Saccsiv – Weblog

Răspunsul părintelui Tihon la scrisoarea starețului Hariton

Posted in Sinodul din Creta by saccsiv on Ianuarie 10, 2017

Iata ce putem citi la Răspunsul ierom. Tihon la scrisoarea defăimătoare a „starețului” de la Petru Vodă de pe Sinodul Talharesc:

Preacuvioase părinte stareţ,

Am citit cu tristeţe şi cu jenă profundă răspunsul pe care l-aţi publicat ca urmare a primirii scrisorii prin care vă rugam să onoraţi amintirea şi moştenirea Părintelui Iustin şi să vă implicaţi în mod real în combaterea ereziei ecumeniste, prin întreruperea pomenirii în întreaga mănăstire Petru Vodă şi prin sprijinirea luptei pe care o duce de luni de zile Schitul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, întemeiat tot cu binecuvântarea iubitului nostru Părinte, pentru a duce mai departe lupta în care preacuvioşia voastră refuzaţi să vă angajaţi acum.

Am citit cele patru pagini cu tristeţe, pentru că mi s-a părut dureros ca un stareţ al unei mănăstiri ortodoxe cu o tradiţie ca cea a mănăstirii Petru Vodă să răspundă cu un atac la persoană nedemn unei scrisori teologice, scrise cu bună cuviinţă, cu argumente teologice pertinente şi cu dorinţă sinceră de a sluji adevărul şi adevărata credinţă. Am citit-o cu jenă profundă, pentru că semnătura de pe acea scrisoare este a stareţului din mănăstirea mea de metanie. Şi-l poate cineva închipui pe înaintestătătorul pe scaunul de stareţ al mănăstirii Petru Vodă, duhovnicul românilor Iustin Pârvu, martirul închisorilor comuniste, ctitorul lăcaşului care ne adăposteşte astăzi pe toţi răspunzând unei scrisori teologice care reclamă căderea Bisericii noastre într-o periculoasă părtăşie la erezia ereziilor, ecumenismul, cu un “cazier” al autorului scrisorii, în care sunt enumerate păcate omeneşti de-a valma cu calomnii josnice, în speranţa că, discreditându-l pe cel ce a tras semnalul de alarmă, pericolul va dispărea de la sine? Şi-l închipuie cineva pe părintele Iustin, cel ce, cu chipul blând, i-a sfătuit pe ucenici să nu ne răzbunaţi” pentru suferinţele îndurate de la regimul satanist comunist, participând la judecata ad-hoc a celui dintâi dintre păcătoşi (cf. 1Tim. 1,15), care sunt eu, din postura celui ce are scrise cu conştiinciozitate toate păcatele, pentru a se târgui cu ele pentru sufletul păcătosului? Evident, nu.

Nu voi răspunde acuzaţiilor în cascadă ce mi s-au adus, întrucât ele sunt simple afirmaţii, pentru care ar trebui să îl credem pe cel ce le face. Chiar şi dreptatea omenească impune celui ce face acuzaţiile să le şi dovedească, cel acuzat fiind obligat să se dezvinovăţească doar în faţa unor evidenţe clare. Cât timp calomniile pe care le-aţi rostit la adresa mea sunt sprijinite pe afirmaţii generale sau pe “martori” care participă la acest “proces” doar cu iniţialele numelor lor reale, consider că nu se cuvine să spun mai multe despre această parte a scrisorii dumneavoastră, lăsându-i pe cititorii ei, mai ales pe cei ce mă cunosc personal, să îşi facă o părere personală despre onestitatea cu care ea a fost scrisă. Pe parcursul acestor rânduri voi dezvălui şi motivul care v-a împins să denigraţi un slujitor al altarului, contrar sfintelor canoane, în văzul tuturor.

Mă voi referi în acest răspuns doar la puţinele lucruri din scrisoarea dumneavoastră care merită cu adevărat atenţie. Voi analiza mai întâi singura afirmaţie adevărată din toată scrisoarea dumneavoastră: recunoaşterea faptului că există “anumite abateri de la învăţătura Bisericii exprimate în Creta”. Din păcate până şi acest adevăr este alăturat unei afirmaţii nesusţinute de fapte: “nimeni din Mănăstire nu este de acord cu anumite abateri de la învăţătura Bisericii exprimate în Creta”. Textul scrisorii sfinţiei voastre arată că cel puţin o persoană din Mănăstire este de acord cu acele abateri, de vreme ce nu este dispus să facă nimic pentru a le îndrepta.

Afirmaţia că la Creta au avut loc “anumite abateri de la învăţătura Bisericii” se traduce în limbaj dogmatic şi canonic astfel: “în Creta s-a căzut în erezie”, deoarece expresia edulcorată “abateri de la învăţătura Bisericii” este definiţia clasică a termenului “erezie”. Prin urmare, singura afirmaţie reală din scrisoarea sfinţiei voastre este: în Creta s-a căzut în erezie.

Este de la sine înţeles că “anumitele abateri de la învăţătura Bisericii” nu s-au putut exprima, ca să zicem aşa, pe ele însele în Creta, ci au fost formulate şi exprimate de către participanţii la acest sinod. Aceşti participanţi au formulat textele cu abateri de la învăţătura Bisericii, le-au semnat, le-au adus în Biserica locală, “au luat notă” de faptul că ele sunt o mărturisire ortodoxă de credinţă, le-au impus Bisericii şi le apără în continuare, motivând că acele abateri sunt de fapt expresie a “ecumenismului lucid”, pe care susţineţi sfinţia voastră că doriţi să îl anatemizaţi.

Unul dintre participanţii la sinodul din Creta, care “a exprimat anumite abateri de la învăţătura Bisericii” este şi ierarhul nostru, Înaltpreasfinţitul Teofan, care, odată întors în ţară, a fost rugat insistent să se dezică de acele abateri şi să le anatemizeze, însă a refuzat constant să facă acest lucru. Ca urmare a discuţiilor repetate cu Înaltpreasfinţia Sa şi a refuzului repetat de a se dezice de abaterile pe care le menţionaţi, mai mulţi preoţi şi ieromonahi au decis să aplice canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, care reglementează exact o astfel de situaţie.

Nici în canonul 31 apostolic, nici în canonul 15 I-II nu se face nicio referire la procedura pe care o invocaţi sfinţia voastră cu privire la modul în care trebuie să reacţioneze un preot care constată că episcopul său participă la o erezie, ci se spune clar că atunci când preotul îl aude pe episcopul său predicând un eres, dacă vreţi “anumite abateri de la învăţătura Bisericii”, el poate şi are datoria să se despartă imediat şi fără nicio formalitate de episcopul său prin nepomenire, înainte de sinodala cercetare a eresului respectiv, iar acest gest al său nu poate fi supus niciunui fel de sancţiuni, deoarece prin aceasta, el nu se desparte de episcop, ci de erezie, nu se revoltă împotriva episcopului şi nu se află în schismă1, deoarece motivul invocat de el nu este una dintre “vinovăţiile oarecare”, despre care vorbeşte canonul şi care conduce la schismă, ci este singurul motiv pentru care preotul are voie să se despartă de episcopul său prin nepomenire: părtăşia la erezie a episcopului.

Procedura pe care o imaginaţi sfinţia voastră în pagina a patra a tristei epistole pe care aţi scris-o la ceas de noapte (care se vede că nu v-a fost deloc un sfetnic bun) cu privire la acuzele aduse episcopilor nu pare inspirată din sfintele canoane, sau mai precis, pare o compilaţie a mai multor canoane, interpretate într-o manieră personală. Întrucât nu aţi binevoit să ne indicaţi precis ce canoane prevăd procedura pe care aţi expus-o, îmi rămâne să încerc să aproximez eu o încadrare canonică a acesteia, cu speranţa că voi reuşi să o fac, pentru a înţelege cu această ocazie ce anume canoane nu am respectat în opinia sfinţiei voastre.

Mai întâi spuneţi că “dacă aş fi respectat Predania” şi sfintele canoane, aş fi adus acuza episcopului în scris în mod personal, iar nu public. Canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic spune că acuza se aduce mai întâi “la toţi episcopii eparhiei (mitropoliei)”, iar dacă aceia nu sunt de competenţă pentru a rezolva problema se merge la episcopii diocezei2, iar în ultimă instanţă acuza este adusă în faţa sinodului ecumenic. Potrivit canonului 107 al sinodului local Cartagina, “un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii3. Este evident de aici că o acuză la adresa unui episcop nu se poate supune spre rezolvare episcopului respectiv, indiferent dacă o aducem de o sută de ori, nu de trei ori, cum propuneţi sfinţia voastră, pentru că episcopul nu are competenţa de a rezolva o plângere adusă împotriva sa. În tâlcuirea la canonul 74 apostolic, canonistul arhid. prof. dr. Ioan N. Floca explică: “acuza împotriva episcopului se înaintează mitropolitului şi/sau patriarhului, rânduiala fiind ca ea să se adreseze căpeteniei sinodului de care depinde episcopul în cauză (can. 6 II ec, 19 Cartagina)4.

Canonul 74 apostolic spune că episcopul pârât “pentru oarece” de “un om de încredere” să fie chemat de către episcopii ceilalţi de trei ori, iar dacă nu se supune, să fie judecat în lipsă. Nu acuzatorul trebuie să meargă la forul superior până la trei ori, ci episcopul pârât poate fi chemat de până la trei ori, după care se pronunţă sentinţa în lipsă5.

În canonul 74 există două elemente pe care doresc să le analizez, unul pe care v-aţi clădit sfinţia voastră toată demonstraţia, celălalt care v-o distruge complet. Expresia “om de încredere” are în vedere calităţile morale şi religioase pe care trebuie să le îndeplinească cel ce aduce plângerea contra episcopului. Canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic spune că pentru oarecare pâră bisericească acuzaţia trebuie formulată de oameni care au o reputaţie creştină bună: nu sunt excomunicaţi, sau schismatici, sau eretici, sau cu un comportament imoral dovedit. Aţi procedat la întregul rechizitoriu din primele pagini împotriva mea din dorinţa de a argumenta, cu ajutorul prevederilor canonice referitoare la condiţia morală a celui ce aduce acuze episcopului, că ceea ce consideraţi a fi o acuză a mea la adresa episcopului nu poate fi luată în considerare de nicio instanţă de judecată bisericească, deoarece eu nu sunt ceea ce canonul 74 numeşte un “om de încredere.

Cel de-al doilea element, care vă desfiinţează întreaga argumentare, este expresia “pentru oarece”. În canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic se foloseşte expresia “oarecare pâră bisericească”, iar tâlcuirea din Pidalion a canonului ne arată natura plângerilor la care se referă canonul: “furarea celor sfinte, sfinţita lucrare în afara hotarelor şi altele6. Niciunul dintre canoanele care reglementarea judecarea acuzelor aduse episcopului de către mireni sau laici nu se referă la erezie sau schismă, ci la orice altă chestiune bisericească.

Ajungem în felul acesta la miezul problemei: natura întreruperii pomenirii pentru părtăşia la erezie a episcopului. Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, întreruperea pomenirii episcopului pentru părtăşie la erezie este o îngrădire de erezia propovăduită de episcopul respectiv, nu o acuză de genul celor despre care vorbesc canoanele analizate mai sus. Prin măsura nepomenirii ierarhului eu nu fac decât să mă apăr de erezie, lăsând instanţelor bisericeşti sinodale sarcina de a cerceta şi rezolva problema dreptei credinţe a episcopului respectiv, în sesiunile sinodului care, potrivit canonului 37 apostolic, trebuie să se adune de două ori pe an pentru a “cerceta împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (controversele) bisericeşti care se pot ivi7. Canoanele 31 apostolic şi 15 I-II nu vorbesc nicăieri de faptul că întreruperea pomenirii trebuie însoţită de o punere sub acuzare a episcopului de către preotul care întrerupe pomenirea, nici nu fac legătura cu procedurile reale ale punerii sub acuzare a episcopilor din canoanele care se ocupă cu această procedură, cu atât mai puţin cu procedurile imaginate de sfinţia voastră, care nu îşi au o reflectare în prevederile canonice analizate mai sus. Explicarea motivului pentru care am întrerupt pomenirea ierarhului nu se constituie într-o punere a acestuia sub acuzare de către mine, ci doar într-o argumentare a faptului că nu mă despart de episcop pentru alte motive decât participarea sa la o erezie, necesară pentru a evita caterisirea mea pentru faptele prevăzute de canoanele 31 apostolic şi 13 I-II, care pedepsesc pe clericii care se despart de episcopi pentru orice altă vină decât participarea acestora la erezie.

În concluzie, măsura mea de nepomenire a ierarhului nu încalcă niciun canon, iar eu sunt în deplină comuniune cu Sfânta Biserică Ortodoxă, nicidecum în schismă, aşa cum încercaţi sfinţia voastră să-i convingeţi pe cititorii scrisorii pe care aţi publicat-o.

Ajung în sfârşit la ultimul aspect pe care doresc să-l abordez în aceste rânduri: interpretarea “marca Petru Vodă” a reacţiei ortodoxe faţă de erezie. În scrisoarea sfinţiei voastre motivaţi continuarea pomenirii ierarhului prin faptul că nu a atins “limita”, care este “numai cazul în care aceştia se împărtăşesc din Potir comun”. Această ideologie o puneţi pe seama “iconomiei”, deşi în materie dogmatică nu operează iconomia, ci acrivia, a Sfinţilor Părinţi şi mari duhovnicii “ai noştri”, fără a ne numi măcar unul dintre aceşti Sfinţi Părinţi şi mari duhovnici care au afirmat că lupta contra ereziei trebuie să înceapă odată cu “Potirul comun”. Mai vorbiţi şi de o “descoperire dumnezeiască” pe care aţi fi avut-o, stârnind un hohot de râs homeric pe tot internetul. Din argumentări anterioare pe aceeaşi temă, teoreticienii mănăstirii mai pun această idee şi pe seama părintelui Iustin, răstălmăcind cuvintele sale pentru a justifica laşitatea urmaşilor săi.

Limita potirului comun” implică o nouă definiţie pe care o daţi ereziei, care nu mai este o învăţătură dogmatică greşită, ci doar o practică liturgică interzisă. Prin aceasta, condamnaţi efectul (împărtăşirea liturgică comună cu ereticii), iertând cauza (părtăşia la învăţătura eretică), ignorând complet condiţia pe care o impune canonul 15 I-II Constantinopol pentru întreruperea pomenirii ierarhului părtaş la erezie: propovăduirea publică a unei erezii. Propovăduirea este acţiunea de a învăţa pe cineva o anumită învăţătură. Sfânta Biserică a prescris măsuri de luptă contra ereziei încă de la apariţia acesteia în corpul Bisericii, la nivel de învăţătură greşită. Toate sinoadele ecumenice s-au desfăşurat pentru a corecta învăţături greşite, care contravin Sfintelor Scripturi şi Sfintei Tradiţii. Împărtăşirea comună cu ereticii este momentul culminant al procesului de împreună petrecere cu ereticii. A începe să reacţionezi doar în momentul acela se aseamănă cu o încercare zadarnică de a-i da medicamente unei persoane aflate în stare de metastază.

Consecinţa catastrofală a “teologiei limitei potirului comun”, pe care o susţineţi, este acceptarea ecumenismului aşa cum se manifestă acesta cel puţin la actualul său stadiu, în ciuda afirmaţiei că “cereţi anatema ecumenismului”. De vreme ce limita potirului comun este momentul în care sunteţi dispuşi să trageţi un semnal de alarmă serios, înseamnă că de fapt acceptaţi ecumenismul şi toate învăţăturile sale eretice eclesiologice, cu excepţia potirului comun. Ducând argumentarea până la capăt, există posibilitatea să acceptaţi şi unirea ortodocşilor cu ereticii în “Biserica mărturisită de Crezuri” pe care o visează Consiliul Mondial al Bisericilor, atât timp cât ea se desfăşoară după principiul “unităţii în diversitate”, care nu implică neapărat, cel puţin în stadiile incipiente ale proiectului, părtăşia potirului comun.

Rezumând, întreaga argumentare pe care o faceţi în scrisoarea sfinţiei voastre este lipsită de relevanţă din perspectiva aplicării canoanelor care permit îngrădirea de episcopul părtaş la erezie. Chiar şi argumentul că mi-am luat preoţia de la episcopii de care acum mă îngrădesc, în ciuda faptului că ei practică ecumenismul de decenii, nu se susţine, deoarece, până la sinodul din Creta, toate angajamentele ecumeniste pe care le-au făcut acei episcopi au fost erori personale, pentru care ei vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, dar care nu le-au afectat capacitatea de a transmite harul preoţiei, care se pierde decât după caterisirea de către un sinod a episcopului părtaş la erezie. Sinodul din Creta a împlinit însă condiţia “propovăduirii cu capul descoperit” a ereziei, pentru că a legiferat erezia ecumenismului ca “atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini8, expresie care, în sine, pune ortodocşii şi ereticii pe acelaşi palier, numindu-i la grămadă “creştini”, ceea ce, evident, după logica sfinţiei voastre, este grav, dar nu atât de grav încât să se ia măsurile canonice necesare, de vreme ce “cooperarea dintre creştini” nu a ajuns la potir. Din acest motiv, am decis îngrădirea de erezie acum, iar nu în urmă cu mulţi ani.

Reiau rugămintea de a analiza cu discernământ scrisoarea mea şi de a urma linia impusă în mănăstirea Petru Vodă de întemeietorul acesteia, care a fost categoric împotriva ecumenismului şi a pângăririi credinţei noastre ortodoxe.

10.01. 2017 Cu nădejde la Hristos Domnul,

Ieromonah Tihon Bivoleanu

Preacuvioşiei sale Hariton, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

1 Arhid. prof. dr., Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, pp. 26, 347
2 Ibidem, p. 75.
3 Ibidem, p. 302.
4 Ibidem, 48.
5 Ibidem, 49.
6 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 180.
7 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, ed. cit., p. 30.
8 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare/.

22 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Muritor said, on Ianuarie 11, 2017 at 12:12 am

    potirul comun e un steag fals, la el poate să nu se ajungă niciodată. Iar ecumeniştii cunosc prea bine lucrurile astea. Antihrist nu are neapărată nevoie de potirul comun pentru a înşela pe cei aleşi pentru a fi încoronat şi recunoscut ca „dumnezeu” pe pămînt. E suficientă învăţătura de credinţă ecumenistă s-o înlocuiască pe cea ortodoxă, adică să fie propovăduită minciuna cea mai veridică şi credibilă care să înlocuiască Adevărul. Anume asta şi fac ecumeniştii de ani de zile de la 1920 încoace în Biserica Ortodoxă, iar la Creta au recunoscut învăţătura ecumenistă ca ideologie oficială pentru bisericile participante. Pentru cele neparticipante e suficientă păstrarea comuniunii cu cele participante, căci asta tot e ecumenism, adică comuniunea pretinşilor ortodocşi (bulgarii, georgienii, ruşii, antiohienii, cei pretinşi anti-curent şi „tradiţionalişti” gen Serafim de Pireu, Vulcănescu, Tselenghidis, Zisis) cu ecumeniştii este ECUMENISM.

    Apreciază

    • calin said, on Ianuarie 12, 2017 at 9:48 am

      Pr Zisis mi se pare intruchiparea vorbei romanesti ”sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa”. Asta fiindca in ziua de azi ”popa” nici macar nu mai ”zice” cum trebuie. Concret: desi nu a intrerupt comuniunea cu ereticii, el macar ii sustine pe cei care au intrerupt-o.

      Apreciat de 1 persoană

      • Muritor said, on Ianuarie 12, 2017 at 5:58 pm

        din păcate, tre’ să confirm că e aşa şi nu altfel, adică nu cum ar trebui să fie.

        Apreciază

  2. Muritor said, on Ianuarie 11, 2017 at 12:14 am

    Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”. – asta a fost pînă la pronunţarea anatemei şi caterisirea lui Nestorie la Sinodul III Ecumenic.
    Nu sînt de acord cu o singură idee din scrisoare, iar aia e cea din seria ideilor lui Sava Lavriotul, Matei Vulcănescu, etc: „nu le-au afectat capacitatea de a transmite harul preoţiei, care se pierde decât după caterisirea de către un sinod a episcopului părtaş la erezie.” – caterisirea e un act formal, e o oficializare a nerecunoaşterii preoţeşti sau o recunoaştere formală a lipsei transmiterii harului sfinţitor. Dacă episcopul propovăduieşte erezii, mai putem vorbi că el mai e purtător de Har şi transmiţător de Har Sfinţitor? Mai putem afirma că Duhul Sfînt odihneşte asupra unui propovăduitor al ereziei sau consimţitor la erezie? Nu vorbesc, evident, de conglăsuirea în taină cu erezia, ci de propovăduirea publică (oral sau prin cuvînt scris) şi încrîncenarea în erezie. Despre ce fel de Har mai poate fi vorba la un episcop eretic necaterisit?
    Poate aduce cineva exemple cînd Sfinţii Părinţi primeau ca valide hirotoniile preoţeşti sau alte ierurgii săvîrşite de episcopii eretici vădiţi pînă la condamnarea/caterisirea/anatemizarea oficială a acestor eretici?

    Apreciază

  3. el said, on Ianuarie 11, 2017 at 1:56 am

    VREDNIC ESTE Parintele Tihon si Dumnezeu este cu dansul , iar omului cu care este Dumnezeu NIMENI nu-i poate NIMIC IMPOTRIVA !

    Apreciază

  4. Sluga netrebnica said, on Ianuarie 11, 2017 at 10:23 am

    Raspunsul vrednicului Parinte Tihon Bivoleanu este plin de Adevar, plin de blandete si de dragoste. Acestea dovedesc ca Duhul lui Dumnezeu l-a insotit si l-a sfatuit pe Parintele nostru Tihon. Duhul care razbate atat din scrisoarea de oprire o pomenirii pseudo-ierarhului Teofan cazut in erezie, precum si Duhul din acest raspuns al Parintelui Tihon, ne adevereste ca de la Dumnezeu a grait, ca este in Duh cu Sfintii Apostoli si cu toti Sfintii Parinti ai adevaratei Ortodoxii.

    In schimb, scrisoarea-raspuns a ereticului staret Hariton este plina de rautate, de barfe, de acuze, de minciuni si manipulare, de rastalmacire cu buna stiinta a Sfintelor Canoane, ceea ce adevereste duhul satanic de care este cuprins acest staret.
    Imi vine sa plang cand vad in ce hal de decadere au ajuns pseudo-patriarhul Daniel si toti pseudo-episcopii infiltrati in Biserica noastra. Din statornicia lor in propovaduirea ereziei si mai ales, din rautatea si minciuna prin care rastalmacesc Sfintele Canoane si incearca sa pastreze in ascuns adevarul despre sinodul talharesc din Creta, reiese foarte clar duhul antihristic al acestora.

    Limita „impartasirii din potirul comun” este o minciuna, o inventie a ereticilor prin care vor sa traga tot poporul dupa ei, la iad.
    Sfintele Canoane spun clar ca propovaduirea publica a ereziei inseamna ca ierarhii nu mai sunt ierarhi ci sunt minciuno-ierarhi si se impune despartirea de acesti sarmani oameni cazuti in erezie.
    Niciodata si nicaieri in toata invatatura Ortodoxa nu s-a vorbit de vreo limita a „impartasirii din potirul comun”. Aceasta limita inventata de pseudo-ierarhi este o viclenie si o lucratura a tatalui-minciunii, adica a satanei.

    Sa nu uitam ca aceasta minciuna a „limitei potirului comun” a fost deja trecuta de ani de zile. Stim sigur ca pseudo-mitropolitul Nicolae Corneanu s-a impartasit cu ereticii din „potirul comun”, precum si pseudo-episcopul Ieronim Cretu Sinaitul deasemenea s-a impartasit cu ereticii din „potirul comun”. Iar pseudo-sinodul BOR l-a rasplatit pe ereticul Ieronim cu ridicarea in treapta si nicidecum cu caterisirea, asa cum impun Sfintele Canoane Ortodoxe. Acest fapt denota ca pseudo-sinodul BOR are cunostiinta si este de acord cu „impartasirea din potirul comun”, in consecinta, se face partas la erezie si la trecerea acestei limite mincinoase si viclene.

    Apreciază

    • Mihai said, on Ianuarie 11, 2017 at 5:20 pm

      ,,sluga netrebnică” pai acesta este actualul euroepiscop instalat la baia mare, și asi are sediul la celebra ,,catedrala” unde are ,,crucea” lui bahomet pe ea, iar acolo în noaptea dintre ani chiar și pe 01.01.2017 a avut loc și un concert simfonic unde au fost prezenți și masoni

      Apreciază

  5. David said, on Ianuarie 11, 2017 at 12:22 pm

    DESFRÂNAREA ȘI TRĂDAREA ÎNCEPT CU UN SĂRUT

    Scurt istoric al ecumenismului

    1903 Cuviosul Serafim din Sarov este proslăvit între sfinţi de către Biserica Rusă şi de Ţarul mucenic Nicolae al II-lea.
    20 dec. 1908 Adoarme Sfântul Ioan din Kronstadt, prorocind viitoarele pătimiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale norodului ei.
    1918 Odată cu revoluţia bolşevică din Rusia ortodoxă, începe prigoana de 70 de ani a Bisericii, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, 60.000.000 de credincioşi ortodocşi, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi. Pe lângă acestea, au mai fost distruse 150 de şcoli eparhiale, 54 de seminarii şi 4 academii ecleziastice. A fost cea mai cumplită prigoană din istoria Ortodoxiei.

    9 nov. 1920 Sfântul Nectarie din Eghina adoarme întru Domnul, cunoscându-şi dinainte plecarea.
    24 ian. 1922 Meletie al IV-lea este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi fusese depus cu o lună înainte din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în bisericile acestora).
    1922 Trupele turceşti îi măcelăresc pe grecii şi armenii din Asia Mică. Dintre ei, un milion şi jumătate erau creştini ortodocşi.
    1922 Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.
    Iunie 1923 Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea convoacă „Conferinţa Pan-Ortodoxă” de la Constantinopol, de schimbare a calendarului şi modernizare a Bisericii (hotărându-se scurtarea posturilor, neobligativitatea vestmintelor clericale, posibilitatea căsătoriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc.), ce a fost contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al Antiohiei, Fotie al Alexandriei, Dimitrie al Serbiei şi Sf. Tihon al Moscovei.
    Iulie 1929 În Sinodul Bisericii Greceşti, Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi să iscălească o declaraţie de aprobare a schimbării calendarului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiul calendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începerea şedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, 4 au iscălit.
    Iulie 1935 Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte, şi după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”, la Zurich, în Elveţia, şi este îngropat la Cairo, în Egipt.
    1936-1944 Peste 800.000 de sârbi ortodocşi sunt ucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi de Ustaşii croaţi
    1948 Athenagora, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagoras declara: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei milioane de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi, catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”.
    6 ian. 1964 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea se întalnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.
    7 dec. 1965 Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054″. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost aforisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, Papalitatea Latina este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos încetează să-l mai pomenească pe patriarhul Athenagora.
    19 iunie 1966 Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop al Şanghaiului şi al San Francisco-ului, din sinodul Bisericii Ruse de peste graniţe, adoarme întru Domnul la Seattle, WA. Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai veacului nostru.
    26 oct. 1967 Patriarhul Ecumenic Athenagora merge la Roma şi se aşază pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime cu Papa, şi se roagă împreună.
    Nov. 1967 Majoritatea monahilor Muntelui Athos se opun cu tărie „ridicării anatemei de la 1054″.
    Pastorala de Crăciun 1968 Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos” – romano-catolicii şi ortodocşii – se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocşi pomeniţi în timpul Dumnezeieştii Liturghii).
    Feb. 1971 Papa şi Patriarhul Ecumenic Athenagora schimbă scrisori de recunoaştere reciprocă a Bisericilor lor. Patriarhul Athenagora anunţă public că dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor.
    Iulie 1972 Patriarhul Ecumenic Athenagora moare şi este îngropat; o înmormântare cu sicriul închis (fapt neobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue „politica ecumenică” a predecesorului său.
    Iulie 1972 Sfânta Chinotită a Sfântului Munte emite o enciclică de reluare a pomenirii liturgice a Patriarhului Ecumenic, deoarece „s’a stabilit un nou climat”. Totuşi, în septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe Patriarh: Esfigmenu, Karakalu, Simonospetra, Sf. Pavel, Xenofont, Grigoriu, Kostamonitu. Mar. 1974 Patriarhul Ecumenic Dimitrie impune sancţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică, printre care: arhimandritul Athanasie (igumen la Esfigmenu), arhimandritul Evdochim (igumen la Xenofontos), arhimandritul Dionisie de la Grigoriu şi arhimandritul Andrei de la Sf. Pavel.
    1975 Mărturisirea de la Tiatheira, a mitropolitului grec Athenagora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al Marii Britanii, declară că episcopatul şi preoţia anglicanilor, copţilor, armenilor, romano-catolicilor şi ortodocşilor sunt toate valide; prin urmare, tainele anglicanilor şi romano-catolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Se mai afirmă că „Ideea că masoneria e o religie este una greşită”.
    Iunie 1980 Atlanta, Georgia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi Sud) slujeşte o slujba ecumenică fără precedent, împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbiterieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice.
    Iulie/aug. 1983 Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară: Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţă şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci se va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau „denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într’un singur trup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!
    Nov. 1987 Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul său concelebrează la o misă romano-catolică împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu primeşte, totuşi, ostia romano-catolică.
    Oct. 1989 Patriarhul Parthenie al Alexandriei declară din nou că „Mahomed este un apostol al lui Dumnezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împotriva islamului sau a buddhismului, nu mă găsesc în înţelegere cu Dumnezeu”.
    Sept. 1990 Acordul de la Chambessy, Elvetia: O comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop, mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşte împreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă părţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecumenice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este de acord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilor monofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din partea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.
    Iulie 1991 Sinodul Patriarhiei Antiohiei implementează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii depline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia comună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuniunea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea, neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred intr-o singura fire a lui Hristos.)
    Mai 1992 O delegaţie a Patriarhului Ecumenic, cu ajutorul politiei, expulzează din Muntele Athos pe monahii ruso-americani ai Bisericii Ruse de peste graniţe, din Schitul Prorocului Ilie, ce nu-l pomeneau liturgic pe patriarhul Bartholomeu. Acţiunea stârneşte numeroase proteste în Grecia, cât şi din partea episcopului Calist al Marii Britanii, de sub Patriarhia Ecumenică.
    17-24 iunie 1993 Acordul de la Balamand, Liban. Reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe locale cad de acord cu romano-catolicii că toţi împărtăşesc „…o singură credinţă, o singură preoţie, un singur botez” şi că „sunt Biserici surori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să caute comuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei condamna oficial documentul, alături de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologi ortodocşi.
    29 iunie 1995 Patriarhul Ecumenic Bartholomeu îl vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghie istorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte domul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia binecuvântată de Papă.
    9 aprilie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Bulgariei hotărăşte retragerea din Mişcarea Ecumenică
    8 octombrie 1998 Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Balamand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandei a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în comun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică.
    Ianuarie 2002 Papa cheamă toate religiile la Asissi spre a se ruga pentru pacea lumii şi unire. Participă reprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şintoişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru toate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferite ritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun.
    30 noiembrie 2006 Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul, şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Bartholomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţi ani”, ca unui episcop ortodox.
    17 mai 2007 Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse din afara graniţelor iscăleşte la Moscova istoricul „Act de Comuniune Canonică”, care uneşte după aproape un veac de despărţire cele două părţi ale Bisericii istorice a Rusiei, împlinind o prorocie a Sfântului Serafim din Sarov.
    6 ianuarie 2008 Episcopul Sofronie al Oradiei (Patriarhia Română) concelebrează slujba Aghiesmei Mari împreună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.
    25 mai 2008 Într-un gest fără precedent şi care a şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Corneanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episcop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române emite o hotărâre prin care se interzice oricărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau aforisirii în cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mitropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretul şi pocăinţa sa”.

    Apreciază

    • Muritor said, on Ianuarie 11, 2017 at 7:08 pm

      @David,
      Nu ştiu cine a conceput cronologia, dar am o întrebare la autorul ei sau la cei care pot răspunde. Acolo e scris aşa:
      17 mai 2007 Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse din afara graniţelor iscăleşte la Moscova istoricul „Act de Comuniune Canonică”, care uneşte după aproape un veac de despărţire cele două părţi ale Bisericii istorice a Rusiei, împlinind o prorocie a Sfântului Serafim din Sarov. – despre ce fel de proorocie a Sf. Serafim de Sarov mai concret e vorba? Poate cineva să scrie proorocia şi sursa de unde a luat-o?

      Apreciază

  6. Ioana said, on Ianuarie 11, 2017 at 2:39 pm

    el

    9 ianuarie – Sinodul Talharesc

    augustin

    Astradrom … in traducere libera „drumul astrelor/astrului ” !!! no comment, da duhovnicia peste margini din ei.

    astia sunt dedesubul celor din Troparul Nasterii Domnului care de la stea s-au invatat sa se inchine SOARELUI DREPTATII si au parasit stele ! 🙂

    „marturisitori” nevoie mare, dar FURAJATI ghiftuiti cu „sfintenii” de la „Haru” cu „iconomie” al ERETICILOR / POMENITORILOR DE ERETICI, si… „coroana discernamantului neinselat” = BOCOLATRI AGRESIVI !

    ce sa astepti de la astia? in gasca cu „illuminata” fotini MASLUITOAREA (diortoristoarea Par Justin Parvu !!) , s.a …

    (…) (bun enit celor din) „club” -ul „nebunilor” ! 🙂 a spune Adevarul azi e calificat delumea anticristica drept NEBUNIE !

    http://sinodultalharesc.tk/noul-staret-de-la-lacul-frumos-arata-ortodoxia-semnatarilor-din-creta/
    ce bine ca s-au mai luat si altii, sa le mearga fulgii la astradro-misti – cu umflarea lor in pene de mari „atoate-stiutori” si justitiari – GARGARA CU POGORAMINTE DE pomenitori de eretici…

    Apreciază

  7. Ioana said, on Ianuarie 11, 2017 at 3:01 pm

    Apreciază

  8. ion hodor, said, on Ianuarie 11, 2017 at 4:02 pm

    Axios parintele Tihon,si cinste i se cuvine asa cum spun Sf Parinti,iar lui Hariton Tirbuson rusine si necinste,tot dupa Sf Parinti!

    Apreciază

  9. Sluga netrebnica said, on Ianuarie 11, 2017 at 4:12 pm

    Ridicarea Anatemei de catre pseudo-Patriarhul Ecumenic Athenagora, nu are nici-o valabilitate. Anatema data de Sfintii Parinti la 1054 sectei religioase autointitulata „biserica catolica”, nu poate fi ridicata pana ce nu se leapada public de toatte ereziile in care staruiesc si le si propovaduiesc pana asatazi. Deasemenea, capii sectei religioase :biserica catolica” trebuie sa dea anatemei toatte ereziile in care au trait si sa vina la Ortodoxie.

    Lepadarea publica de propriile lor erezii si darea anatemei asupra respectivelor erezii precum si darea anattemei asupra tuturor celor ce staruiesc in erezie, pocainta si venirea la Ortodoxie este conditia obligatorie pentru a se putea ridica Anatema data de Sfintii Parinti in anul 1054.

    Secta „biserica catolica” este inca sub Anattema, Ridicarea acestei Anateme de catre ereticul Athenagora nu este valabila, acasta secta fiind in continuare eretica si schismatica..

    Apreciază

  10. Ioana said, on Ianuarie 11, 2017 at 5:31 pm

    Vai de capu lor, KAKA Basilica-pisatica recunoaste vuicllenia si smecheria cu care s-au stradui sa abureasca, Reunosc chiar ca sunt ecumenisti vanduti de mult. Gloabe vechi, cum s-ar spune, in ale apostaziei.

    Fără îndoială, la acestea contribuie şi ambiguităţile din textele sinodale, imprecizia cărora produce condiții prealabile pentru interpretarea lor ecumenistă şi ca urmare conduce unitatea Bisericii la stare de criză.

    „Fără îndoială, la acestea contribuie şi ambiguităţile din textele sinodale, imprecizia cărora produce condiții prealabile pentru interpretarea lor ecumenistă şi ca urmare conduce unitatea Bisericii la stare de criză.” -LIMBAJ PENTRU PROSTI, nu e nici o imprecizie, nici o interpretare si nici o ambiguitate, RECUNOASTETI CA SUNTETI APOSTATI, dar ZICETI la prosti versuri de noapte-buna

    Apreciază

  11. Templier said, on Ianuarie 11, 2017 at 7:16 pm

    O fi vre’un semn? Patriarhul Bartolomeu A ÎNGHEȚAT la propriu în timpul unui pelerinaj
    http://www.b1.ro/stiri/eveniment/iarna-loveste-si-in-oamenii-domnului-patriarhul-bartolomeu-a-inghtat-la-propriu-in-timpul-unui-pelerinaj-foto-173447.html

    Apreciază

    • Muritor said, on Ianuarie 11, 2017 at 7:29 pm

      ei, foaie verde…
      „Aflat într-o vizită la Istanbul, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu…” da’ de obicei unde stă dacă nu e în Istanbul? Pe Maldive sau Seychelles? Sau într-un cavou comod?
      Ăştia de la b1 îl numesc deja „Domn” pe Antihrist. Cică Bartolomeu – „omul Domnului”, adică omul lui antihrist.

      Apreciat de 1 persoană

  12. Sluga netrebnica said, on Ianuarie 11, 2017 at 10:56 pm

    Stie cineva ce s-a intamplat cu preotul Ciprian Ioan Staicu ? In data de 10 ianuarie trebuia sa fie judecat in sinedriu.

    Apreciază

  13. Sluga netrebnica said, on Ianuarie 12, 2017 at 8:23 am

    Un comentariu de pe net:

    „manuela
    11 Ianuarie 2017 la 23:53

    Ascultarea, abuzuri și pretexte

    A mărturisi adevărul de credință în vremuri de erezie nu înseamnă a instiga la neascultare ci a reface sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos.

    Într-o vreme caracterizată parca mai mult ca oricând de confuzii și falsificări, când duhul minciunii, mai viclean ca niciodată, se deghizează din ce în ce mai bine în adevăr și în virtute, când se cunoaște din ce în ce mai puțin gustul „natural”, „original” al realităților duhovnicești, trăindu-se aproape numai din surogate și din închipuiri, când mai toată lumea caută siguranța și confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al șabloanelor și culcușul călduț al autorității și nimeni nu mai înfometează dupa adevăr, un cuvânt despre ascultare vine ca o gură de aer curat și ca o sabie despărțitoare de ape.
    Un foarte important aspect al vieții duhovnicești, care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii, este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. În numele ascultării s-a tăcut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci când era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrâncenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.
    Tot aşa, de câte ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, sau impunerea măsurilor adoptate la sinodul diplomatico-eretic din Creta din iunie 2016, vedem nu cu puțină uimire că totul se face sub deviza „ascultării”. „Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm!” Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea și sentimentul de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a conturat, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.
    Scopul nostru aici nu este să instigăm la neascultare, ci doar să refacem sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele” [1]. Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. În sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.
    Exemplele din mediile monahale timpurii care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuiesc înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se impune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.
    Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la starețul său, despre care povesteşte Cuviosul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestului său. Adică acest Sfânt Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea” (- atenţie! -), spune Cuviosul Ioan, și-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrân necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătrânul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormânt. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut [2]. Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi” [3].
    Toate cazurile de ascultare totală relatate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucură doar de adevăr [4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe linia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.
    Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putând, chipurile, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o replică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturisirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „tâlhăresc”, la care a fost condamnat Sfântul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.
    Aşa se explică paradoxul că mari învăţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul, au fost de neînduplecat atunci când li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vânduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi înfumurării împărătesei [5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşită a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său [6]. Atat marele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţară, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stâlpi şi dascăli ai Bisericii.
    De fapt, fenomenul martirajului din Imperiul Bizantin, imperiu declarat oficial ortodox, trebuie să spulbere desăvârşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mâna dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII- lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII- lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni” [7] , au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.
    Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisindu-L pe Hristos în numele unui popor întreg, atât în Rusia, cât şi în România şi în multe alte locuri. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare”, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osândita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Nu este nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără[8] „.
    Trăim într-o lume bisericească, astăzi, în care se vorbește atât de mult și se scrie enorm, inflaționist, încât te întrebi chiar cine mai și citește totuși, cine mai ascultă dacă toată lumea are ceva de spus. Însă toată mareea asta gigantică de vorbe „deștepte” și deșarte, babilonic revărsate peste noi camuflează perfid o mare tăcere, un pustiu de adevăr și de viață. Se vorbește mult, dar te bucuri ca un copil de cuvânt numai atunci când… „pietrele” încep să vorbească! Și abia atunci realizezi cât de grea era tăcerea care se lăsase, în realitate …
    Atunci când, în Biserică, se urmărește impunerea prin forță a unor măsuri nelegitime, arbitrare, adoptate după păreri și interpretări personale, mărturisirea adevăratei credințe devine extrem de importantă și de necesară oricui vrea să țină calea Părinților și să nu se rătăcească prin hăţișurile „oficialului” și ale lașității diplomatice. Nu știm câți își mai asumă astăzi curajul de a denunța instrumentarea necinstită și interesată a ascultării, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu și abuzul de autoritate în Biserică, însă ascultarea pe linie ierarhică nu devine în zilele noastre pur și simplu capitală, date fiind mesajele divergente pe care le primim astăzi din partea atâtor instanțe și autorități din interiorul Bisericii, mesaje între care suntem chemați să alegem pe cel căruia să-i dăm cuvenita … ascultare. Ce vom alege? …Doar „Adevărul ne va face liberi”.
    Bunul și multmilostivul Dumnezeu să ne lumineze pe toți a urma Sfinților din veac care cu dreaptă credință, socoteală și ascultare și-au dobândit locașuri în Împărăția Cerurilor!

    [1] Evanghelia după Ioan 14, 24.
    [2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfântului Ioan Sinaitul, „Filocalia”, vol 9, pag. 127, Ed. Humanitas.
    [3] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 9, 19 .
    [4] Idem, I Cor 13, 6.
    [5] Este vorba de tânăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care Patriarhul Ioan o înfruntă, refuzându-i intrarea în biserică, pe motivul că împărăteasa, declarându-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul tâlhăresc”, prin care Sfântul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.
    [6] Este vorba de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice discutarea despre cele două firi şi voinţe (omenească şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.
    [7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29.
    [8] Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129”

    Sursa: https://monahulteodot.wordpress.com/2017/01/11/in-apararea-p-tihon/comment-page-1/#comment-6394

    Apreciază

    • Muritor said, on Ianuarie 12, 2017 at 10:24 pm

      manuela nu a specificat că e doar o adaptare (ca să nu zic plagiat) din eseurile pr. Savatie Baştovoi din cartea lui „Cînd pietrele vorbesc”. Căutaţi pe net şi veţi vedea folosind chiar titlul Ascultarea, abuzuri și pretexte.

      Apreciază

  14. Sluga netrebnica said, on Ianuarie 14, 2017 at 9:26 am

    Ieromonah ONISIM BANU, viețuitor al Mănăstirii Făgețel, județul Harghita, din Episcopia Covasnei și Harghitei, a intrerupt pomenirea pseudo-episcopului Andrei.

    Sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2017/01/13/in-adevar-nimeni-nu-e-singur-in-erezie-nimeni-nu-e-fericit/

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: