceptarea unei anumite eclesiologii. Dacă ar fi reale, aceste două premise ar invalida, aparent, scopul final pe care şi l-a propus CMB, realizarea unirii tuturor în „Biserica lui Hristos” care să dea mărturie comună despre Hristos lumii. În plus, dacă niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să-şi relativizeze propria eclesiologie, atunci mărturisirea ortodoxă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească nu are nicio şansă ca la un moment dat să devină doctrină oficială a întregii creştinătăţi, condiţie sine qua non pentru realizarea acelei mult visate unităţi creştine, după cum recunoaşte unul dintre adepţii acestei mişcări, profesorul John Meyendorff12. Întrebarea se pune: care mai este atunci scopul participării ortodoxe la CMB? Iar întrebarea cea mai gravă este: dacă acest principiu garantează păstrarea viziunii eshatologice a fiecărei participante, cum se face că Bisericile Ortodoxe participante la Creta au ales să-şi modifice propria eclesiologie, deşi nu erau obligate de nimeni să facă acest lucru?

Respectarea acestui principiu eclesiologic ar însemna din start condamnarea CMB să fie pentru totdeauna un simplu for de discuţii, o critică pe care au adresat-o mulţi dintre participanţii la acest dialog. Singura soluţie pentru acest impas ar fi acceptarea principiului protestant al considerării diferenţelor teologice dintre diferitele confesiuni ca simple tradiţii, care nu impietează în vreun fel „unitatea creştinilor”.

Acest lucru l-au observat şi teologii romano-catolici, participanţi activi la elaborareaDeclaraţiei: “Chiar dacă fiecare Biserică a putut conserva propria-i concepţie eclesiologică, cum a afirmat Declaraţia de la Toronto, din 1950, CMB s-a putut defini drept un Consiliu al Bisericilor tocmai pornind de la această convingere, că fiecare comunitate de creştini care cred poate fi recunoscută ca Biserică, chemată să se întâlnească cu altele, păstrându-şi totuşi propria identitate şi, în anumite limite, chiar propria diversitate”13. Din această perspectivă, “atitudinea pe care CMB şi-o impune este numai de reconciliere, de restabilire a plinătăţii de comuniune vizibilă, care izvorăşte din participarea la euharistia unică, nu de reducere a diversităţii, în măsura în care este vorba de o înţelegere şi dezvoltare diferite ale credinţei creştine, realizate sub acţiunea Duhului Sfânt, nu de erori”14 (s.n.).

Această analiză romano-catolică a principiului neutralităţii eclesiologice a CMB ne sugerează o comuniune (koinoniafellowship) de “biserici”, care se îndreaptă spre “plinătatea unei comuniuni vizibile care izvorăşte din participarea la euharistia unică”în condiţiile în care “fiecare comunitate de creştini… poate fi recunoscută ca Biserică” păstrându-şi propria identitate şi chiar diversitate. Participarea la euharistia unică în condiţiile diversităţii doctrinare este inacceptabilă din punctul de vedere al doctrinei ortodoxe, dar nu prezintă o problemă pentru comunităţile protestante şi chiar pentru romano-catolicism, fiind şi singura formă în care CMB poate promova realizarea “unităţii creştine” în condiţiile neutralităţii doctrinare.

Principiul a fost pus în practică, iar la Porto Alegre, în 2006, s-a statuat că diferenţele interconfesionale trebuie înţelese ca “varietăţi ale expresiei evanghelice, care îmbogăţesc viaţa comună”: “Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt de exemplu tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accesul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”15.

Ideea este prezentă şi la nivel local, în relaţiile ecumeniste dintre “bisericile” locale. Iată cum înţelege un reprezentant protestant “rugăciunea comună pentru unitatea creştinilor”din România: “În România Biserica evanghelică de Confesiune Augustană cheamă celelalte biserici şi creştini să lăsăm în urmă «lucrurile vechi» omeneşti care ne separă, să fim evanghelici, deci fideli Evangheliei lui Hristos, să ne reformăm, deci să ne reînnoim credinţa în unul Mântuitor Hristos, să ne ortodoxim, deci să fim creştini cu credinţa şi fapta dreaptă, să ne catolicizăm, deci să conştientizăm, credinţa este universală şi o împărţim cu mulţi alţii şi să fim protestanţi, unde adevărul este călcat în picioare” (s.n.)”16.

Faptul că neutralitatea eclesiologică nu a fost respectată şi nu avea cum să fie respectată, atât timp cât CMB caută “deplina unitate vizibilă a Bisericii”, reiese şi din afirmaţiile celei mai recente Adunări Generale a CMB, de la Busan, Coreea de Sud: “Credincioşi chemării noastre comune, vom căuta împreună deplina unitate vizibilă a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, când vom exprima unitatea în jurul aceleiaşi Mese a Domnului. Căutând unitatea Bisericii, ne vom deschide pentru a primi darurile tradiţiilor fiecăruia şi a oferi darurile noastre unul altuia…”17 (s.n.). Maniera de a realiza această unitate este minimalismul dogmatic, transformarea marilor derapaje teologice ale ideologiilor eretice în simple “tradiţii”, pe care membrele CMB le acceptă ca “daruri” ale “Duhului”. Potrivit celor cinci episcopi greci care au denunţat declaraţiile de la Busan, cu acea ocazie, Bisericii Ortodoxe i s-a pretins să-şi ceară iertare pentru divizarea lumii creştine: “La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Coreea de Sud, au fost formulate poziţii contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins şi Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creştină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, «multi-dogmatică»…”18.

Postularea ideii că nicio “Biserică” nu este obligată să îşi relativizeze propria eclesiologie în cadrul CMB, combinată cu statuarea obiectivului că unitatea vizibilă este singurul scop al CMB, nu puteau să producă decât această viziune a“multidogmatismului” şi “varietăţii evanghelice”.

Principiul potrivit căruia membrele CMB nu trebuie să adopte o alterare de vreun fel a viziunii eshatologice surprinde esența unității Bisericii pe care o postulează CMB:această unitate nu are la bază redescoperirea adevărului lui Hristos propovăduit de către Biserica ortodoxă lumii, ci ideea federativă de realizare a unei unități religioase după modelul “unitate în diversitate”, chiar diversitate dogmatică, în baza căruia toate formele de manifestare religioasă sunt la fel adevărate și de valabile, iar principiul acceptării reciproce ia locul necesității unității în Adevăr, obligatorie pentru mântuire.

Întrebarea ce se impune este: după ce au văzut tendinţa CMB exprimată clar la Busan, după ce de mai multe ori au fost silite să protesteze contra unor manifestări ale intercomuniunii în cadrul CMB (“liturghia de la Lima” etc.), cum este posibil ca în Creta ierarhii ortodocşi să mai fi crezut încă această promisiune perimată a neutralităţii eclesiologice şi să o fi legiferat printr-o decizie la acest nivel?

Teoria “bisericilor nedepline” (premisa IV.4)

Ultima dintre premisele pe care Bisericile Ortodoxe participante la sinodul din Creta le consideră “de importanţă capitală pentru participarea la CMB” este premisa IV.4: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile ca subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. Ultima parte a acestei premise a fost considerată de către teologii ecumenişti ortodocşi din anii 1960 suficientă pentru a-i asigura Bisericii Ortodoxe garanţia că prin participarea la mişcarea ecumenistă nu vor fi obligate să recunoască în ceilalţi participanţi “biserici în adevăratul sens al cuvântului”.

Explicaţia pe care o dă Declaraţia acestei premise eclesiologice conţine două idei eretice, pe care teologii ecumenişti ortodocşi nu par a le fi considerat prea grave. Mai întâi se spune că, în ciuda “diferenţelor doctrinare şi canonice”, membrele CMB se recunosc unele pe altele ca slujind Aceluiaşi Domn. Această idee eretică este combătută de teologia patristică, potrivit căreia nu poate exista nicio îndoială că“Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”19 în timp ce ereticii sunt înşelaţi de demoni şi li se închină acelora:“Vrăjmaşul… văzându-şi idolii lăsaţi în părăsire şi din pricina mulţimii imense de credincioşi, sălaşurile şi templele sale goale a născocit o nouă înşelătorie, ca sub Însuşi numele Lui să-i amăgească pe cei necugetaţi. A născocit ereziile şi schismele, prin care să răstoarne credinţa, să corupă adevărul, să sfâşie unitatea. Pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar şi din Biserică şi, în timp ce acestora li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi cu toate că nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina”20.

Cea de-a doua afirmaţie eretică este blasfemia că “[membrele CMB] au încrederea că ar putea fi conduse de către Duhul Sfânt pentru a-şi manifesta unitatea în Hristos”, ca urmare a armonizării diferenţelor dintre ele. Ideea că Duhul Sfânt ar conduce eforturile de apropriere între Ortodoxie şi cacodoxie pe principiile ecumeniste aleDeclaraţiei de la Toronto este oarecumva reluată şi de către articolul 18 al documentului sinodal cretan Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine: “Duhul Sfânt, Care constituie întreagă instituţia Bisericii, va plini cele cu lipsă”. Am văzut mai sus că Adunarea Generală de la New Dehli, din 1961, a definit CMB ca fiind instrumentul prin care Duhul Sfânt manifestă voia lui Dumnezeu întregii “Biserici” şi chiar lumii întregi.

La aceste idei eretice se mai adaugă şi precizarea: “aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se acceptă una pe alta ca biserici adevărate şi pure…”, ceea ce arată că premisa IV.4 este o fază tranzitorie în procesul de integrare a comunităţilor participante în ceea ce CMB numeşte “Biserica adevărată”.

Premisa IV.4 trebuie pusă în legătură directă cu premisa anterioară, IV.3, cea mai scandaloasă dintre toate, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Din acest motiv, ele caută să intre în contact viu cu cei din afara propriei comunităţi, care mărturisesc că Hristos este Domnul”. Explicaţia acestei premise reţine ideea că “toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria biserică. Ele recunosc că există membri ai bisericii extra muros [în afara zidurilor Bisericii], că aceştia aparţinaliquo modo [în mod egal] Bisericii şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam[biserică în afara bisericii]. Această recunoaştere îşi găseşte expresie în faptul că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine acceptă botezul administrat de alte biserici ca valid”.

Această idee eretică este completată de explicaţia că, în cadrul mişcării ecumeniste, fiecare “biserică” are un rol pozitiv de jucat şi o sarcină de îndeplinit: să cautecomuniunea cu toţi cei ce, deşi nu sunt membri ai aceluiaşi trup vizibil, aparţin aceluiaşi trup mistic. Teologia unităţii mistice, invizibile, este viziunea eclesiologică specific protestantă, pe care Declaraţia şi-o însuşeşte, în ciuda promisiunii din premisa III.3 că CMB nu impune nicio viziune eclesiologică.

Premisa IV.4 merită detaliată puţin, deoarece formează coloana vertebrală a demersului ecumenist şi a fost acceptată de teologii ecumenişti ortodocşi, în ciuda faptului că dintre toate participantele la CMB Ortodoxia este singura care nu împărtăşeşte această eclesiologie.

Conciliul II Vatican a adoptat principiul cunoscut în teologia romano-catolică dreptsubstitut in, care afirmă: “Biserica lui Iisus Hristos subzistă în Biserica Romano- Catolică”21. Acest concept a înlocuit afirmaţia “Biserica lui Iisus Hristos este Biserica Romano-Catolică”, lăsând loc afirmaţiei că, în afara Bisericii [Catolice] nu se află doar creştini abandonaţi, ci “elemente ale Bisericii” şi chiar “Biserici şi comunităţi, care, deşi nu sunt în comuniune deplină, aparţin de drept Bisericii Una şi sunt, pentru membrii lor, mijloace de mântuire”22. Prin această precizare terminologică, Conciliul II Vatican stabileşte “un loc concret” Bisericii lui Hristos, iar acel loc este în Biserica Romei. Biserica lui Hristos se află concret în Biserica Romei. Însă, Conciliul ia notă de “prezenţa lucrătoare” a Bisericii Unice a lui Hristos şi în celelalte Biserici şi Comunităţi eclesiale (conform enciclicei Ut una sint), chiar dacă ele nu sunt încă în comuniune cu ea.

Acest concept, pe care Conciliul II Vatican l-a adoptat ca linie de gândire eclesiologică, se numeşte în teologie “teoria bisericilor nedepline”. El a fost preluatdin gândirea teologică protestantă a lui Jean Calvin, care vorbea despre “rămăşiţe ale adevăratei Biserici”. Teoria “bisericilor nedepline” afirmă că Hristos nu refuză să se folosească şi de celelalte „biserici” ca instrumente ale mântuirii23, că în aceste comunităţi acţionează harul lui Dumnezeu, comunicat prin intermediul acestor instrumente ale mântuirii, dar eficacitatea acţiunilor harului depinde de faptul că aceste “biserici” sunt legate de Biserica Catolică, care are “deplinătatea harului şi adevărului”. Din acest punct de vedere, Biserica Catolică este singura care este“biserică deplină”, celelalte fiind nedepline, deşi “Biserica lui Hristos există, într-o formă imperfectă şi în grade diverse” şi în afara Bisericii Catolice.

În ciuda unor vederi diferite despre “locul unde se află Biserica lui Hristos”, teologiaprotestantă şi cea romano-catolică a “bisericilor nedepline” se întâlnesc în Declaraţia de la Toronto, care acceptă că membrele CMB nu trebuie să se recunoască neapărat una pe alta ca “biserici” în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, ci să admită totuşi existenţa anumitor elemente ale “Bisericii adevărate” în celelalte membre ale CMB şi faptul că Hristos este Capul tuturor acestora. De asemenea, admit că recunoaşterea reciprocă a botezului este cheia considerării existenţei Bisericii în afara Bisericii. Romano-catolicismul doreşte ca toate “bisericile surori” să revină la comuniunea cu o Biserică a Romei reînnoită şi mai catolică24, pe când viziunea ecumenistă despre ce ar trebui să fie “Biserica lui Hristos” este conturată mai mult în jurul ideii federatiste realizate printr-o uniune în diversitate dogmatică, dar nu exclude o posibilă comuniune cu Biserica Romei.

Uimeşte faptul că Bisericile Ortodoxe au acceptat această teorie a “bisericilor nedepline” şi au legiferat-o în documentul despre relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, atât prin “admiterea denumirii istorice de biserici” (care în forma presinodală a documentului era formulată “recunoaşte existenţa istorică a bisericilor”25, iar în forma finală a fost înlocuită cu o formulă edulcorată, care îşi are însă rădăcina în aceeaşi concepţie despre grade diferite de bisericititate) acordate ereziilor, din articolul 6, cât şi prin argumentarea acestei recunoaşteri cu partea a doua a premisei IV.4, pe care documentul o adaugă formei presinodale a documentului, în care nu era citată. Distincţia operată de articolul 6 între “biserici” şi “confesiuni” (care nu există în documentele ecumeniste, deoarece acolo operează și teoria ramurilor) denotă faptul că documentul consideră unele erezii mai vrednice de a se numi “biserici”, pe când pe altele nu (diversele erezii se numesc invariabil “biserici”, aşa că această distincţie reflectă o perspectivă a participanţilor ecumenişti din Creta asupra tabloului confesional). Sau, ca să folosim terminologia articolului 4 din documentul despre relaţiile cu lumea creştină, Biserica “a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea”, dintre care unii sunt “mai aproape”, iar alţii sunt “mai departe”, exact aşa cum postulează teoria “bisericilor nedepline”, străină cugetării patristice, pentru care toate ereziile sunt în afara Bisericii, nu mai aproape sau mai departe.

Mitropolitul Serafim de Kithireon i-a scris o scrisoare Patriarhului Georgiei, în care a făcut o analiză din care se degajă ideea că Mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului încearcă să impună teoria “bisericilor nedepline” în spaţiul ortodox, raportându-le pe acestea la Biserica Ortodoxă26. Din această perspectivă, s-ar putea înţelege uşurinţa cu care li s-a conferit ereziilor un statut “sociologic”27 de “biserici”.Chiar şi afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească primeşte un nou conţinut, deoarece, după logica folosită de romano-catolicism, ea nu împiedică cu nimic coexistenţa Bisericii Ortodoxe cu celelalte “biserici”.

Raportarea “bisericilor nedepline” la Biserica Ortodoxă nu este mai puţin eretică decât cea la romano-catolicism, întrucât, din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, în afara Bisericii Ortodoxe există doar erezii şi schisme. Chiar dacă se porneşte de la adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Biserică deplină, sau chiar de la ideea formulată după modelul catolic că “Biserica lui Hristos subzistă în Biserica Ortodoxă”, nu se poate admite că există Biserică în afara Bisericii. Din punctul de vedere al realităţii eclesiologice romano-catolice sau protestante ideea că există “Biserică în afara Bisericii”, susţinută de aceştia, este mai mult o autorecunoaştere instinctivă a caracterului noneclesial al acestor comunităţi, iar o formulare mai corectă pentru ele ar fi fost că Biserica [Ortodoxă] a lui Hristos există cu totul în afara “bisericilor” lor. Ortodoxia însă nu îşi poate permite asemenea concepte, care contravin Sfintelor Canoane şi cugetării Sfinţilor Părinţi.

Un aspect important al acestei teorii a “bisericilor nedepline” şi al ideii că există “biserică în afara Bisericii” este recunoaşterea validităţii botezului administrat de alte “biserici”. Teoria “bisericilor nedepline” şi “teoria ramurilor” depind în mare măsură de altă teorie eretică, “teoria baptismală”, promovată în spaţiul ortodox de Mitropolitul Ioannis Zizioulas şi de către protopresbiterul George Florovski, cel din urmă fiind un “consultant” participant la redactarea Declaraţiei de la Toronto. Potrivit acestei teorii, Biserica lui Hristos se întinde peste tot unde există un botez administrat. Limitele Bisericii lui Hristos sunt limitele botezului. Mai precis, în afara Bisericii sunt doar cei ce nu au primit niciun fel de botez. Ideea pune pe acelaşi palier Botezul ortodox cu botezul administrat de comunităţile eretice.

Până de curând, Biserica Ortodoxă a practicat o anumită iconomie cu privire la recunoaşterea Botezului săvârşit de către eretici, care ţinea cont şi de forma corectă a Botezului administrat şi mai ales de necesitatea mântuirii celui care vine la Botez. Ca regulă însă, urmând Sfintelor Canoane, Biserica nu a recunoscut botezul ereticilor. O mărturie în acest sens este şi Orosul Patriarhilor Bisericii Ortodoxe, din 1775, care stipulează că doar Botezul ortodox este valid, celelalte nefiind făcute după porunca evanghelică a Domnului şi după prevederile canonice în domeniu28.

De când Bisericile Ortodoxe practică ecumenismul însă, iconomia a devenit regulă, iar botezul săvârşit în ereziile sau schismele care rostesc formula baptismală “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este recunoscut, deşi acele erezii au de regulă o concepţie greşită despre Sfânta Treime.

Într-o notă a Părintelui Profesor Ioan N. Floca la canonul 68 apostolic, canonistul român afirmă “cu privire la schismatici însă şi în speţă la romano-catolici şi la cei ce aparţin Bisericilor eterodoxe din răsărit, practica bisericească a stabilit ca şi botezul şi hirotonia acestora să fie recunoscute ca valide”29 (s.n.).

Din acest citat vedem în primul rând că romano-catolicii şi cei din “bisericile eterodoxe din răsărit” nu sunt consideraţi eretici, ci schismatici, iar în al doilea rând că recunoaşterea hirotoniilor şi botezului catolic s-a statornicit prin “practica bisericească”, fără să se adauge dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat mai ales în ultima perioadă, de când Biserica Ortodoxă este angajată în “dialogul iubirii” cu romano-catolicismul şi cu protestantismul.

Motivul pentru care botezurile ereticilor sunt îndeobşte acceptate de către “practica bisericească” este pretinsa săvârşire a lor în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. În cazul ereticilor însă, contează foarte mult şi ce înţeleg aceia prin Preasfânta Treime, având în vedere că cele mai multe erezii şi schisme sunt datorate tocmai unei greşite înţelegeri a dogmei Preasfintei Treimi. Acest lucru se vădeşte şi din formularea canonului 47 al Sfântului Vasile cel Mare, în care, atunci când se vorbeşte despre encratiţi, sacofori şi apotactiţi, autorul cere imperativ rebotezarea lor, pentru: “Ca să nu zică ei că «suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt», ei care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Marcion şi cu celelalte eresuri”30.

Din acest canon rezultă că simpla rostire a numelor celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi nu este suficientă pentru validitatea Botezului, fiind absolut necesară credinţa corectă în Preasfânta Treime.

Recomandarea canonului 47 a Sfântului Vasile a fost însuşită de către canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic, care statorniceşte care tip de eretici se pot mirunge şi care trebuie rebotezaţi. În rândul celor care trebuie rebotezaţi sunt şi adepţii ereziei eunomienilor, care practicau o singură afundare şi învăţau că Duhul Sfânt este subordonat Tatălui şi Fiului, fiind o simplă creatură31. Similitudinile izbitoare cu doctrina romano-catolică au determinat practica bisericească ortodoxă să le aplice papistaşilor acelaşi tratament faţă de Botez pe care canonul 7 al sinodului al II-lea ecumenic li-l aplică eunomienilor32 – botezarea. “Practica bisericească” prin care botezul acelora a fost recunoscut vine mai ales în întâmpinarea acordurilor de la Balamand, unde reprezentanţii ecumenişti ai Ortodoxiei au recunoscut “sororitatea”„Bisericii” Romano-Catolice şi, implicit, tainele Botezului şi Preoţiei, absolut necesare pentru considerarea ca “biserică” a acestei erezii.

În ceea ce priveşte “botezul” protestant, acolo lucrurile sunt şi mai simple, datorită faptului că protestantismul are o respingere fără echivoc a preoţiei, ceea ce face ca botezul protestant să nu fie făcut practic de nimeni. Situaţia nu este, în sine, diferită de cea din romano-catolicism, deoarece, neexistând botez valid cum poate exista preoţie validă, sau cum spune sinodul din Cartagina, din 256, “Admiterea botezului ereticilor şi schismaticilor cuprinde în sine şi consimţirea din partea celor botezaţi de dânşii. Fiindcă nu poate fi valid în parte: dacă a putut să boteze, a putut să dea şi Duhul Sfânt, de n-a putut, din cauză că este în afara Bisericii, n-are pe Duhul Sfânt şi nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una este Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a spus apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare, cele ce se săvârşesc de dânşii mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt fără valoare” (s.n.)33.

Despre relaţia dintre recunoaşterea botezului valid şi acordarea bisericităţii ereticilor ne vorbeşte şi canonul unic dat de sinodul de la Cartagina, ţinut în anul 256, în vremea Sfântului Ciprian: “Căci însăşi întrebarea ce se pune la botez este dovada adevărului: căci zicând celui ce se cercetează «Crezi că primeşti iertarea de păcate şi viaţă veşnică?» nu zice altceva decât că aceasta se poate da în catoliceasca Biserică. De la eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare, apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică celor despre care susţin că au botez” (s.n.)34. Exact acest lucru l-au făcut în Creta cei ce se află în “dialog şi cooperare” cu ereticii.

Acceptarea premisei IV.4 conţine în sine o altă capcană, deoarece prin acceptarea ideii că în CMB nicio participantă nu este obligată să recunoască celelalte membre ca fiind “biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” s-a permis relativizarea caracterului unic al Bisericii Ortodoxe în acest peisaj religios. Dacă Biserica Ortodoxă are dreptul de a nu considera Biserici în sensul deplin şi adevărat al cuvântului membrele CMB care nu îndeplinesc condiţiile eclesiologice ortodoxe pentru a fi considerate “Biserici”, de ce nu ar avea acelaşi drept şi celelalte participante cu privire la Biserica Ortodoxă? Acest lucru este vizibil şi din declaraţia celor cinci episcopi greci care au contestat adunarea de la Busan şi care au dezvăluit că, cu acea ocazie, “s-a pus la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre”35.

Prin recunoaşterea acestui principiu, Bisericile Ortodoxe au făcut o contramărturisire de credinţă, permiţând tuturor membrelor CMB să judece bisericitatea Ortodoxiei în funcţie de criteriile lor eclesiologice şi chiar să o respingă, dacă nu se potriveşte cu acestea. Romano-catolicismul şi-a protejat pretenţia de “singură Biserică deplină, în care subzistă Biserica lui Hristos” prin neparticiparea la CMB ca membru deplin, tocmai pentru a nu fi nevoită să accepte relativismul la care ar fi supus-o Declaraţia de la TorontoÎn schimb, Roma conlucrează fructuos cu departamentele CMB care se ocupă de doctrină şi de activităţile practice, asigurând o prezenţă catolică în acest Consiliu.

Ratificarea Declaraţiei de către sinodul din Creta

Analiza celor patru premise pe care sinodul din Creta le-a citat din Declaraţie, considerându-le de importanţă capitală pentru participarea Bisericilor Ortodoxe în CMB ne arată câteva lucruri esenţiale:

  1. Cele patru premise citate de sinodul din Creta nu pot fi scoase din contextul întregiiDeclaraţii şi nu pot fi acceptate făcând abstracţie de celelalte.
  2. În ciuda a ceea ce cred ecumeniştii ortodocşi participanţi la CMB, cele patru premise nu oferă niciun fel de garanţii reale că CMB rămâne doar un“catalizator” al dialogului ecumenist şi nu va deveni un fel de superbiserică.
  3. Premisele citate de către sinodul din Creta sunt eretice, deoarece același duh ca și restul documentului.

De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la adoptarea Declaraţiei, relaţiile din interiorul CMB au progresat către un scop contrar celui stipulat cu atâta tărie în premisa III.1, pe care şi-au clădit ecumeniştii ortodocşi timp de decenii participarea la CMB. Necesitatea depăşirii “neutralităţii eclesiologice” a Declaraţiei a fost cerută încă din anii imediat următori, de către membrii protestanţi, care nu veniseră la CMB doar ca să discute cu ortodocşii, ci să realizeze acea comuniune care să îi ducă la ceea ce ei consideră “unitatea Bisericii”.

Textul Botez, Euharistie, Preoţie (BEM), din 1982, supranumit “textul de la Lima” aîncercat crearea unei baze pentru o apropiere liturgică şi dogmatică între membrele CMB, care să conducă la realizarea mult doritei unităţi. În anii de după adoptarea acestor texte, s-a creat o “liturghie de la Lima”, un serviciu religios ecumenist, la care nimeni nu era obligat să participe, dar a fost recunoscut ca o ocazie pentru multe“biserici” de a intra într-o comuniune euharistică. În acel moment, Bisericile Ortodoxe participante şi-au dat seama că principiile atât de dragi lor din Declaraţie aufost depăşite şi au reproşat că se încalcă atât principiul potrivit căruia CMB nu va deveni o “superbiserică”, cât şi acela al posibilităţii nerecunoaşterii celorlalte participante ca “biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”36. Reproşul a stârnit nemulţumirea unor confesiuni protestante, care nu au admis să se facă astfel un pas înapoi pe calea unirii realizate până atunci. Diferenţa de viziune dintre Ortodoxie şi protestantism cu privire la Euharistie rămâne la fel de mare ca şi înainte de dialogurile ecumenice: Ortodoxia vede împărtăşirea ca un semn vizibil al unităţii Bisericii, pe când pentru protestanţi ea este doar un mijloc de realizare a acesteia37. Deşi oficial Bisericile Ortodoxe au refuzat să practice intercomuniunea, “ospitalitatea euharistică” de tip protestant a găsit adepţi şi în anumite Biserici Ortodoxe, mai ales din diaspora, în care s-au văzut cazuri de eretici care sunt primiţi la Împărtăşanie alături de ortodocşi.

Intenţia CMB de a dobândi trăsături eclesiologice este cumva de aşteptat, de vreme ce această unitate vizibilă pe care o postulează ecumeniştii trebuie să îmbrace o formă, iar întoarcerea la Ortodoxie a tuturor ereticilor este o iluzie pe care ecumeniştii ortodocşi ne-o prezintă nouă, poporului credincios, pentru a face participarea la ecumenism mai acceptabilă. Aşa cum recunoştea teologul ortodox John Meyendorff, “Biserica Ortodoxă a eşuat în a-i converti pe toţi ceilalţi creştinii la unica Biserică a lui Hristos38 (s.n.). Meyendorff pune această ratare a misiunii Bisericii pe seama“incapacităţii Bisericii Ortodoxe de a exprima mesajul într-o manieră eficientă, cu suficientă dragoste pentru a face adevărul dur acceptabil de către toţi cei ce nu îl ştiu”39Declaraţia de la Tesalonic, din 1998, crede că motivele sunt altele: “După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB,nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate40 în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice41 (s.n.).

Un motiv foarte important pentru care Ortodoxia a eşuat în a-i convinge pe toţi participanţii la dialogul ecumenist să renunţe la erezia lor şi să revină la Ortodoxie, ca precondiţie a realizării unităţii creştine, aşa cum o postulează teologii ecumenişti ortodocşi, este acceptarea principiilor eretice pe care este clădit CMB, consemnate înDeclaraţia de la TorontoPentru că întreg demersul ecumenist nu se bazează pe dorința de a fi în comuniune cu Adevărul Care este Hristos, ci pe o gândire strict omenească, de tip politic, “neutralitatea eclesiologică”, pe care teologii ecumenişti ortodocşi o consideră o platoşă în dialogul ecumenist, se transformă într-un zid în calea mărturisirii ortodoxe a unicităţii Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Se impune reluarea analogiei dintre Consiliul Mondial al Bisericilor şi Uniunea Europeană, deoarece ambele organizaţii fac parte din acelaşi plan globalist de unificare a umanităţii, CMB oferind o umanitate unificată religios, pe când Uniunea Europeană oferă modelul realizării unei umanități unite politic. În urmă cu două decenii, toţi politicienii europeni vorbeau cu grijă despre un superstat şi menajau sentimentele naţionaliştilor, spunând că “UE nu va deveni niciodată un superstat”. La câteva decenii distanţă, Tratatul de la Lisabona punea bazele unui superstat european, iar după Brexit, planurile de renunţare la suveranitatea naţională în favoarea unui stat federal se discută în mod public. Ca și promisiunea că UE nu va deveni niciodată un superstat, ci doar un spațiu comunitar al dialogului, “neutralitatea eclesiologică” și afirmația emfatic postulată de către Declaraţia de la Toronto că CMB nu va deveni niciodată o “superbiserică” reprezintă momeli oferite ortodocşilor, într-o perioadă de graţie în care aceştia să fie pregătiţi să accepte minimalismul dogmatic, liturgic şi canonic pe care se întemeiază efortul ecumenist de realizare a “unităţii creştine”.

De ce au acceptat teologii ortodocşi ecumenişti Declaraţia?

Oricine studiază Declaraţia este şocat de faptul că participanţii ortodocşi ai dialogului ecumenist au acceptat acele patru principii, pe care le-a citat şi sinodul din Creta în articolul 19 al documentului Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, ignorând restul textului, care este în întregime eretic, şi faptul că acele patru principii nu pot fi scoase din contextul întregii Declaraţii.

Apărătorii sinodului din Creta se întrec în a afirma că art. 19 nu a aprobat toate premisele Declaraţiei, ci doar pe cele patru citate. Am demonstrat că şi cele patru principii, considerate “de importanţă capitală pentru participarea Ortodoxiei la CMB” sunt de natură eretică, cuprinzând teorii eclesiologice total diferite de viziunea Ortodoxiei despre Biserică. În plus, articolul 19 din documentul sinodal cretan vorbeşte despre premisele Declaraţiei la plural, nu doar despre cele patru citate. Varianta presinodală menţiona trei principii, iar varianta finală a mai adăugat unul, ceea ce denotă că toate principiile sunt acceptabile şi că în text au fost menţionate doar cele utile demonstraţiei pe care documentul dorea să o facă. Nici teologii din anii 1950, nici cei din 2016 nu au făcut precizări clare din care să reiasă că Bisericile Ortodoxe se opun categoric celorlalte premise eclesiologice incluse în restulDeclaraţiei.

Un motiv pentru care acest lucru nu s-a întâmplat este convingerea acelor teologi că principiile Declaraţiei nu sunt atât de eretice pe cât le par celor care ţin la Tradiţia şi Canoanele Bisericii. La Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, din 1936 au existat profesori care au considerat că nu se poate convoca un sinod ecumenic în lipsa a două treimi din creştinătate42. Un profesor bulgar a propus convocarea unui sinod “cu adevărat catolic, al Bisericii de pretutindeni”, adică şi a romano-catolicilor şi protestanţilor. Profesorul român Valerian Şesan propunea un sinod ecumenic la care să participe “toţi creştinii botezaţi”. Lectura multor cărţi de teologie scrise în ultimul secol ne arată că participanţii la dialogul ecumenist şi-au însuşit de mult limbajul teoriilor protestante şi romano-catolice a “bisericilor surori”, a “ramurilor”, “a celor doi plămâni”, al teoriei baptismale etc.

Din acest motiv, nu este greşit dacă considerăm că teologii participanţi la dialogul CMB din partea Bisericilor Ortodoxe achiesează la restul doctrinelor eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto. Cei ce doresc însă să rămână însă ortodocși nu pot face acest lucru.

1 http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/.

2 Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Sofia, București, 2012, p. 251.

3 Ibidem, p. 393.

4 Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848, în Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f.e. Sibiu, 2005, pp. 595-598.

5 Ibidem.

6https://www.google.ro/?gws_rd=cr&ei=b-kAWMWfB8vRsAGO_4SQDA#q=the+ecclesiological+significance+of+councils+of+churches+arie+.

7 Harold C. Fey, A History of the Ecumenical Movement, vol. II, p. 6.

8 Erin Brighman, Sustaining the Hope for Unity: Ecumenical Dialogue in a Postmodern World, p. 111.

9 Angelo Maffeis, Ecumenical Dialogue, p. 12.

10https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement.

11https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/1961-new-delhi/new-delhi-statement-on-unity.

12 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 10.

13 Rosario La Delfa, Communione ecclesiale e appartenenza: Il senso di una questione ecclesiologica oggi, Cita Nouva, Facolta Teologica di Sicilia, Roma, 2002, p. 71.

14 Ibidem, p. 73

15 Sfântul Munte Athos, mărturie de veacuri a luptei pentru apărarea dreptei credinţe, Editura “Părinţii Aghioriţi”, Sfântul Munte Athos, p. 60.

16 http://www.aidrom.ro/proiecte/saptamana-de-rugaciune-ecumenica/.

17https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2013-busan/adopted-documents-statements/unity-statement.

18 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/.

19 Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 93.

20 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii, EIMBOR, Bucureşti, 2013, pp. 45-47.

21http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/card-kasper-docs/rc_pc_chrstuni_doc_20041111_kasper-ecumenism_it.html.

22 Ibidem.

23 Giulio Sembeni, Direttorio ecumenico 1993: sviluppo dottrinale e disciplinare, p. 71.

24 Harold C. Fey, op. cit., p 16.

25 http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.

26http://www.aparatorul.md/recomandam-mitropolitul-serafim-de-kithireon-catre-patriarhul-ilias-al-georgiei/.

27 Ideea de acceptare „sociologică” a denumirii de „biserici” aparţine teologului Vasile Ioniţă, care nu explică totuşi de ce argumentarea denumirii este sprijinită cu premisa IV.4 din Declaraţie, iar nu cu prevederile din Constituţia germană, de exemplu, la care teologul face referire.

28http://www.apologeticum.ro/2011/01/cum-ii-primim-pe-catolici-la-ortodoxie-hotarare-a-patriarhilor-ortodocsi-din-anul-1755-botezul-ereticilor-nu-este-valid/.

29 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de doctor Sorin Joantă, f.e., Sibiu, 2005, nota 14, p. 45.

30 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 414.

31 Ibidem.

32 https://www.pemptousia.ro/2014/06/modul-de-primire-a-convertitilor-romano-catolici-in-biserica-ortodoxa-1-introducere/.

33 Arhim. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit. p. 200.

34 Ibidem.

35 https://graiulortodox.wordpress.com/tag/declaratia-de-unitate-new-delhi/.

36 Wendell Wills, Eucharist and Ecclesiology: Essays in Honor of Dr. Everett Ferguson, Pickwick Publications, Oregon, 2016 p. 42.

37 Ibidem.

38 John Meyendorff, Catholicy and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 11.

39 Ibidem.

40 Vezi supra, p. 2.

41https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-programmes/ecumenical-movement-in-the-21st-century/member-churches/special-commission-on-participation-of-orthodox-churches/first-plenary-meeting-documents-december-1999/thessaloniki-statement.

42 Pr. Prof. V. Ioniţă, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până astăzi, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 27.

 

Anunțuri

29 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Mihai said, on Mai 21, 2017 at 11:04 am

    Se militează la turație maximă pt inhaitarea cu astfel de specimene

    Apreciat de 1 persoană

  2. guti flo said, on Mai 21, 2017 at 11:14 am

    Unui ecumenist oricate dovezi i-ai aduce, el se va scalda in justificari, evitand cu maiestrie cuvintele simple ale sfintilor parinti, preferand limbajul carturarilor moderni, incercand a demonstra cate studii superioare a facut el pana a ajunge la a lua aceste decizii…. astfel sa impresioneze si sa induca in eroare omul mai putin informat…
    Toate filozofia astea nu ar fi avut loc, daca actualii din fruntea Bisericii ….si cei dinainte, ar fi tinut cont de sfatul Apostolului : ” de omul eretic dupa prima si a doua mustrare, departeazate”.
    Asta este cel mai eficient lucru…ereticul trebuie mustrat..iar nu sa-i sufli in coarne…sa dialoghezi cu el ani de zile! Nu vrea sa inteleaga ca nu este alta Biserica decat cea soborniceasca si apostoleasca…il parasesti, ai incheiat orice discutie cu el.
    Pr Arsenie Papacioc ne spune ca cel mai tare il lovesti pe diavol (eretic), atunci cand nu-l bagi in seama . Sa nu intri in dialog cu el..ca si cum nu ar exista…daca faci asta, l-ai desfiinta din temelie!
    De aceea ne-au vb sfinti parinti atat de simplu……ca sa darame toata filozofia diavolului.

    Apreciat de 2 persoane

    • mircea.v said, on Mai 21, 2017 at 2:40 pm

      Iisus Hristos a predat lectia tacerii/ne-dialogului pentru prima data, cand Il tot judecau ba unul ba altul. A spus o data, de 2 ori apoi gata.

      Apoi avem exemplul Sfintilor Inchisorilor. Parintele Calciu la a 2-a ancheta/inchisoare dupa ce a raspuns de cateva ori si a vazut ca aia manati de diavol intrebau aceleasi lucruri 24 de ore ca sa-l darame psihic, nu a mai vorbit si doar s-a rugat. Nu a intrat in jocul diavolului.
      Anderca si Turtureanu, in puscarie nu au vorbit cu nici un oficial. Refuzau orice dialog.

      Normal ca au vorbit inainte de puscarie, a nu se intelege ca nu trebuie aparata ortodoxia, dar, vine momentul cand il lasi pe om in legea lui/ratacirea lui.

      Tot dialogul asta cu ecumenistii si argumentele lor, seamana ca 2 picaturi de apa cu dialogul cu un protestant. Aceleasi fente, intoarceri, „explicatii”, incoerente… Se seamana pt ca de fapt au acelasi tata – tatal minciunii.

      Nu degeaba a zis Apostolul dupa prima si a 2-a mustrare departeaza-te de ei.

      Apreciază

    • marinela said, on Mai 21, 2017 at 4:00 pm

      guti flo
      Ai perfecta dreptate frate!Cu ereticii sa n-ai partasie in nimic,doar sa-i atentionezi ca sint in greseala si atit.Mai greu e cu cei din familia ta,ca nu poti sa te departezi de ei asa ,ci dialoghezi cu ei povatuindu-i,dindu-le exemple duhovnicesti,ii mustri,dar nu-i poti elimina din viata ta,ci te rogi pt ei pina la sfirsit.Vorbesc din experienta mea ,ca sotul meu pina mai ieri a fost catolic,dar slava Domnului a venit la ortodoxie prin botez.

      Apreciază

      • guti flo said, on Mai 21, 2017 at 7:07 pm

        marinela

        mare prilej de bucurie!…

        Apreciază

      • mircea.v said, on Mai 22, 2017 at 12:04 am

        Pai Marinela, ar trebui sa-i faci sotului tau paine in fiecare zi.:)
        Mare, mare bucurie…

        Hristos a Inviat!

        Apropo de paine, ideal e sa nu mai cumperi paine din comert, ca gasesti o solutie cu ingrasarea, nu se poate…
        Iti dau o idee, fa 2 paini una dupa alta, si una ramane si se invecheste, si nu mai e chiar asa apetisanta. Tine cateva zile chiar si fara frigider. Sau se poate baga si in frigider. Si asa scapi de toate e-urile si chimicalele. Asta e scopul principal.

        Apreciază

      • Nicoleta said, on Mai 22, 2017 at 2:07 pm

        mircea.v

        Nu are de ce să facă două pâini, una după alta, când le poate face pe amândouă în același timp. Dintr-un kg de pâine îți ies 2 pâini mari, cam la 700 gr bucata. Și, într-adevăr, este atât de sățioasă, încât nu este nici o problemă dacă se întâmplă să mănânci câteva zile numai pâine. Acum depinde și câți sânteți în familie. Eu aș preda la școală – fetelor – prepararea pânii. Ca un curs obligatoriu.
        Pentru rețete și mod de preparare vă stau la dispoziție. Prepararea manuală a pâinii durează cam 3 ore si jumătate, dacă vreți să o faceți cum trebuie. Vă sfătuiesc să mâncați pâine neagră făcută în casă. Este anticancerigenă. Mai întărește și organismul împotriva altor boli.

        Doamne ajută!

        Apreciază

      • safimvigilenti said, on Mai 24, 2017 at 11:33 am

        marinela, nu are cum sa fie sotul tau daca era catolic, nu exista cununie valida intre ortodocsi si catolici, mai bine faceti cununia dupa botezarea barbatului de care spui

        Apreciază

  3. Marian said, on Mai 21, 2017 at 1:08 pm

    Foarte buna argumentarea. Ierahii nostri Il uita pe Mantuitorul Hristos. Se pun la masa cu ereticii dezbatand toate prostiile semanate de apostolii antihristici si chiar semneaza hotarari de rastignire de Hristos. Ca sa nu supere pe dumnezeii astia liberi (liberati prin hotararea lor proprie de Hristos) ei Il rastignesc din nou pe Mantuitorul si ce e mai grav, invatatori dorind a fi (fara purta de grija de invatatura cea buna) smintesc pe cei mici. Cel ce incepe de la porunca „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” in conditiile in care nu a indeplinit prima porunca „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima, din tot cugetul si din tot sufletul tau”, nebun este si invatatura lui nebuna este. Din lepadarea primei porunci s-au nascut toate ereziile si tot raul. Caci asa se iubesc intre ei ereticii, in acelasi duh, in duhul lepadarii de Hristos. Asta este conditia lor, asta este crezul lor. Omul cu placerile lui inainte de Hristos si nicicand cu Hristos, Insa, Hristos a inviat. El este Cel ce da viata si Viata insasi caci din ale Lui da. Cel ce ramane in ale Lui va avea viata. Iar cei ce le iubesc pe ale ereticilor cu moartea calatoresc, duhul mortii propovaduiesc si Viata rastignesc. Atata mi-as dori: pana la „intoarcerea” cretanilor, lasati nepomenitorii sa vorbeasca si sa slujeasca. Apararea adunarii din Creta va rupe Biserica. Si din nou, unii vor alege ortodoxia si altii modernitatea ca si in 1054. Si din nou, cei ce vor alege duhul lumii noi vor da prigonitori iar ceilalti martiri si marturisitori.

    Apreciază

    • ines said, on Mai 22, 2017 at 3:55 pm

      Turcii dezvaluie cum va arata moscheea de la bucuresti. Iata proiectele

      http://m.gandul.info/international/turcii-dezvaluie-cum-ar-urma-sa-arate-moscheea-de-la-bucuresti-16338817

      Apreciază

    • marinela said, on Mai 22, 2017 at 7:06 pm

      Guti flo
      Daa, a fost mare bucuria acum 3 ani cind sotul meu s-a botezat si apoi am facut cununia asa cum se cuvine,ca noi am fost cununati initial,mixt in biserica ortodoxa,ca asa ne-a sfatuit preotul atunci ca-i bine asa ,ca el ne arata moliftelnicul sa vedem ca e voie sa ne cunune mixt,bla,bla,bla si eu am acceptat pe vremea aia ,ca nu eram la curent cu toate canoanele,chiar daca simteam in sufletul meu ca nu e-n regula,apoi mi-au spus-o raspicat parintii,Iustin Pirvu si Antim,ca traim in iad,de aia am batut moneda pe botezul sotului mereu ,pina l-am convins acum 3 ani in urma.
      mircea v.
      Frate,sa stii ca mai fac piine din cind in cind,cam odata la 2 saptamini,dar am sa maresc fregventa de facut piine,promit,ca am multi clienti la ea:))),( nepoti ,surori,cumnati),chiar daca mai fac si ele din cind in cind.O sa fac in fiecare saptamina cite doua si ajunge berechet,ca e destul de satioasa.
      Nicoleta
      Incearca sa faci piine dupa reteta lui mircea v.,o gasesti pe ortodox.info.Ti-o recomand cu caldura pt ca e ff usor de facut si mizerie aproape deloc.Nu e nevoie de framintat,deci efort zero si e ff gustoasa.Probeaz-o neaparat si ai s-o mai faci cu siguranta si alta data.Enjoy!

      Apreciat de 1 persoană

      • Nicoleta said, on Mai 22, 2017 at 11:06 pm

        Marinela, aia nu e paine. Nu te supara. Fie si numai dupa reteta iti dai seama. Apoi, nu ai cum sa incorporezi 1 kg de faina in timp de 1-2 minute. Ce? Esti cumva robot? In plus, 800 ml de apa la 1 kg de faina?!… Brr. Cam mult. Apoi, 3 lingurite de sare??!… Cata sare mananca omul asta? Ca eu pun doar jumatate de lingurita la 1 kg de faina. Si altele, dar nu mai zic.

        Apreciază

    • marinela said, on Mai 24, 2017 at 6:50 pm

      safimvigilenti
      Tu n-ai inteles nimic din ce-am scris eu.Am spus ca acea cununie mixta s-a facut la inceputul relatiei cu sotul meu(acum 13 ani in urma),insa acum trei ani dupa botezul sotului am facut din nou cununia religioasa si cu alti nasi,deci sintem in regula in fata lui Dumnezeu.Stiu si eu ca n-a fost valabila acea cununoie mixta,de aceea am repetat-o dupa botezul lui ,capito?Doamne ajuta si mintuire!

      Apreciază

  4. ilioara said, on Mai 22, 2017 at 10:45 pm

    Deci catolicii sunt biserica deplina si cea adevarata, restul, de fapt toate ereziile printre care si ortodocsii sunt asa ceva niste biserici mai nedepline, iar ortodocsii trebuie sa-si ceara iertare ca si-au asumat suprematia, ca l-au respins pe papa de fapt.
    Deci Hristos a fost, este si va fi DUMNEZEU, a intemeiat BISERICA LUI, dar este extremist, si El si toti cei care IL primesc, iar papa este un om care a intemeiat o biserica, se crede Dumnezeu, dar nu este extremist.
    In realitate papa DE DEPARTE ESTE EXTREMIST, FIIND el DOAR UN simplu om cu pretentii demonice si apucaturi CRIMINALE. Oricum si-a vazut visul cu ochii papa, sa umileasca Biserica cea Una, ASA CREDE el DE FAPT, acum totul depinde de noi, de fiecare in parte, din pacate e reusit mult de-a lungul istoriei, a rapus multime de suflete dar speram cu ajutorul lui Dumnezeu sa se mai trezeasca macar mireni…
    Din pacate circula un curent acum cum ca cei care ii judeca pe cei care participa la cadere sunt in schisma si extremisti. In primul rand toti sfintii care s-au delimitat au judecat starea de erezie si in al doilea rand toti cei care s-au delimitat din vara pana acum AU JUDECAT STAREA DE EREZIE in care se afla Bor, deci poate imi scapa mie ceva, poate sunt mai grea de minte si nu pricep: daca noi avem rude, conostinte, prieteni, vecini care au ramas in erezie, deci zic noi acum tre sa ne bucuram pentru ei, sa stam linistiti ca este har si se mantuiesc oricum sau trebuie sa judecam STAREA DE EREZIE IN CARE SE AFLA si sa incercam cat de putin sa le atragem atentia. Stiu ca este un subiect sensibil;, dar crestinii au fost extremisti din punct de vedere lumesc de la inceput pentru ca au sustinut de la inceput ca mantuirea se afla numai in Biserica lor, si atunci si acum aceleasi afirmatii facem noi cei care am ramas, deci ce trebuie sa facem? Sa o lasam mai moale ca sa
    nu fim considerati extremisti? Si cand au umblat fratilor sfintii cum umbla teologii zilelor noastre cu limba scoasa sa trimita oamenii la pomenitori de eretici?
    Iertati indrazneala!

    Apreciat de 1 persoană

    • Nicoleta said, on Mai 22, 2017 at 11:07 pm

      :))

      Apreciază

      • marinela said, on Mai 23, 2017 at 8:27 pm

        Nicoleta,sa stii ca e o piine f gustoasa si buna,chiar daca nu-i facuta dupa reteta traditionala,cu framintat pina transpiri si alte alea.Sarea poti s-o dozezi dupa gust,nu-i obligatoriu 3 lingurite.Eu am facut piine de casa framintata de multe ori in viata mea si nu mi-a placut atit de mult la gust cum imi place asta.Dar…,fiecare cu pretentiile si gusturile lui,insa merita sa si experimentezi ceva nou din cind in cind ,macar asa de dragul artei, cum se spune.

        Apreciază

      • mircea.v said, on Mai 24, 2017 at 12:16 am

        Marinela (lui Nicoleta nu-i raspund ca e prea uracioasa:)),
        mai aduca cateva lamuriri (nu pt tine)

        , in reteta scrie 3 lingurite rase de sare, ca sa fie o referinta cat de cat. Ca o lingurita cu varf poate sa faca si cat 3 lingurite rase. Sau, dupa gust, asa cum ai mentionat si tu.

        Reteta apartine unui brutar profesionist din NewYork, care asta e meseria lui. Eu de cand l-am vazut pe you-tube am avut incredere in el. Era un om bun, asa cum numai un brutar om bun poate sa arate. Si ii prezenta totul altui brutar. Amadoi aveau magazine, erau profesionisti, si erau oameni buni.
        Plus, mai erau marturiile unor oameni, romani de pe alt blog, ale celor de pe you-tube… Toti erau entuziasmati.

        Unul din secrete este capacul, si a si explicat el ceva pe acolo, cu transformari interne ale aluatului in functie de umiditate. Pt a iesi asa miezul, si elastic, si pufos si dens si gustos, in acelasi timp, este necesara o umiditate mare, care numai prin apa mai multa si capac pus se poate realiza. Fara capac nu iese asa structura interna. Eu nu am mai dat detaliile astea, ca daca am facut si asa a fost, era clar.

        El spunea ca inainte de a pune aluatul in vasul de fonta (trebuie sa fie cat mai greu, ca atunci cand se pune aluatul, sa nu-i scada temperatura mult, adica sa ramana fierbinte; doar asa nu se lipeste, si nu mai trebuie hartie pt copt, si se elimina o complicatie) trebuie pus intr-un prosopel, mai trebuie impachetat un capat peste altul al aluatului de 2 ori, apoi sa pui faina pe prosopel, sa mai astepti, si apoi sa il iei din prosopel sa il pui in vasul fierbinte.

        Vasul de fonta e cam scump si nici nu am gasit cand am vrut (adica inainte de a-mi face cuptorul, ca e facut in functie de dimensiunea vaselor de sticla) , asa ca m-am gandit ce ar putea inlocui vasul greu de fonta. Am mers la magazin, am luat in mana un vas de sticla, am vazut ca e greu (am ceva simt tehnic), si am zis asta e. Si de 4 ori mai ieftin, si sticla – material nobil. Mai ramanea o problema: la rasturnarea aluatului in vas se face soc termic, si exista posibilitatea sa se sparga. La test la 260 grdC nu s-a spart si am eliminat inca o pr.

        Primele paini le-am facut cu prosopel. Se lipea aluatul chiar daca puneam faina, mai mult munceam sa curat prosopelul decat la paine, nervi… Am zis, hai fara prosopel sa vedem ce se intampla, si fara impachetari, sa rastorn direct aluatul in vas, pur si simplu. Sa pun totusi faina pe fundul vasului sa nu se lipeasca. Super, nu se lipea, se facea crusta mai groasa din cauza fainei, nci o pr. Un prieten mai repezit, ii dau reteta, (barbat cu experienta zero, si deci nu asa carcostas ca Nicoleta), imi zice:
        ba, eu nu am mai pus faina pe fundul vasului, si nu s-a lipit. Super, am mai simplificat inca un pic. Apoi am vazut cam in ce interval de T nu se lipeste.
        Brutarul recomanda 250-260grdC, dar crusta nu e asa sanatoasa la T asta, e prea groasa si arsa, si atunci am facut la diferite T intre 180grdC si 260grdC. A rezultat ca 220-230 e ok. Sau ideal un 200.

        Si, asa am ajuns sa postez reteta in forma cea mai simpla posibila, din toate pdv, dupa mintea mea.

        De ce o produce asa reactii negative la multi, asta nu mai stiu.

        Apreciază

      • Popsy said, on Mai 24, 2017 at 9:54 am

        @mircea.v

        Da, te rog, niste link-uri (YouTube, etc)

        Doamne-ajuta!

        Apreciază

      • mircea.v said, on Mai 24, 2017 at 3:09 pm

        Popsy

        iar reteta cu modificarile mele pe ortodoxinfo.ro

        Apreciază

    • marinela said, on Mai 23, 2017 at 8:20 pm

      De-acord cu tine ilioara.Traim vremuri apocaliptice .

      Apreciază

      • marinela said, on Mai 24, 2017 at 5:10 pm

        mircea v.
        Dumnezeu sa-ti dea sanatate pt reteta asta mai simplificata ,asa ca pt puturosi ca mine,ca urasc complicatiile si marafeturile de orice fel,cu cit mai simplu cu atit mai mult ma bag si eu sa fac.Am probat cu faina integrala si seminte si a iesit ok sau cu jumi-juma faina alba si neagra a iesit perfecta,dar acum vreau sa incerc cu faina alba si cu ceapa sau cu masline sau cu ardei iute,ca imi place la nebunie combinatia asta .Iti dau de veste cum mi-a iesit minunatia,ok?

        Apreciază

      • mircea.v said, on Mai 25, 2017 at 4:30 pm

        marinela,

        stii ce-mi place f tare? Ca vad aluatul cum se transforma in paine la propriu. Cum creste, cum isi schimba culoarea… Totul mi se pare o minune. Intr-un vas de fonta nu ai cum sa vezi asta.
        Pt mine e sarbatoare de fiecare data cand fac paine.

        Hristos s-a inaltat!

        Multumesc pt gandurile bune!
        Dumnezeu sa aiba mila de noi toti!

        Apreciază

  5. marinela said, on Mai 25, 2017 at 11:28 pm

    mircea v.
    Da ,ai dreptate si pe mine ma fascineaza chestia cu coptul piinii,un miracol viu ce se desfasoara sub ochii mei,cind creste in vas si apoi se rumeneste rapid cind ii iei capacul,o minunatie!Inca odata iti multumesc din suflet pt reteta simplificata ,iar circotasilor de serviciu le urez sa incerce macar o data sa faca piinea asta si apoi mai stam de vorba. Doamne ajuta si mintuire!

    Apreciază

  6. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides said, on Iunie 8, 2017 at 7:41 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea I-a
    Analogia Ființei, Atheismul și Logoii: Romanides Demascat

    Ecleziologia eretică a lui Ioannis Romanidis și a celor de un cuget cu dânsul VS Ecleziologia Ortodoxă a Sfântului Părinte Cuvios Justin Popovici de la Celje și a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică de un cuget cu dânsul:
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353324
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353325
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353326
    https://saccsiv.wordpress.com/2017/05/30/video-caderea-unui-imperiu-lectia-bizantului/comment-page-1/#comment-353327

    Analogy of Being, Atheism & the Logoi: Romanides Refuted:
    https://jaysanalysis.com/2016/10/26/analogy-of-being-atheism-the-logoi-romanides-refuted/

    […]

    For Romanides, the ecumenical project is the goal, not the return to a “Neo-Patristic Synthesis.” Under the cloak of hesychasm, an admitted Marxist and nominalist has convinced his disciples that all terms, words, symbols and statements about God in the Bible, father and councils are liable to become “idols.” All that matters is the direct noetic perception of God. The great contradiction, of course, is that the disciples of Romanides will tell you where they learned this great doctrine – from the writings of Romanides, and not by their own direct noetic perception of God. At that point we can laugh, since Romanides’ books are created forms and symbols. And, like slavish followers of men, they would rather affirm Romanides and higher critical liberal approaches to Scripture than accept that Jesus’ words, which He spoke with sound and vocal chords (created mediums) were the words of God.

    A Marxist-Rockefeller-Ecumenical Agenda

    For example, Romanides absurdly stated the foundations of Marxism and Patristic theology are the same! No one can seriously believe this but an infiltrator and subverter. This also flies directly in the face of the idea Romanides had any noetic perception of God. If he had, there is no way he could have affirmed the atheistic, nominalistic philosophy that killed millions of Orthodox was based on the same philosophy. However, if his goal was to subvert, promote ecumenism and the relativization of Orthodoxy under the cloak of “hesychasm,” it makes much more sense he imbibed Karl Barth’s radical modernist project of denying analogia for “ecumenical” (i.e., atheist) purposes. Romanides stated:

    “At that time, all religious people were followers of metaphysics — and have been so even until recently —, whereas all empiricists were agnostics, and some of them atheists. Why? Because the essence of the empirical approach is not even philosophy. Certainly, it is presented as empirical philosophy, as the philosophy of empiricists. They prevailed over the metaphysicians in America and accomplished a great deed for Orthodoxy. They were, however, devastating for Modern Greek theology.

    Nowadays, in Greece, all Marxists are empiricists, without being aware of it, of course. This is because Greek Marxist ideologists do not know what the family tree of Marxism is, as do their counterparts in Europe and America; for, here, they have merely learned their lessons mechanically, by rote, like the Jehovah’s Witnesses.

    I believe that it is a great tragedy — not an Aeschylean one, but a shameful one — that there are no powerful intellectual Marxists in Greece. Of course, this is fortunate for the police and right-wingers, as well as for Modern Greek theologians, but it is unfortunate for the search for truth. For Marxism started out on empirical bases and ended up where it has ended up.

    The foundation of Marxism and the foundation of Patristic Theology, from a scientific point of view, are the same; thus, between the two of them, the Marxists and the Patristic theologians could have come to an understanding.

    This puts a whole new light on Romanides’ proposal that religion is a sickness of mankind resulting from a break in the noetic prayer of nous and heart. No wonder he loved his masonic hierarch Athenagoras. All his nous talk sounds Orthodox. However, when we understand Romanides’ strict and absolute denial of any analogia, we understand what he really means by saying this break in man’s spirit leads to a confusion of thinking created objects convey truth about the divine! In fact, he goes so far as to say the beginning of the sickness of religion is the phrase “Yahweh is the only God.” Why? Because it purports to make a concrete truth-statement about God using created forms and symbols. In other words, institutional, confessional, biblical, credal Orthodoxy is also part of this tradition – all because of the idol analogia. And this is why eventually, he says, it is likely the “glorified will not come from any official church.” As he states:

    “In its diseased state, noetic energy does not “crank” cyclically. Instead, unfurled and rooted in the heart, it gets stuck in the brain and causes a short circuit between the brain and the heart. Thus, the concepts of the brain, which all derive from the environment, become concepts of noetic energy, which is at all times rooted in the heart. In this way, the sufferer becomes a slave of his surroundings. As such, he confuses certain concepts that come from his surroundings with his God or gods. By the term religion, we mean every “equation” of the Uncreated with the created, and especially every “equation of representations” of the Uncreated with concepts and words of human thought, which is the basis for idol worship. These concepts and words may be simple concepts and words, or they may also include representations with statues and images, within and without a putative Divinely-inspired text. In other words, the equating of concepts of God and words of Holy Scripture with the Uncreated also belongs to the world of idolatry, and is the foundation of all heresies to date.”

    As with all the Rockefeller-funded World Council of Churches Marxists, religion is not only an opiate of the masses, but also a mental illness from which man must be cured. This is the ecumenical project. This mental illness began when Jews thought they could claim a propositional truth about God – that “Yahweh is the only God,” thereby mistaking created forms and symbols for a literal truth about the “uncreated.” Now it becomes evident why Romanides must deny and all possibilities for analogia, as he states in his “keys”:

    “1) That the very core of the Biblical tradition is that religion is a specific sickness with a specific cure. This is what the claim “there is no God except Yahweh” means. Not knowing this fundamental first key one cannot know the second key:

    2) That there is a clear distinction between Biblical terms which denote that which is “uncreated” and that which is “created.” Not knowing this context one cannot know the third key to Biblical terms:

    3) That “it is impossible to express God and even more impossible to conceive Him.” In other words there is no similarity whatsoever “between the created and the uncreated.” Anyone who thinks that Biblical expressions convey concepts about God is sadly mistaken. When used correctly Biblical words and concepts lead one to purification and illumination of the heart which lead to glorification but are not themselves glorification.”

    To claim that Yahweh alone is God is to say He, and no other, may be worshipped, as Moses said in the Law. That Law, however, is the beginning of credal religion, based on some analogia! Moses’ Law purported to say this is God’s desire and that it conveyed an infallible truth about Him, though limited. For Romanides, this is the very sickness from which man must be cured, the analogia – not merely the analogia of Rome and Protestantism, but also the Orthodox analogia of the Divine Names and logoi – because it, too, “confuses certain concepts that come from his surroundings with his God or gods. By the term religion, we mean every “equation” of the Uncreated with the created, and especially every “equation of representations” of the Uncreated with concepts and words of human thought, which is the basis for idol worship.”

    I might add that all of Romanides’ modernism is in direct contrast to the excellent work of Fr. Dimitru Stanilaoe in his Orthodox Dogmatics, Vol. 1 and 2. There, you will find the correct appropriation of the Divine Names, the Orthodox analogia energeia, the logoi and the sense in which human love and persons reveal to us truths about God. The very fact that Romanides disciples even “struggle” with whether “hypostasis” can be said of God at all shows the nonsense of his whole project, and if carried to its consistent conclusions, “hypostasis” is a “sickness of religion from which man must be cured,” as well as “Father” and “Son.” In other words, covert atheism under the guise of “hesychasm” – all for the Rockefeller project of ecumenism.

    “Do you worship what you know or what you do not know? If I answer, I worship what I know, they immediately reply, What is the essence of the object of worship? Then, if I confess that I am ignorant of the essence, they turn on me again and say, So you worship you know not what. I answer that the word to know has many meanings. We say that we know the greatness of God, His power, His wisdom, His goodness, His providence over us, and the justness of His judgment; but not His very essence. The question is, therefore, only put for the sake of dispute. For he who denies that he knows the essence does not confess himself to be ignorant of God, because our idea of God is gathered from all the attributes which I have enumerated.” -St. Basil, Letter 234

    jay008 // October 28, 2016 at 8:00 pm // Reply

    Romanides’ issue is denying any analogia. This led to denying inspiration of Scripture and the relativizing of creeds and confessions. There is an analogia, period.

    …………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Analogia Ființei, Atheism și Logoi: Romanides Rușinat (Demascat):
    https://jaysanalysis.com/2016/10/26/analogy-of-being-atheism-the-logoi-romanides-refuted/

    […]

    Pentru Romanides, scopul este proiectul ecumenist, nu întoarcerea la o „Sinteză Neo-Patristică”. Sub aripa isihasmului, un Marxist și nominalist recunoscut și-a convins ucenicii că toți termenii, toate cuvintele, simbolurile și afirmațiile despre Dumnezeu din Biblie, Părinți și Sinoade riscă să devină „idoli”. Tot ce contează [pentru Romanides] este directa noetică percepție a lui Dumnezeu. Marea contradicție, desigur, este că ucenicii lui Romanides îți vor spune că au învățat această mare dogmă – din scrierile lui Romanides, și nu prin percepția lor directă noetică a lui Dumnezeu. În acest moment putem râde, din moment ce cărțile lui Romanides sunt forme și simboluri create. Și, ca niște ascultători supuși ai oamenilor, ei (ucenicii lui Romanides – n. n.) mai degrabă ar afirma ale lui Romanides înalte critice liberale abordări ale Scripturii decât să accepte că ale lui Iisus cuvinte, pe care El le-a grăit cu coarde sonore și vocale (medii create), au fost cuvintele lui Dumnezeu.

    Agenda unui Marxist-Ecumenist-Rockefeller

    De exemplu, Romanides în mod absurd a afirmat faptul că temeliile Marxismului și Theologiei Patristice sunt aceleași! Nici unul poate crede sincer asta ci doar un intrus și un sabotor. Asta (faptul că Marxismul și Theologia Patristica au aceeași bază – n. n.) lovește frontal ideea că Romanides ar fi avut vreo percepție noetică a lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut, nu este cu putință să fi afirmat că filosofia atheistă, nominalistă care a ucis milioane de Orthodocși (Marxismul – n. n.) a avut aceeași bază cu Orthodoxia (Marxismul având aceeași bază cu Theologia Patristică, după Romanides, implicit ar fi avut aceeași bază cu Orthodoxia – n. n.). Totuși, dacă scopul său a fost să saboteze, să promoveze ecumenismul și relativizarea Orthodoxiei sub aripa „isihasmului”, atunci are mai mult sens faptul că a absorbit proiectul modernist radical a lui Karl Barth de negare a analogiei (a oricărui fel de analogie, inclusiv a rațiunilor dumnezeiești (λόγοι – logoi) descrise de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua, menționate de Jay Dyer în acest articol – n. n.) în scopuri „ecumenice” (i.e., atheiste). Romanides a afirmat(vezi mai jos: Protopresbyter prof. univ. dr. IOANNIS ROMANIDES, TEOLOGIA PATRISTICĂ, Editura Metafraze, București, 2011, pp. 189-190):

    În acea perioadă, toți oamenii religioși erau următori ai metafizicii — și au fost așa până de curând —, în timp ce toți empiriștii erau agnostici, iar unii dintre ei atei. De ce? Pentru că esența abordării empirice nu este nici măcar filosofie. Desigur, este prezentată ca filosofie empirică, ca filosofie a empiriștilor. Au impus-o metafizicienilor din America și au realizat o mare faptă pentru Orthodoxie. Au fost, cu toate acestea, devastatori pentru theologia Modernă Greacă.

    În zilele noastre, în Grecia, toți Marxiști sunt empiriști, fără să fie conștienți de asta, desigur. Asta pentru că ideologiștii Marxiști Greci nu cunosc care este arborele genealogic al Marxismului, după cum îl știu omologii lor din Europa sau America; pentru că, aici, ei doar și-au învățat lecțiile mecanic, pe de rost, ca Martorii lui Iehova.

    Cred că este o mare tragedie — nu una de Eschil, ci una rușinoasă — faptul că nu există intelectuali Marxiști puternici în Grecia. Desigur, acest lucru este în favoarea poliției și a celor-de-aripă-dreapta, cât și a theologilor Moderni Greci, dar este în defavoarea căutării adevărului. Pentru că Marxismul a pornit de la fundamente empirice și a ajuns acolo unde a ajuns.

    Temelia Marxismului și temelia Theologiei Patristice, din punct de vedere științific, este aceeași; astfel, între cele două părți, Marxiștii și theologii Patristici, s-ar fi putut ajunge la o înțelegere.

    Acest lucru pune într-o nouă lumină propunerea lui Romanides că religia este o boală a omenirii rezultată dintr-o ruptură în rugăciunea noetică a nous-ului și a inimii. Nu e de mirare că și-a iubit ierarhul mason Athenagoras. Toată cuvântarea lui [Romanides] sună Orthodoxă. Totuși, când înțelegem negarea lui Romanides strictă și absolută a oricărei analogii, înțelegem de fapt că această ruptură în sufletul omului conduce la o confuzie în a gândi faptul că obiectele create comunică adevărul despre dumnezeiesc (despre cele dumnezeiești – n. n.)! De fapt, merge într-atât ca și cum ar afirma faptul că începutul bolii religiei este propoziția “Yahweh este singurul Dumnezeu.” De ce? Deoarece [această propoziție] pretinde că alcătuiește o reală declarație-adevăr despre Dumnezeu utilizând forme și simboluri. Cu alte cuvinte, Orthodoxia instituțională, confesională, biblică, a Crezului este de asemenea parte a acestei tradiții – totul din cauza idolului analogia. Și acesta este motivul eventual pentru care, spune el (Romanides – n. n.), se pare că „cei îndumnezeiți nu vor veni din nicio biserică oficială”. După cum el afirmă:

    „În starea ei bolnavă, energia noetică nu se „rotește” ciclic. În schimb, despachetată și înrădăcinată în inimă, se blochează în creier și cauzează un scurt circuit între creier și inimă. Astfel, conceptele din creier, care provin toate din mediu, devin concepte ale energiei noetice, care tot timpul este înrădăcinată în inimă. În acest fel, bolnavul devine un sclav al înconjurărilor sale. Ca atare, el confundă anumite concepte care vin din vecinătățile sale cu Dumnezeul sau idolii lui. Prin termenul religie, înțelegem fiecare „egalizare” a Necreatului cu creatul, și în mod special fiecare „egalizare a reprezentărilor” Necreatului cu conceptele și cuvintele gândirii omenești, ceea ce este baza idololatrizării. Aceste concepte și cuvinte pot fi simple concepte și cuvinte, sau pot de asemenea să includă reprezentări cu statui și imagini, înlăuntrul și fără un presupus Dumnezeiesc-inspirat text. Cu alte cuvinte, egalizarea conceptelor despre Dumnezeu și ale cuvintelor Sfintei Scripturi cu Necreatul aparțin de asemenea lumii idolatriei, și este fundamentul tuturor ereziilor de până acum.

    După toți Marxiștii de-Rockefeller-finanțat Consiliului Mondial al Bisericilor, religia nu este numai un opiu pentru mase, ci este de asemenea o boală mentală de care omul trebuie vindecat. Acesta este proiectul ecumenist. Această boală mentală a început atunci când Iudeii au crezut că pot afirma un adevăr propozițional despre Dumnezeu – că “Yahweh este singurul Dumnezeu”, prin aceasta înțelegând greșit formele create și simbolurile despre un adevăr literal despre „necreat”. Acum devine evident de ce Romanides trebuie să nege și toate posibilitățile pentru analogie, după cum afirmă în „cheile” sale:

    „1) Că miezul tradiției Biblice este că religia este o boală specifică cu un tratament specific. Aceasta este semnificația afirmației “nu există Dumnezeu în afară de Yahweh”. Necunoscând această primă cheie fundamentală cineva nu poate cunoaște a doua cheie:

    2) Că există o distincție clară între termenii Biblici care indică ceea ce este „necreat” și ceea ce este „creat”. Necunoscând acest context cineva nu poate cunoaște cea de-a treia cheie a termenilor Biblici:

    3) Că „este imposibil să Îl exprimi pe Dumnezeu și chiar mai imposibil să Îl concepi.” Cu alte cuvinte nu există nici un fel de asemănare „între creat și necreat”. Oricine crede că expresiile Biblice comunică concepte despre Dumnezeu din nefericire se înșeală. Când sunt utilizate corect cuvintele și conceptele Biblice conduc pe cineva la curățarea și iluminarea inimii care conduc la îndumnezeire dar nu sunt ele însele îndumnezeire.”

    A afirma că doar Yahweh este Dumnezeu este totuna cu a spune că El, și nici un altul, poate fi închinat, după cum a spus Moise în Lege. Acea Lege, totuși, reprezintă începutul religiei Crezului, bazată pe ceva analogie! Legea lui Moise pretindea a spune că aceasta este voia lui Dumnezeu și că aceasta a fost comunicat ca adevăr infailibil despre El, limitată cu toate acestea. Pentru Romanides, aceasta este exact boala de care omul trebuie vindecat, analogia – nu numai analogia Romei și a Protestantismului, ci și analogia Orthodoxă a Numelor Dumnezeiești și a logoi-lor – deoarece aceasta, de asemenea, „confundă anumite concepte care vin din vecinătățile sale cu Dumnezeul sau idolii lui. Prin termenul religie, înțelegem fiecare „egalizare” a Necreatului cu creatul, și în mod special fiecare „egalizare a reprezentărilor” Necreatului cu conceptele și cuvintele gândirii omenești, ceea ce este baza idololatrizării.”

    Aș putea să adaug că tot modernismul lui Romanides se află în contrast indirect cu excelenta lucrare a Pr. Dumitru Stăniloae în a sa Dogmatică Orthodoxă, Vol. 1 și 2. Acolo, veți găsi atribuirea corectă a Numelor Dumnezeiești, analogia Orthodoxă energeia, logoi-i și sensul în care dragostea omenească și persoanele ne descoperă adevărurile despre Dumnezeu. Simplul fapt că ucenicii lui Romanides „se chinuie” în a vorbi despre „ipostas” la Dumnezeu arată absurditatea întregului său proiect (întregii theologii a lui Romanides – n. n.), și dacă este dus până la concluziile sale consistente, [ar reieși faptul că] „ipostasul” este o „boală a religiei de care omul trebuie vindecat”, de asemenea „Tatăl” și „Fiul”. Cu alte cuvinte, atheism ascuns sub aparența „isihasmului” – totul pentru proiectul ecumenist al lui Rockefeller.

    „Te închini cui știi sau cuiva pe care nu-l cunoști? Dacă răspund, «Mă închin celui pe care-l cunosc», ei imediat răspund, «Care este esența (ființa) celui căruia te închini?». Apoi, dacă mărturisesc că nu-i cunosc esența (ființa), mi se împrotivesc și zic, «Atunci cinstești pe cineva pe care nu-l cunoști». Răspund că verbul a cunoaște are multe înțelesuri. Spunem că știm măreția lui Dumnezeu, puterea Lui, înțeșepciunea Lui, bunătatea Lui, purtarea-de-grijă a Lui față de noi, și dreptatea judecății Lui; dar nu însăși esența (ființa) Lui. Întrebarea este, așadar, adresată de dragul împrotivirii. Pentru că cel care neagă că știe esența (ființa) nu mărturisește despre sine a fi un necunoscător de Dumnezeu, deoarece ideea noastră despre Dumnezeu este adunată din toate însușirile pe care le-am enumerat.” – Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 234 (vezi mai jos: PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 12. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI. PARTEA A TREIA. DESPRE SFÎNTUL DUH. CORESPONDENȚĂ (EPISTOLE). CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ȘI INDICI DE Preot Prof. Dr. CONSTANTIN CORNIȚESCU și Preot Prof. Dr. TEODOR BODOGAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI, 1988, EPISTOLA 234. La o altă întrebare a lui Amfilohiu. Scrisă în anul 376. I, p. 482)

    jay008 // Octombrie 28, 2016 la 8:00 pm // Răspunde

    Problema lui Romanides este că neagă orice analogie. Asta a condus la negarea inspirației Scripturii și la relativizarea credințelor și confesiunilor (mărturisirilor de credință – n. n.). Există o analogie, punct. (analogia despre care vorbește Jay Dyer se referă la rațiunile dumnezeiești = λόγοι – logoi despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua; dacă vreți, citiți din PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 80, SFÎNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, AMBIGUA. TÎLCUIRI ALE UNOR LOCURI CU MULTE ȘI ADÎNCI ÎNȚELESURI DIN SFINȚII DIONISIE AREOPAGITUL ȘI GRIGORIE TEOLOGUL. TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE DIN GRECEȘTE, INTRODUCERE ȘI NOTE DE Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI – 1983, 7 d. – 7 g., pp. 79-88; citiți/traduceți întregul articol al lui Jay Dyer pentru a putea înțelege analogia orthodoxă, pentru a putea înțelege orthodox comentariul lui – n. n.)

    PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 12. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, SCRIERI. PARTEA A TREIA. DESPRE SFÎNTUL DUH. CORESPONDENȚĂ (EPISTOLE). CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE, INTRODUCERE, NOTE ȘI INDICI DE Preot Prof. Dr. CONSTANTIN CORNIȚESCU și Preot Prof. Dr. TEODOR BODOGAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI, 1988, EPISTOLA 234. La o altă întrebare a lui Amfilohiu. Scrisă în anul 376. I, p. 482:

    „Te închini cui știi sau cuiva pe care nu-l cunoști? Dacă răspunzi «mă închin celui pe care-l cunosc», atunci ți se poate riposta imediat: «ce fel de ființă are cel căruia te închini?». Iar dacă vei mărturisi că nu-i cunoști ființa, ți se va putea întoarce întrebarea: «atunci cum cinstești pe cineva pe care nu-l cunoști». Noi, însă, spunem că cunoașterea poate fi înțeleasă în multe feluri. E drept că spunem că cunoaștem mărirea și puterea lui Dumnezeu, înțelepciunea, bunătatea și purtarea de grijă, pe care o are față de noi, precum și dreptatea cu care judecă El toate, dar însăși ființa lui Dumnezeu n-o putem cunoaște. Așa încît, felul cum a fost pusă întrebarea constituie o cursă. Pentru că dacă afirmă cineva că nu cunoaște ființa lui Dumnezeu, prin aceasta el nu vrea să spună că n-are nici o cunoștință despre El pe motivul că ideea de Dumnezeu decurge din multele însușiri pe care le-am enumerat mai sus.

    CARTE ERETICĂ de pus pe foc sau de analizat în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică:
    Protopresbyter prof. univ. dr. IOANNIS ROMANIDES, TEOLOGIA PATRISTICĂ, Editura Metafraze, București, 2011, pp. 189-190
    :

    http://librariasophia.ro/carti-Teologia-Patristica-Romanides-Ioannis-pr-so-6669.html

    47. CONSIDERAREA METAFIZICĂ A RELIGIEI.

    Ortodoxia își arată interesul în primul rând față de viața de aici. Părinții accentuează că «după moarte nu există pocăință». Însă teologii greci moderni care își urmează dascălul, adică pe Adamatios Korais, aplică o concepție metafizică referitor la această problemă și au împrumutat teologia latinilor și protestanților în ceea ce privește problema religiei.

    Marea dispută dintre, pe de-o parte, empiriști, care sunt succesorii Iluminismului Revoluției Franceze de la 1789 (Mai multe CĂRȚI ERETICE de pus pe foc sau de analizat în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică: Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Volumul I (Dogmă – Morală – Revelație). Prezentare critică. Traducere din limba greacă de Tatiana Petrache. Carte tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura DOXOLOGIA, 2014; Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Volumul II (Dumnezeul Treimic. Crearea lumii – Căderea. Întruparea – Biserica. Viața după moarte). Prezentare critică. Traducere din limba greacă de Tatiana Petrache și Mănăstirea Diaconești. Carte tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura DOXOLOGIA, 2017; Matei 7, 15-20 – n. n.) și, de cealaltă parte, metafizicieni începuse deja cu mulți ani înainte perioadei de după război când teologii greci au plecat să studieze Teologia în Europa și Rusia, dar și în America. Diferența fundamentală dintre empirici și metafizicieni constă în faptul că esența direcției empirice este observația, pe când a celei metafizice este cugetarea filosofică.

    În acea perioadă toți credincioșii practicanți erau adepți ai metafizicii, iar asta chiar până de curând, în timp ce toți empiriștii erau agnostici, iar unii dintre ei atei. De ce? Pentru că esența direcției empirice nu este nici măcar filosofia. Se prezintă desigur ca filosofie (sau ca dogmatică – n. n.) empirică, ca filosofie (sau ca dogmatică – n. n.) a empiriștilor. În America aceștia s-au impus asupra metafizicienilor și au realizat un lucru foarte mare în favoarea Ortodoxiei. Însă pentru teologia neogreacă au fost catastrofali.

    Astăzi[117] în Grecia toți marxiștii sunt empiriști, fără ca, desigur, să fie conștienți de aceasta. Pentru că ideologii marxiști greci nu știu care este arborele genealogic al marxismului, așa cum o știu camarazii lor din Europa sau America, pentru că pur și simplu n-au făcut decât să-și învețe lecția pe de rost, mecanic ca iehoviștii.

    Cred că este o mare tragedie – dar nu una de Eschil, ci una de rușine[118] -, faptul că în Grecia nu există intelectuali marxiști de forță. Iar acest lucru este în favoarea nu doar a poliției și a celor de dreapta, desigur, ci și a teologilor neogreci; dar, din păcate, este în defavoarea cercetării atente a adevărului. Pentru că marxismul a început pe fundamente empirice și a ajuns acolo unde a ajuns. Fundamentul marxismului ca și cel al Teologiei Patristice este același, din punct de vedere științific, astfel că ar fi fost posibil ca marxiștii și teologii patristici să se înțeleagă între ei.

    Marximsul s-a ciocnit de religie. Dar de care religie? Nu de Revelație (oare nu pentru credința în adevărul revelat în cuvintele Sfintei Scripturi, în cuvintele Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, în cuvintele Sfintei Tradiții, adică în Revelație, au fost uciși milioanele de Sfinți Mărturisitori în temnițele comuniste – marxiste din Rusia??? – n. n.), ci de religia care se identifică cu metafizica. Unul dintre acești metafizicieni, care a identificat destinul elenismului cu metafizica este Adamantios Korais.

    Diferența esențială dintre empirist și metafizician stă în faptul că metafizicianul are ca trăsătură principală tendința de a identifica cu realitatea ceva care i se pare că este desigur logic. Desigur, cineva poate avea o certitudine logică față de ceva anume cu ajutorul argumentelor raționale. Dar dacă aceasta nu este supusă unei probări empirice, unei identificări empirice, cum poate fi sigur de ceea ce gândește și deduce logic? Pentru că este pur și simplu gândire? Cum poate identifica cineva gândirea cu certitudinea? Metafizicianul face acest lucru, în timp ce empiristul acceptă și ordonează în grupe doar ceea ce se supune concepției sale ca urmare a observației empirice (ahaaaaaaaa… deci empiristul răsuflă a părere de sine, desigur, „ca urmare a observației empirice”; cel mai bine vorbește despre părerea de sine Sfântul Părinte Ierarh Ignatie Briancianinov în cartea: Despre înșelare – de aceea nu îi place lui Romanides de teologii din Rusia, mai ales de Sfântul Părinte Ierarh Ignatie Briancianinov care l-a demascat cu mult înainte pe empiristul Romanides și pe cei de un cuget cu Romanides – n. n.).

    Calviniștii, în limitele acestea, întâmpină o oarecare dificultate ca papiștii. Însă luteranii, cât privește aceste chestiuni, trăiesc în altă lume.

    Așadar, de ce nu crede cel care este ateu? Pentru că nu are darul Sfântului Duh, darul credinței lăuntrice. Însă cel ce spune că el crede, este credincios cu adevărat? Nu întotdeauna. Asemenea d.ex., calviniștilor care spun de multe ori că ei cred pentru că sunt predestinați. În felul acesta ei pășesc pe o cale neștiințifică, adică pe calea care nu se află protejată de o oarecare realitate empirică; și nici nu au o argumentație metafizică pentru ceea ce cred ei. Ei înșiși sunt conștienți de acest lucru desigur, pentru că sunt intelectuali și știu cum stau lucrurile, dar continuă să se miște în felul acesta. De aceea se observă faptul că luteranii și calviniștii se retrag în existențialism. Același lucru se întâmplă și cu protestanții din America, care adaugă la cele anterioare și sentimentalismul. Protestanții din America sunt foarte sentimentaliști, atât în cultul cât și în maniera lor de comportare.

    [117] Anul 1983 (valabil și în 2017 – n. n.).
    [118] Autorul face un joc de cuvinte bazat pe asemănare fonetică dintre cuvintele Αἰσχὑλος (Eschil) și αἴσχος (rușine), pe care le leagă de noțiunea de tragedie, al cărei părinte este considerat a fi Eschil (n. trad).

    Apreciază

  7. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides said, on Iunie 8, 2017 at 7:41 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea a II-a
    Analogia orthodoxă. Rațiunea (Λόγος – Logos) și rațiunile dumnezeiești (λόγοι – logoi)

    PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI 80, SFÎNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, AMBIGUA. TÎLCUIRI ALE UNOR LOCURI CU MULTE ȘI ADÎNCI ÎNȚELESURI DIN SFINȚII DIONISIE AREOPAGITUL ȘI GRIGORIE TEOLOGUL. TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE IUSTIN PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. TRADUCERE DIN GRECEȘTE, INTRODUCERE ȘI NOTE DE Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREȘTI – 1983, 7 d. – 7 g., pp. 79-88:
    ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/PSB/PSB%2080%20-%20Sfantul%20Maxim%20Marturisitorul%20-%20Ambigua.pdf

    7 d. Cine, cunoscînd prin rațiune și înțelepciune că lucrurile au fost aduse din nimic la existență de către Dumnezeu, și îndreptîndu-și cu judecată puterea contemplativă a sufletului spre nesfîrșită deosebire și varietate a lucrurilor și distingînd cu o rațiune cercetătoare rațiunea după care au fost create toate, nu ar cunoaște Rațiunea cea una, ca multe rațiuni, ce stă împărțită în chip neîmpărțit în varietatea făpturilor, precum arată însușirea lor de a se referi una la alta și totuși de a rămîne fiecare ea însăși în chip neamestecat? Și (nu ar cunoaște) iarăși multele rațiuni ca una, prin referirea tuturor spre ea, care există pentru sine în chip neamestecat, fiind Cuvîntul ființial și ipostatic al lui Dumnezeu și Tatăl, ca obîrșie și cauză a tuturor[41]? Pentru că în El «s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pămînt, fie văzute, fie nevăzute, fie scaune, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, toate în El și prin El s-au zidit». (Col., 7, 16). Avînd rațiunile celor făcute subzistînd în El dinainte de veacuri, prin bunăvoința Sa a creat din nimic zidirea cea văzută și nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu rațiune și înțelepciune la vremea cuvenită, pe cele generale și pe cele individuale. Căci credem că premerge o rațiune creațiunii îngerilor, o rațiune fiecăreia dintre ființele și puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o rațiune oamenilor, o rațiune tuturor celor ce au primit existența de la Dumnezeu, ca să nu le numesc pe toate individual[42]. Propriu-zis este una și aceeași Rațiune, care prin infinitatea și transcendența ei este în sine și pentru sine negrăită și necuprinsă, fiind dincolo de toată creațiunea și de deosebirea și varietatea ce există și se cugetă în ea, arătîndu-se și multiplicîndu-se din bunătate în toate cîte sînt din ea, pe măsura fiecăreia și recapitulînd (readucînd) toate în sine[43]. Prin ea există și persistă și în ea sînt cele făcute, întrucît prin ea s-au făcut și spre ea s-au făcut; iar persistînd și mișcîndu-se, se împărtășesc de Dumnezeu. Căci întrucît au fost făcute de Dumnezeu, toate se împărtășesc de Dumnezeu pe măsura lor, fie prin înțelegere (minte), fie prin rațiune, fie prin simțire, fie prin mișcare vitală, fie prin destoinicia lor naturală și cîștigată prin deprindere, cum socotește marele descoperitor-de-Dumnezeu, Dionisie Areopagitul[44].

    Deci fiecare dintre îngerii și dintre oamenii mintali și raționali este și se numește parte (μοῖρα) a lui Dumnezeu prin însăși rațiunea după care a fost creat, care este în Dumnezeu și la Dumnezeu, pentru rațiunea lui care preexistă în Dumnezeu, cum s-a zis. Dar dacă se mișcă potrivit ei, va fi în Dumnezeu, în care preexistă rațiunea existenței lui, ca obîrșie și cauză. Și dacă nu vrea să se prindă cu dorința de nimic altceva decît de obîrșia sa proprie, nu cade de la Dumnezeu, ci devine, întinzîndu-se tot mai mult după El, dumnezeu și se numește parte a lui Dumnezeu, prin faptul că se împărtășește după cuviință de Dumnezeu, ca unul ce îmbrățișează, potrivit cu firea, în chip înțelept și rațional, printr-o mișcare cu bun chip, obîrșia și cauza proprie[45]. Căci dincolo de obîrșia sa și de urcușul și de restaurarea în rațiunea după care a fost creat, nu mai are spre ce să se miște, mișcarea lui spre ținta dumnezeiească primind ca hotar însăși ținta dumnezeiască[46].

    Aceasta o arată și sfîntul Vasile în tîlcuirea la sfîntul prooroc Isaia, zicînd așa: «Sîmbăta adevărată e odihna rezervată poporului lui Dumnezeu. Pe aceasta, fiindcă e adevărată, o îngăduie Dumnezeu și la această Sîmbătă a odihnei ajunge acela căruia lumea i s-a răstignit, adică s-a depărtat de cele ale lumii și s-a statornicit în locul propriu odihnei duhovnicești. Cel ce a ajuns acolo nu se va mai mișca din locul său, starea aceasta fiind înconjurată de liniște și de neturburare. Deci, loc al tuturor celor ce s-au învrednicit de o astfel de fericire este Dumnezeu, precum s-a scris: «Fii mie Dumnezeu scutitor și spre loc întărit, ca să mă mîntuiești (Ps. 30, 2)» (In Isaia, P. G. 30, 177 CD)[47].

    7 e. Căci în El sînt fixate ferm rațiunile tuturor și despre aceste rațiuni se spune că El le cunoaște pe toate înainte de facerea lor, însuși adevărul lor, ca pe unele ce sînt toate în El și la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sînt și cele ce vor fi, nu au fost aduse la existență deodată cu rațiunile lor, sau de cînd sînt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare își primește existența efectivă și de sine la timpul potrivit, după înțelepciunea Creatorului, fiind create conform cu rațiunile lor. Fiindcă Făcătorul există pururea în mod actual (κατ’ ἐνέργειαν), pe cînd făpturile există în potență (δυνάμει), dar actual încă nu.

    Căci nu pot fi deodată Cel infinit și cele mărginite, nici nu va fi vreo rațiune care să arate că pot exista deodată ființa și Cel supraființial și că pot fi identificate Cel nemăsurat cu ceea ce e măsurat, Cel liber de relație (nerelativ) cu ceea ce se află în relație, Cel care nu are în Sine nici un fel de categorie care să poată fi afirmată cu ceea ce e constituit prin toate acestea[48].

    Pentru că pot fi afirmate toate cele create, după ființa și facerea lor, fiind cuprinse în rațiunile lor și în rațiunile celor ce sînt în jurul lor[49]. Lăsînd pe un plan superior teologia supremă și negativă a Cuvîntului (a Rațiunii), potrivit căreia El nu e nici grăit, nici cugetat, nici peste tot ceva din cele cunoscute împreună cu altceva, ca Cel ce e supraființial, nici participat de ceva în oarecare fel, Rațiunea (sau Cuvîntul) cea una e multe rațiuni, iar după referirea și pronia care le întoarce și le călăuzește pe cele multe spre Unul, ca spre obîrșia lor, sau ca spre centrul liniilor pornite din El, care are în Sine de mai înainte începuturile lor și le adună pe toate, rațiunile cele multe sînt una[50].

    Deci sîntem și ni se zice «parte» a lui Dumnezeu, pentru faptul că rațiunile existenței noastre preexistă în Dumnezeu. Și ni se zice că am curs de sus, pentru că nu ne-am mișcat potrivit cu rațiunea după care am fost făcuți și care preexistă în Dumnezeu[51].

    7 f. Dar cel ce a învățat să privească cu evlavie rațiunile lucrurilor poate dezvolta ușor și în alt chip înțelesul acestei idei. Astfel, nu încape îndoială că ființa virtuții din fiecare este Cuvîntul (Rațiunea) cel unul al lui Dumnezeu. Căci ființa tuturor virtuțiilor este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Fiindcă s-a scris: «Care ni S-a făcut nouă de la Dumnezeu înțelepciune, dreptate, sfințire și mîntuire» (I Cor., 1, 30). Și e vădit că acestea se spun despre El în înțelesul absolut, ca fiind prin Sine însuși înțelepciunea, dreptatea și sfințenia, nu în sens determinat (limitat), cum se zice despre noi, de pildă: om înțelept, sau om drept. Dar dacă-i așa, orice om care se împărtășește de virtute printr-o deprindere neclintită se împărtășește neîndoielnic de Dumnezeu, ființa virtuților, ca unul ce a cultivat sincer, prin liberă hotărîre, sămînța naturală (τὴν κατὰ φύσιν) a binelui și a arătat sfîrșitul ca fiind una cu obîrșia și obîrșia una cu sfîrșitul, mai bine zis obîrșia și sfîrșitul ca unul și același lucru, fiind prin aceasta un vestitor nepervertit al lui Dumnezeu, dacă scopul oricărui lucru se socotește că este obîrșia și sfîrșitul lui: obîrșia, întrucît de acolo a primit pe lîngă existență și binele prin fire după participare, iar scopul, întrucît recunoscîndu-și cauza sa, străbate prin dispoziție și hotărîre liberă cu toată sîrguința drumul de laudă ce-l duce spre ea[52]. Iar străbătînd acest drum devine dumnezeu, primind de la Dumnezeu puterea de a fi dumnezeu, ca unul ce a adăugat prin liberă alegere la binele natural al chipului asemănarea prin virtuți, datorită urcușului firesc spre cauza proprie și intrării în intimitatea ei[53]. Astfel se împlinește și cu el cuvîntul apostolic care zice: «Căci în El viem, ne mișcăm și sîntem» (Fapte, 17, 28). «Este» adică în Dumnezeu prin luare aminte cel ce nu-și corupe rațiunea ființei sale, preexistentă în Dumnezeu; «se mișcă» în Dumnezeu potrivit cu rațiunea ființări sale bune, preexistentă în Dumnezeu, lucrînd prin virtuți, și viețuiește în Dumnezeu potrivit cu rațiunea ființări sale veșnice, preexistentă în Dumnezeu. De aceea, fiind deja de aici, prin deprinderea atotnepătimașă mereu același cu sine și nemișcat, va fi și în veacul viitor, prin îndumnezeirea ce i se va dărui, iubind și îmbrățișînd rațiunile amintite ce preexistă în Dumnezeu, mai bine-zis, pe Dumnezeu, în Care sînt fixate rațiunile bunătăților (virtuților). Și astfel, este parte a lui Dumnezeu ca existent, pentru rațiunea ființării sale preexistentă în Dumnezeu; ca bun, pentru rațiunea viețuirii sale bune preexistentă în Dumnezeu; și ca dumnezeu, pentru rațiunea ființării sale veșnice, preexistentă în Dumnezeu[54].

    Este așadar parte a Lui, ca unul ce a cinstit aceste rațiuni, a lucrat conform cu ele și prin ele s-a sălășluit pe sine cu totul numai în Dumnezeu așa cum numai pe Dumnezeu L-a întipărit și L-a format în sine[55]. Unul ca acesta este și se numește dumnezeu, precum Dumnezeu este prin pogorămînt și Se numește pentru el om, iar puterea acestei dispoziții mintale se arată în faptul că ea îndumnezeiește pe om prin Dumnezeu, pentru iubirea față de Dumnezeu, și înomenește pe Dumnezeu prin om, pentru iubirea Lui de oameni, făcînd printr-un schimb bun pe Dumnezeu om, pentru îndumnezeirea omului, iar pe om dumnezeu, pentru înomenirea lui Dumnezeu. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea să se lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale[56].

    Iar cel ce, cu toate că e parte a lui Dumnezeu pentru rațiunea virtuții aflătoare în el, în baza cauzei sale, părăsește obîrșia sa și se lasă dus în chip nesocotit spre nimic, cu drept cuvînt se zice că a căzut de sus, întrucît nu s-a mișcat spre obîrșia și cauza proprie, după care, spre care și pentru care a fost făcut. El se află într-un vagabondaj nestatornic și într-o neorînduială cumplită a sufletului și a trupului, ca unul ce s-a despărțit pe sine de cauza sa ce rămîne totdeauna nerătăcită și constantă, prin povîrnirea de bunăvoie spre rău. Și se spune în înțelesul propriu că s-a rostogolit în rău, fiindcă, aflîndu-se în el capacitatea prin care putea să-și ducă în chip neabătut pașii spre Dumnezeu, a ales de bunăvoie ceea ce e rău și nu există, în locul a ceea ce e bun și există[57].

    7 g. Despre aceste rațiuni de care am vorbit, sfîntul Dionisie Areopagitul spune că Scriptura le numește predeterminanți și voiri dumnezeiești (Despre numirile dumnezeiești 5, 8; P. G. 3, 874 C). De asemenea cei din jurul lui Panten, învățătorul marelui Clement al Stromatelor (Stromata 4, 26; P. G. 8, 1381 A), spun că Scripturii îi place să le numească voiri dumnezeiești. De aceea, întrebați fiind, de unii ce se fălesc cu erudiția din afară, cum socotesc creștinii că Dumnezeu cunoaște lucrurile, ei înșiși susținînd că le cunoaște pe cele inteligibile mintal, iar pe cele sensibile sensibil, au răspuns că nici pe cele sensibile nu le cunoaște sensibil, nici pe cele inteligibile, mintal. Căci nu e cu putință ca Cel ce e mai presus de făpturi să cunoască făpturile după modul făpturilor. Ci spuneau că El cunoaște făpturile ca pe propriile Sale voiri, adăugînd și motivul binecuvîntat al acesteia, și anume că pe toate le-a făcut cu voia – ceea ce nimeni nu va nega – și dacă a spune că Dumnezeu Își cunoaște propria Sa voire e un lucru cuvios și drept, atunci, odată ce Dumnezeu a făcut pe fiecare dintre făpturi voind-o, desigur că El cunoaște făpturile ca pe propriile Sale voiri, dacă a creat făpturile voindu-le. Pornind de aici eu socotesc că despre aceste rațiuni zice Dumnezeu în Scriptură către Moise: «Te-am cunoscut pe tine mai mult decît pe toți» (Ieș., 33, 17), sau «A cunoscut Domnul pe cei ce sînt ai Lui» (II Tim., 2, 19), iar către unii: «Nu vă cunosc pe voi» (Mt., 7, 23). Aceasta după cum mișcarea liberă a voii proprii, lucrînd conform cu voia și cu rațiunea sau contra voii și rațiunii lui din Dumnezeu, l-a pregătit pe fiecare să audă vocea dumnezeiească[58].

    –––

    [41]. Sfîntul Maxim arată de la început sensul corect în care se poate spune că sîntem parte din Dumnezeu: în sensul că în varietatea făpturilor și în relația dintre ele se arată Rațiunea divină cea una împărțită în chip neîmpărțit în rațiunile făpturilor. Făpturile sînt «părți» ale lui Dumnezeu în sensul că au Rațiunea ipostatică a lui Dumnezeu drept principiu și cauză a lor.

    [42]. Aci este exprimată doctrina sfîntului Maxim despre rațiunile creaturilor aflate dinainte de veacuri în Rațiunea divină. Această doctrină se deosebește net de doctrina platonic-origenistă. Cîtă vreme Origen cunoaște o întreagă lume de spirite în jurul lui Dumnezeu, lume din care o parte prin cădere e îmbrăcată în corpuri și devine o lume vizibilă, sfîntul Maxim nu cunoaște deosebit de lumea creată decît pe Dumnezeu. Căci rațiunile dinainte de veacuri ale făpturilor nu au o existență de sine, ci sînt rațiuni potențiale în Dumnezeu sau în Rațiunea supremă. Entitățile lumii nu au ca atare o preexistență. Chiar îngerii nu sînt asemenea ființe raționale preexistente, ci ei înșiși își au rațiunile lor ca potențe în Dumnezeu. «Pentru origeniști, de aceea, geneza (facerea) este venirea existențelor imateriale în corp. Aceasta era și afirmația deschisă a lui Plotin (Enn. 3,9.3). Acesta era un concept parțial al facerii (genezei), nu facerea entităților înseși, ci a unui mod particular al existenței lor. Dimpotrivă, sfîntul Maxim înțelege Geneza (Facerea) în mod universal, cum formulează cu grijă: «atît cele inteligibile cît și cele sensibile sînt create de Dumnezeu».

    Sfinții Grigorie de Nyssa și Maxim nu lucrează numai cu dualitatea: inteligibile și sensibile, ci și cu alta mai fundamentală: create și necreate» (P. Sherwood, op. cit., 97, nota 52).

    La neoplatonici și la Origen toate formează o pleromă panteistă. Sfîntul Maxim deosebește radical între Dumnezeu, singurul necreat și etern, și creaturi, care au în Rațiunea supremă numai niște rațiuni după care au fost create.

    [43]. Propriu-zis, în Rațiunea divină rațiunile divine nu subzistă în mod distinct. Ci Rațiunea divină, infinită, transcendentă, «Se arată și Se multiplică din bunătate în toate cîte sînt». Adică revelează din infinitele Sale posibilități și prin aceasta actualizează ceva din multiplicitatea acestor posibilități, creînd chipurile consistente ale lor. Actul revelării lui Dumnezeu prin entitățile ce le creează după modelul rațiunilor preexistente ca posibilități (nu ca existențe reale), este un act al «bunătății» deci al voinței Sale. Ele nu se mișcă de la ele însele spre o existență în corpuri.

    [44]. Fiind create de puterea Sa după modelul acestor posibilități și persistînd prin această putere și prin lucrarea acestor rațiuni exemplare, făpturile se împărtășesc de Dumnezeu pe măsura a ceea ce reprezintă, ca chipuri consistente și proprii ale acestor posibilități. Aci sfîntul Maxim își însușește doctrina lui Dionisie Areopagitul.

    Fără îndoială, diferitele trepte ale existenței create de Dumnezeu nu se împărtășesc de rațiuni corespunzătoare considerate în ele însele în Dumnezeu, căci existența unor asemenea rațiuni ar însemna că pentru Dumnezeu există două variante de rațiuni. Rațiunile treptelor inferioare nespirituale ale creațiunii sînt implicate în Dumnezeu în rațiunile treptelor spirituale ale creațiunii. Ierarhia existențelor create implică o încadrare a treptelor inferioare în cele superioare. Treptele inferioare sînt o condiție pentru treptele superioare, iar treptele superioare au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare, sau prin participarea lor la spiritualitatea de care sînt capabile să le îndumnezeiască și pe acelea. Toate treptele existenței create participă în ultimă analiză la Rațiunea divină cea una. Pe măsură ce creaturile participă mai mult la Dumnezeu, treptele inferioare ale lor sînt mai luminate de cele superioare și în ultimă instanță îndumnezeite de Logosul divin.

    [45]. Rezumînd, sfîntul Maxim declară că fiecare dintre îngeri și dintre oameni e «parte» a lui Dumnezeu, pe de o parte prin rațiunea după care a fost creat și care preexistă în Dumnezeu, pe de alta pentru că, dacă se mișcă conform acestei rațiuni, va ajunge deplin în Dumnezeu. E «parte» din Dumnezeu întrucît în baza acestei rațiuni este încă de pe acum în Dumnezeu și, dacă nu-și îndreaptă dorința spre nimic altceva decît spre principiul și cauza sa, nu cade din Dumnezeu și, întinzîndu-se tot mai mult spre El, devine în mod mai deplin «parte» a lui Dumnezeu, ba chiar dumnezeu prin har. Iar lucrînd așa și ajungînd la această stare se împlinește ceea ce e potrivit firii proprii. Îngerul sau omul e «parte» din Dumnezeu pentru că-și are suportul în rațiunea sa preexistentă în Dumnezeu și pentru că mișcîndu-se conform firii sale, se va imprima de energiile divine, încît nu se mai observă nici o separație între el și Dumnezeu.

    Doctrina aceasta despre rațiunile divine ale lucrurilor (τῶν ὄντων) leagă aceste rațiuni de voința divină. Încă Dionisie Areopagitul (Div. Nom. 5, 8; P. G. 3, 824 C) afirmase că rațiunile sînt voiri divine. El reafirma prin aceasta ceea ce afirmase și Clement, că creațiunea nu e un rezultat necesar al puterii divine sau al dinamismului natural al divinului, ci al voinței lui Dumnezeu. În secolele următoare nu se mai vorbește alternativ despre paradigme (sau rațiuni) și voiri, ca la Dionisie, ci printr-o expresie compusă: gîndirea Lui volitivă (Pseudo-Cyril, Despre Sfînta Treime; P. G. 77, 1145 C; Sf. Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, I, 9; P. G. 94, 837 A).

    Rațiunile nu sînt, ca mai înainte, modele inerte, ci puteri creatoare volitive ale lui Dumnezeu care implică gîndirea modelelor lucrurilor. Rațiunile creaturilor, deși sînt eterne, pentru că nu există în Dumnezeu nimic temporal, ele totuși nu țin de natura Lui, ci sînt expresia voinței Lui. «Ideea creaturii, a avea ceva deosebit de Dumnezeu, a unui eu non-divin, nu aparține necesității intime a esenței divine, – ea nu e produsă de în virtutea fecundității naturale, căci în acest caz ar fi un al patrulea ipostas, presupunere sacrilegă. Ea a fost produsă într-o libertate supremă din toată eternitatea. Dumnezeu este absolut liber în ce privește creaturile posibile. Nu există nici o cauză care apasă asupra voinței Lui. Mai mult, Dumnezeu este eminamente liber chiar față de posibilitatea creaturilor înseși… Lumea, chiar în ideea Sa divină, este un surplus absolut, o realitate adăugată, sau mai bine zis un dar adaus, liber și bun al libertății divine atotputernice și al iubirii supraabundente… Trebuie distinse două moduri ale eternității: eternitatea ființială în care nu viețuiește decît Treimea, și eternitatea contingentă a actelor libere ale harului divin» (G. Florovschi, L’Idée de la crèation dans la philosophie chrétienne, rev. «Logos», București, nr. 1, 1928, p. 18-20).

    Sfîntul Maxim leagă de aceste rațiuni ideea de scop, de țintă. El declară că intuind rațiunile divine ale lucrurilor create, noi intuim în același timp scopul lor, adică dinamismul lor spre un scop. «Toate lucrurile create de Dumnezeu în natură, dacă le contemplăm cu cuvenita cunoștință, ne anunță tainic rațiunile care au venit la existență și în același timp ne anunță scopul divin față de ele» (Răspunsuri către Talasie 13; P. G. 90, 293-296). Dumnezeu vede și voiește în rațiunile lucrurilor mișcarea și scopul acestora care este îndumnezeirea lor. Dar așa cum Părinții afirmă paradoxal existența eternă a rațiunilor divine și dependența lor de voința divină, așa sfîntul Maxim unește paradoxal scopul lui Dumnezeu cu privire la ele cu voia creaturilor de a înainta sau nu spre acest scop.

    În felul acesta sfîntul Maxim poate scăpa de concluzia apocatastazei generale, de care n-a putut scăpa deplin sfîntul Grigorie de Nyssa (Sherwood, op. cit., p. 176-177). Eternitatea divină a făcut loc în sine contingenței rațiunilor creaturilor; voința divină de care aceste rațiuni depind și care creează lucrurile conform lor face loc libertății creaturilor raționale. Aceste două paradoxuri au o legătură între ele: amîndouă implică libertatea divină sau un Dumnezeu personal. În același timp ele fac posibilă apariția în fața lui Dumnezeu a creaturii libere, personale. Iar cele ce nu se realizează nu alterează însăși esența divină, ci ființa lor creată.

    [46]. Ajungînd prin lucrarea lor conformă rațiunii după care au fost create deplin în Dumnezeu, ajung totodată la realizarea deplină a rațiunii lor. Aceasta e «restaurarea» prin voință în starea desăvîrșită spre care au fost create, conform rațiunii lor în Dumnezeu. Restaurarea nu e o conducere a tuturor fără voia lor la o unire cu Dumnezeu din care pot pleca iarăși, ca în origenism, ci ajungerea celor ce voiesc la ținta lor eternă în Dumnezeu, printr-o colaborare a lor cu ajutorul dat lor de Dumnezeu pentru a se realiza conform rațiunii lor. Dar întrucît la această realizare deplină nu ajung decît în Dumnezeu, Care e ultimul hotar fără hotar în care pot ajunge, ele nu mai pot cădea de acolo, pentru că s-au obișnuit să tindă spre odihna nesfîrșită în Cel nesfîrșit, la care acum au ajuns. Libertatea lor despărțită o vreme de Dumnezeu se întoarce definitiv în Dumnezeu.

    [47]. Sîmbăta din planul creațiunii sau de la sfîrșitul ei se îndeplinește după răstignirea din planul mîntuirii; după răstignirea mea față de lume, sau a lumii față de mine – fapt care are loc Vinerea, ca partea finală și culminantă a ostenelii mele, sau a timpului meu, sau ca treaptă desăvîrșită a lucrării mele de despătimire, prin buna pătimire în lume, – ajung la Sîmbăta odihnei. Calea aceasta ne-a arătat-o Hristos. Dar dincolo de această odihnă de cele ale lumii e Duminica învierii; dincolo de Hristos cel înmormîntat după răstignire, e Hristos cel înviat cu trupul și unirea mea cu El. Eu voi rămîne mai departe cu Hristos cel înviat cu trupul, nu voi trece dincolo la un spirit al lui Hristos fără trup, cum se afirma în origenism. Pentru că noi credem în învierea cu trupul. Aceasta e plinătatea fără hotar a omului întreg în Hristos care a devenit prin întrupare om întreg și a redevenit prin înviere omul desăvîrșit întreg. Dincolo de această odihnă cu trupul în Hristos cel înviat nu se mai poate trece. Dar peste odihna de Sîmbăta, în care Hristos e mort cu trupul, se trece. În odihna eternă nu trec fără trup și nici fără lume, dar trec cu ele transfigurate.

    Făpturile conștiente își găsesc odihna în Dumnezeu, pentru că într-acolo le atrag rațiunile lor ca modelul lor final, sau gîndirea volitivă a lui Dumnezeu cu privire la ele. Dincolo de aceste modele nu le mai atrage nimic, pentru că ele și-au atins deplinătatea. Nu există model mai înalt care să le atragă. Nu există gîndire și voie mai înaltă decît cea definită în scopul lui Dumnezeu cu privire la ele. Dar acest scop este participarea interminabilă a lor la infinitatea divină după modul lor propriu.

    [48]. Creaturile se vor odihni în Dumnezeu pentru că rațiunile lor sînt ferme în Dumnezeu, deși entitățile create după modelul lor nu au existență de cînd au rațiunile lor. Dacă n-ar avea rațiuni ferme în gîndirea și voia lui Dumnezeu supratemporală, nu s-ar putea odihni în El, nu și-ar găsi împlinirea în El, ci ar putea fi descompuse după o vreme. Dacă ar fi din veci în Dumnezeu ele înseși, mișcarea lor ar fi o dovadă că niciodată nu pot ajunge la odihna în Dumnezeu. Numai dacă Dumnezeu există și dacă le gîndește înainte ca ele să ia ființă în timp, adică să intre în mișcare, deci nu din veci, ele își pot găsi odihna sau împlinirea în Dumnezeu; Dumnezeu există în act din eternitate, iar făpturile există numai în potență.

    [49]. Cele despre care se poate spune ceva afirmativ sînt determinate, adică definite de structura rațiunilor. De aceea ele sînt și create. Însuși creaturalul lor le arată ca determinate. Sînt determinate pentru că au primit un început al existenței lor și pentru că își au definiția lor în structura deosebită de a altora, sau sînt limitate de structura celor ce sînt în jurul lor. Coexistența lor cu Dumnezeu ar pune totul într-o evoluție care nu și-ar găsi niciodată deplinătatea, sau odihna, pentru că n-ar avea în ce și-o găsi. Progresul n-ar avea nici un sens. Origenismul își vădește dintr-o nouă latură inconsistența.

    [50]. Dar cu toate că Dumnezeu este în Sine mai presus de orice determinare, creînd făpturile, adică acceptînd să iasă spre ele, sau să intre în legătură cu ele, Își face cunoscute în rațiunile referitoare la acestea multe din posibilitățile cuprinse în Sine în mod nediferențiat.

    S-ar părea la prima vedere că dacă în origenism cele ce se împrăștie din unitatea inițială sînt niște existențe spirituale deosebite de Dumnezeu, aci însăși Rațiunea ipostatică divină Se ramifică și apoi Se readună în Sine. Dar acestei interpretări i se opun două lucruri: întîi, că în Sine Rațiunea ipostatică divină este mai presus de orice gîndire și trăire, deci de orice multiplicare sau determinare în asemenea rațiuni; al doilea, că Ea nu se multiplică în ființele create și deci nici acestea nu redevin una cu Ea, ci se unesc cu rațiunile lor volitive, necreate, creatoare și providențiatoare. Iar acestea se și readună în unitatea Ei. Fără îndoială multiplicarea Rațiunii celei una se arată și în făpturile create și providențiate de Ea după chipul rațiunilor lor necreate, aflătoare în Ea și lucrătoare prin ele; iar readunarea lor în unitatea Ei sau a rațiunilor necreate din Ea implică și o adunare a făpturilor în Ea. Dar unificarea făpturilor în Rațiunea divină este de alt ordin decît cea a rațiunilor lor divine.

    Trăind o unitate a lor în și cu Rațiunea divină, ele sînt conștiente de această unitate, întrucît continuă să-și păstreze o subzistență proprie, sau viceversa: întrucît continuă să-și păstreze o subzistență proprie, sînt conștiente de unirea lor în și cu Rațiunea cea Una și cu rațiunile necreate unite în Ea. Rațiunea ipostatică divină cea una e acum întreagă în fiecare din făpturile adunate în Ea, fără ca acestea să se confunde.

    Rațiunea cea una, multiplicată în multe rațiuni ale făpturilor și revenită la unitatea Ei, trebuie înțeleasă ca și Cuvîntul ipostatic ce Se multiplică cu apelul Lui, cu lumina Lui, sau răsună și se înțelege în multe cuvinte și în multe feluri de prezențe personale lucrătoare prin care cheamă, aduce și ține făpturile în existență și care redevine un Cuvînt total și atotcuprinzător adresat făpturilor adunate în El prin aceeași înțelegere și o prezență personală infinit de intensă și de bogată în ele. Dar tocmai aceasta consolidează ca persoane ființele create spirituale, sau dotate cu spirit. Ca asemenea Cuvînt sau prezență ipostatică S-a revelat Logosul făpturilor în Iisus Hristos, dîndu-ni-Se în forma aceasta mai ales în Euharistie, pentru a ne conduce spre capacitatea deplină de a-L sesiza ca atare în veacul viitor. (Capete gnostice, II, 28-29).

    [51]. Rezumînd, sfîntul Maxim precizează sensul în care a spus sfîntul Grigorie de Nazianz că sîntem «parte» a lui Dumnezeu: ca cei ce avem rațiunile noastre preexistente în Dumnezeu. În același timp el precizează sensul afirmației aceluia că «am curs de sus». Aceasta nu stă în faptul că am fi plecat ca existențe dintr-o unitate inițială în Dumnezeu, ci că, odată creați într-o legătură cu Dumnezeu sau cu rațiunile noastre preexistente în El, nu ne-am mișcat potrivit cu ele.

    [52]. Sfîntul Maxim dă și un alt sens «curgerii de sus» a celor ce nu viețuiesc în legătură cu Dumnezeu. A «curs de sus» cel ce nu dezvoltă în sine binele în virtuți. Căci esența virtuții din fiecare este Rațiunea divină cea una, sau Iisus Hristos. Cine cade deci din virtute, sau nu o deprinde, a căzut din Rațiunea sau Cuvîntul lui Dumnezeu. Aci Rațiunea divină e identificată cu Binele. Căci singur binele adevărat este rațional. Rațiunea divină ca normă și sursă supremă a toată organizarea rațională, a toată legătura armonică a celor create, e și normă și sursă supremă a tot binele împlinit și urmat de ele. Dar numai prin binele urmărit statornic și imprimat ca deprindere sau ca virtute în ființa proprie, se impune în aceasta rațiunea după modelul rațiunii ei necreate, care este Rațiunea ipostatică divină.

    În același timp binele și raționalitatea sînt și o tendință a firii create, făcută după modelul Rațiunii necreate în care e implicat binele. Cel ce dezvoltă în sine binele ca sămînță a virtuții se dezvoltă după norma și din puterea rațiunii sale necreate, adică conform Rațiunii divine despre sine. Acela arată că scopul sau sfîrșitul lui e una cu obîrșia sau viceversa. Căci binele care îl atrage, sau spre care tinde ca spre scopul său, e pus în firea lui de la început, de cauza ei. De la această obîrșie sau cauză a luat nu numai existența, ci și participarea la bine. Dar aceeași cauză care a pus în fire binele și o face să lucreze conform cu ea, adică să cultive binele, o atrage spre ea ca țintă a binelui. În Dumnezeu nu e o mișcare de la un început spre un sfîrșit: El e desăvîrșit din veci. Nouă ne-a lăsat și dat Dumnezeu putința unei contribuții la desăvîrșire prin libertate.

    [53]. Cel ce înaintează spre obîrșia proprie ca spre ținta finală adaugă la binele prin fire primit de la Dumnezeu binele prin libera alegere și străduință, săvîrșit și el cu ajutorul harului, adică înaintează prin virtute de la chip la asemănare, pînă la starea de îndumnezeire, printr-un urcuș potrivit firii însăși. Omului i se lasă și i se dă putința să accepte liber comuniunea cu Dumnezeu și să înainteze în ea.

    Gîndirea sfîntului Maxim e străbătută de un profund optimism antropologic. Ființa umană ajunge la îndumnezeire printr-un urcuș liber și natural al ei. Natura are implicată în ea o tendință spre bine, care reprezintă un impuls și o atracție divină sădite în ea. Fără acestea ea nu poate fi concepută și nu se poate menține ca natură adevărată. Ea are de la început binele sădit în ea ca tendință de înălțare liberă spre Dumnezeu ca binele desăvîrșit, ca partener desăvîrșit al comuniunii în calitate de Treime eternă.

    Iar acest urcuș îl realizează prin mișcare, prin care se săvîrșesc faptele binelui cu stăruință pentru a se dobîndi virtuțile. Dacă origenismul platonic punea accentul pe o contemplație a nemișcării, sfîntul Maxim acordă o importanță necondiționată mișcării de împlinire a binelui. Prin virtuți ne facem în mod liber mai asemenea cu Dumnezeu.

    Sfîntul Maxim a luat sensul pozitiv al mișcării de la Aristotel, dar a lărgit și adîncit acest sens pozitiv pînă la a-l vedea ca drum spre îndumnezeire, ca impuls sădit în creatură de Dumnezeu însuși în calitate de cauză în vederea înaintării spre El ca scop. Mișcarea este, în concepția sfîntului Maxim, de la Dumnezeu spre Dumnezeu, de la setea de comuniune spre comuniunea desăvîrșită.

    [54]. Sfîntul Maxim vede o confirmare a înaintării de la existența în Dumnezeu, la viața deplină în Dumnezeu, prin mișcarea în Dumnezeu pe linia binelui, în inversarea celor trei cuvinte ale sfîntului Pavel din declarația în Areopag: «Căci în El viem, ne mișcăm și sîntem» (Fapte 17, 20). Potrivit acestor trei fraze, sfîntul Maxim distinge și în rațiunea făpturii umane în Dumnezeu trei faze, sau trei straturi: rațiunea ființării, rațiunea ființării bune sau a mișcării pe linia binelui, dată în rațiunea ființării, și rațiunea ființării veșnice. El recunoaște făpturii umane putința de a actualiza prin libertate rațiunea ființării sale. Aceasta desigur că nu se referă la rațiunea preexistentă în Dumnezeu, ci la reflectarea ei consistentă în ființa proprie a făpturii. Totuși Dumnezeu constată că făptura ca rațiune consistentă se conformează cu modelul ei gândit ca existență destinată a deveni prin libertate bună și eternă, ca un alt dumnezeu în care S-a imprimat Dumnezeu prin comuniune cu El.

    [55]. Cel ce lucrează conform cu rațiunea lui preexistentă în Dumnezeu se numește «parte» a lui Dumnezeu, pentru conformarea lui ca rațiune creată consistentă cu cele trei straturi ale rațiunii sale în Dumnezeu: prin nesăvîrșirea pătimașă a răului, cu rațiunea existenței sale în Dumnezeu; prin mișcarea sa pe linia binelui, cu rațiunea viețuirii sale bune în Dumnezeu; prin îndumnezeirea sa, cu rațiunea ființării sale veșnice în Dumnezeu. În faza din urmă, Dumnezeu S-a întipărit deplin în el. El devine încă de pe pămînt nemișcat și identic cu sine însuși, prin deprinderea atotnepătimașă a virtuților, dar și mai mult în starea de îndumnezeire ce o va primi în viața viitoare.

    [56]. Dar prin aceasta nu numai omul se face Dumnezeu, ci și Dumnezeu Se face om. Căci omul, cinstind rațiunea sa divină în Dumnezeu și lucrînd conform cu ea, îi dă acesteia și prin ea lui Dumnezeu însuși o realizare omenească tot mai accentuată. Pe măsură ce omul se sălășluiește tot mai mult în Dumnezeu, Acesta Se sălășluiește tot mai mult în om, luînd chip omenesc. Ceea ce face pe om Dumnezeu și pe Dumnezeu om este iubirea reciprocă între ei. Prin iubirea sa față de Dumnezeu, omul e îndumnezeit de către Dumnezeu prin iubirea Sa față de om. Îndumnezeindu-se omul prin iubire, Se înomenește Dumnezeu, și înomenindu-se Dumnezeu prin iubire, se îndumnezeiește omul. Căci prin iubirea sa față de Dumnezeu, omul se înalță în Dumnezeu; iar prin iubirea Sa față de om, Dumnezeu Se sălășluiește în om și acesta Îi dă lui Dumnezeu chip omenesc. Cele două iubiri ajung simultane și una o provoacă pe alta. Omul arată în sine pe Dumnezeu, iar Dumnezeu ia chip de om.

    [57]. Existența însăși e un bine, înțelegînd prin ea ceea ce persistă. Nestatornicia e semnul nerămînerii în bine, deci într-o existență statornică. Cel neîntemeiat în bine ca în existența statornică «curge», se rostogolește pentru că nu rămîne în legătură cu ceea ce e adînc și etern consistent, se golește tot mai mult de ființă, de viață.

    [58]. Deoarece Dionisie Areopagitul numise rațiunile lucrurilor «predeterminări» și «voiri dumnezeiești», iar ucenicii lui Panten, și între ei Clement Alexandrinul, le numiseră de asemenea «voiri dumnezeiești» și declaraseră că Dumnezeu cunoaște făpturile ca voiri proprii, pentru că le-a creat voind, sfîntul Maxim vrea să arate că aceasta nu implică o predestinare a făpturilor raționale. Există o cunoaștere și o voire posterioară, care se orientează după felul cum se vor decide făpturile să lucreze. O va spune aceasta în mod clar sfîntul Ioan Damaschin. În sensul acestei cunoașteri și voiri posterioare a lui Dumnezeu trebuie înțelese citatele date de sfîntul Maxim din Sfînta Scriptură.

    Apreciază

  8. improtiva ereziilor lui Ioannis Romanides said, on Iunie 8, 2017 at 7:42 am

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „Eu te îndemn deci stăruitor în fața lui Dumnezeu și a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii și morții, la arătarea Lui și în împărăția Lui; propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme. (Sfânta Scriptură, 1988, Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 4, 1-4)

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Cine/ce se află în spatele lui Ioannis Romanides și a celor de un cuget cu dânsul?


    Partea a III-a
    Va urma…

    Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea, Mărturia mea. Interviuri de Andrei Dârlău. Volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, Editura Meditații, București, 2011, pp. 112-117:

    Lupta împotriva lui Dumnezeu

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] La ruperea catapetesmei templului în două, apostolii, femeile mironosițe, toți mucenicii, două mii de ani, toți mărturisitorii, toți drepții, nu numai clericii, orice creștin care a dus o viață de… care a respectat poruncile lui Dumnezeu – din Vechiul Testament, vorbesc – s-au mântuit, nu? Toți ceilalți au format sinagoga satanei.

    Prima dată a pornit Lucifer peste tronul lui Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, numai în fruntea cetei a doua de draci. A doua oară, însă, a pornit, s-a unit cu domnii zidari – zidari, ăia care fac ziduri – care au făcut turnul Babel. Au pus piatră peste piatră, iar pe urmă au pus cărămidă peste cărămidă, împotriva lui Dumnezeu și peste tronul lui Dumnezeu. Și piatra și cărămida nu e numai cea materială. Deci, tot ce făceau și gândeau și vorbeau cu alții și tot, era totul împotriva lui Dumnezeu. Adică și împotriva lui Dumnezeu, și peste tronul lui Dumnezeu. Zidar, în limba franceză, înseamnă mason. La revoluția franceză, francezii de rând au strigat: Égalité! Fraternité!, iar urmașii celor de la Turnul Babel au strigat: Écrasez! Striviți-L, distrugeți-L pe infamul Dumnezeu, Care nu ne lasă o libertate absolută! „Dacă eu, cel mai bun român votat de dumneavoastră, vreau să fac parada homosexualilor, să nu vie Dumnezeu și nici Biserica Ortodoxă să mă amenințe cu Sodoma!” Cine a înțeles să tacă. Cine nu, să întrebe. Deci, nu toți francezii au strigat la fel. Numai inițiații, urmașii celor care au făcut turnul Babel, au strigat: „Striviți-L, distrugeți-L pe infamul Dumnezeu, Care nu ne lasă să avem o libertate absolută, adică libertinaj!”

    [Andrei Dârlău:] Deci ei Îl știau pe Dumnezeu.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Știu că dintre dumneavoastră, chiar cei care sunteți la un metru de mine, mă socotiți dușman al lor. Pentru că v-am spus ieri că Dumnezeu spune: Iubește pe vrăjmașul tău! Și eu am spus: „Eu înțeleg să iubesc pe vrăjmașul meu, nu pe vrăjmașul lui Dumnezeu”. Astăzi, însă, am să vă vorbesc ce simt și cred eu, mai mult decât am spus ieri. La Liturghia de astăzi, și toate Liturghiile care se fac de ortodocși, pe tot globul pământesc, se spune așa: Pentru cei chemați [să intre în Biserica lui Hristos], trebuie să ne rugăm noi, creștinii. Și ce să ne rugăm? Întâi, ca Dumnezeu să-i învețe cuvântul adevărului. Înțelegeți? Să le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptății. Evanghelia dreptății înseamnă a credinței, a nădejdii și a dragostei.

    Deci, și dragostea. Dumneavoastră sunteți mult mai informați ca mine, că eu, fiind și orb, și noi aici nu avem nici televiziune, nici ce aveți dumneavoastră, aparate de informație, sunteți mai informați ca mine. Dumnezeu le-a spus evreilor: „Vă scot din pământul ăsta, vă dau pământ mai bun, unde va fi lapte și miere”, nu? Dar ei, faptul că Dumnezeu le-a spus „vă dau”, l-au transformat în „îl luăm noi!” Dumnezeu le-a dat tot ce a promis, dar ei continuă să-și ia. Și cel mai bine poți să iei când privatizezi tu. Nu spun numai cuvântul „privatizat”, dar înțelegeți prin el totul. Și, în curând, oricine va fi numit „fundamentalist”, evreii au dreptul să-l distrugă și pe el și averea sa. Ați auzit despre fundamentalism, nu? Știți definiția voi. Cine nu acceptă ce spun acuma e fundamentalist, nu? Nu-i fundamentalist? Păi, nu vrei să renunți la… Cei trei tineri din Babilon, Anania, Azaria, Misail, când au fost puși să se închine la idoli, au spus: „Nu! Noi ne închinăm numai la Dumnezeul părinților noștri, strămoșilor noștri! Doamne, Părinte al părinților și al nostru, Tu să fii binecuvântat, nu idolii!” Deci, așa cum au făcut cei trei. „Cât am vrut Eu să-ți adun fiii și fiicele, cum își adună cloșca puii sub aripi, să-i încălzească, să-i ferească de ulii și de orice, să-i apere, să-i ocrotească, nu? Și tu n-ai vrut!” La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Și atunci l-a pus pe Saul să predice la neamuri, la păgâni. Și Pavel, din păgâni, i-a făcut creștini. Dar tot Sfântul Pavel știi ce spune? Un lucru minunat, cu care-mi permiteți să vă obosesc și eu. Spune: după ce antihriștii (francmasonii) vor omorî milioane, milioane de creștini – pentru că scrie în Talmud: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide-l!” –, deci, cei săraci ascultă ce le spune Talmudul, nu? Nu-s vinovați ei. După ce vor ucide mulți… Câți evrei au fost uciși la Holocaust? Cât se știe sau cât se spune?

    [Andrei Dârlău:] Opt sute de mii. Alții zic milioane. Până la șase milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Nu, nu! Cât se spune despre asta, nu cât a fost.

    [Andrei Dârlău:] Se spune că șase milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Șase milioane. Câți creștini au omorât evreii în Holocaustul roșu din Rusia?

    [Andrei Dârlău:] Treizeci de milioane.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Nu-i adevărat. Văd că n-aveți, nu știți numărul adevărat.

    [Andrei Dârlău:] Nu se știe numărul.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Un fiu de-al unui coleg de-al meu de liceu – se cheamă Motrescu, medic – a fost în URSS și s-a făcut o statistică nouă. Rudele au dat toți date [despre] cum au fost uciși bunicii lor în timpul celălalt, în Rusia. Evreii, care aveau cel mai mare cuvânt în guvernul comunist, și Marx și Engels au fost tot evrei, și urmașii lor, adică evreii care erau la conducere în Rusia, au ucis nu numai pe călugări, pe preoți, pe țar și pe ăștia; atâția au ucis, încât a trecut de șaizeci de milioane. Acesta a scris o carte, cu datele prezente. O găsiți, este de vânzare cartea. Pe mine, însă, nu asta mă interesează. Mă interesează ce a spus Sfântul Apostol Pavel: după ce evreii îi vor măcelări pe creștini, pe ortodocși – pentru că în capitolul XXIV de la Matei… ia citiți titlurile!

    [Andrei Dârlău:] Dărâmarea Ierusalimului. A doua venire a lui Hristos și sfârșitul lumii. Când va veni ceasul acela?

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Mântuitorul spune așa: „Cerurile acestea se vor schimba, pământul se va schimba, va fi cer nou, dar cuvintele Mele, nu!” Spune: „Vor fi strâmtorări, chinuri mai mari de când a fost lumea, de când e începutul lumii și până acuma”, vor fi mult mai mari chinurile împotriva ortodocșilor, numai pentru că au numele de creștin ortodox, nu pentru alt motiv. Nu pentru că vor călca o lege a statului vor fi uciși. Dar e mai important ce spune altceva: după ce vor ucide, vor ucide, vor ucide, ei vor conduce și nimeni nu se va putea opune. Dar și ei își vor pune întrebarea: ăștia au crezut în Hristos, au fost fundamentaliști, noi în ce credem??? Se vor interesa: în ce credem noi? Acuma am să vă spun adevărul, ce spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă Mântuitorul la ai Săi a venit și nu L-au primit, El a pus un apostol nou pentru păgâni. Și asta au făcut Saul și Pavel, nu? Adică nu și Pavel, Saul a fost pe urmă Pavel. Și ce spune Sfântul Apostol Pavel? Atunci când Dumnezeu le va descoperi adevărul din Testamentul Vechi, se vor întoarce la Dumnezeul vechi.

    [Andrei Dârlău:] Amin!

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Dar, citind proorocii și văzând că și proorocul cutare și cutare vorbesc că la plinirea vremii Se va naște Hristos dintr-o fecioară… Stai puțin, măi! Noi ce-am prigonit? Și atunci spune Sfântul Apostol Pavel așa de simplu: Domnul Iisus Hristos, după ce a înviat pe Lazăr, a intrat în Ierusalim așezat pe mânzul asinei, nu? Asta simbolizează – n-a intrat pe bătrâna asină. În Ierusalimul de sus, Mântuitorul două mii de ani a intrat pe mânzul asinei, nu pe evrei, pe credincioșii evrei, în ceruri. Asina bătrână însă a intrat în Ierusalim după mânz. Evreii se interesează unde e adevărul vechi. Și Dumnezeu o să le dea, o să le descopere. Și atunci ei se vor întoarce la prooroci, de la prooroci vor ajunge și la Mesia și la Fecioară și la tot. Și spune Sfântul Apostol Pavel foarte frumos, foarte frumos… fiți atenți, că n-a spus nimeni așa de frumos: „Moise a spus: Dacă eu nu sunt vrednic să intru în țara sfântă, Doamne, măcar poporul meu să intre!” Deci, iubirea de credință și de neam, de popor, de strămoși Dumnezeu o iubeșteeeeee!!! Pentru că toți m-au acuzat, toată viața mea: De ce-ți iubești neamul? Iar Sfântul Apostol Pavel spune și mai frumos. Mult mai frumos: Atunci ei vor crede și în Mesia și în Sfânta Fecioară și în apostoli și-i vor pune pe apostoli în același rând cu proorocii. Și atunci, cei care s-au rupt de la rădăcina veche, de la rupe-rea catapetesmei în două, au mers pe altă cale, împotriva lui Hristos, vor reveni la Hristos și se vor altoi mult mai puternic decât s-au altoit domnii creștini prin botez, și vor fi mult mai buni creștini decât creștinii – și asta eu cred cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată conștiința, că vor fi mult mai buni decât domnii noștri care-s botezați și habar n-au de Hristos! Statistica veche de 87% vedeți că e falsă, pentru că eu am vorbit asta cu mulți preoți și i-am întrebat: La dumneata în parohie câți vin la spovadă? 5%, la unii 4%, n-a trecut de 5% la nimeni. Or, atunci, evreii vor trece sută la sută! Și altoiul va fi mult mai puternic decât au fost altoiți păgânii, la rădăcina veche, și atunci, dacă Dumne-zeu îi iubește și-i așteaptă ca pe fiul pierdut, eu cine sunt să nu mă rog: „Doamne, ajută-le, înțelepțește-i, luminează-i pe fiii celor care au prigonit pe creștini, ca să fie mai buni ca noi, să fie creștini adevărați, să se mântuiască, să se altoiască mult mai bine decât s-au altoit prin botez!”

    [Andrei Dârlău:] De aceea s-a numit poporul ales.

    [Părintele Adrian Făgețeanu:] Da! Așa că, vreți sau nu vreți, vă place sau nu vă place, ăsta e adevărul! Odată ce Dumnezeu îi iubește mai mult, odată ce Pavel îi iubește mai mult, odată ce Evanghelia îi iubește mai mult, noi nu putem să fim de altă părere.

    Apreciază

  9. de vrei sa te mantuiesti cu intrebarea sa calatoresti said, on Iunie 14, 2017 at 4:34 pm

    IIC XC + NIKA

    Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte !!!

    „De vrei să te mântuiești cu întrebarea să călătorești”

    La o căutare pe internet după Analogia Entis veți găsi următoarea pagină:

    [new] a Conversation Between Dr. Jean Claude Larchet and Archpriest Peter Heers [video & Transcript] | Orthodox Ethos:
    https://orthodoxethos.com/post/an-interview-and-conversation-with-dr-jean-claude-larchet

    Dr. Jean-Claude Larchet: This book [‘Person and Nature’] was written in French some years ago, it’s been translated in Serbian, and will come soon in Russian and in Greek, and I give very precise arguments to refute this conception of God, and also of the possibility of understanding human life from Divine life and contrary to – because one the mistakes of Catholicism was to try to understand the life of God from human life…

    Fr. Peter Heers: Analogia Entis…

    Dr. Jean-Claude Larchet: Yes, exactly! From the human life, for example, St. Augustine drew psychological comparisons to explain Divine life. And conversely the error of some Orthodox Theologians is to try to understand human life through the Divine life, because we know very little about the relationship between Father, Son and the Holy Spirit in the Trinity. We know the relationship through the economy. But this is the best principle of the Orthodox theology is that there is a great distinction between theology, what is God in Himself, how is His life in Himself; and the manifestation of God to the world, that is the economy…

    [nou] o Conversție Între Dr. Jean Claude Larchet și Protopresbiter Peter Heers [video & Transcript] | Orthodox Ethos:
    https://orthodoxethos.com/post/an-interview-and-conversation-with-dr-jean-claude-larchet

    Dr. Jean-Claude Larchet: Acestă carte [‘Persoană și Natură’] a fost scrisă în Franceză acum câțiva ani, a fost tradusă în Sârbă, și va apărea în curând în Rusă și în Greacă, și ofer argumente foarte precise pentru a demasca această concepție despre Dumnezeu, și de asemenea legate de posibilitatea înțelegerii vieții omenești din perspectiva vieții Dumnezeiești și contrar ei – deoarece una dintre greșelile Catolicismului a fost să încerce să înțeleagă viața lui Dumnezeu din viața omenească…

    Pr. Peter Heers: Analogia Entis…

    Dr. Jean-Claude Larchet: Da, exact! Din viața omenească, de exemplu, Sf. Augustin a trasat comparații psihologice pentru a explica viața Dumnezeiască. Și invers eroarea unor Theologi Orthodocși este aceea de a încerca să înțeleagă viața omenească prin cea Dumnezeiască, pentru că știm foarte puțin despre legătura între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în Sfânta Treime. Cunoaștem această legătură prin iconomie. Dar acesta este cel mai bun principiu al theologiei Orthodoxe adică acela că este o mare diferență între theologie, ce este Dumnezeue în El Însuși, care este viața Lui în El Însuși; și manifestarea lui Dumnezeu în lume, [și] asta este iconomia…

    Pr. Peter Heers deține Uncut Mountain Press:
    https://orthodoxethos.com/post/an-interview-and-conversation-with-dr-jean-claude-larchet

    About the Editor of Orthodox Ethos
    The Editor of Orthodox Ethos is Fr. Peter Heers

    Fr. Peter Heers is the instructor of Old and New Testament at Holy Trinity Orthodox Seminary in Jordanville, New York as well as the founder and current head of Uncut Mountain Press, and the founder and first editor of “Divine Ascent, A Journal of Orthodox Faith.” He is also the host of the online podcast, Postcards from Greece found at Ancient Faith Radio, and a regular speaker to parish groups in the United States and Canada.

    Fr. Peter is the author of The Missionary Origins of Modern Ecumenism: Milestones Leading up to 1920, as well as The Ecclesiological Renovation of the Second Vatican Council: An Orthodox Examination of Rome’s Ecumenical Theology Regarding Baptism and the Church , which was released in November of 2015 and is also available here. It is also available in Greek.

    Fr. Peter is also the translator of several books, including the Life of Elder Paisios (co-translator) and the Epistles of Elder Paisios,The Truth of our Faith (vols 1&2) by Elder Cleopa and Apostle to Zaire: The Life of Fr. Cosmas of Grigoriou, as well as the best-selling children’s book From I-ville to You-ville.

    Fr. Peter has undergraduate, masters and doctoral degrees in Dogmatic Theology from the Theological School of the University of Thessalonica, all completed under the tutelage of Professor Demetrios Tselingides. He was the rector and spiritual father of the parish of the Holy Prophet Elias in Petrokerasa, a small village in the mountains outside of Thessalonica, Greece, from 2006 until 201. In 2014 he was made Protopresbyteros and Spiritual Father of the Diocese of Ierissou and Agion Oros.

    Fr. Peter Heers was born in Dallas, Texas and grew up near San Francisco. The son of an Anglican priest, in 1992 his parents and much of his father’s parish converted to the Orthodox Church. In 1996 he came to Thessaloniki, Greece, in order to visit Mt. Athos, returning again in 1998 to begin the Theological School of the University of Thessaloniki. He lived in Thessaloniki for 18 years, where he was married to a Thessaloniki native and has been blessed with 5 children.

    Despre Editorul Orthodox Ethos
    Editorul Orthodox Ethos este Fr. Peter Heers

    Pr. Peter Heers este profesor de Vechiul și Noul Testament la Seminarul Orthodox Sfânta Treime din Jordanville, New York precum și fondatorul și directorul actual al Uncut Mountain Press (Editura Muntele Netăiat), și fondatorul și întâiul editor al “Urcuș Dumnezeiesc, Un Ziar de Credință Ortodoxă.” Este de asemenea gazda emisiunii radiofonice online, Cărți postale din Grecia ce poate fi audiată la postul de radio Ancient Faith Radio (Radio Credința Străbună), și un predicator obișnuit parohiilor din Statele Unite și Canada.

    Pr. Peter Heers este autorul cărții Originile Misionare ale Ecumenismului: Răscruci către 1920, precum și al cărții Restaurarea Ecclesiologică a Sinodului Doi Vatican: O Analiză Orthodoxă a Theologiei Ecumeniste a Romei Privitoare la Botez și Biserică, ce a fost lansată în Noiembrie 2015 și care este de asemenea disponibilă aici. Este de asemenea disponibilă în Grecia.

    Pr. Peter este de asemenea traducătorul a câtorva cărți, incluzînd Viața Starețului Paisie (co-traducător) și Epistolele Starețului Paisie, Adevărul Credinței noastre (volumele 1 și 2) de Starețul Cleopa și Apostol în Zair: Viața Părintelui Cosma de la Grigoriu, precum și cea mai vândută carte pentru copii Din orașul lui Eu în orașul lui Tu.

    Pr. Peter are studii universitare, mastere și doctorate în Theologie Dogmatică acordate de Școala Theologică a Universității din Thessalonic, toate absolvite sub îndrumarea Profesorului Dimitrios Tseleghindis. A fost păstor și părinte duhovnicesc al parohiei Sfântului Proroc Ilie în Petrokerasa, un mic sat în munții din afara Thessalonicului, Grecia, din 2006 până în 201. În 2014 a fost făcut Protopresbiter și Părinte Duhovnicesc al Diocezei Ierissou și Sfântul Munte Athos.

    Pr. Peter Heers s-a născut în Dallas, Texas și a crescut în apropierea orașului San Francisco. Fiul unui preot Anglican, în 1992 părinții săi și mare parte din parohia tatălui s-a convertit la Biserica Orthodoxă. În 1996 a venit în Thessalonic, Grecia, pentru a vizita Muntele Athos, reîntorcîndu-se în 1998 pentru a începe Școala Theologică a Universității din Thessalonic. A trăit în Thessalonic timp de 18 ani, unde s-a căsătorit cu o thessaloniceană și a fost binecuvântat cu 5 copii.

    editură care vinde Teologia Patristică a lui Romanides:
    https://uncutmountainpress.com/books/patristic-theology/

    De asemenea Pr. Peter Heers a ținut o cuvântare la Seminarul Orthodox Sfânta Treime din Jordanville, New York intitulată:

    The „Council” of Crete and the New Emerging Ecclesiology: An Orthodox Examination:
    „Sinodul” din Creta și Nou Apăruta Ecclesiologie: O Analiză Ortodoxă:

    în care îl citează foarte mult pe Hierotheos Vlachos.

    Alte articole semnate de, sau în legătură cu Pr. Peter Heers:

    The Difference Between the Action of the Holy Spirit in Creation and in the Church | Orthodox Ethos:
    Diferența Între Acțiunea Duhului Sfânt în Creație și în Biserică | Orthodox Ethos:
    https://orthodoxethos.com/post/the-difference-between-the-action-of-the-holy-spirit-in-creation-and-in-the-church

    A distinction of energies: how the Holy Spirit acts in creation and saves in the Orthodox Church:
    O diferență a energiilor: cum lucrează Sfântul Duh în creație și mântuiește în Biserica Orthodoxă:

    The „branch theory” ecclesiology of Vatican II and the „Council” of Crete:
    Ecclesiologia „teoriei ramurilor” de la Vatican II și de la „Sinodul” din Creta:
    https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2017/05/12/the-branch-theory-ecclesiology-of-vatican-ii-and-the-council-of-crete/

    „De vrei să te mântuiești cu întrebarea să călătorești”

    1. Care este părerea Pr. Peter Heers legată de ereticul Ioannis Romanides? E de acord cu Romanides că nu există nici un fel de analogie, sau acceptă analogia Sfântului Maxim Mărturisitorul? Îl consideră pe Romanides eretic sau îl are la evlavie?

    2. Care este părerea Prof. Dimitrios Tseleghindis sau a Pr. Theodoros Zissis sau a Pr. Gheorghios Metallinos legată de ereticul Ioannis Romanides? E de acord cu Romanides că nu există nici un fel de analogie, sau acceptă analogia Sfântului Maxim Mărturisitorul? Îl consideră pe Romanides eretic sau îl au la evlavie?

    3. Care este părerea Pr. Matei Vulcănescu sau a Mitrop. Serafim de Pireu legată de ereticul Ioannis Romanides? E de acord cu Romanides că nu există nici un fel de analogie, sau acceptă analogia Sfântului Maxim Mărturisitorul? Îl consideră pe Romanides eretic sau îl au la evlavie?

    4. Care este părerea Dr. Jean-Claude Larchet despre ereticul Ioannis Romanides? E de acord cu Romanides că nu există nici un fel de analogie, sau acceptă analogia Sfântului Maxim Mărturisitorul (considerînd faptul că Dr. Jean-Claude Larchet a scris trei cărți despre Sfântul Maxim Mărturisitorul: https://orthodoxwiki.org/Jean-Claude_Larchet#Byzantine_Fathers)? Îl consideră pe Romanides eretic sau îl cinstește ca un mare theolog?

    5. Care este părerea Dr. Jean-Claude Larchet despre sinodul eretic din Creta (considerînd faptul că Dr. Jean-Claude Larchet a scris o carte în două volume despre Ecclesiologie, L’Église, corps du Christ – Biserica, trupul lui Hristos, avînd al doilea volum intitulat: Les relations entre les Églises – Relațiile între Biserici: https://orthodoxwiki.org/Jean-Claude_Larchet#Ecclesiology)?

    J. P. Migne, P. G. 99, c. 1321, Sfântul Theodor Studitul, Epistole II, 81 = DREAPTA CREDINȚĂ în Scrierile Sfinților Părinți: SFÂNTUL THEODOR STUDITUL, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL AMFILOHIE DE ICONIUM. Vol. 1. Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheș, Editura Σοφία (Sophia), București, 2006, SCRISOAREA 425. Logofătului Pantoleon, pp. 125-126:

    Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinței. Căci zice: „Grăiește și nu tăcea” și: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Așa încât atunci când e vorba despre credință, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaș? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sunt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvânt și grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuție». Vai! Pietrele strigă, și tu taci și ești fără de grijă?

    Sfântul Meletie Mărturisitorul, Carte în stihuri:

    „Nu-i ascultați nici pe pustnici, nici pe preoți, și nici pe cei ce ne propovăduiesc învățături nelegiuite, și povățuiesc în chipul cel rău, și nici pe aceștia și nici chiar pe episcopi să nu-i ascultați, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, și să cuvântăm, și să stăm împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean.

    Nu este cu dreptate și cu cuviință bine-credincioșilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu și din aceasta își întăresc înșelăciunea ceilalți potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărți cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte și să tacă, sau cu totul să se liniștească? Pentru că tăcerea sa îl vădește cum că și el se învoiește acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Înainte-Mergătorul Domnului și vitejii Macabei, care pentru o mică poruncă a legii s-au primejduit până la moarte și n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat și lupta se arată mai bună decât vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor și să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.

    Apreciază

  10. […] Teolog Mihai-Silviu Chirila: Cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acc… […]

    Apreciază

  11. […] Teolog Mihai-Silviu Chirila: Cheia înţelegerii caracterului eretic al sinodului din Creta este acc… […]

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: