Ieroschimonah Paisie Prodromitul: Apararea dreptei credinte in contextul ecumenismului si a „Sinodului” din Creta

Iată ce putem citi pe Aparam Ortodoxia:

Ne aflăm în mijlocul unui veac plin de ispite de tot felul, de la oameni, de la diavol, şi de la frații cei mincinoşi şi în chiar toiul acestui veac întunecat suntem puşi în fața atâtor situații grele, confuze cînd trebuie să luăm o decizie fermă, să ne căutăm mântuirea, să ne salvăm puțina iubire pe care neputincioşi fiind atât de greu o mai putem agonisi astăzi; şi ne stă mereu înainte întrebarea cum şi încotro să o luăm? Cu puțină credință, măcar cât un grăunte de muştar, de ne vom apleca inima asupra învățăturilor celor ce-au purtat această luptă şi care au biruit-o dobândind sfințenia de la Hristos, nu ne vom rătăci în mulțimea ideologiilor şi a credințelor mincinoase, căci pentru omul duhovnicesc nu este vreme care să nu fie prielnică pentru mântuire căci Hristos este Acelaşi, ieri, astăzi şi în veac şi celui ce Îi urmează lui, nu-i va lipsi lumina călăuzitoare în orice vreme, situații sau ispite.

Între cei mai mari bărbați sfinți povățuitori în lupta pentru virtute îl avem pe Sfântul Antonie cel Mare care ne pune dinainte trei criterii de bază pe calea cea adevărat mântuitoare: primul, să avem pe Domnul Dumnezeu totdeauna înaintea noastră; al doilea, în orice facem să avem mărturie din Sfânta Scriptură şi al treilea, să nu ne mutăm degrab din locul în care petrecem. Aceste învățături practice corespund celor trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea şi dragostea. Dintre care cea mai de seamă este dragostea.

Mulți se laudă cu credința lor, dar dragostea le covârşeşte pe toate. În ziua de azi când problema credinței este mai acută ca oricând, când fiecare se laudă cu credința lui, zicând că aceea este cea adevărată, credința adevărată se probează prin dragoste. Unde-i ură şi dezbinare, acolo nu e credință adevărată. Unde “da” nu este „da”, şi „nu” nu este „nu”, acolo este fățărnicie şi compromis. Trebuie să fim atenți aşa cum spune Sfânta Scriptură, că în vremurile din urmă vor veni mulți prooroci mincinoşi în numele lui Hristos şi vor înşela pe mulți şi din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci. „Smintelile trebuie să vină, dar, vai prin cel ce vine sminteala”.

Pe cei ce s-au despărțit de Biserica lui Hristos şi de dragostea de frați îi cunoaştem, dar mai greu îi putem cunoaşte pe cei dinăuntru care vin cu vorbe măgulitoare, care ajută obştile creştineşti şi propovăduiesc şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată după placul acestei lumi, având anumite interese. Dacă la aceştia vei căuta mai adânc în conştiință, vei afla că ei se închină de fapt unui idol care se cheamă om¹, după cum spune şi Proorocul Iezechiel cap. 17,5: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul”.

În Pateric se spune că unii auzind despre Avva Agathon că are mare dreaptă socoteală au mers la el şi l-au întrebat:„Am auzit dspre tine că eşti un desfrânat, un criminal, un hoț” iar el le-a răspuns: „Da, sunt!” Iar ei au mai adăugat: „Am auzit că eşti eretic”. Iar el a răspuns: „Nu sunt!” Mirându-se de răspunsul lui l-au întrebat pentru ce toate le-a luat asupra lui în afară de erezie? El le-a răspuns: „Deoarece erezia este despărțire de Dumnezeu şi eu nu vreau să mă despart de Dumnezeu”.

Eretic înseamnă a avea o învățătură diferită de învățătura Bisericii care este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim 3, 15) şi cuprinde adunarea tuturor credincioşilor din toate locurile şi din toate timpurile care au crezut şi mărturisit aceeaşi credință (Sfântul Ciprian al Cartaginei).

Ecumenismul este erezia care adună în sine toate ereziile şi vrea să facă din ele o altă credință, panerezia secolului sau erezia tuturor ereziilor (Sfântul Iustin Popovici). Ea este o născocire a omului bolnav de iubirea de sine, a umanismului apusean care pune în centrul tuturor lucrurilor pe om şi nu pe Dumnezeu, şi de aceea prinde atât de bine la omul contemporan.

Părinții Sfântului Munte au înaintat o mărturisire de credință împotriva ecumenismului şi o alta împotriva Sinodului fals din Creta la care nu au primit nici un răspuns oficial din partea conducerii Sfântului Munte ci doar amenințări şi prigoană. Desigur cei ce au luat poziție nu sunt din conducerea marilor mănăstiri, ci majoritatea sunt din cei ce trăiesc prin sihăstrii, schituri şi în pustii şi care sunt catalogați ca răzvrătiți, neascultători şi rătăciți. În lipsa unei poziții oficiale drepte şi nepărtinitoare din partea conducerii Sfântului Munte care se crede singura purtătoare de cuvânt a acestuia şi care, din anumite interese şi calcule omeneşti, pe care nu le menționăm aici, dar poate şi din frica de a nu cădea în plasa stilismului – o rană dureroasă pe trupul Bisericii noastre –, părinții Sfântului Munte s-au văzut siliți să ia această atitudine hotărâtă pentru a da un semnal de alarmă în al doisprezecelea ceas precum că Biserica se îndreaptă spre un naufragiu sigur, neavînd la cârmă hotarele Sfinților Părinți, adică Sfintele Canoane, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, că mare prăpastie este acolo unde Canoanele nu stăpânesc.

Nădăjduiam cu toții că libertatea ne va aduce în sfârşit rezolvarea acestor schisme din Biserică, stilismul şi ecumenismul, dar din păcate le-a agravat şi mai tare încât ele au creat o prăpastie de netrecut între noi. Nu mai spunem de reconcilierea dintre Bisericile Ortodoxe locale care este destul de departe de adevăr. Dacă Biserica nu s-a reconciliat în sine după perioada prigoanei uniate catolice şi protestante şi după prigoana ateist-comunistă, sperăm oare că ne vom reconcilia cu catolicii şi protestanții de care ne despart o mie de ani de schismă şi atâtea învățături eretice? Desigur că Dumnezeu lucrează şi numai El poate aduce pacea mult dorită dar dacă noi vom fi nevrednici atunci El poate ridica fii lui Avraam şi din pietre.

Din istoria Sfântului Munte ştim că au mai existat situaţii de felul acesta de cădere din credință, şi anume în anul 1276, când doi arhimandriti din mănăstirea Marea Lavra au slujit de frică şi s-au împărtăşit cu catolicii, iar după moarte au rămas neputreziți şi înfricoşători la vedere, încât şi pământul îi scotea la suprafață. Aceştia au fost ulterior aruncați într-o peşteră şi acoperiţi cu pietre la un loc care se numeşte până astăzi „La afurisiţi”.

De asemenea, la mânăstirea Xiropotamu în timp ce călugării ortodocşi slujeau cu catolicii Sfânta Liturghie, într-un Paraclis, s-a făcut un cutremur mare şi a căzut cupola peste ei, omorându-i pe toți. Ca mărturie a acestui înfricoşător semn Paraclisul nu a fost refăcut multă vreme şi abia după anul 2000 s-au restaurat zidurile exterioare şi cupola. Până la nefericitul eveniment al împreună-slujirii cu ereticii papistaşi, în fiecare an de Hram, la pomenirea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, ale căror Sfinte Moaşte se află în această mănăstire, la piciorul Sfintei Mese creşteau 40 de ciuperci pe care părinții le luau şi le împărțeau ca binecuvântare. Însă după acea slujire în mănăstire nu au mai crescut aceste ciuperci. De asemenea, în acel timp au suferit moarte martirică Sfântul Cozma – Protosul Sfântului Munte şi alți Sfinți Părinți din Mănăstirile Iviron şi Zografu, care au fost arşi în turnul mănăstirii sau înecați în mare de trimişii împărăteşti şi cei ai Patriarhului Ioan Vekos. Este cuvenit să ne întrebăm de unde au primit binecuvântare aceşti Sfinți mărturisitori să mărturisească credința cu prețul vieții, luând cununa muceniciei, şi de ce s-au rătăcit şi prăpădit ceilalţi care au slujit cu uniații latino-cugetători? Răspunsul este că primii au rămas credincioşi Sfinților Părinți şi Ortodoxiei, iar ceilalţi s-au întinat cu erezia.

Dumnezeul nostru este un Dumenezeu zelos şi nu admite închinarea la alți dumnezei, căci „nu putem sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu si lui Mamona”. Oare noi slujim lui Dumnezeu sau lui Mamona atunci când ni se cere să apărăm Ortodoxia şi noi nu o facem? Conducerea Sfântului Munte a adresat o scrisoare către Patriarhia Ecumenică înainte de Sinodul din Creta, în care s-a cerut modificarea anumitor texte pregătite a fi dezbătute şi aprobate la acel Sinod, texte care nu erau în conformitate cu scrierile Sfinților Părinți. Deşi la lucrările Sinodului nu i s-a luat în considerare punctul lor de vedere, Sfînta Chinotită a rămas tăcută, neexprimând nici o poziție oficială în legătură cu hotărârile eretice aprobate şi semnate în Creta şi, prin urmare, nu s-a dezis de erezia ecumenismului, legiferat prin hotărârile pseudosinodului cretan. Să fie aceasta oare căderea cea de pe urmă a Bisericii şi a Sfântului Munte? Despre aceasta spunea Părintele Cleopa că a citit într-un manuscris vechi de la mănăstirea Sihăstria, care a ars în Paraclisul Vechi, în anul 1942, în care scria că grecii, în vremurile mai de pe urmă, vor cădea într-o erezie! Nu este oare această erezie ecumenismul propovăduit de patriarhul ecumenic Bartolomeu? Unii de frică, alții din laşitate, au tăcut şi tac în continuare, aşa cum spune şi Sfîntul Proroc Isaia în cap. 56, 10: „Străjerii Mei sunt orbi cu toții, ei nu înțeleg nimic. Toți sunt câini muți care nu pot să latre, ei visează, stau tolăniți şi le place să doarmă”.

Ecumenismul a început în Biserica Ortodoxă încă din 1904 şi a continuat mai tarziu în 1923 prin schimbarea calendarului iulian cu cel aşa-zis iulian îndreptat. Schimbarea calendarului nu a constituit o erezie, căci el nu este o dogmă, ci trebuia îndreptat, dar nu în maniera forțată în care s-a făcut; el a rămas provizoriu în iconomia Bisericii; dar odată cu schimbarea calendarului, au început şi schimbările credinței care sunt mult mai grave şi anume: reducerea posturilor, aprobarea recăsătoriilor preoților, recunoaşterea hirotoniilor bisericii anglicane, a „tainelor” catolicilor ş.a. Astfel, în acelaşi duh, canonistul Nicodim Milaş, în cartea sa Tâlcuirea canoanelor Sfinților Apostoli şi a Sfintelor Sinoade Ecumenice în 1932 afirmă că biserica romano-catolică are succesiunea apostolică, comform sinodului local din Constantinopol 879, la care Patriarhia de Constantinopol şi cea a Romei şi-au recunoscut reciproc hirotoniile. Însă la acest Sinod care a avut loc pe timpul Sfântului Patriarh Fotie, unde a fost osândită erezia Filioque, nu constituie un argument pentru a sprijini această afirmație, deoarece a avut loc înainte de marea schismă, iar după anul 1054 nu mai poate fi vorba de succesiunea apostolică în biserica romano-catolică, deoarece ei au rupt legătura cu adevăratele Biserici Apostolice şi au introdus mai multe erezii în dogma şi credința lor. Această idee, că biserica romano-catolica are succesiune apostolică, a fost strecurată în manualele de teologie ortodoxă prin influența catolică asupra învațământului teologic ortodox românesc după 1860 prin teoria falsă că la marea schismă Biserica cea Una s-ar fi despărțit în două „Biserici” surori, şi nu că romano-catolicismul a căzut în erezie, astfel încât nici un ierarh din ziua de azi nu afirmă că biserica romano-catolică este o biserică eretică, ci că ea este biserica noastră soră.

Adevărata teologie o găsim la Sfinții Părinti ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Grigorie Palama, Sfântul Nectarie al Pentapolei precum şi în Sfânta Tradiție în Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi a celor locale iar nu în cărtile de teologie actuale în care adevărul de credință este pervertit sau explicat tendențios.

Sfântul Grigorie Palama îi numeşte pe catolici panteişti ca unii care confundă Ființa lui Dumnezeu cu lucrările sau energiile necreate care izvorăsc din Ființa Lui şi prin care s-a creat şi viază toată zidirea. Îi mai numeşte şi atei şi politeişti deoarece amestecă însuşirile comune ale persoanelor Sfintei Treimi cu însuşirile ipostatice ale Persoanelor Sfintei Treimi prin erezia Filioqueadăugată în Crez, făcându-L pe Fiul Tată şi pe Tatăl Fiu, iar pe Duhul Sfânt nepot al Amândorura, închinându-se de fapt nu Sfintei Treimi ci unei închipuite „sfinte pătrimi” (viața şi opera Sfântului Grigorie Palama, Pr. Dumitru Stăniloaie). Astfel ei devin eretici subordinaționişti subordonând pe Duhul Sfânt şi Tatălui dar şi Fiului coborândul din demnitatea de a treia Persoană a Sfintei Treimi la funcția de energie comună a Tatălui şi Fiului, devenind ei astfel pnevmatomahi precum macedonenii.

Prin aşa-zisul Sinod din Creta, Biserica Ortodoxă nu mai poate fi recunoscută din puzderia de erezii,fiindcă la acest Sinod au fost recunoscute cu denumirea de biserici eterodoxe istorice toate ereziile, cerându-li-se să-şi definească degrab poziția lor ecclesiologică fără a se preciza clar pentru ce enume, ceea ce înseamnă că li s-a recunoscut de fapt şi ecclesiologia deoarece biserică fără de ecclesiologie nu există. Prin această hotărâre s-a recunoscut de fapt două erezii ecumeniste, şi anume: teoria ramurilor şi teoria unității pierdute a Bisericii conform cărora Biserica văzutăeste divizată şi singura Biserică adevărată este cea nevăzută pe care CMB doreşte să o refacă. Conform declarației de la Toronto, art. 19 unde se spune că „Faptul de a aparține Consiliului nu implică faptul ca fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici ca biserici în adevăratul sens al cuvântului”, teoria Bisericii divizatevine în contradicție cu declarația sinodului din Creta că Biserica Ortodoxă este singura Biserică mântuitoare de vreme ce în CMB ea nu este recunoscută ca atare.

La aşa-zisul„Sfânt şi Mare Sinod din Creta” s-au semnat toate documentele anti-ortodoxe dictate de C.M.B şi s-a legiferat prin sinod participarea noastră în continuare la mişcarea ecumenistă, în loc ca acesta să fie osândită şi dată anatemei. Sfântul Teodor Studitul, într-o scrisoare către un egumen, spune, referitor la un Sinod din Constantinopol (care a blestemat pe toți cei ce s-au împotrivit Împăratului Mihail după ce o trimisese pe soția sa cu de-a sila la mănăstire şi o luase de soție pe una din slujitoarele ei, care era nepoata Sfântului Teodor), spune următoarele: „Atâta vreme cât nu s-a făcut un sinod împotriva noastră, noi îl pomeneam pe Patriarh, dar de vreme ce s-a făcut un Sinod care a acceptat fărădelegea ca rânduială în Biserică, noi nu-l mai putem pomeni pe Patriarh, căci prin aceasta ne facem părtaşi fărădelegii lor”. Această situație se potriveşte şi în cazul Sinodului cretan de vreme ce la acest Sinod s-a deschis uşa intrării în Biserică a tuturor ereziilor şi ereticilor fără pocăință şi botez.

Este o minciună ceea ce spun sinodalii noştri că aceste hotărâri nu sunt dogmatice şi că vor fi îmbunătățite la un viitor sinod panortodox ceea ce înseamnă că a fost o parodie ce se vrea Sinod. Dacă nu a fost dogmatic cum de s-au discutat probleme dogmatice care țin de credința cuprinsă în Crezul ortodox îndeosebi despre Biserică şi Sfintele Taine. Dacă se vor susține în continuare aceste erezii şi BOR nu va ieşi din CMB atunci cei care au semnat acolo nu vor mai putea fi pomeniți ca ierarhi ortodocşi chiar înaintea întrunirii altui sinod prin care va fi osândită această erezie, bazându-ne pe Sfintele Canoane şi Sfinții Părinți. Mulți văd în această măsură un pericol de schismă, dar nu este adevărat, fiindcă cei ce opresc pomenirea nu sunt schismatici, ci continuă să fie Biserica cea adevarată, chiar de-ar fi numai un episcop, un preot sau un credincios, aşa cum a fost pe timpul ereziei monotelite în secolul al VII-lea, când singurul mărturisitor al adevărului a rămas un singur monah, Sfântul Maxim Marturisitorul; sau la Sinodul de la Ferrara-Florența din 1437, unde Sfântul Marcu Evghenicul a fost singurul apărător al Ortodoxiei.

Avem multe semne şi minuni şi în zilele noastre, prin care ni se dă de veste că mergem pe un drum greşit, dar ne-am împietrit inimile ca şi Faraon şi zicem că semnele sunt de la diavol. Voi menționa numai două dintre ele. În luna iunie 2014 s-a întâlnit Patriarhul Bartolomeu cu Papa Francisc al Romei la Constantinopol şi s-au rugat împreună, declarând că vor să ajungă cât mai grabnic la Potirul comun şi, în acelaşi timp, au avut loc mai mult de 50 de cutremure de intensitate mai mică în Sfântul Munte şi în Grecia, în decurs de 3 zile.

După Sinodul din 2016, unei femei credincioase i s-a arătat Maica Domnului şi i-a zis: „Împodobeşte-mi anul acesta Biserica cum ştii tu mai frumos, deoarece anul viitor nu vei mai putea face aceasta pentru că mă scot ecumeniştii afară din Biserică”. (Era vorba de praznicul Adormirii Maicii Domnului.) Cine are urechi de auzit sa audă! Aceeaşi persoană a văzut un preot în Biserică slujind Sfânta Liturghie numai cu epitrahilul, ceea ce este o abatere de la rânduiala bisericească, şi când i s-a spus de către duhovnic că acest lucru nu este canonic ea a răspuns că l-a văzut „în duh”, ceea ce este potrivit cu spusa Sfântului Teodor Studitul dintr-o scrisoare către un egumen care suferea în închisoare pentru sfintele icoane, căruia i-a spus că nu trebuie să ne împărtăşim din mâna preotului care de frică pomeneşte pe ierarhul eretic, căci acela poate doar să binecuvinteze masa, nimic mai mult. Or, dacă acest preot slujea numai cu epitrahilul, Sfânta Liturghie săvârşită de el mai este oare valabilă, ştiind că preotul nu poate sluji fără felon şi fără celalalte veşminte bisericeşti, precum nici fără prescuri şi vin pentru Sfânta Împărtăşanie?

Trebuie să luăm aminte, aşa cum spunea un părinte duhovnicesc din zilele noastre, că acum s-a luat cuvântul proorocesc şi cel al învățăturii de la arhierei şi de la preoți şi s-a dat oamenilor simpli şi neînvățaţi, pentru credința şi sinceritatea lor.

În anul 2005 au poposit la Schitul Românesc Prodromul doi ierarhi catolici împreună cu rectorul facultatii de Teologie catolică din Alba Iulia, la recomandarea Inalt Preasfintitului Andrei, arhiepisopul de Alba Iulia pe atunci. Aceştia au fost primiți cu deosebită bunăvoință de Pr. Petroniu Tănase. Unii părinți din obşte, scandalizându-se din aceasta cauză, pentru că au fost primiți să stea în biserică împreună cu credincioşii, i-au cerut părintelui Petroniu să explice acest pogorământ, cum de pot fi primiți la rugăciune în Sfânta Biserică şi la Sfânta Liturghie eterodocşii şi unde anume s-ar cuveni să stea. Atunci părintele Petroniu a răspuns: „Oriunde!”. Iar cineva l-a întrebat : „Chiar şi în Sfântul Altar?”. El s-a simtit ofensat de această neaşteptată replică şi l-a numit „prooroc mincinos”, avertizându-l să nu mai facă astfel de aluzii nepotrivite. Însă, din păcate, această „prorocie mincinoasă” s-a adeverit atunci când, în anul 2009, Mitropolitul Nicolae al Banatului s-a împărtăşit cu greco-catolicii şi nu a recunoscut niciodată că a făcut ceva greşit, ci, dimpotrivă, s-a îndreptățit că nu a fost bine înțeles, aşa cum fac şi arhiereii din zilele noastre care au semnat la Sinodul din Creta, spunând ca nu au fost corect în’eleşi asupra hotărârilor semnate. Părintele Petroniu a fost lăudat de Mitropolitul Nicolae că nu a luat nici o poziție clară împotriva lui, zicând că este un om înțelept. Desigur, oamenii se pot înşela, chiar şi întâistătători sau sfinți de-ar fi, de aceea Sfinții Părinți ne învață ca întotdeuna să comparăm orice învățături noi şi străine cu cele ale Sfinților Părinți şi ale Sfintei Scripturi, şi dacă vom vedea că nu se potrivesc cu acestea, să nu le urmăm lor, după cum spune şi Ieremia Proorocul în cap.8, 8-9: „Iar poporul meu nu cunoaşte hotărârea Domnului. Cum puteți voi să ziceți: suntem înțelepți şi avem Legea Domnului? Căci iată pana cea mincinoasă a cărturarilor a prefăcut-o în minciună. S-au făcut de ocară înțelepții, au turbat şi s-au prins în curse: iată au lepădat cuvântul Domnului şi atunci unde este înțelepciunea lor”.

Chiar şi Pr. Cleopa ar fi spus la un moment dat că noi şi catolicii avem în comun 11 puncte si tot 11 puncte care ne despart de ei. Printre punctele comune zicea că avem Sfintele Taine, succesiunea Apostolică, cinstirea Sfinților şi a Sfintelor Moaşte etc., iar printre cele care ne deosebesc sunt primatul papal, infailibilitatea papală, filioque etc. Iar dacă s-ar anula acestea, am putea să ne unim cu catolicii oricând. Drept urmare Pr. Cleopa este luat în sprijinul afirmațiilor ecumeniste că biserica romano-catolică are succesiune apostolică şi Sfinte Taine, la fel şi Părintele Dumintru Stăniloaie este luat în sprijinul ereticilor prin afirmația că ar exista Biserici depline şi „biserici nedepline”, dar această afirmație nu este teologică, ci este o părere personală sau teologumenă care nu are valoare în Biserică. Ne putem noi lua după aceaste afirmații, deoarece au fost enunțate în nişte împrejurări foarte grele pentru Biserica noastră şi pentru popor în timpul comunismului sau sub presiunile de tot felul din partea conducătorilor Bisericii noastre, înşelati de ecumenism? Aceaste afirmații ar fi valabile numai în cazul în care catolicii s-ar întoarce la Ortodoxie în masă, când s-ar putea aplica iconomia, nu şi în cazul în care noi le recunoaştem punctele comune ca valabile de jure după părerea ecumeniştilor, care vor să le acceptăm din start toate ereziile, la care nu au renunțat nici o virgulă, şi vor să ne unim noi cu ei nu ei cu noi. Până în prezent nu s-a văzut nici un semn de pocăință din partea catolicilor şi a protestanților în care caz putem spune că este mai bun turbanul turcesc decât tiara papală (înțelege tirania) aşa cum au spus bizantinii la 1453, când a căzut Constantinopolul.

Sfintele Canoane arată limpede că iconomia nu face regula în Biserică, ci ea este modul de lucrare al Bisericii doar în situații excepționale, or ceea ce s-a făcut la Sinodul din Creta prin legiferarea iconomiei ca mod permanent de lucrarea a Bisericii, prin recunoaşterea denumirii istorice de „biserici” date eterodocşilor şi aprobarea căsătoriilor mixte este o încălcare gravă a Sfintelor Canoane, deoarece în dogme nu putem face iconomie. Nici Pr. Petroniu sau Pr. Cleopa nu erau proecumenisti, în sensul propriu al cuvântului, ci, ca nişte oameni, au acționat şi ei în situații deosebite cu iconomie pentru folosul Bisericii. Însă, în acest caz, ei nu pot fi consideraţi călcători sau inovatori ai dreptei credințe cum vor să o faca ecumeniştii.

Într-o conferință ținută la Iaşi, în toamna lui 2016, Mitropolitul Ierotheos Vlachos din Grecia, fiind întrebat despre Sinodul din Creta a recunoscut că a fost un Sinod diplomatic, dar a făcut şi o afirmație foarte ambiguă şi periculoasă din punct de vedere dogmatic şi ecclesiologic care la prima vedere nu pare a fi greşită, şi anume că „e mai bine a rămâne în Biserică cu anumite greşeli (nu se ştie la ce greşeli se referă, ale Bisericii sau ale persoanelor din Biserică) decât, chipurile, a mărturisi adevărul în afara Bisericii (nu ştim la ce adevăr se referă, la cel personal sau la Adevărul Hristos)”. O primă greşeală care se desprinde din această afirmație este aceea că insinuează că Biserica are unele greşeli ceea ce este o blasfemie, deoarece ştim că Biserica în totalitatea ei, ca Trup al lui Hristos, nu poate greşi, şi astfel Mitropolitul Ierotheos susținute tocmai teoria ecumenistă a Bisericilor depline şi nedepline. Iar dacă se referă la oamenii Bisericii care au unele greşeli atunci trebuie ori să-şi îndrepte greşelile, ori să fie îndepărtați din funcțiile lor ca să nu mai facă şi alte greşeli în viitor, ceea ce nu se întrevede din text deoarece se face referire exactă la textele Sinodului, care sunt greşite, şi trebuie aşadar abrogate prin alt Sinod, nu rediscutate, îmbunătățite sau explicitate. Altă greşeală care o face este aceea când spune că cei ce apără adevărul ar fi, chipurile, în afara Bisericii ceea ce nu poate fi adevărat deoarece dacă e vorba de Hristos atunci El este Adevărul şi cei ce-L apără sunt în Biserică iar ceilalți sunt în pericolul de a se afla în afara ei. Dar, poate, vrea să insinueze că cei ce chipurile apără adevărul nu se luptă pentru Hristos, ci pentru un adevăr personalal lorceea ce, însă, nu se întrevede din mărturisirea de credință a luptătorilor pentru adevăr şi înseamnă că ei se luptă pentru Hristos şi împotriva greşelilor din Biserică, nefăcându-şi ei altă Biserică sau alte dogme, ceea ce ar însemna luptă împotriva Bisericii iar nu pentru a apăra Biserica.

Nu putem căuta la fața omului deoarece omul este schimbător, astăzi spunând un lucru iar mâine altul, ci trebuie să credem Sfintelor Scripturi şi Predaniei Sfinților Părinți, căci „dacă nu vor crede lor, chiar dacă va învia cineva din morți nu vor crede”, aşa cum spunea Mântuitorul iudeilor, care nu au crezut cuvintelor şi minunilor Lui şi L-au Răstignit. „Dar în Proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii, aceştia fac desfrînare şi umblă cu minciuni, ajută mîinile făcătorilor de rele ca nimeni să nu se întoarcă de la necredința sa, toți sunt pentru Mine ca Sodoma şi locuitorii lui ca Gomora” (Ier 23, 14).

Acum când avem libertate de conştiință şi de exprimare aşa cum se laudă apărătorii drepturilor omului, ne întrebăm de ce ierarhii noştri nu revin la regula canonică a Bisericii, şi anume scumpătatea, ci acționează mai păgubitor decât în vremea comunismului, ascunzând adevărul nu din frică ci cu bună ştiință şi din interes.

Folosind pogorământul fără discernământ şi fără o temelie patristică, unii ecumenişti interpretează cu totul greşit formula ecteniei: „Înca ne rugăm pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea (unitatea) tuturor” zicând că aici noi ne rugăm pentru unirea tuturor„bisericilor creştine”, însă potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți prin această cerere noi ne rugăm pentru unitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, cu care avem împartăşire euharisticăşi pentru a fi statornici în dreapta credință, şi pentru aceea sunt şi numite Biserici Sfinte, iar nu eretice. Desigur noi dorim şi ne rugăm şi pentru întoarcerea ereticilor şi a schismaticilor la dreapta credință dar nu la unitatea în diversitate aşa cum doresc ecumeniştii ceea ce înseamnă apostazie de la adevăr.

Petrecând mulți ani în Sfântul Munte am văzut şi reacții extreme ale unor grupări zelotiste şi am constatat că nici acestea nu sunt de folos Bisericii, atunci când acţiunile lor sunt făcute fără discernământ. Trebuie să mărturisim cu demnitate adevărul, fără interese de mărire deşartă sau de dezbinare şi fără a influența sau a sili pe alții să fie de partea ta, dar când vedem că nu avem nici un sprijin din partea celor mai mari, dimpotriva suntem descurajați şi prigoniți, atunci „se cuvine nouă să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” . Este nevoie de multă rugăciune şi înțelepciune ca să nu cădem în înşelare crezând că noi vom salva sau vom apăra Ortodoxia, fără ca noi să fim bine ancorați în credința Sfinților Părinți şi pregatiți să răspundem oricui ne va cere cuvânt pentru credința noastră. Pentru aceasta trebuie să ştim când să vorbim şi când să tăcem, nu cu duh de ceartă, ci cu dragoste şi smerenie „fiindcă lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui ci împotriva duhurilor întunericului acestui veac din văzduh” şi mai ales împotriva demonilor arhiconi-începători de erezii, care ne pot duce şi pe noi în înşelare. De aceea, avem nevoie de cunoaşterea povețelor Sfinților Părinți şi mult sfat de la părinții duhovniceşti mai vechi şi mai noi pentru a nu rătăci de la adevăr şi a nu ieşi în afara Bisericii, aşa cum vor ecumeniştii, ci a lupta cât se poate din Biserică, deoarece Biserica este acolo unde este Adevărul-Hristos. „Blestemat fie tot cel ce face lucrul Dom nului cu nebăgare de seamă şi blestemat fie tot cel ce opreşte sabia lui de la sânge” (Ier. 48, 10).

Mărturisirea adevărului de credință este o datorie a fiecarui creştin în parte, nu numai a preoților şi ierarhilor, fiindcă fiecare va da seama cum a trăit şi cum a apărat credința, după făgăduinţa făcută lui Hristos la Sfântul Botez atunci când vremea o cere. Însă mucenicia este un mare dar de la Dumnezeu, care se dă celor cu viață curată, cu multă rugăciune şi cu binecuvântarea duhovnicului, şi este cea mai înaltă formă de mărturisire spre care toți trebuie să tindem cu frică, cu credință şi cu dragoste, fără însă a brava. Trebuie să mărturisim nu numai cu gura credința ortodoxă, dar şi cu fapta, fiindcă mulți care strigau tare împotriva ecumenismului, acum tac, de frică sau din interes, când văd că trebuie să sufere pentru Hristos.

Spunea mai demult un părinte bătrân că la înfricoşătoarea Judecată vom vedea lucruri înspăimântătoare, şi anume cei pe care noi îi considerăm sfinți vor fi trecuți în partea stângă, iar cei nebăgați în seamă şi simpli vor ajunge în partea dreaptă. Toți, sau aproape toți care până mai ieri luptau împotriva ecumenismului, temându-se că vor fi dați afară din „sinagogă”, s-au ascuns ori s-au ridicat cu mare mânie împotriva celor care cer să fie respectate sfintele canoane care prevăd încetarea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhilor eretici, care propavăduiesc erezia ecumenismului, spunând că măsura opririi pomenirii ierarhilor ecumenişti este prematură. Noi spunem însă că e prea târziu, deoarece erezia a pătruns foarte adânc în rândurile ierarhilor şi a clericilor, şi ei se tem de consecințele prea evidente ale acestui Sinod, pentru că vor fi condamnați ca eretici mai degrabă sau mai târziu.

Am rămas ca nişte oi fără păstor, dar sperăm că Hristos nu ne va părăsi deoarece lupta noastră nu este pentru un câştig pământesc, ci pentru sufletele noastre. Situațiile extreme duc la soluții extreme, medicamentele tari sunt pentru bolile grave. Aşa şi canoanele Bisericii care prevăd încetarea pomenirii ierarhilor care propovăduiesc erezia cu capul descoperit (Canonul 15 al Sinodului local din Constantinopol 861) sau caterisirea preotului sau ierahului care se roagă cu schismaticii sau cu ereticii, ori le permit acestora slujirea ca şi clerici în Biserica Ortodoxă (canonul 45-46 a Sfintilor Apostoli) sunt medicamente care ne pot scăpa de cancerul ecumenismului care roade trupul Bisericii lui Hristos de mai bine de 100 de ani. A nu pomeni numele ierarhilor care propovăduiesc erezia ecumenismului nu înseamnă ieşire din Biserică, ci îngrădire de erezie şi apărarea Bisericii. Unii spun că acest canon nu are caracter obligatoriu, deoarece nu prevede o epitimie pentru cei ce nu întrerup pomenirea ierarhului eretic, dar Sfântul Nicodim Aghioritul spune în Pidalion că şi canoanele care prevăd epitimii sau pedepse pentru greşeli sau erezii, dar şi cele care nu prevăd acest lucru au acelaşi caracter obligatoriu. Dacă acest canon laudă pe preotul care întrerupe pomenirea ierarhului eretic, înseamnă că cei ce nu o fac de frică sau din interes se osândesc.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a fost împotriva înnoirilor de tot felul din Biserică precum şi a ecumenismului, începând cu schimbarea calendarului vechi iulian, iar pentru această atitudine a avut mult de suferit, până când, în cele din urmă, s-a retras în pustiul Hozevei, unde a şi adormit întru Domnul. Avem dovezi că el a locuit în pustie alături de un monah cipriot cu numele Pavel, care nu pomenea pe Patriarhul Ierusalimului, şi că săvârşeau împreună Sfanta Liturghie în peştera Sfintei Ana. Acesta este şi motivul, credem noi, al canonizării atât de târzii a Sfântului Ioan Iacob de către Patriarhia Ierusalimului, fiind considerat ca schismatic.

Cu toate că unora li se pare că ecumenismul ar aduce un mare bine în lume, trebuie să recunoaştem că Ortodoxia a luat-o pe o cale greşită şi că suntem într-o stare de aproape totală apostazie, şi că dacă nu ne vom întoarce degrab la izvoarele Ortodoxiei şi la Sfânta Tradiție a Bisericii, pe care au apărat-o Sfinții noştri Părinți până în ziua de astăzi, atunci suntem pierduți. Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria spunea unui viitor student teolog: „Nu te duce la teologie, că ajungi ateu”. Părintele Dionisie Ignat, marele duhovnic din Sfântul Munte de la Kolciu, spunea că dezbinarea Bisericilor şi căderea lor în schisma şi erezie au început de la mândrie şi ceartă pentru întâietate, aşa cum vedem că s-a întâmplat cu erezia papistaşă, care şi-a arogat titlul de infailibilă prin capul ei Papa, dar şi cu Biserica Constantinopolului care şi-a arogat pe nedrept titlul de Patriarhie Ecumenică, iar de aici nu a fost decât un pas spre erezia ecumenismului, pe care ei au acceptat-o şi o întrețin². Pe cei ce spun că ecumenismul la care a aderat şi Biserica Ortodoxă este bun şi că mulți eretici se convertesc la Ortodoxie datorită faptului că întreține dialogul cu celelalte „biserici” îi vom întreba dacă cei ce se convertesc sunt cu adevărat ortodocşi sau i-au făcut „fii ai gheenei îndoit decât ei”, deoarece în ultima vreme episcopii şi preoții ecumenişti din țară şi din Apus nu mai botează cu botezul ortodox pe ereticii catolici şi protestanți, zicând că au botezul în numele Sfintei Treimi? Dar oare la ce fel de „Treime” se închină eterodocşii astăzi, de vreme ce au stricat învățătura despre Fiul şi cea despre Duhul Sfânt. Poate oare oricine invoca numele Sfintei Treimi – chiar şi hulitorii Ei – şi să săvârşească botez valid? Oare nu de la catolici am primit noi această erezie, cei care acceptă botezul făcut şi de un necreştin ca fiind valid, dacă este făcut după rânduielile lor stricate? Oare nu mai este nimeni în Biserică care să judece cu dreaptă socoteală? Botezul, oare, este o simplă stropire cu apă sau o sfințire a întregului om prin întreita-afundare în Aghiazmă sfințită de preot? Oare cei care nu pot sfinți nici măcar apa pot să-l sfințească pe om printr-un botez fals? Cum dar este posibil ca noi să le primim aşa-zisele lor taine ca valide? Aceasta este o mare blasfemie!

Sfântul Ciprian al Cartaginei, în Epistola către Episcopul Magnus, vorbind despre botezul făcut din necesitate în Biserică (prin stropire, sau turnare), spune următoarele: „Dar unora li se pare că cei murdăriți cu apă profană în afara Bisericii la potrivnici şi la antihrişti să fie considerați botezați, iar cei ce sunt botezați în Biserică să pară că au primit mai puțină bunătate şi mai puțin har dumnezeiesc, şi că o atât de mare cinste trebuie să fie acordată ereticilor, încât ei să nu fie întrebați dacă au fost stropiți sau scăldați, dacă sunt clinici (bolnavi) sau peripatetici (sănătoşi, care umblă pe picioarele lor), la noi însă se vorbeşte de rău întreg adevărul de credință şi neagă botezul Bisericii, măreția şi sfințenia sa”. Dacă există două botezuri în Biserică, unul prin afundare şi altul prin stropire, atunci nu mai credem într-un singur Botez şi într-o singură Biserică, sau dacă credem că şi catolicii au botez valid, deşi au stricat nu numai credința, ci şi forma botezului, ca unii ce şchioapătă de amândouă picioarele, atunci nu mai credem într-Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, ci în mai multe „biserici”, aşa cum s-a recunoscut la falsul Sinod din Creta!

Sfântul Prooroc Ilie zicea către poporul lui Israel: „Până când veți şchiopăta de amândouă picioarele, dacă Baal este Dumnezeu mergeți după el, iar dacă Domnul Dumnezeul lui Israel este Dumnezeu atunci mergeți după acesta”(3 Regi 18, 21). Zicem şi noi acum: dacă papa sau Luther sunt dumnezeii voştri, atunci mergeți după ei, iar dacă aceştia sunt ereziarhi şi rătăciți, atunci de ce stricați rânduielile Bisericii amestecându-le cu erezii şi inovații? Dacă a lăsat Mântuitorul mai multe feluri de a săvârşi botezul, atunci arătați din Scripturi şi dogme, iar dacă unul este botezul Bisericii, cu ce putere stricați rânduiala săvârşirii lui?

Canonul 46 apostolic spune aşa: „Clericul care primeste botez eretic ca adevărat sau jertfa (Sfânta Împărtăşanie) să se caterisească”, iar canonul 50 apostolic spune că „Preotul care nu va boteza prin trei afundări în numele Sfintei Treimi să se caterisească”. În privința Botezului făcut din iconomie prin stropire putem spune că el se face numai în cazuri speciale , când cineva este în pericol de moarte şi nu este apă la îndemână, iar nu atunci când se poate săvârşi canonic, dar se face intenționat greşit, aşa cum îl săvârşesc romano-catolicii şi toate celalalte secte rupte din catolicism ceea ce constituie o erezie. Cei care sprijină acest punct de vedere aduc în apărarea lor Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic prin care au fost primiți la Ortodoxie unii dintre eretici şi anume arienii şi macedonenii numai prin lepădarea scrisă de erezie şi prin Mirungere, nu şi prin Sfântul Botez, aşa cum era normal. Sinodul acesta însă a procedat cu iconomie datorită mulțimii celor care se întorseseră la Ortodoxie, datorită predicii Sfântului Grigorie Teologul şi faptului că aceşti eretici nu schimbaseră nimic din rânduiala Sfântului Botez, săvârşindu-l prin trei afundări şi prin rostirea corectă a numelui Sfintei Treimi. Dar cum putem proceda cu iconomie în cazul catolicilor şi protestanților de astăzi, de vreme ce ei sunt nu numai eretici ci au stricat şi rânduiala Sfantului Botez şi a tuturor Sfintelor Taine! Mulți eterodocşi din Apus care au trecut la Ortodoxie doar prin Mirungere au venit mai apoi în Sfântul Munte şi au cerut sa fie botezați cu Botezul întreg ortodox, fiind neliniştiți şi neîmpliniți sufleteşte, iar după ce s-au întors la locurile lor şi le-au vestit ierarhilor lor ceea ce au făcut, au fost luați în râs de către episcopi, care le-au zis că “au fost scăldați”. Aceasta e Ortodoxie şi Mărturie Ortodoxă?!

Dar şi cei din Biserica Ortodoxă care au fost botezați cu un astfel de botez, printr-o falsă iconomie, datorită influenței greco-catolice din Ardeal sau a ecumenismului, trebuiesc botezați cu botezul ortodox: lepădări, trei afundări, Mirungere şi Sfânta Împărtăşanie, ei nefiind botezați, ci doar spurcați prin botez eretic, aşa cum spun canoanele 46 şi 47 apostolice, fiind asemenea botezului printr-o singură afundare practicat de ereticii eunomieni (canon 50 apostolic).

Sfântul Grigorie Teologul spune despre iconomie în Pidalion: „Destul am iconomisit! Nici rânduiala străină primind-o nici pe a noastră stricând-o”, dar când noi ne-am stricat şi rânduielile noastre în Biserică, despre ce iconomie poate fi vorba? Să judece fiecare dacă astfel de arhierei şi preoți mai sunt ortodocşi şi mai poți asculta de ei. Pentru ca inovațiile lor să aibă o mărturie scrisă, au început să modifice şi Sfânta Scriptură şi cărțile de Slujbă. Astfel, în Moliftelnicul din 2007, editat sub păstorirea P.F. Patriarh Teoctist şi sub îndrumarea episcopului Vincențiu Ploieşteanul, în rânduiala Sfântului Botez a fost introdus un paragraf, imediat dupa formula botezului, în care se spune că, în cazul botezului adulților, atunci când nu avem un vas potrivit, se poate săvârşi botezul şi prin turnare sau stropire, ca o excepție, introducând astfel în rânduiala Sfântului Botez o practică străină de Biserică şi eretică, aceasta nefiind iconomie, ci încălcarea rânduielii canonice.

Multe sunt abaterile ce le putem găsi în cărțile mai noi. În Sfânta Evanghelie de la Matei se spune că: „Iosif a luat la sine pe femeia sa” (Mt 1, 24), însă în Bibliile mai noi apare în loc de femeie, logodnică, ceea ce este greşit, deoarece aici este vorba despre păruta femeie a lui Iosif, pe care la porunca lui Dumnezeu a luat-o la sine, iar nu despre ceea ce greşit înțeleg ereticii că Maica Domnului a fost cu adevărat femeia lui Iosif şi că a avut şi alți fii.

În ediţia din 1992 de la Craiova a Proloagelor (pag. 314) într-o istorioră se spune că un monah simplu din Ierusalim se ducea şi se ruga şi la alte biserici schismatice, armene şi copte. Înainte cu puțin de a muri, acestuia i s-a aratat Sfântul Înger şi l-a întrebat: „Cu cine vrei să fii socotit: cu Ierusalmitenii sau cu cei despărțiți?”, iar el sfătuindu-se cu alți părinți, care s-au mirat de simplitatea şi neştiința lui, l-au sfătuit ca atunci când va reveni Îngerul să-i spună că vrea să fie cu Ierusalimitenii. El a făcut aşa la care Îngerul i-a zis :„Ți-ai mântuit sufletul tău!”

În continuare, în ediția veche a Proloagelor de la Mănăstirea Neamț din 1845, la pag. 112 scrie aşa: „Aceasta trebuie să ne fie chip de învățătură că nu este bine să mergem la cei despărțiți şi să ne rugăm cu ei şi nici să ne împărtăşim, ci în Biserica noastră să rămânem”, dar în ediția nouă a Proloagelor textul a fost modificat după gândirea ecumenistă de astăzi: „Nu este greşit să mergem şi la alte «biserici», să ne rugăm, numai să nu ne împărtăşim cu ei” !!!

Avva Pamvo din Pateric zicea că în vremurile de pe urmă creştinii vor modifica Sfintele Scripturi şi cuvintele Bătrânilor şi vor pune în loc cuvinte şi cântece elineşti (păgâne) şi sfătuia pe ucenicii săi să nu scrie cuvintele bătrânilor pe pergament, ci pe hartie. Sfântul Ioan Iacob, în cartea sa Hrană duhovnicească (la pag. 527), în edițiile mai vechi, în cuvântul despre ispita creştinilor de pe urmă, spune că aceasta va fi din partea proorocilor mincinoşi care strâmbă cuvintele Sfintelor Evanghelii şi ale Sfintelor Scripturi după poftele şi mintea lor, zicând că şi aceştia predică Sfânta Ortodoxie, ajută obştile creştineşti, vorbesc despre dragoste, înfrânare, smerenie, dar o fac aceasta pentru a plăcea oamenilor şi a duce în rătăcire pe cei credincioşi, închinându-se sub această mască la idolul ce se cheamă antropocentrism (omul este măsura tuturor lucrurilor, în opoziție cu Dumnezeul-Om Iisus Hristos). În edițiile mai noi ale acestei cărți apare textul modificat fără specificarea că aceştia predică Sfânta Ortodoxie, ca să pară că e vorba de creştinii din afara Bisericii şi nu de cei din Biserică care cugetă eretic. Dar ce ne spune Sfânta Evanghelie despre fariseii şi cărturarii care practicau credința pentru slava deşartă a oamenilor şi nu pentru Dumnezeu: „Lăsați-i pe ei, că sunt călăuze oarbe orbilor!”, şi ne învață să ne ferim de aluatul fariseilor şi cărturarilor care este fățărnicia, adică una spun şi alta fac, schimbându-şi părerile după circumstanțe şi neavând o linie coerentă a gândirii teologice, aşa cum cameleonul îşi schimbă culoarea după mediu şi liliacul direcția după sunete. „După roadă se cunoaşte pomul!”(Mt 12, 33). Atunci când le dai pe față fățărnicia şi erezia ei o numesc diplomație, şi se jură că ei sunt ortodocşi fără greşeală.

Cu puțin înainte de a se duce la Domnul Părintele Petroniu Tănase şi-a schimbat mult atitudinea față de ereticii catolici şi protestanți, spunând răspicat că nu trebuie să ne luăm după ei şi că singura Biserică mântuitoare este Biserica Ortodoxă. Într-o discuție particulară despre ecumenism mi-a spus că „sunt mulți arhierei, preoți şi profesori de teologie care îl țin pe Hristos în palme şi se împărtăşesc cu El, dar nu cred că este Hristos”. M-am cutremurat de această afirmație şi mi-am dat seama că este vorba de o cădere mult mai mare decât îmi închipuiam, care porneşte de la o credință strâmbă şi care poate ajunge până la necredință şi lepădare, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „La dogme stricate, viață stricată” şi Sfântul Apostol Pavel: „Oare S-a împărțit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-ați botezați în numele lui Pavel” (1Cor 1, 13). Părintele Petroniu Tănase mi-a mai spus că: „Eu cred că Papa este Antihrist” şi că „nu va accepta niciodata să vină la Ortodoxie!”.

După cum spune Sfântul Ioan Iacob în cartea mai sus pomenită, una din cauzele pentru care credincioşii ajung la deznădejde este şi prietenia cu ereticii prin care se ajunge la îndoială în credință şi la necredință. Acest tip de prietenie este oprit cu totul de Sfintele Canoane (Can. 37 Laodiceea). Acum nu mai este vorba doar de prietenie cu ereticii, ci de dialoguri interminabile, prin care lumea este derutată şi reprezintă deja lepădare de credință. Ce dialog putem avea cu cineva care nu recunoaşte nimic sau aproape nimic din ceea ce avem noi şi nu dă semne de pocăință şi întoarcere la Adevăr? Sau, dacă există un dialog, acesta trebuie să aibă drept scop lămurirea adevărurilor de credințăşi nu acoperirea şi strâmbarea lor, aşa cum face ecumenismul.

Sfântul Atansie cel Mare, în Epistola sa către Rufinian³, spune despre arhiereii şi clericii care au căzut în erezia ariană şi au conlucrat cu ereticii că dacă se pocăiesc să fie primiți ca şi mireni în Biserică, iar pe cei care de silă au conlucrat cu ei, dar nu au învățat şi pe alții erezia, să fie lăsați în dregătoria lor. Avem aici încă o dovadă a apostaziei celor ce aderă cu bună ştiință la erezia ecumenismului şi o propovăduiesc şi altora ca find bună că sunt căzuți din treapta lor de arhierei şi preoți şi nu trebuie să ascultăm de ei. Dacă un Arhiereu propovăduieşte o învățătură străină Bisericii, este firesc ca Tainele săvârşite de el să nu aibă Har, dar datorită iconomiei Bisericii, până ce acesta nu este condamnat de un Sinod, nu putem spune că Tainele săvârşite de el nu sunt valide. Însă noi trebuie să ne îngrădim de unul ca acesta prin oprirea pomenirii numelui său la sfintele slujbe şi de împărtăşirea cu el din acelaşi Potir, ca să nu ne întinăm cu erezia propovăduită de el, fiindcă prin pomenirea lui la Sfânta Liturghie noi mărturisim că suntem întru totul de aceeaşi credință cu el şi astfel ne facem părtaşi şi la erezia lui. Scopul nostru nu este să oprim pomenirea şi atât, ci să îndepărtăm erezia din Trupul Bisericii. Iar în cazul de față avem de-a face cu întinarea ereziei ecumenismului, prin rugăciunile comune cu ereticii şi participarea ca membri în CMB.

Mulți ecumenişti citează spusa Sfântului Vasile cel Mare, care spune că monahii nu trebuie să se amestece în dispute dogmatice, ci mai mult să se roage, şi aşa este; dar Sfântul Apostol Pavel spune că, în acelaşi timp, trebuie să fim pregătiți şi să răspundem oricui ne întreabă cuvânt despre credința noastră, aşadar atunci când creştinii care vin la mănăstire ne întreabă despre credința noastră, noi nu putem tăcea sau să ne prefacem că nu ştim, ci trebuie să le spunem adevărul cu smerenie şi dragoste, altfel ar însemna să ne închidem în mănăstiri sau să plecăm în pustie. Dar de ce vin oamenii şi ce caută ei la mănăstiri, deşi au atâta mulțime de arhierei şi preoți în lume care le propovăduiesc Ortodoxia? Ei caută izvorul cel curat al credinței, şi dacă noi îl vom ascunde şi îl vom astupa, atunci ce răspuns vom da? Faptul că am venit la mănăstire şi că stăm aici nu este meritul nostru, ci este chemarea şi darul lui Dumnezeu pentru a-L cunoaşte pe El întru adevăr. Însă trebuie să Îl transmitem mai departe, fără a sili pe cineva să ne asculte sau să ne urmeze orbeşte, ci să judece dacă ceea ce spunem este adevăr; iar dacă adevărul mai şi doare aceasta nu este vina noastră, ci a celor ce s-au îndepărtat de Adevăr.

Desigur Sfântul Vasile cel Mare vrea să spună că grija de căpătâi a monahului este curățirea de patimi, şi nu teologhisirea, dar nu spune că în cazul în care credința este în pericol ar fi mai bine să taci. Sfântul Antonie cel Mare a lăsat pustia şi s-a dus în Alexandria ca să mărturisească dreapta credință în fața închinătorilor idoleşti, dorind chiar să ajungă mucenic, însă a fost păzit de Pronia Dumnezeiască pentru o lucrare mai înaltă. Ce ar fi făcut Ortodoxia fără Sfântul Maxim Mărturisitorul, fără Sfinții Mucenici ai Sfântului Munte, care au apărat Ortodoxia în timpul catolicismului în 1204; fără părinții Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iustin Pârvu şi toți Sfinții Mărturisitori din închisorile comuniste, care au mărturisit şi apărat Ortodoxia cu mari chinuri şi chiar cu prețul vieții lor!

Au fost şi cazuri când monahii simpli au fost înşelati de eretici şi au luptat împotriva Ortodoxiei, ca la Sinodul Tâlharesc din 449 din Efes, unde a fost omorât Flavian, Patriarhul Constantinopolului, dar aceasta a fost o excepție regretabilă. Oare nu se încearcă şi astăzi să se astupe, prin tot felul de amenințări şi sofisme, gurile monahilor care mărturisesc adevărul cum că trebuie să facă ascultare de episcopii eretici şi de CMB? Oare monahii sunt doar nişte „maşini” de făcut rugăciuni sau sunt şi ei suflete sensibile, cu conştiință de sine şi dependente de Dumnezeu şi de adevărul Său? Monahilor li se cere astăzi numai să se roage pentru lume, pentru bunăstare şi pace, dar când este vorba de apărat credința, de suferință sau mucenicie, li se cere sa tacă sau să zugrăvească răul în bine, aşa cum făceau proorocii mincinoşi din Vechiul Testament, şi nu sunt lăsați să mărturisească voia lui Dumnezeu, precum vesteau proorocii cei adevărați, că dacă poporul şi conducătorii nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce de la idoli la Dumnezeu, îi aşteaptă pedepse grele şi nimicirea. Aşa cum spune Sfântul Prooroc Isaia în cap. 9, 13: „Şi Domnul va tăia din Israil, într-o singură zi, capul şi coada, ramura de finic şi trestia. Bătrânii şi căpeteniile sunt capul, proorocul şi învățătorul mincinos sunt coada”.

Să stăm bine, să luăm aminte, că toate cele prorocite de Sfinții Părinți se împlinesc sub ochii noştri, apostazia este în sânul nostru şi noi nu vedem şi zicem că încă nu este vremea de mărturisire, fiind cu totul copleşiți de patima iubirii de sine, a iubirii de arginți şi de egoism, îndreptățindu-ne şi lăsându-ne înşelați de falşii prooroci: „Şi a zis Domnul: Cine ar îndupleca pe Ahab să meargă în Ramot Galaad şi să piară acolo? Unul spunea una şi altul alta. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feței Domnului şi a zis: eu îl voi ademeni. Domnul a zis: Cum? Iar Acela a zis: Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui. Domnul a zis: Tu îl vei ademeni şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis. Şi iată cum a îngăduit Domnului Duhului celui mincinos să fie în gura tuturor acestor prooroci ai tăi; însă Domnul n-a grăit bine de tine! Atunci s-a apropiat Sedechia, fiul lui Chenaana şi lovind pe Miheia peste obraz a zis: Cum? Au doar s-a depărtat Duhul Domnului de la mine, ca să grăiască prin tine?”(III Regi 22, 20-24).

Să nu luăm aminte la prorocii mincinoşi care propovăduiesc toate de bine, şi nu pocăința şi întoarcerea la Dumnezeu, aşa cum spune Proorocul Iezechiel în cap. 13, 10 „Pentru că duc pe poporul meu în rătăcire spunând pace atunci când nu e pace”şi îi înfăşoara pe ucenicii lor în scutece ca pe pruncii cei mici ca sănu fie cumva răniți şi ofensați, aşa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul. De nu ne vom întoarce cât mai degrab şi nu vom avea curajul mărturisirii şi al muceniciei care ni se cere în ziua de astăzi nu v-om vedea Fața lui Hristos, deoarece El Însuşi spune :„Cine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor şi eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu Cel ceresc! , iar cine se va lepada de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu Cel ceresc !”. Oare pentru aceasta am părăsit lumea şi ne-am făcut călugări pentru ca să ne fie frică de fața oamenilor şi de moarte pentru Hristos?!

Sfântul Ioan Scărarul spune în cuvântul către păstor că „este ruşine pentru păstor ca atunci când vremea o cere să se teamă de moarte”. Să nu ne fie frică a fi catalogați de lume şi de slujitorii lumii ca fanatici, răzvrătiți sau neascultători, deoarece şi Hristos a fost numit la fel de către cei din vremea Lui care credeau că văd zicându-I să se pogoare de pe Cruce ca să creadă în El! Oare ne vom lepăda şi noi de El precum au făcut-o conducătorii lui Israil şi Sinedriul şi nu vom răbda pentru El să fim ocărâți şi prigoniți iar la vremea cuvenită să mărturisim şi cu prețul vieții credința în El?! Credința fără fapte şi mărturisire este o credință moartă, precum lumina pusă sub obroc care se stinge şi moare: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10).

Bunul Dumnezeu să ne învrednicească să dăm mărturia cea bună înaintea oamenilor şi a îngerilor, şi atunci când este nevoie să apărăm dreapta Credință chiar cu prețul vieții noastre, fără vreun interes pământesc sau pentru slavă deşartă, ci numai pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre.

Amin, şi lui Dumnezeu slavă!

Ieroschimonah Paisie Prodromitul

1 Sfântul Ioan Iacob, Hrană duhovnicească, pag. 527, ediția veche.

2 Vezi Vladimir Guetté, Papalitatea eretică.

3 Vezi Pidalion, pag. 551.

https://docs.google.com/viewerng/viewer?url=http://aparam-ortodoxia.ro/wp-content/uploads/2017/01/2017.01.14-Ap%C4%83rarea-dreptei-credin%C8%9Be-%C3%AEn-contextul-ecumenismului-%C5%9Fi-a-%E2%80%9ESinodului%E2%80%9D-din-Creta.docx&hl=en_US