Parintele ARSENIE BOCA i-a turnat pe legionari la Securitate?

Foto: http://www.dcnews.ro/arsenie-boca-volumul-ii-din-dosarul-de-securitate-al-sfantului-ardealului-este-gata_452343.html

Circula pe internet textul pe care-l veti citi la jos.

Stim ca Florian Bichir, membru al colegiului CNSAS, a publicat cele 6 volume din dosarul de Securitate al parintelui Arsenie Boca, minutul 43:03:

Rog pe cei ce au acces la aceasta lucrare, sa confirme sau sa infirme daca acest text este real sau nu.

Arestatul BOCA ZIAN (ARSENIE), năs­cut la 25 sept. 1910, în com. Vata de Sus, ra­ionul Brad, fiul lui Iosif şi Cristina, cu ulti­mul domiciliu la mănăstirea Prislop, regiunea Hunedoara.

5 octombrie 1955

Oraşul Timişoara.

Interogatoriul a început la ora 17 şi 30 min.  s-a terminat la 12 şi 45 min.

Întrebare: Relataţi împrejurările în care aţi cunoscut pe DOMNIŢA ILEANA (viitoarea maica Alexandra) şi despre legăturile Dvs. cu ea?

Răspuns: În anul 1947 vara a venit la mă­năstirea „Sâmbăta de Sus” DOMNIŢA ILEA­NA pentru prima dată şi, cu această ocazie, am cunoscut-o personal. Ea venise cu scopul ca să cunoască mănăstirea, să mă cunoască pe mine şi să-mi asculte predicele mele.

După ce am făcut cunoştinţă personal cu ea, am condus-o la apartamentul mitropolitului şi îmi amintesc că i-a plăcut aranjamentul de la mănăstire şi peisagiul. In discuţiile purtate, ea şi-a exprimat dorinţa ca eu să merg în vizită la castelul Bran, unde avea locuinţa. I-am răspuns că nu pot să merg altfel, decât numai cu aprobarea mitropolitului BĂLAN.

Îmi amintesc că s-a angajat că are să vor­bească cu mitropolitul BĂLAN ca să-mi obţi­nă învoirea.

Acest angajament l-a şi îndeplinit, astfel că după cea. două săptămâni a venit din nou la mănăstire şi, cu aprobarea mitropolitului BĂ­LAN, am fost luat de către domniţa ILEANA şi m-a dus la castelul Bran, unde de prima da­tă am stat cam o săptămână.

Vreau să precizez că domniţa ILEANA a fost de mai multe ori la mănăstirea Sîmbăta de Sus, cum la fel am fost şi eu de mai multe ori la ea la castelul Bran, unde stăteam o săptămână, două săptămâni şi chiar mai puţin de o săptămână.

În tot timpul cât am stat la castelul Bran, preocupările mele au fost următoarele:

Ţineam predici cu caracter religios în faţa domniţei ILEANA şi a unor doamne care com­puneau anturajul domniţei, însă numele cărora nu le cunosc. La predicile ţinute de mine mai veneau surorile din spital, medici şi farma­cişti, dintre care îmi amintesc de MARIANA CIOLAN, originară din Oraşul Stalin, în pre­zent nu ştiu unde se găseşte. Ştiu că în 1952 a fost la mănăstirea Prislop, unde a stat cam un an şi jumătate, după care a plecat la mănăsti­rea „Tudor Vladimirescu”, unde iarăşi a stat câtva timp, apoi a plecat la o mănăstire din co­muna Cudalbi – Tecuci, de unde ştiu că a fost dusă la spitalul T.B.C. din oraşul Stalin. Alte amănunte despre ea nu cunosc.

Dr. PUŞCARIU, numele celălalt nu-l mai ştiu. El era medicul primar al spitalului de la castel, apoi s-a mutat la un spital din oraşul Stalin (Brasov). În prezent nu ştiu unde se găseşte.

Dr. BĂDILĂ, nu mai reţin numele celălalt, era student în ultimii ani la facultatea de me­dicină din Cluj. EI a întrerupt cursurile facultaţii şi, din acest lucru, eu am dedus că el aco­lo este fugar, pentru faptul că este urmărit de organele de Stat. Mi se pare că numele de BĂDILĂ l-a primit la castel, adică era un nume fals. Credinţa mea proprie era că el a fost le­gionar, dar cum am ajuns eu la această con­cluzie, nu pot să precizez, întrucât cu el nu am discutat niciodată despre situaţia lui şi nici cu alţii nu am discutat despre el. Ştiu că la castel învăţa limba germană. In prezent nu cunosc un­de se găseşte.

Farmacistul HERMAN, celălalt nume nu l-am cunoscut niciodată. Nu cunosc nici un fel de date despre el, însă era un om suspect, de­oarece majoritatea timpului stătea în interio­rul farmaciei. Din acest motiv, eu am ajuns la concluzia că este fugar. El nu a fost niciodată la predicile ţinute de mine. Am fost o singură dată la el la farmacie, însă nu am avut discuţii cu caracter politic. Am privit doar cum lu­crează el la aparatele din laborator.

îmi amintesc că din anturajul domniţei ILEANA mai făcea parte o profesoară pensionară de la arta dramatică din Bucureşti, care în acel timp ţinea conferinţe şi ea despre „Faust”. Numele ei nu-l reţin şi nici nu ştiu unde se găseşte.

Tot la castelul Bran a mai venit şi regina Elena, cred că era însoţită de doamnele de onoare. Am cunoscut[-o] şi pe regina Elena per­sonal, am avut discuţii personal cu ea, însă foarte puţin, discuţii care s-au rezumat la sta­rea sănătăţii ei. Alte discuţii nu am avut cu ea.

La castelul Bran au venit şi ofiţerii ame­ricani. Eu îmi amintesc că am cunoscut personal pe un ofiţer american bătrân, însă numele lui nu-l mai reţin. Cu el nu am avut nici o dis­cuţie. Ştiu că după ce a plecat acel ofiţer ame­rican, s-a discutat pe marginea unui articol dintr-o revistă cu titlul „Despre pacea sovietică analizată din punct de vedere american”. Fi­ind şi eu curios, mi-am exprimat dorinţa să ci­tesc şi eu acel articol şi îmi amintesc că acel articol a fost tradus în parte în româneşte, iar traducerea mi-a dat-o mie. In acest articol era combătută politica Uniunii Sovietice, mai bi­ne zis era o ponegrire a politicii de pace a U.R.S.S. Eu tălmăceam numite părţi din Scriptură şi răspundeam la di­ferite întrebări care mi se puneau în legătură cu credinţa.

Am făcut odată slujbă împreună cu preotul din Bran, LASCU, la aşezarea pietrei funda­mentale a capelei din curtea spitalului de la Bran.

În afară de preocupările duhovniceşti, [o] vizitam pe domniţa ILEANA, în apartamentul ei, unde am avut şi discuţii cu ea. Astfel îmi amintesc că am discutat despre moartea lui ZELEA CODREANU, spunându-mi că în ceea ce o priveşte, ea l-a simpatizat şi că regretă moartea lui, comisă de fratele ei, CAROL al II-lea, exprimând următoarele cuvinte: „Ro­mânia este singura ţară în care succesul nu are succes”. S-a referit la succesul pe care-l avea CODREANU, însă care nu a dus la nici un succes, făcându-l vinovat în acest sens pe CA­ROL al II-lea.

Ea prevedea schimbările care au să se facă în România şi îmi amintesc că se frământa cum să facă să rămână în ţară. Legat de aceste discuţii, pentru a se documenta, eu i-am dat să citească cartea „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, precizându-i că, deşi este o carte interzisă, totuşi se pare că ce scrie cu privire la regi se va realiza.

Eu am însoţit-o pe domniţa ILEANA şi la Bucureşti de vreo trei ori şi am mers la casa ei din cartierul Băneasa.

Cu prilejul unei călătorii la Bucureşti, vă­zând fotografiile marilor dascăli ai marxismului, ea s-a exprimat cu cuvinte murdare la adresa întemeietorului P.C.U.S. Aceste expre­sii ale ei le-am susţinut numai din punct de ve­dere plastic al chipului – referindu-mă la buza inferioară, socotind-o disproporţionată.

La casa ei din cartierul Băneasa nu mi-a prezentat pe nimeni. Ştiu că avea vizite, însă acei vizitatori nu mi-au fost prezentaţi.

În timpul cât am însoţit-o în Bucureşti, îmi amintesc că am fost în vizită împreună cu ea la o bolnavă, absolventă de liceu, pe care nu ştiu cum o chema, locuia înspre Calea Rahovei şi care respira cu ajutorul unui aparat me­canic. Am stat cea. o jumătate de oră. In afară de noi, nu mai era nimeni decât mama bol­navei.

O altă vizită tot împreună cu domniţa ILEANA am făcut-o la domiciliul mamei lui ION ANTONESCU, care era bătrână, bolnavă, şi care era foarte tulburată de moartea fiului ei, ION ANTONESCU.

Acolo am cunoscut pe MĂRIA ANTONES­CU, soţia lui ION ANTONESCU.

în discuţiile care s-au creeat acolo, ştiu că MĂRIA se plângea că o duce greu, că este părăsită de toţi cunoscuţii ei şi nu are cu ce se întreţine, iar mama lui ION ANTONESCU spu­nea că nu se poate împăca în conştiinţa ei: „cum Dumnezeu a dat posibilităţi acestora (se referea la conducerea actuală a R.P.R.) să-i omoare fiul.

I-am recomandat să nu se răzvrătească îm­potriva lui D-zeu, pentru că el ştie ce face şi i-am indicat ca duhovnic pe preotul GALA GALACTION, despre care însă nu ştiu dacă a fost acolo sau nu.

Aci cred că am stat cam o oră.

În altă parte nu am mai fost cu domniţa ILEANA.

De prin luna noiembrie 1947, eu nu am mai fost în vizită la domniţa ILEANA şi nici ea nu a fost la mănăstirea „Sîmbăta de Sus”.

Când ea a plecat din România, mi-a lăsat o scrisoare în care îmi scria că îmi mulţumeşte, întrucât am fost o lumină în viaţa ei. Această scrisoare mi-a fost adusă de MĂRIA CIOLAC. Scrisoarea poate fi găsită la mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, împreună cu mai multe cărţi care sunt ascunse sub streaşină casei de oaspeţi a mitropolitului, la locul indicat de mi­ne în schiţa pe care am făcut-o.

Alte legături nu am avut cu domniţa ILEANA şi nici cu personalul sau vizitatorii care au vizitat-o la castelul Bran, în afară de cele arătate.

După ce am recitit prezentul proces verbal de interogatoriu şi am constatat că cele con­semnate corespund cu cele declarate de mine, semnez şi susţin.

***

Declaraţie

Subsemnatul, ieromonah Arsenie Boca, năs­cut la data de 29 Sept. 1910, în comuna Vata de Sus, jud. Hunedoara, din părinţii Iosif Bo­ca, mort în 1920 şi Creştina Boca de profe­siune meseriaşi, actualmente domiciliat la Mă­năstirea Brâncoveanu – Sâmbăta – Făgăraş, de­clar în legătură cu legionarii, următoarele:

Le-am aflat de nume abia în cursul studi­ilor de Teologie (1929-1933). Absorbit total de preocupările cărţii şi respectând regula­mentul de claustru al Academiei Teologice din Sibiu, nu mi s’au părut interesanţi de urmă­rit, deşi au ţinut un congres studenţesc la Si­biu. N’am participat la congresul acela, pentru că, odată nu m’au atras, apoi pentru că Uniu­nea Studenţilor excludea dintr’însa pe teolo­gii de la Sibiu.

Profesorii noştri de la Sibiu, ne-au atras aminte asupra unor greşeli fundamentale ale le­gionarilor, cu ocazia asasinării mişeleşti pe care au săvârşit-o în spital asupra colegului lor Stelescu. Din câte îmi aduc aminte, între asasinii legionari erau şi doi studenţi teologi, unul din Bucureşti şi altul din Oradea. Nume­le lor nu l-am reţinut, cred că nici atunci proas­păt. N’am uitat însă de ce-s capabili.

La Bucureşti, studiind Academia de Arte Frumoase, între anii 1933-1938, iarăşi, prin caracterul şcoalei, nu tocmai „universitar”, am fost excluşi din Uniunea Studenţilor. In ce privea construcţia mea personală, nici nu prea tânjeam după amestecul cu studenţii şi cu pro­blemele studenţeşti. Treaba mea era cartea şi arta decorativă. Locuiam la Internatul Facul­tăţii de Teologie „Radu-Vodă”. Eram mulţi te­ologi; dintre ei, nu mi-a rămas în memorie, ca legionar, decât numele şi figura lui Radu Leonte. De-atunci nu l-am mai întâlnit niciodată.

Întervalul studiilor la Bucureşti ar fi fost vremea cea mai normală de-a mă înscrie în legiune, întrucât i-am văzut îndeaproape. Am văzut şi pe căpitanul Codreanu, pe Generalul Cantacuzino şi convoiul acela unic al înmormântării lui Moţa şi Marin. N’am vorbit cu niciunul din ei, nu mi-a propus nimeni nimic, nu m’am îmbiat cu serviciile, nu m’am înscris în legiune. Convoiul lui Moţa şi Marin l-am văzut de la poarta şcolii, care avea faţadă la Calea Griviţei, pe unde veneau de la Gara de Nord.

Nu m’a ispitit legiunea, întrucât scopul cu care studiam arta decorativă la Bucureşti, era bine determinat. Mitropolitul Bălan aflând des­pre mine că am de gând – în vremea teologiei – să mă călugăresc, şi aflând, tot atunci, des­pre talentul meu la desen, înalt Preasfinţia Sa este cel ce m’a trimis la Bellearte, cu îndru­marea de-a studia pictura bisericească (fresca) şi, după terminarea şcolii, să devin pictor de biserici. Aşa am şi urmat. Toată cheltuiala stu­diilor a susţinut-o Mitropolitul Bălan.

Îndată după terminarea studiilor, în 1938 mi-am făcut stagiul de ucenicie la zugrăvirea bisericii din Bixadul Oltului, jud. Ciuc.

Toamna mi-am făcut formalităţile unui pa­şaport pentru Sfântul Munte – Grecia, ca să mă documentez asupra picturii bizantine exis­tente acolo, precum şi asupra călugăriei pe ca­re o voiu primi-o la întoarcere.

Totuşi, pentru zugrăvirea icoanelor, îmi mai trebuia un meşteşug, pe care nu l-am găsit acolo, ci la întoarcere, în 1939, la Chişinău.

Aci, locuind în atelierele Mitropoliei, am deprins poleitul cu aur (cicanca, pe cum îi spuneau ruşii care m’au învăţat).

Pe când îmi vedeam de treabă la Chişinău, iată numai: efectul teribil de impresionant pen­tru mine, pedeapsa „pedepsei” legionare a asasinării lui Călinescu: o grămadă de morţi cu un afiş la cap.

Asasinarea lui Duca, asasinarea lui Căli­nescu. Asasinate, asasinate şi iarăşi asasinate.

Aşa se face că nu le-am citit nicio carte, din cele puţine câte le-au scris. Mi-a fost pur şi simplu groază de diformările la care aş fi putut ajunge, mai ales ştiind că un profesor de talia lui Grigore Cristescu de la Facultatea de Teologie de la Bucureşti, a fost în stare, în fa­za lui legionară, să justifice cu Vechiul Testa­ment, crima, „de legitimă apărare”.

Deşi nu le ştiu doctrina din izvoare ori­ginale sau din cuvântări, totuşi se ştia, în general, că legionarii vor să fie creştini.

Furaseră însă un drept, care nu le aparţinea lor: „pedepsirea răilor”. Pedepsirea asta, care, după cum s’a văzut, era chiar cu moartea, asta îi făcea să cadă din naţionalism în şovinism şi din creştinism în terorism. Pedeapsa, dreptul de-a pedepsi, nu-l are decât autoritatea consti­tuită, ori legionarii erau o formaţiune politică, încă neinvestiţi cu responsabilitatea publică, deci terorişti.

În anul 1940 am intrat în călugărie, stabilindu-mă la Sâmbăta, cu atribuţiile limitate la stilul călugăresc şi trebile Mănăstirii.

Se întâmpla venirea la conducerea Statului a unei formaţiuni [constituite] din Antonescu şi legionari, prin abdicarea fostului rege Carol al II-lea.

Ca oameni ai stăpânirii, a venit din Făgă­raş şi Prefectul legionar, av[ocatul] Mateiaş, cu un grup de legionari, condus de profesorul Gh. Malene. Mi-au dat peste nas că n’am ră­zuit de pe peretele Mănăstirii pe fostul rege Carol al II-lea; ba mi-au făcut şi raport la Si­biu, de unde iarăşi am luat peste nas. Aceasta e prima şi ultima dată când au venit legio­narii, oficial, la Mănăstire. Mai târziu am luat peste nas de la Antonescu că de ce i-am pri­mit. Ori atunci erau nedespărţiţi.

A venit rebeliunea. Alte isprăvi. Nu mai pomenesc – era să scap seria evenimentelor -de purtarea plină de toate abuzurile la care s’au pretat sub scutul autorităţii, pe care o deţineau de data aceasta, şi care le-a atras că­derea în gestul rebeliunii.

Când am aflat de modul îngrozitor în care au asasinat o serie de bărbaţi politici, dintre care nu reţin decât pe Iorga şi Madgearu, mi-am dat seama că-s o mişcare fără viitor şi că asupra lor atârnă păcate grele.

După câţiva ani de la călugăria mea şi intrarea în preoţie, mi s’a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot. Da­torită cunoştinţelor ce le adunasem în vremea studiilor, şi pe care le aplicam unde se putea face aceasta, poporul sărea marginile aprecie­rii juste şi mă credea excepţional de înzestrat. De nenumărate ori am încercat, şi mai încerc, a le mai stinge capriciile unei credinţe necon­trolate, cea de domeniul fanteziei – că aceasta nu mântuieşte – şi abia am isbutit să-i scad la o iubire care mi-o păstrează fără să mă mai întrebe.

M-am remarcat ca un preot-călugăr, care propovăduiesc trăirea creştinismului în toată adâncimea lui şi în toată sinceritatea noastră, ca singura concepţie suficientă despre lume şi viaţă.

Printre pelerinii pocăiţi, care vin la Mă­năstire să-şi mărturisească vinovăţiile şi să-şi pună conştiinţa în acord cu creştinismul, sunt şi mulţi legionari, de data aceasta, umiliţi şi dosădiţi.

Le ştiam greşelile lor publice, seria asasi­natelor, jafurile din vremea guvernării, absurditatea rebeliunii şi plata cu închisorile, dar acum eu eram preot şi părinte, dator a primi cu bunătate şi pe păcătosul ce se pocăieşte, fie el pravoslavnic, fie tâlhar, fie legionar.

N’aş putea da seama ce număr anume de legionari să fi trecut pe la Sâmbăta. Cifrele, extrem de aproximative, dintr’o declaraţie anterioară pot să fie mai mici, pot să fie mai mari; nu am întocmit niciodată o tabelă a le­gionarilor ce m’au cercetat ca preot şi duhov­nic, întrucât n’am avut niciodată vreun interes politic, comun cu ei, ca să le am o evidenţă.

Ştiam că s’au despărţit pe pricina recu­noaşterii şefilor şi a principiilor mai mult sau mai puţin extremiste.

La mine a venit Nicolae Pătraşcu, ca un simplu creştin, să-şi mărturisească greşelile, după datină şi datorie de conştiinţă.

L-am povăţuit să se lepede de păcatele le­giunii şi, întrucât e conducător al Regiunii Fă­găraşului, sau chiar al legiunii, să-şi sfătuias­că subalternii de-a renunţa la politică, de-a le­păda pistolul, de-a isprăvi cu răzbunarea, sau [cu] „pedepsirea” aceea a răilor, cu un cuvânt de a-şi purifica mişcarea de păcate şi de-a o opri de-a mai fi o mişcare politică, mereu ur­mărită de Stăpânire ca o mişcare subversivă.

I-am dat Biblia s’o citească, din scoarţă în scoarţă, ca să se convingă că neamurile au – chiar şi după expresia lui Gustave Le Bon, „gu­vernele pe care le merită” – o conducere pro­videnţială. De Sus se ocârmuiesc neamurile şi se orânduiesc oamenii care să împlinească fe­lul cutare sau cutare de guvernare. De Sus se orânduieşte „regimul” pe care trebuie să-l ai­bă neamurile. Când regimul şi-a îndeplinit mi­siunea, sau şi-a trădat-o, Providenţa îl schim­bă.

Aşa i-am motivat lui Pătraşcu supunerea pe care trebuie s’o dovedească, dimpreună cu subalternii, Stăpânirii constituite după 23 Au­gust. Cred că motivând, sau mai mult, condi­ţionând împăcarea cu Dumnezeu de împăcarea cu oamenii, în speţă cu Stăpânirea, să fiu unul dintre factorii care să fi prilejuit acea „împă­care” sau pact cu comuniştii.

În felul acesta [i-]am sfătuit şi pe ceilalţi legionari, mai mărunţi la răspundere, pe fieca­re după priceperea de care dispunea, ca preot al păcii între oameni.

N-am fost preot şi părinte numai al legio­narilor. Ei sunt un număr foarte mic în comparaţie cu numărul neobişnuit de mare al ce­lorlalţi credincioşi, care mi-au ascultat pove­ţele.

Am preţuit şi încurajat şi pocăinţa lor. Le-am făcut în limitele datoriei, şi o reeducare, ca să nu fie la infinit stigmatizaţii societăţii. Unii, după cum rezultă din declaraţiile ante­rioare, mi-au şi primejduit bunătatea cu care-s dator faţă de toţi oamenii; au abuzat de ea. Ce să fac, învăţ din ce păţesc şi iau măsuri pentru viitor.

Dragostea unora dintre ei de-a părăsi so­cietatea şi de-a intra în călugărie am preţuit-o, deşi cu rezerve şi cu deciziile pe care le mai aduce şi timpul.

Nu cred să am o aşa de mare influenţă în legiune, chiar şi numai în grupul lui Pătraşcu, încât, prin corecturile mele, să fiu socotit o „căpetenie” legionară, un dirijor spiritual, sau ceva asemănător. Ascultă să fie creştini buni şi cetăţeni paşnici numai fracţiunea dintre ei cu înclinaţii native spre creştinism. Ceilalţi tot ca ei rămân, sub roţile aceluiaşi destin.

Aceasta-mi este declaraţia pe care o susţin şi o semnez.

Ierom. Arsenie Boca