Saccsiv – Weblog

Din nou, BRAVO BULGARIA: Biserica Ortodoxa Bulgara nu a trimis reprezentanti la COMISIA MIXTA CATOLICO-ORTODOXA de la Chieti (Italia, 15 la 22 septembrie 2016)

Posted in Uncategorized by saccsiv on Septembrie 15, 2016

Iata ce putem citi la Comisia mixtă internațională catolico-ortodoxă se reunește la Chieti (Italia) de pe Radio Vatican:

RV 14 sep 2016. Comisia mixtă internațională pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe se va reuni pentru cea de-a 14-a sesiune plenară la Chieti, în Italia, de la 15 la 22 septembrie 2016: informează un comunicat al arhidiecezei de Chieti-Vasto, gazda reuniunii. Lucrările reuniunii, la care participă aproximativ 60 de teologi din cele două tradiții apostolice, se vor desfășura cu porțile închise în orașul Francavilla al Mare, dar programul reuniunii include o întâlnire deschisă presei. Reuniunea este prezidată, din partea delegației catolice, de cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, în timp ce delegația Bisericilor ortodoxe este condusă de arhiepiscopul Job Getcha, reprezentantul Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Participanții vor fi salutați de mons. Bruno Forte, arhiepiscop de Chieti-Vasto, membru al Comisiei mixte internaționale. Sâmbătă, 17 septembrie, în catedrala arhidiecezei are loc o concelebrare euharistică la care iau parte membrii delegației catolice în prezența ierarhilor ortodocși, care vor celebra Sfânta Liturghie duminică la sanctuarul Sfintei Fețe din Manoppello.

Istoria și scopul Comisiei mixte catolico-ortodoxă
Comisia mixtă internațională pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe a fost înființată de Sfântul Ioan Paul al II-lea și patriarhul ecumenic Dimitrios I cu ocazia vizitei pe care papa a efectuat-o la Fanar pe 30 noiembrie 1979. Prima sesiune plenară a Comisiei a avut loc în 1980 în Patmos și Rodi. De atunci, Comisia a publicat cinci documente: ”Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi” (München, 1982), ”Credință, sacramente și unitatea Bisericii” (Bari, 1987), ”Sacramentul Ordinului în structura sacramentală a Bisericii” (Valamo, 1988), ”Uniatismul, metodă de uniune a trecutului, și căutarea actuală a comuniunii depline” (Balamand, 1993) și ”Consecințele ecleziologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii” (Ravenna, 2007).

De la 15 la 22 septembrie 2016 va avea loc la Chieti cea de-a 14-a sesiune plenară a Comisiei la invitația arhiepiscopului și teologului Bruno Forte, unul din membrii Comisiei. Este pentru a treia oară când Comisia se reunește în Italia, după sesiunile plenare de la Bari și Ravenna. Actuala sesiune plenară va fi co-prezidată, din partea catolică, de cardinalul Kurt Koch, iar din partea ortodoxă, de arhiepiscopul Job Getcha, care a fost numit recent reprezentant al Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol pe lângă Consiliul Ecumenic al Bisericilor în locul cunoscutului arhiepiscop și teolog Ioannis Zizioulas, după ce acesta și-a prezentat demisia din motive de etate înaintată. Comisia este alcătuită din câte doi reprezentanți ai celor 14 Biserici ortodoxe autocefale și de un număr corespunzător de reprezentanți ai Bisericii catolice. După cum s-a întâmplat și la ultimele sesiuni plenare, Patriarhatul Bulgariei nu a trimis reprezentanți.

În cadrul sesiunii plenare de la Chieti Comisia mixtă internațională pentru dialogul teologic va lua în dezbatere o schemă de document pregătită de Comitetul de coordonare a Comisiei care s-a reunit la Roma anul trecut. Documentul pregătitor de anul acesta își dorește să continue reflecția începută de Documentul de la Ravenna din 2007 cu privire la câteva trăsături, împărtășite de catolici și ortodocși, ale unui primat la nivel de Biserică universală care să fie acceptat de toți ca slujire a unității Bisericii. Tema abordată, se mai afirmă în comunicatul organizatorilor, atinge inima contenciosului istoric dintre catolici și ortodocși.

Comentariu saccsiv:

Biserica Ortodoxa Bulgara a parasit Consiliul Mondial al Bisericilor din 1998.

Cititi va rog si:

RASPANDITI. Sfantul Sinod al BISERICII ORTODOXE BULGARE: “In afara de Sfanta Biserica Ortodoxa nu exista alte Biserici, ci doar eretici” / Patriarhule Daniel, TREZESTE-TE

Biserica Ortodoxa Bulgara NU VA PARTICIPA la MARELE SINOD din Creta

Ioannis Zizioulas, fostul reprezentant al Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol, a fost un dezastru. Iata un exemplu:

COMISIA DE LA VIENA si VINDEREA ORTODOXIEI. Conferinta de presa a presedintilor Comisiei teologice de la Viena

Credeti ca cel nou va fi mai bun?

Despre Ravena:

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

Despre Balamand:

DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993

 

Anunțuri

53 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. elena said, on Septembrie 15, 2016 at 3:52 pm

    Reprezentantii BOR sint si ei invitati la aceasta adunatura?Astia incearca prin tot felul de comisii, congrese,”sinoade”sa faca unitatea cu ereticii!!!Bunul Dumnezeu sa le strice toata lucrarea asta draceasca pt.totdeauna.AMIN

    Apreciază

  2. Maxymos said, on Septembrie 15, 2016 at 3:57 pm

    ”MONSENIORUL” Ioachim de Bacău nu participă???Ce păcat,că poate rămânea pe acolo și scăpam de el…dacă tot îi plac monsenioriei sale sacramentele papistășești…

    Apreciat de 1 persoană

  3. gogu said, on Septembrie 15, 2016 at 4:05 pm

    Bine, pe tine te intereseaza mai putin rugaciunea si ortodoxismul. Extremismul mai mult!

    Apreciază

    • saccsiv said, on Septembrie 15, 2016 at 6:41 pm

      gogu

      Pe tine „rugaciunea si ortodoxismul” te duce spre adunaturi din astea, nu-i asa?

      Apreciat de 1 persoană

    • Aurora said, on Septembrie 15, 2016 at 7:26 pm

      Boule, cainele moare de drum lung si prostul, de grija altuia ! Aici nu exista extremism, ci doar in mintea ta. Si sa mai stii, ignorantule, ca nu se spune „ortodoxism”, ci ortodoxie !

      Apreciază

    • ban said, on Septembrie 15, 2016 at 7:45 pm

      Ai dreptate gogu, rugaciune fara ecumenism e ca prostu’ fara fudulie, tu stii.

      Apreciază

  4. Claudiu said, on Septembrie 15, 2016 at 4:05 pm

    Am participat azi noapte la slujba de priveghere in cinstea Sf Ierarh Iosif cel Nou de la Partos..bineinteles, un sobor de ierarhi si preoti..ma uitam la ei in Altar, erau zambitori, probabil glumeau si ei cu ceva , si mie gandul mi era la Pr Elefterie, ma gandeam uite altii ce se mai bucura iar altii sunt prigoniti in munti pt marturisirea Adevarului..si ii ziceam Domnului, Doamne iarta ma, dar eu nu pot fi partas bucuriei lor cand stiu ca altii pt numele Tau sunt prigoniti..ma gandeam, Doamne, dar in partea asta a Banatului chiar niciunul care sa aiba curaj sa intrerupa pomenirea ierarhului?..dar nu deznadajduiesc, Domnul si Preacurata ne va da si noua in partea asta a Banatului macar un marturisitor! Doamne ajuta!

    Apreciază

    • Aurora said, on Septembrie 15, 2016 at 7:28 pm

      Claudiu, de ce te mai duci la slujbele lor ? E mare pacat pt. ca te faci partas la tradarea din Creta.

      Apreciat de 1 persoană

    • ban said, on Septembrie 15, 2016 at 9:52 pm

      Sfintii spun sa nu avem partasie cu ierarhii si preotii eretici.

      Apreciază

    • Maria said, on Septembrie 16, 2016 at 12:07 pm

      Doamne ajuta!
      Eu sunt mutata de curand in zona asta a Banatului si m-ar ajuta un sfat de la voi fratilor, care cunoasteti mai bine zona si oamenii lui Dumnezeu de aici.

      Mergeam la slujbe la Manastirea Piatra Scrisa, unde il pomeneau pe Preasfintitul Lucian, al Caransebesului. M-am uitat cu atentie pe lista semnaturilor din Creta si dansul nu apare si din cate stiu, nu a fost nici in delegatie.

      Stiti ceva de Preasfintitul Lucian, Episcopul Caransebesului?

      Eu m-am bucurat ca nu era pomenit Ioan al Banatului (nu ii mai spun rangul, caci a semnat si gata!) si-i multumeam lui Dumnezeu ca mi-a scos in cale o Sfanta Manastire unde sa nu fie pomeniti ierarhi eretici.
      Incercasem inainte si la Manastirea Sf. Ana, la Orsova, dar acolo este pomenit Nicodim, Episcopul Severinului si Strehaiei…si el prezent pe lista din Creta …iar in sat unde m-am mutat e jale. Nu numai ca-l pomeneste pe mitropolitul Banatului, dar parintele e si bucuros de „unire”… „Lasa, mai bine sa ne unim, ca sa fim mai puternici”… Mi se rupe inima pentru toate batranelele si batraneii din sat, oameni buni, crestini de mici, se vede blandetea pe chipul lor, iar pastorul ii tradeaza. Ce sa le spui, cum sa le spui?? Ca parintele este autoritatea maxima intr-un sat mic, mai mare decat primarul si oricine…

      Pentru fratii si surorile care sunt din zona sau cei care stiu, aveti vreun sfat/ indumare spre un loc/ parinte cu adevarat marturisotor si ne-vanzator de Hristos? …ma simt putin pierduta si mi-e dor tare de slujbele cu Duh Adevarat din Bucuresti.

      Va multumesc si fie ca Bunul Dumnezeu si Maica Domnului sa ne ocroteasca si sa ne intareasca in dreapta credinta!

      Apreciază

      • Claudiu said, on Septembrie 16, 2016 at 5:05 pm

        De unde sunteti mai exact Maria?..sa vad daca va pot indruma catre ceva..dar sa stiti ca pana acu nu stiu niciun preot sau ieromonah care sa nu l pomeneasca pe ioan..

        Apreciat de 1 persoană

      • un fir de praf said, on Septembrie 16, 2016 at 5:43 pm

        deocamdata nu este ierarh roman care sa marturiseasca, toti tac chitic ,ori au semnat inainte de sinodul cretan ca orice sa-r semna ei sunt deacord sau dupa sinod au fost chema-ti separat si pusi sa semneze sau ameninta-ti ca daca zic ceva sa zis cu iei ,nu vede-ti ca e o tacere de mormant din partea lor se comporta de parca daniel ar fi papa nu doar un simplu arhiepiscop ,puterea bor e in mana sf sinod nu a lui personala ,putin inteleg si mai putini pricep

        Apreciază

      • firdesoare said, on Octombrie 2, 2016 at 10:07 pm

        @ Claudiu,
        Multumesc pentru gand. Iertare ca raspund tarziu… din mai multe motive, am revenit la Bucuresti pentru aceasta iarna. Dorim insa sa ne intoarcem acolo la tara din primavara, asadar orice indrumare in duhul lui Hristos este binevenita si mult apreciata. Suntem in apropiere de Baile Herculane.

        Gand senin,
        Doamne ajuta!

        Apreciază

  5. cosminmatiu said, on Septembrie 15, 2016 at 4:18 pm

    Sa se scoale Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii Lui, si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul. Sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de fata focului, asa sa piara demonii de la fata celor ce-L iubesc pe Dumnezeu si se insemneaza cu semnul Crucii, zicand:

    Bucura-te, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, care gonesti demonii cu puterea Celui ce S-a rastignit pe tine, a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorat la iad, si a calcat puterea diavolului, si te-a daruit noua pe tine, cinstita Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrajmasul.

    O, preacinstita si de viata facatoare Crucea Domnului, ajuta-mi mie cu Sfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu toti Sfintii, in veci. Amin.

    Apreciat de 1 persoană

  6. picasso said, on Septembrie 15, 2016 at 4:44 pm

    cea mai jenantă cacofonie : biseriCA CAtolica !!!

    Apreciază

  7. Mihail said, on Septembrie 15, 2016 at 5:43 pm

    Apreciat de 1 persoană

    • Adrian said, on Septembrie 16, 2016 at 11:08 am

      Mulţumesc pentru postarea acestei înregistrări !

      Ţinând cont de… https://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Ioan_Paul_al_II-lea … rezultă că la min.41:51, Părintele Antim face referire la „mitropoloitul” Daniel, actualul „patriarh” !? … (nu că actualul „nostru mitropolit” Teofan ar fi mai bun !)

      Tot legat de acest moment, referitor la papă, să nu uităm şi … https://saccsiv.wordpress.com/2009/08/14/audio-si-transcriptul-ips-bartolomeu-anania-despre-papa-ioan-paul-al-doilea/ …!

      Aşa cum bine spunea cândva părintele Amfilohie Brânză …”sfârşitul încununează” – cuvânt pe care sfinţia sa ar trebui să şi-l reamintească acum în aceste vremuri de mare încercare prin care trecem noi cei care încă mai vrem să rămânem CREDINCIOŞI în cea UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ şi APOSTOLEASCĂ BISERICĂ, şi să nu mai rămână prea mult în expectativă. Tot sfinţia sa spunea: ‘fricoşii nu se mântuiesc”, sau „nu se poate şi cu şi cu, ci ORI cu ORI cu”, şi multe alte cuvinte de folos pe care, parcă nu le-ar fi spus el ! – Părinte … ne-ai părăsit ???

      Iertaţi de îndrăzneală !
      Doamne ajută !

      Apreciază

  8. Mihail said, on Septembrie 15, 2016 at 5:53 pm

    Apreciază

    • cosminmatiu said, on Septembrie 15, 2016 at 7:21 pm

      Purtator de cuvant al lui aghiuta.

      Incep sa inteleg de ce a ingaduit Dumnezeu ce a fost in Creta pentru ca prea erau preotii si ierarhii morminte varuite. Slujitori de fatada. Vor primi ce merita la infricosatoarea judecata. Daca incepi preotia prin simonie (pacat impotriva Duhului Sfant) sfarsitul nu poate fi decat similar cu a lui Iuda.

      Apreciază

      • marinela said, on Septembrie 15, 2016 at 11:32 pm

        Aurora
        Auuu!:))))

        Apreciază

      • marinela said, on Septembrie 15, 2016 at 11:47 pm

        Ai dreptate, cosminmatiu,e un dresat la punct si virgula de sefii lui,facindu-si discursul „impecabil”ca un adevarat tradator de cele sfinte, ce e.Mi-a venit sila cind l-am auzit ce raspunsuri gretoase a putut sa dea Iuda asta,ba mai si insista cu rugaciunea sincera,ce-o vor face ei pt intoarcerea celor „razvratiti”.Nu ne putem astepta la nimic bun din partea astora, multi si prosti,indoctrinati in erezie pina peste potcap.Astia duc norodul legat la ochi vrajit de cintecul lor de sirena in prapastia pierzaniei,lipsindu-i de sansa mintuirii;nici ei nu se mintuiesc ,dar nici pe altii nu-i lasa sa intre -n rai,ca asa au decis ei,TICALOSII .

        Apreciat de 1 persoană

    • Starcu auriu said, on Septembrie 15, 2016 at 10:32 pm

      Acest preot e eretic, Alexandru Zamfir. Punct. A spus ca nu suntem primii si nici singurii cu sansa la mantuire. Deci e grav. E eretic.

      Apreciat de 1 persoană

  9. palcauioan66 said, on Septembrie 15, 2016 at 6:28 pm

    am apreciat articolul pentru gestul Bulgariei,in rest totul merge inainte conform Agendei.Doamne ajuta!

    Apreciază

  10. scortisoara said, on Septembrie 15, 2016 at 7:46 pm

    Citat din Sf. Cuvios Paisie Aghioritul „Cuvinte duhovnicesti ” vol 1 ,pag 218-219

    ” Din pacate , rationalismul apusean a influentat si multi demnitari ortodocsi rasariteni , care se afla in Biserica drept-slavitoare a lui Hristos numai trupeste , in timp ce toata fiinta lor se afla in Apus , vazandu-l ca stapaneste lumeste . Daca ar fi vazut Apusul duhovniceste , in lumina Rasaritului , in lumina lui Hristos , ar fi vazut apusul cel duhovnicesc al Apusului , care pierde incet-incet lumina Soarelui Intelegator , al lui Hristos , si se indreapta spre intunericul cel adanc . Se aduna si fac „conferinte ” si deschid discutii nesfarsite despre lucruri ce nu mai sufera discutii , despre care nici Sfintii Parinti nu au mai discutat de atatia ani . Toate aceste initiative sunt ale celui viclean , ca sa-i ameteasca si sa-i sminteasca pe credinciosi , dupa cre sa-i imbranceasca pe unii spre erezie iar pe altii in schisma. In felul acesta diavolul castiga teren . Acesti oameni chinuiesc si incurca lumea .”

    Apreciat de 1 persoană

  11. scortisoara said, on Septembrie 15, 2016 at 7:49 pm

    Un off-topic insa important . Expozeul dl. dr. N. Constantinescu .

    ” Titlul este actul de vindecare in viziune medico-
    teologica.

    Actul de vindecare în viziunea unificatoare medico – teologică

    Nicolae Constantinescu

    Timp de aproape 2000 de ani medicina a fost strâns legată de religie. Se poate spune chiar că la origine medicina a fost sacerdotală, servită de oameni ai bisericii, care erau în acelaşi timp şi doctori. Consider că a sosit momentul unei discuţii deschise, de pe pozitia unui medic crestin, privitoare la locul şi rolul Divinităţii în menţinerea şi dobândirea stării de sănătate, în asigurarea unei calităţi a vieţii, deci la redefinirea actului medical ca un act sacru.

    Intr-adevăr religia creştină a stabilit dela începuturi în Sfintele Scripturi şi în cărţile Sfinţilor Părinţi relaţia dintre Dumnezeu – ca energie necreată, credinţa în Dumnezeu şi actul de vindecare.

    Singurul dintre Apostoli care a fost medic declara: “şi puterea Domnului se arată în tămăduiri” (Luca 5,17) iar la primul Simpozion „Medicii şi Biserica” vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania a spus o frază memorabilă : „ noi credem în minuni, dar aşa cum credem în ungerea cu Untdelemn Sfinţit, credem şi în medicamente”.

    In ultimul deceniu am prezentat la televiziune şi în conferinţe în ţară fapte care atestă intervenţia divină în actul de vindecare. Am vorbit despre vindecările făcute de Iisus Hristos, despre vindecările făcute de Sf.Apostoli şi de alţi Sfinţi, despre vindecările miraculoase făcute de lucruri sfinte, moaşte, de icoane făcătoare de minuni sau în locuri sfinte şi am încheiat cu o declaraţie fără echivoc: “Miracolul Dumnezeiesc nu este prezent doar in vindecările miraculoase, ci se vădeşte in orice act de vindecare, constatat prin evoluţia spontană a bolii sau prin efortul conjugat al corpului medical”.

    Fără îndoială – credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se insănătoşi şi apoi încrederea lui în medic reprezintă primii paşi decisivi spre vindecare.

    Unicitatea fiinţei umane, faptul ca nu există doi indivizi identici, lucru dovedit genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic – face ca şi căile de menţinere a sănătaţii trupeşti şi sufleteşti să fie specifice fiecărui om.

    Să încercăm să desluşim resorturile intime, care se pun in mişcare în caz de boală. Dela bun început trebuie sa remarcăm că Dumnezeu, în marea lui iubire pe care o arată fiinţelor vii, le-a inzestrat cu o putere homeostazică de autovindecare. Si acest lucru se constată cu prisosinţă şi la fiinţele umane. Când urmăreşti intimitatea proceselor, care se declanşează fără ştirea, controlul si voinţa noastră într-un organism atacat de agenţi patogeni fizici, chimici sau biologici rămâi uimit de precizia, rapiditatea, conlucrarea, prin care celulele, ţesuturile, organele, sângele şi limfa participă pe etape riguroase pentru a opri o sângerare, pentru a reface continuitatea unor structuri lezate, pentru a reconstrui o porţiune de organ lezată – şi exemplele pot fi nenumărate.

    In noi există o forţă dată de Dumnezeu Creatorul, care devine lucrătoare în lupta ce se dă pentru autorefacere, pentru autovindecare. Această forţă capătă dimensiuni neobişnuite atunci când omul bolnav, la care capacităţile de autovindecare au fost depăşite de virulenţa factorului patogen – îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, îl invocă pe Domnul Nostru Iisus Hristos.

    Sunt prea bine cunoscute performanţele biologice incredibile pe care le-au dovedit creştinii în ultimii 2.000 de ani în lupta cu durerea si în preajma mortii, după ce fuseseră agresati de forţe anticreştine, atee sau păgâne.

    Martirii de pildă, s-au dovedit practic invincibili în faţa durerii; ei au căpătat prin credinţa în Iisus Hristos forţa de a rezista unor dureri inimaginabile şi de a nu-şi nega credinţa atunci când erau traşi pe roată, sfâşiaţi de lei, arşi cu foc sau cu ulei clocotit, loviţi cu pietre, străpunşi cu suliţe, zdrobiţi în menghine, tăiati cu fierăstrăul, răstigniţi, cu ochii scoşi, cu dinţii şi limba smulse, îngropaţi de vii, bătuţi, mutilaţi, traşi de cai – şi câte alte grozăvii. In toate aceste situaţii – întâmplate aievea, martirii nu s-au lepădat de Hristos în mâinile căruia s-au încredinţat. In 16 august Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte unul dintre cele mai doveditoare întru Hristos martiragii ale creştinătăţii. Să mă explic. Majoritatea martirilor au suferit direct şi personal agresiunile, atrocităţile amintite mai sus şi au rămas dârji în credinţa lor. In 16 august noi prăznuim Sf. Martiri Brâncoveni. In faţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu au fost decapitaţi pe rând cei 4 fii ai lui: Constantin, Stefan, Radu şi Matei şi de fiecare dată i se cerea să-l renege pe Hristos iar el refuza, fiind în cele din urmă decapitat şi el. Nu cunosc un martiriu similar şi mă închin încă odată înaintea acestui domn Sfânt care a fost Constantin Vodă Brâncoveanul.

    La aceste exemple uluitoare prin forţa cu care s-au exprimat adaug alte câteva. Tatăl meu chirurg militar mi-a povestit un fapt aproape incredibil petrecut cât el a condus pe frontul de est spitalul 8 de campanie. Un sergent comanda o grupă de cercetaşi într-o pădure când a fost lovit de un fragment de mină, a cărei explozie i-a omorât pe ceilalţi membri ai grupei, iar lui i-a retezat o parte din peretele abdominal, astfel că intestinele au ajuns la vedere. Şi-a scos casca de metal din cap, a îndesat intestinele înapoi în abdomen ţinându-le cu casca şi a zis : „Doamne ajută-mă să-mi văd copiii”. Era iarnă. A mers pe jos o bună bucată de drum până la spitalul de campanie unde a fost operat şi a scăpat cu viaţă. Eu am trăit alte două experienţe de aceiaşi natură la Revoluţie. În seara de 21 decembrie 1989 un student a fost împuşcat în abdomen în faţa hotelului Intercontinental. A auzit împuşcătura şi a simţit durerea în două locuri. A realizat că glonţul a trecut prin el i-a venit să leşine dar a spus : „Doamne ajută-mă să ajung la Spitalul Colţea”. A mers pe jos 450 m. până în faţa spitalului unde a leşinat, a fost luat de brancardieri şi adus în sala de operaţie. Glonţul îi rupsese splina şi rinichiul stâng, perforase colonul transvers şi stomacul, străbătuse lobul stâng al ficatului şi ieşise printre coastele inferioare drepte. În abdomen era o cantitate apreciabilă de sânge. A fost operat şi trăieşte şi astăzi. În noaptea de 22 decembrie 1989 o fată este împuşcată în abdomen în Piaţa Palatului şi devine treptat inconştientă. Fratele ei împreună cu un prieten o iau în braţe şi în maxim de viteză o aduc la spitalul Colţea. Pe drum fratele ei se ruga mereu : „Doamne ţine-o în viaţă până la spital”. Anestezistul nostru care făcea şi triajul răniţilor constată starea de moarte clinică a fetei, fără puls şi tensiune, dar observă o abureală fină pe o oglindă pusă în dreptul nasului. Imediat se eliberează o masă de operaţie iar la intervenţie constatăm un hematom voluminos datorat unei perforaţii de venă cavă inferioară, apoi 8 perforaţii de anse jejunale, ruptură de pancreas la limita corporeo – cefalică, glonţ restant în ficat în apropierea venei cave inferioare. La sfârşitul operaţiei anestezistul mi-a spus să nu mai caut să extrag glonţul din ficat fiindcă epuizase toată rezerva de sânge compatibil şi exista riscul unor noi pierderi de sânge la manevra pe care vroiam să o execut. În ianuarie 1990 am trimis-o la profesorul Roy Calne la Londra, dar nici acolo nu i l-au scos fiindcă era plasat în unghiul diedru dintre vena suprahepatică stângă şi vena cavă inferioară şi părea a fi tolerat de organism, care-l izolase printr-un manşon fibros. Are şi acuma glonţul în ea, perfect izolat cum am mai specificat, a născut un băiat de 19 ani – student merituos.

    Toţi răniţii pe care i-am prezentat au beneficiat de o energie ieşită din comun, într-un moment limită al existenţei lor. Dar oare toţi oamenii au asemenea rezerve energetice, şi dacă le au cum pot fi oare ele stimulate, folosite? Răspunsul meu este total afirmativ: rezerva aceasta este legătura noastră cu Dumnezeu şi poate fi mobilizată prin invocarea ajutorului Divin, făcută în toate cele trei cazuri amintite mai sus. „Cere şi ţi se va da” spun învăţăturile, care stabilesc că rugăciunea este scara noastră către Dumnezeu.

    Energia divină pe care o avem fiecare dintre noi din momentul conceptiei, fiind împlinită prin Botez, se cere a fi ocrotită şi conservată ca bunul cel mai de preţ pe care îl are omul şi fac această afirmaţie fiindcă fumatul, băutul excesiv, proferarea de cuvinte injurioase, violenţa, stresul, alimentaţia dezordonată sunt printre principalii factori care macină rezerva energetică, ne sleiesc de puteri cum se zice în popor. Exemplele pe care vi le-am prezentat cu răniţii care au fost salvaţi sunt acceptate cu greu de unii, fiindcă ar ieşi din tiparele ştiinţei, din tiparele faptului posibil. Alexis Carrel (premiul Nobel pentru Medicină 1912) spunea : „ştiinţa trebuie să se apere contra înşelăciunii şi credulităţii, dar este de datoria ei să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi inexplicabile”.

    Încrederea în Dumnezeu şi solicitarea ajutorului divin apar deci ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mişcare resorturi nebănuite şi în mare parte neştiute. Iată de ce credinţa în Dumnezeu este putere, este dătătoare de putere.

    Dar de fapt ce este credinţa în Dumnezeu, cum îl modifică ea pe om, cum este ea privită de diversele categorii de oameni şi cum se poate manifesta? Pătrunzând în miezul problemei mă voi folosi de aparentul paradox dintre afirmaţiile înţeleptului Tertulian şi crezul marelui fiziolog român Nicolae Paulescu.

    Inţeleptul Tertulian declara fără înconjur – credo quia absurdum, deci nu poate deveni obiect al credinţei decât ceea ce este absurd pentru gândirea raţională: Naşterea din Fecioară, Inălţarea la Cer, învierile şi alte minuni făcute de Mântuitorul. Conform părerii lui, dacă o relaţie între lucruri nu ar fi absurdă, atunci ea ar deveni obiectul cunoaşterii raţionale.

    Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un premiu Nobel a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esenţă divină. El spune textual: “ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care ştiinţa cade in absurd”.

    Deci unul declara că fervoarea credinţei ne îndreaptă către lucrurile imposibil de explicat, iar celălat consideră că fără Dumnezeu ştiinţa devine absurdă, îşi pierde fundamentul.

    Discutia este mult prea importantă pentru noi toţi, şi voi incerca să o clarific. Unul din gânditorii creştini contemporani – Luigi Guissani – este autorul cărţii : “La conscienza religiosa nell uomo moderno” apărută la Milano în 1990. El afirmă că “marea încercare a intelectualului nu este să creadă în minunile biblice – Naşterea din Fecioară şi Inălţarea la Cer – ci să le considere că au fost cu adevărat posibile”.

    Deci credinţa adevărată este acceptarea nelimitată, necondiţionată, deplină a faptelor biblice. Mintea noastra este limitată, nu tot ceea ce există poate fi explicat, iar minunile – sau ceea ce considerăm noi a fi minuni – cu atât mai puţin.

    Intr-o discuţie pe care am avut-o în 1997 în Palatul Patriarhiei, M.S.Regele Mihai mi-a declarat: “cei ce cred nu au nevoie de explicaţii” şi “cei ce nu cred se oferă singuri tiranilor”.

    Nicolae Paulescu – creştin şi savant a arătat clar că în ştiinţă, consecvenţa justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm – iar răspunsurile aparţin eminamente religiei.

    Deci pentru omul de ştiinţă ajuns la apogeu, credinţa în Dumnezeu încetează de a mai fi o variantă opţională, ea devine o certitudine, o necesitate.

    Pentru Paulescu este absurdă neimplicarea prezenţei lui Dumnezeu în finalitatea actelor umane – şi totodată el declară limitele cunoaşterii pentru om, cunoaşterea deplină şi desăvârşită fiind un apanaj al Dumnezeirii. Insuşi marele Einstein conchidea spre sfârşitul vietii: ”nu am întâlnit niciodată în ştiinţa mea, ceva care să se opună religiei. Adevărata ştiinţă este smerită; ea ştie că fiecare nouă explicaţie, nu face altceva decât să mute mai departe zidul necunoaşterii, să îndepărteze dificultatea dar nu să o suprime”.

    Pe de altă parte înţeleptul Tertulian, prin celebra lui frază cred doar ceea ce este absurd, împiedică vulgarizarea actului de credinţă prin explicaţii ridicole sau încercarea de a le considera neverosimile fiindcă nu aparţin lumii telurice. Prin cuvântul absurd Tertulian înţelege miracolul, minunea, faptul Dumnezeiesc arătat oamenilor dar inaccesibil lor.

    Din păcate mulţi oameni îl acceptă pe Dumnezeu doar în cazul minunilor şi nu în viaţa de fiecare zi. Pe bună dreptate Evdochimov atrage atenţia că ”pătrunzând secretele naturii, omul nu probează deloc că Dumnezeu nu există, dar el încetează pur şi simplu de a-L mai considera necesar”. Si astfel încet-încet se furişează în suflet ateismul, sub forma perversă şi mascată a scientismului. Iată câteva mostre:
    -oamenii ajunşi pe lună nu au văzut îngeri, deci îngerii nu există;
    -chirurgul care deschide cutia craniană, toracele sau inima nu găseşte sufletul, deci sufletul nu există.

    Modul acesta de a gândi frust, primitiv şi vulgar îmi aminteşte de explicaţiile date de pseudofilozofii sovietici în susţinerea doctrinei comuniste materialiste, de explicaţiile pseudosavanţilor Oparin, Lepeşinskaia şi Lîsenko, care frizau ridicolul, dar erau impuse cu forţa în mintea elevilor şi studenţilor. La facultate l-am avut profesor la biologie pe Vasile Mârza, care încă de atunci (este vorba de anul 1954) se umpluse de ridicol în ochii noştri pentru modul cum o susţinea pe Olga Borisovna Lepeşinskaia, care „obţinuse celule frecând gălbenuşul de ou” !?

    Realitatea este că oricât te-ai crede de deştept, de pătrunzător, de genial chiar – vine o vreme când supralicitarea eului din tine nu te mai multumeşte, când realizezi limitele tale, când începi să te smereşti. Si – culmea lucrul ăsta ţi se poate întâmpla chiar când eşti în culmea gloriei.

    Marele Goethe – una din cele mai polivalente personalităţi pe care le-a cunoscut umanitatea – spunea pe bună dreptate: ”ai impresia că ştii doar atunci când ştii puţin; odată cu cunoştintele creşte şi îndoiala”.

    Dintre nenumăratele exemple de oameni care s-au smerit o să vi-l prezint pe cel al lui Wolfgang Pauli, fizician american de origine austriacă – Premiul Nobel în 1945 pentru lucrările asupra electronilor. In culmea gloriei el făcea caz de scientism, pentru ca spre sfârşitul vieţii să devină profund religios, să caute căi de mântuire lăuntrică. Aceasta evoluţie este tipică marilor atomişti; ea nu înseamnă recăderea într-un fals moralism cu nuanţe de religiozitate ci este evoluţia firească a omului care realizează limitele cunoaşterii.

    Multi dintre marii descoperitori au devenit cucernici, smeriţi, s-au închinat Creatorului. Exemplific cele spuse cu biografiile lui Flammarion, Keppler, Ampère, Cuvier, Mendeleev, Linné, Galilei, Boyle, Pascal, Diderot, Goethe, Faraday, Newton, Einstein, Paulescu, Pavlov, Roux, Carrel.
    ………………………………….
    După această incursiune în zona atât de sensibilă a credinţei la intelectuali în general şi la oamenii de ştiinţă în special, revin la tema pe care am supus-o dezbaterii. Astfel în viziune teologică întrucât admitem că omul este alcătuit din trup şi suflet, trebuie să acceptăm că există atât boli ale trupului cât şi boli ale sufletului, ceea ce înseamnă că vindecările trebuie să se manifeste atât la nivelul trupului cât şi la nivelul sufletului.

    Cu alte cuvinte, obţinerea stării de sănătate trebuie să vizeze atât vindecarea trupească, cât şi îmbunătăţirea fiinţei spirituale a pacienţilor, vindecarea lor în plan duhovnicesc.

    Din punct de vedere al sănătăţii sufletului, oamenii se împart în trei mari categorii:
    -indivizi bolnavi sufleteşte şi nevindecaţi,
    -indivizi care încearcă să se vindece sufleteste şi luptă pentru aceasta,
    -indivizi care s-au vindecat sufleteşte.

    Ultima categorie este reprezentată de Sfinţii Bisericii, adică de oamenii care au căpătat experienţa trăirii personale împreună cu Dumnezeu.

    Dar care sunt bolile sufleteşti? Sfântul Grigorie Sinaitul le enumeră:
    – pe primul loc sunt înfumurarea, trufia, mânia şi aprinderea grabnică;
    – apoi patimile poftei: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de sine (cea mai cumplită);
    – patimile simţirii: necredinţa, viclenia, uneltirea, făţărnicia, grăirea de rău, osândirea, dispreţuirea şi batjocorirea, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, jurămintele strâmbe;
    – patimile minţii: cearta, pizma, grăirea cu răutate împotriva cuiva, surzenia cu voia, răstălmăcirile, nălucirile, iubirea de slavă;
    – patimile cugetării: amăgirile, întunecarea şi orbirea, rătăcirile, momelile, încuviinţarea la rău, robirea cu bună ştiinţă şi fără împotrivire.

    Sfântul Grigorie Palama socoteşte că o boală a sufletului se cuibăreşte în om atunci când el vede înţelegerea sa proprie mai vrednică de crezare decât cuvintele Duhului Dumnezeiesc. După cum vedeţi citind însiruirea de mai sus si raportându-ne la propria persoană, puţini sunt cei care să nu poarte în ei „neputinţa generală a patimilor” cum o numeşte Sfântul Grigorie Teologul.

    Ce-i de făcut ? Să rămânem într-o poziţie comtemplativă asupra propriei noastre persoane, să fim partizanii acelui „ never more” a lui Edgar Poe sau sa adoptăm o poziţie activă, să ne impunem un anumit stil de viaţă şi comportament. Si, vă rog să fiţi atenţi – întrucât apoape 50% dintre boli, infirmităţi sau decese sunt rezultatul unui anumit mod de viaţă adoptat de oameni, autoimpunerea unui alt mod de trăi va ajuta în egală măsură şi trupului dar şi sufletului.

    Trăirea conform cu preceptele Sfintei Scripturi, reprezintă calea prin care omul poate dobândi un echilibru, care să implice întreaga sa structură, începând cu componenta biologică şi terminând cu cea duhovnicească.

    Fiindca niciodată sufletul nu suferă fără trup, nici trupul fără suflet, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă. Pe cale de consecintă vindecarea bolilor sufletesti trebuie să ne preocupe în egală măsură cu vindecarea bolilor trupului. De bolile trupului se ocupă în principal medicul, care are la dispozitie un întreg armamentarium terapeutic, care cuprinde terapiile etiologice, patogenice si simptomatice în timp ce bolile sufletului pot beneficia de interventia preotului, dar numai după actul spovedaniei, în care patima este mărturisită de cel care a săvârsit-o si iertată prin puterea harului cu care este investit preotul. Astfel în actul de vindecare al crestinului regăsim atât lucrarea medicului, cât si cea a preotului, între care nu poate exista competitie, ci numai cooperare.

    Deci daca boala îl loveste pe individ într-un fel sau altul, trebuiesc intensificate trăirile şi strădaniile vieţii creştine, iar semenii nostri să ni se alăture cu efortul lor de rugăciune, post şi îngrijiri medico-sociale. Există boli pe care medicina actuală le consideră incurabile, după cum există aşa numitele evoluţii infaust deci cu deznodământ letal. În toate aceste cazuri pacientul trebuie să menţină legătura cu Divinitatea căreia să-i solicite ajutorul prin rugăciune iar medicul trebuie în primul rând să acţioneze pentru calmarea durerii.

    Viaţa în rugăciune nu reprezintă decât metoda ortodoxă de vindecare, adică o educaţie cu efect terapeutic, o rânduială vindecătoare, care vindecă mântuind sufletul, neavând ca efect imediat şi neapărat vindecarea trupească. Rugăciunea contribuie la mentinerea stării de sănătate si nu trebuie abandonată după ce bolnavul s-a vindecat, adică legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată toată viata. Efectele ei au început să fie obiectivate nu numai de rezultatele individuale, dar si prin studii cu semnificatie statistică. Unul din ele a fost publicat în prestigioasa revistă Archives of Internal Medicine. 990 de bolnavi au fost împărţiţi în două loturi A şi B, monitorizate timp de 4 săptămâni. Numele bolnavilor din lotul A a fost dat unui cerc de credincioşi iar lotul B a fost lot martor. Pentru fiecare bolnav din lotul A s-au făcut rugăciuni zinice toate cele 4 săptămâni de către intercessors, termen care se poate traduce în limba română prin mijlocitor, prin mediator, prin persoane care intervin la o instanţă superioară în favoarea unei alte persoane. Toţi bolnavii sufereau de afecţiuni cardiace. Niciun bolnav din lotul A nu a ştiut că cineva se roagă pentru el. Rezultatele studiului au arătat o îmbunătăţire evidentă a parametrilor funcţionali la toţi bolnavii din lotul A faţă de lotul B, cu o netă semnificaţie statistică. Deşi rezultatele sunt probate, cauza se consideră a se datora „to some unexplained type of energy”. Este pilduitor faptul că o serie de şcoli de medicină din Statele Unite au încorporat învăţământul religios în programul curricular : Şcoala de Medicină Harvard din Boston, Şcoala de Medicină din St Louis şi altele.

    Toată pledoaria mea pentru a justifica rolul şi locul credinţei în actul de vindecare se poate regăsi în afirmaţia lui Albert Einstein : „ştiinţa fără religie este oarbă iar religia fără ştiinţă este schiloadă”.

    Oricum principala stare cu care omul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru a-şi redobândi starea de sănătate este credinţa lui fermă că Domnul îl va ajuta direct sau prin intervenţia medicului.

    In concluzie la expozeul meu, baza credintei ortodoxe este convingerea că Dumnezeu lucrează prin noi, că în permanentă trebuie sa protejăm energia divină existentă în fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu – după cum afirmă Sf. Atanasie.

    Vă mulţumesc pentru atenţie „

    Apreciază

  12. picasso said, on Septembrie 15, 2016 at 9:41 pm

    ePISCOPII NOSTRI SUNT ECUMENIȘTI ! ASTA E FOARTE SIGUR ! CARE AR FI MASURILE PE CARE LE PUTEM LUA. ASTEPT PROPUNERI…

    Apreciază

    • Muritor said, on Septembrie 16, 2016 at 1:20 pm

      Îngrădirea proprie de erezie, adică nepomenirea ecumeniștilor la slujbe (pentru clerici) și neparticiparea la slujbele unde sînt pomeniți aceștia (pentru mireni și monahi). Neîncetarea mărturisirii ortodoxe contra ereziei atît în particular, cît și în public.
      http://lumea-ortodoxa.ro/sf-teodor-studitul-intinare-impartasania-unde-e-pomenit-ereziarhul/
      http://lumea-ortodoxa.ro/argumentarea-intreruperii-comuniunii-cu-ierarhii-ecumenisti-din-partea-celor-12-clerici-din-rep-moldova/
      http://lumea-ortodoxa.ro/o-alta-manastire-din-romania-se-ingradeste-de-ecumenism-dupa-sinodul-din-creta/
      http://lumea-ortodoxa.ro/al-3-lea-caz-bor-de-intrerupere-pomenirii-ierarhului-din-motive-de-erezie-ecumenista/
      Asta a făcut mereu poporul ortodox și Biserica înainte ca ereticii să fie condamnați sinodal: s-a delimitat de ei, s-a îngrădit de comuniunea cu ei și astfel s-au coagulat împreună, ulterior reușind să adune sinod și să-i condamne pe eretici și erezia.

      Apreciază

      • Muritor said, on Septembrie 16, 2016 at 9:14 pm

        @saccsiv,
        Aproba, te rog, comentariul de mai sus

        Apreciază

      • saccsiv said, on Septembrie 16, 2016 at 11:04 pm

        Muritor

        Ala cu link-uri spre blogul razboi intru cuvant?

        Nu.

        Apreciază

      • Muritor said, on Septembrie 16, 2016 at 11:11 pm

        @saccsiv,
        Te inteleg ca ai pica pe cei de la RIC. Te inteleg pentru ca sint vicleni si o fac pe ortodocsii, dar de fapt sint ecumenisti.
        Insa doar acolo este citatul din Sf. Ignatie Briancianinov tradus in romana, in alta parte nu mai este, am cautat (si e foarte important). Daca o sa-l gasesc in original in rusa o sa-l traduc si o sa-l postez la noi pe site, dar cit timp nu vad nicaieri altundeva nu vad o problema ca e doar la ric-i.
        In articol nu e nimic de la ei personal, sint doar extrase din cartile mentionate de la un cuvios, de la Sf. Ignatie Briancianinov si de la IPS Averchie Tausev.
        Conteaza continutul, nu cine il posteaza, pina la urma fiecare om are cap pe umeri si poate analiza dupa mintea si inima sa.
        Sf. Ignatie Briancianinov: ”Apostazia este ingaduita de Dumnezeu. Nu incerca s-o opresti cu mana ta neputincioasa. Departeaza-te, fereste-te pe tine insuti de aceasta apostazie, si e de ajuns atat din partea ta. Fa cunostinta cu duhul vremii, studiaza-l, ca sa eviti, pe cat iti sta in putinta, inraurirea lui.”

        Apreciat de 1 persoană

      • saccsiv said, on Septembrie 16, 2016 at 11:51 pm

        Muritor

        Eu vad o problema, pentru incepatori.

        Apreciază

      • el said, on Septembrie 17, 2016 at 7:23 pm

        Muritor

        imi plac comentariile tale, Dumnezeu sa te ajute !
        daca vrei sa aduci pe situl acesta un citat de pe site-ul TRADATORILOR ric fa copy-paste pe un document word si salveaza, apoi intra aici si da iar de pe documentul word format copy-paste pe blog.
        e simplu si te scuteste de citarea numelor TRADATORILOR PLATITI ai Lui Hristos, vicleni, obraznici si indrazneti ca dracii si imputiti in patimi de ocara ca PORCII !

        Apreciază

      • Muritor said, on Septembrie 17, 2016 at 7:38 pm

        IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE

        “Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

        (La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov)

        “Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – ‘sarea ne cuprinde'[1]. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar ‘lupii îmbrăcaţi în blană de oaie’, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. ‘Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!’ “. Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).

        Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral – duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

        Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?

        Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

        Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în “Experienţe ascetice”, “Predici ascetice”, “Scrisori către mireni”, “Prinos monahismului contemporan”, “Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai “să filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

        Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

        Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la “Patericonul” său:

        “De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. “În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne“ (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.

        Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu. Şi ce este acolo? Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski.

        “Teme-te de această făţărnicie“, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: “teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“.

        Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

        A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca “să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi “stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

        În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

        A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.

        “Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” – a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât “din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar “Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). “Poporul lui Israel” – Biserica- “va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, “mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

        Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

        “O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. “O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!”

        Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult “vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

        Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: “Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.

        Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult “vieţuirea după Dumnezeu”. Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).

        “Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…”

        În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?

        Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:

        “În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!“

        Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită “lumii deşertăciunii“, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

        De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile lor.

        În continuare Episcopul Ignatie scrie: “Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură“.

        Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă.

        Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea “trebuie să fie“ (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.

        Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: “Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…“

        Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să “ne integrăm” în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm: “Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui!“

        De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm. Cu toate că nu ne stă în puteri “să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri“, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu“. Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti!

        Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: “Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!“

        Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.

        Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

        În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: “Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.“

        “Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească.”

        Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei “cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi “stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii“, adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

        Unii vor zice: “Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: “Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care “porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu – “Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va disparea de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi “biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”. Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre!

        “Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, ‘căci timpul scurt este’, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi. Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus. Stareţul Isaia spunea: ‘Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască‘ “.

        Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.

        “Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.” Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!

        Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: “Despre minuni şi semne”.

        Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a “înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti“, “a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu“, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

        Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai “mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a “duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.

        A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de “a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată!

        Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

        Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: “Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, “se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24).

        Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da “semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. “Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face “prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2, 9-10).

        Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

        “Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).

        “Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

        Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

        Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe “aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.

        Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a “poftei trupeşti“, a “poftei ochilor” şi “trufiei vieţii“, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).

        Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi “aleşii lui Dumnezeu“, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.

        Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.

        Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului. “Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului“.

        “El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).

        “La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

        “Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”

        Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar “precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor!”

        Şi aceasta încă nu e totul! “Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.

        “Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul). “În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul “va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.

        Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. “Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”

        Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii. Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice“, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.

        “Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

        Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit “fiară” (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit “şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, “i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.

        Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist? Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: “Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.“

        “Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu – Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”

        “Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit Domnul iudeilor, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

        “Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume“, în spirit (I Ioan, 4,3).

        Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).

        În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

        Antihristul va veni în vremurile menite lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire.

        De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social – politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

        Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi “ne vom lăsa duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori “vom merge în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.

        Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!

        “Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine “pseudobiserică”, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de “mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine “tot mai săracă şi mai săracă“. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.

        Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această “mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această “turmă mică a lui Hristos“, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul?

        Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!”

        NOTE:

        [1] “Şi întingând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

        Apreciază

      • Muritor said, on Septembrie 17, 2016 at 7:41 pm

        Sf. Ignatie Briancianinov: „Pe tine insuti mantuieste-te! Ferice de tine daca vei gasi in lucrarea mantuirii macar un singur impreuna-lucrator credincios: acesta este un dar dumnezeiesc mare si rar in vremea noastra.

        Dorind sa-ti mantuiesti aproapele, ia seama sa nu te traga intr-o prapastie pierzatoare – lucru care se intampla ceas de ceas. Apostazia este ingaduita de Dumnezeu. Nu incerca s-o opresti cu mana ta neputincioasa. Departeaza-te, fereste-te pe tine insuti de aceasta apostazie, si e de ajuns atat din partea ta.

        Fa cunostinta cu duhul vremii, studiaza-l, ca sa eviti, pe cat iti sta in putinta, inraurirea lui. <>, zicea Sfantul Tihon acum o suta de ani (acum doua sute – n.a.), <>. Teme-te de fatarnicie – in primul rand in tine insuti, apoi in ceilalti”.

        Apreciază

      • mircea.v said, on Septembrie 17, 2016 at 8:02 pm

        Am mai pus eu articolul respectiv de vreo 2-3 ori

        IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE

        :

        „“Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – ‘sarea ne cuprinde’[1]. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar ‘lupii îmbrăcaţi în blană de oaie’, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. ‘Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!’ “. Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).
        Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral – duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
        Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?
        Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.
        Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în “Experienţe ascetice”, “Predici ascetice”, “Scrisori către mireni”, “Prinos monahismului contemporan”, “Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai “să filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
        Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.
        Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la “Patericonul” său:
        “De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. “În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne“ (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.
        Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu. Şi ce este acolo? Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski.
        “Teme-te de această făţărnicie“, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: “teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“.
        Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
        A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca “să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi “stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.
        În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
        A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.
        “Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” – a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât “din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar “Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). “Poporul lui Israel” – Biserica- “va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, “mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.
        Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
        “O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. “O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!”
        Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult “vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.
        Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: “Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.
        Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult “vieţuirea după Dumnezeu”. Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
        “Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…”
        În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?
        Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:
        “În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!“
        Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită “lumii deşertăciunii“, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.
        De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile lor.
        În continuare Episcopul Ignatie scrie: “Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură“.
        Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă.
        Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea “trebuie să fie“ (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.
        Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: “Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…“
        Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să “ne integrăm” în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm: “Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui!“
        De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm. Cu toate că nu ne stă în puteri “să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri“, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu“. Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti!
        Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: “Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!“
        Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.
        Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.
        În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: “Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.“
        “Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească.”
        Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei “cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi “stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii“, adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
        Unii vor zice: “Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: “Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care “porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu – “Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va disparea de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi “biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”. Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre!
        “Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, ‘căci timpul scurt este’, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi. Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus. Stareţul Isaia spunea: ‘Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască‘ “.
        Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
        “Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.” Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!
        Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: “Despre minuni şi semne”.
        Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a “înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti“, “a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu“, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.
        Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai “mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a “duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.
        A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de “a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată!
        Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.
        Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: “Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, “se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24).
        Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da “semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. “Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face “prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2, 9-10).
        Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).
        “Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).
        “Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.
        Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.
        Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe “aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.
        Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a “poftei trupeşti“, a “poftei ochilor” şi “trufiei vieţii“, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
        Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi “aleşii lui Dumnezeu“, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.
        Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
        Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului. “Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului“.
        “El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).
        “La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
        “Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”
        Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar “precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor!”
        Şi aceasta încă nu e totul! “Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.
        “Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul). “În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul “va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.
        Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. “Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”
        Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii. Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice“, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.
        “Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).
        Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit “fiară” (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit “şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, “i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.
        Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist? Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: “Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.“
        “Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu – Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”
        “Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit Domnul iudeilor, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
        “Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume“, în spirit (I Ioan, 4,3).
        Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).
        În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.
        Antihristul va veni în vremurile menite lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire.
        De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social – politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
        Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi “ne vom lăsa duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori “vom merge în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
        Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!
        “Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine “pseudobiserică”, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de “mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine “tot mai săracă şi mai săracă“. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
        Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această “mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această “turmă mică a lui Hristos“, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul?
        Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!”
        NOTE:
        [1] “Şi întingând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el” (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

        Apreciază

  13. Muritor said, on Septembrie 15, 2016 at 10:12 pm

    Faza cu Bulgaria e doar o chestie de tactica si nu de renuntare la ecumenism, caci: http://lumea-ortodoxa.ro/buna-desfasurare-sinodului-pan-ortodox-va-influenta-procesul-de-apropiere-dintre-catolici-si-ortodocsi-patriarhul-bulgariei-neofit/

    Apreciază

    • saccsiv said, on Septembrie 16, 2016 at 8:25 am

      Muritor

      Faza e ca daca citim articolul indicat de tine, la final observam ca scrie:

      Amintim că recent un grup de clerici şi mireni din cadrul Bisericii Ortodoxe Bulgare au înaintat o scrisoare către patriarhul Neofit, în care şi-au exprimt dezacordul lor cu proiectul de document „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine„. Deocamdată nu a fost făcută publică nici o reacţie a Bisericii Ortodoxe Bulgare la această scrisoare.

      Intre timp insa, reactia o stim. Deci, bravo Bulgaria, caci iata ca nu poti pune semnul egalitatii intre Patriahia lor si Patriarhia noastra, ce se dovedeste a fi a unor slugoi ai antihristului. Si la noi si-au exprimat multi dezacordul, iar rezultatul a fost?

      Ca pana la urma e foarte probabil ca toate bisericile locale sa se clatine la colosalele presiuni si inselatorii ale vatafilor antihristului, e cu totul altceva.

      Apreciază

      • Muritor said, on Septembrie 16, 2016 at 1:12 pm

        @saccsiv,
        E adevărată observația ta, dar asta încă o dată atestă o certitudine atît la adresa B.O. Bulgară cît și la alte biserici ortodoxe locale: discrepanța și deosebirea între credința poporului păstorit și ”credința” ierarhiei locale care folosesc cele sfinte și Adevărul în negoț cu ereticii.

        Deși B.O. Bulgară nu mai este în CMB, totuși nu a rupt relațiile cu statul Vatican și cu ereticul papă:
        ”Delegaţia ortodoxă a mulţumit, de asemenea, pentru ocazia pe care o au tinerii teologi ortodocşi de a studia la Institutul Pontifical Oriental şi alte centre de învăţământ catolic.”
        Ieșirea din CMB nu presupune automat condamnarea ecumenismului sau respingerea lui. Vezi și asta: http://lumea-ortodoxa.ro/patriarhul-bulgariei-l-primit-si-medaliat-pe-secretarul-de-stat-al-vaticanului/
        Faptul că nu participă acum la comisia mixtă de dialog teologic papisto-”ortodox” de la Chieti, precum nu a participat nici anterior la acest gen de comisii, nu înseamnă că nu au pista lor proprie de dialog cu Vaticanul.

        Iar ”patriarhul Neofit menţionând că buna desfăşurare a Sinodului va influenţa procesul de apropiere dintre catolici şi ortodocşi” tot e de acolo.

        Să nu uităm că înaintemergătorii antihristului sînt vicleni, astfel că pentru moment pot simula o pretinsă ortodoxie, mai ales dacă se simt amenințați, presați de popor. Asta e și cu referire la neparticiparea la sinodul tîlhăresc de la Creta:
        ”Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” Matei 7, 15-23

        Ai văzut cumva ca BO Bulgară să declare și să condamne ecumenismul ca erezie, mai ales că ei nu mai sunt membri CMB? Crezi că-l vor anatemiza după sinodul lor local? Îi va anatemiza oare și pe ecumeniști și pe toți propovăduitorii ereziei așa precum se cade demult? Cum se spune: Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Să fim precauți și să ne păstrăm trezvia.
        Faptele vorbesc de la sine.

        Apreciază

  14. Anda said, on Septembrie 15, 2016 at 10:24 pm

    Lista semnatarilor este lunga. Scrisoarea este o sinteza a tuturor argumentelor exprimate pana acum impotriva adunarii din Creta. Din cate se poate deduce, autorul sintezei este chiar administratorul blogului. Sper ca nu ma insel…

    Apreciază

  15. Mihail said, on Septembrie 16, 2016 at 11:30 am

    Toate „documentele” sânt șocante, dar ăsta le întrece pe toate:

    ”Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi” (München, 1982)

    Conform „dexului lor” – deci al lor, nu al nostru:
    MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit; taină; secret, enigmă.

    faină treabă, nu?…

    Apreciază

  16. Mihail said, on Septembrie 16, 2016 at 11:46 am

    Mai am una… Din păcate, acordul de la Balamand – 1993 este criminal, articol cu articol. Și nu este singurul. Deja nu mai vorbim de frică, lașitate, neștiință sau alte slăbiciuni. Aici este clar vorba de TRĂDAREEEEE.

    Este normal că nu mai vor ereticii să ne „absoarba/fuzioneze” (ups – termeni economici!). Vor ceva mai „ușor”…, cică atunci când ei vor dori să își facă mendrele prin Biserica noastră, noi să plecăm un piculeț la plimbare fără să comentăm, iar ei să ne spurce altarele. Nu mă credeți?… Luați de citiți!! Și voi care mai sânteți (încă) PREOȚI, dacă nu vreți să ajungeți în iad. Nici măcar nu veți apuca să vedeți fața Mântuitorului. Vă vor lua direct legiunile iadului.

    https://saccsiv.wordpress.com/2011/10/05/documentul-acordul-de-la-balamand-%E2%80%93-1993/

    28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

    Catacombele fraților. Doar acolo vom mai găsi alinare și ajutor pentru mântuire.

    Apreciază

    • Alexa said, on Septembrie 16, 2016 at 5:48 pm

      Mihail, din pacate ai mare dreptate, nu vad alta posibilitate de delimitate decat neparticiparea la slujbele vandutilor si din cand in cand participarea la o Liturghie curata. „catacombe” moderne sau atunci cand orasul devine pustie…

      Apreciază

    • gheorghi said, on Septembrie 17, 2016 at 12:49 am

      „celorlalte Biserici” = EREZIE, nu exista alte biserici, constructia/edificiul altora este templu, casa de rugaciune iar urmasii lor sint ansamblu, adunare, grupare spirituale dar nu Biserica.
      ––––––––-
      „să se faciliteze slujirea altor Biserici” = Cum sa lasi ereticii si paganii sa spurce Biserica, sa profaneze moastele si icoanele? Acest text arata perversitatea jefuitorilor apuseni; si-au facut „edificii” si impiedica stfel intoarcerea la Ortodoxie a inselatilor occidentali prin spurcarea ortodocsilor care ajung si se sptabilesc in Vest. Din nevoia de a merge la Biserica… se vor face „frate cu dracu'” pana isi vor fi construit si sfintit Biserica.
      A vazut cineva veun eretic solicitand in Romania (de exemplu)… sa fie lasat si si el sa isi faca un ritual cu decor crestin in Biserica? Nici vorba!
      Ei vin cu bani si isi construiesc unde si ce vor …. fiindca satul a ramas fara caini…
      –––––––––––
      „să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu” = SPURCARE.
      Ereticii nu au nevoie sa faca ritualuri la orotodocsi fiindca ei au oricum prea multe temple iar ortdoxe sint foarte putine, un factor decisiv fiind lipsa banilor.
      Mesajul ar fi: „Momiti crestinii in templu, sa nu-si faca Biserica si treptat, datorita dezradacinarii si obisnuirii cu degenerarea occidentala sa se uneasca cu urmasii Satanei,
      –––––––––––––––––––––––––––––––
      „manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală” = VIOLATORUL SA NU FIE DERANJAT!
      Victima sa taca! … fiindca cel ce se uneste cu ereticii va suferi in Iad, incolonat lor.
      Conflictul este intre Adevar si Minciuna, … „sa le unim, sa fie una…”; un fel de „fifty shades of grey”…
      –––––––––––––––––-
      „a pune în pericol dialogul.”
      CARE DIALOG? „Fie voua dupa credinta voastra!”
      ––––––––––––––––––
      „primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, …”
      Hristos a fost primitor cu cei ce au vrut sa-l urmeze.
      Pentru ceilalti – „Inapoia Mea, Satano!”
      ==================================
      CE ESTE GREU DE INTELES???
      Ghiveci inseamna haos, o alta ordine in care se „aseaza” toate cele pe care omul le face si desface.
      Se vede clar ca rostul, firea de la Dumnezeu sint opuse in Apus.
      (Vad si eu clar…. ca sint „dus” de peste 10 ani…)
      Legislatia, regulile sociale sint modificate ca sa apere pacatele cele mai grele… perversitatile sexuale, sinuciderea si obligarea altora la crima – eutanasierea; educarea materialista; falsa toleranta fata de cei cu credinta diferita; sustinerea aberatiilor orientale – practici si terapii demonice pentru care sint alocati bani de la buget!!!!… nu mai spun de bugetul pentru „aparare” care de fapt este sustinerea asasinatelor in masa in strainatate ca nu te ataca nimeni cand „stai” intre 2 oceane…

      Apreciază

  17. […] Din nou, BRAVO BULGARIA: Biserica Ortodoxa Bulgara nu a trimis reprezentanti la COMISIA MIXTA CATOLI… […]

    Apreciază

  18. […] Din nou, BRAVO BULGARIA: Biserica Ortodoxa Bulgara nu a trimis reprezentanti la COMISIA MIXTA CATOLI… […]

    Apreciază

  19. […] Din nou, BRAVO BULGARIA: Biserica Ortodoxa Bulgara nu a trimis reprezentanti la COMISIA MIXTA CATOLI… […]

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: