Saccsiv – Weblog

Revărsarea darurilor lui Hristos din Izvorul Tămăduirii asupra celor ce primesc Taina Sfântului Maslu și celelalte Taine

Posted in Uncategorized by saccsiv on August 23, 2016

„Hristoase, Cel ce ai revărsat, cu curgeri mari, izvorul tămăduirilor în Biserica cea preacurată a Fecioarei, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, îndepărtează astăzi, prin stropirea binecuvântării Tale, toate bolile celor neputincioși”.

                                  Tropar glas 6 – rânduiala sfințirii apei (aghiasmei mici)

Părintelui Arsenie Papacioc,

cu fiiască recunoștință

 

„Darurile tale cele de Dumnezeu dăruite, ca ceea ce ești milostivă și iubitoare de bine, le reverși  oamenilor totdeauna, Născătoare de Dumnezeu, Maică nenuntită, și izbăvești cu rugăciunile tale pe toți din chinuri. Pentru aceea să nu treci cu vederea pe cei ce aleargă la acoperământul tău cel atotputernic”.

Sâmbătă, Glasul VI, peasna a 5-a

 

Revărsarea darurilor lui

Hristos din Izvorul Tămăduirii asupra celor ce primesc Taina Sfântului Maslu

și celelalte Taine

sau

Mică Dogmatică vorbită a experienței ecleziale

 

Antologie alcătuită de

Ieromonah Benedict Stancu

 

Editura Elena

Constanța

 

Redactor: Gabriel Mitroi

© Editura Elena

© Ierom. Benedict Stancu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Revărsarea darurilor lui Hristos asupra celor ce primesc Taina Sfântului Maslu

Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016
ISBN  978-606-94059-3-2

Hristos Doctorul sufletelor și al trupurilor

Alexandru Mironescu ne explică în ce constă esența vindecării sufletești și trupești:

„Dar ce este, în fond, boala? De fapt, boala nu este altceva decât o derogare metafizică; sau este fundată pe o asemenea derogare. Iată de ce nu mai este nici o mirare că astăzi sunt medici care spun că nu există vindecare adevărată fără o modificare în substratul adânc, metafizic, al omului, medicamentele, tratamentele, nefiind decât adjuvante. Oricum, într-o derogare metafizică ne aflăm toţi.

Suntem, în sensul acesta, mereu bolnavi, oferindu-i bolii teren deschis; toţi avem o predispoziţie mai mare sau mai mică – de la individ la individ şi de la situaţie la situaţie – către boală. În zona aceasta prielnică a derogărilor inefabile şi adânci cade sămânţa bolilor cunoscute de doctori şi înscrise în tratatele medicale. Aşezată într-o viziune de ansamblu, boala este o problemă a păcatului. Suntem, trupeşte şi sufleteşte, bolnavi de mulţimea păcatelor noastre şi ale altora, deoarece, prin laşitate, trădare şi confort, suntem părtaşi la toate cele pe care, în sinea noastră, le aprobăm, le condamnăm sau le gândim împreună cu alţii. Păcatele se transmit tot atât de misterios ca şi viaţa. Şi ar fi bine să ştim că nu numai boala este transmisibilă, ci şi sănătatea – cea trupească şi cea sufletească.

Toate aceste afirmaţii ale mele despre faptul că realmente păcatele ne îmbolnăvesc nu sunt o simplă teorie, ci ele decurg dintr-o experienţă profund personală pe care doresc să o trec mai departe, să o împărtăşesc şi semenilor mei. Nu este vorba de o metaforă, nu este doar un fel de a vorbi, ci este pur şi simplu comunicarea unui adevăr care trebuie corect înţeles.

Insist totuşi, pentru că îmi dau seama, în acelaşi timp, de necesitatea de a înţelege faptul că boala, într-un anumit stadiu al ei, nu este doar o chestiune de microbi şi de viruşi, ci este o problemă mai cuprinzătoare şi mai complexă care trebuie discutată şi rezolvată ţinând obligatoriu seama şi de parametrii ei spirituali. Medicamentele sunt bune, fireşte. Dar, în ordinea de idei pe care o expunem aici, ele nu sunt numai urmarea acţiunii de cercetare, ci semnifică şi faptul că derogările au luat o asemenea amploare încât, în naufragiul în care ne aflăm, ambarcaţiunile nu mai sunt suficiente, ci este nevoie şi de mii de colaci de salvare.

Lumea de astăzi ne apare ca un spital al suferinţelor şi bolilor de tot felul; de altfel, spitalele gem, cererea de medicamente speciale este tot mai mare, iar operaţiile care se fac sunt de o îndrăzneală care evocă nu numai pasiunea cercetării, ci şi panica şi deznădejdea. Nemaifuncţionând deloc medicamentele celelalte, cele duhovniceşti, medicamentele fabricate în retorte au invadat literalmente existenţa noastră. Şi nu opun nişte prejudecăţi altor prejudecăţi. Că boala este intim legată de climatul interior al fiecăruia este o afirmaţie care astăzi nu mai surprinde pe nimeni; există, poate, o oarecare timiditate sau o oarecare comoditate în a recunoaşte acest lucru, dar practica de a asocia medicul cu preotul este din ce în ce mai răspândită; şi nu pentru a da de lucru în plus serviciilor de pompe funebre, cum s-ar putea macabru glumi, ci pentru a-i aduce bolnavului o vindecare cât mai substanţială, mai durabilă, mai completă, înscrisă în ambele registre ale vieţii. Nu numai bolile numite nervoase sunt ancorate în zone profunde ale fiinţei umane, ci şi celelalte, cele obişnuite, chiar dacă aparenţele nu oferă asemenea indicaţii ochiului neantrenat.

Este momentul, socot, să introducem un nou factor – esenţial. Vom observa că Sfântul Apostolul Pavel nu opune păcatului virtutea, cum aproape toţi oamenii o fac, ci contrariul păcatului este credinţa. Descoperirea este genială şi de o supraomenească adâncime. În această perspectivă, totul capătă o semnificaţie şi o limpezime extraordinare. Putem înţelege care este cheia, secretului vindecărilor minunate: «Credinţa ta te-a mântuit mergi în pace!»(Luca 7, 50).

Astfel, Apostolul Pavel este cel care pune punctul pe i, care subliniază cu linia evidenţei substratul ontologic al bolii – păcatul. De aceea credinţa este tămăduitoare.

Spiritul omului modern a devenit complice într-un vast proces de dezagregare. Există, în privinţa aceasta, a diagnosticului, un criteriu sigur: cred că, întocmai ca şi trupul sănătos, un organism spiritual reacţionează şi el, când i se inoculează adevărul, cu atât mai puternic cu cât este mai sănătos ori mai capabil de refacere. Insensibilitatea unui om sau a unei comunităţi faţă de adevăr este o indicaţie sigură, fină, gingaşă asupra stării «pacientului» nostru.

Să fim atenţi: ţinta ultimă a tuturor păcatelor, dincolo de orice aparenţă mai mult sau mai puţin machiată, este Dumnezeu. Păcatul este ceea ce, cu o deschidere tot mai largă de compas, ne abate de la ordinea Lui, adică de la ordinea Vieţii, care este cea a plenitudinii, a îmbunătăţirii personale. De câtă semnificaţie se încarcă, în contextul de față gândul acesta al lui Carrel: «A face voinţa lui Dumnezeu constă evident, în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise in ţesuturile noastre, în sângele nostru, în spiritul nostru».

Boala, păcatul, sănătatea – noţiuni şi realităţi care se leagă strâns unele de altele – ridică o problemă de integritate.

Simplist vorbind, clar dintr-o mare experienţă, se poate spune aşa: vai de cel care se încredinţează orbeşte medicamentelor, adică unor ochelari forţamente solicitaţi de mode şi sugestii care bântuie în sectorul acesta.

Îndrăznesc să spun că sobrietatea, mai mult, castitatea, atunci când ea există realmente, nu este o refulare; virginitatea este o putere a sănătății, a deplinății. Mă îndoiesc de caracterul de refulare al perversiunii, cum se crede azi ca într-o dogmă. Dacă perversiunea ar fi o refulare, ar urma ca trăirea ei din plin să ducă la însănătoșire; dar se întâmplă tocmai pe dos. De ce? Pentru că nu există o rostogolire, o cădere pur mecanică, fiziologică, animalică, o cădere curat omenească, ci intervine o putere mai mare decât a omului – orice asemenea cădere are loc prin colaborare cu dracul. Psihanaliza este, de fapt, un pis-aller, pentru că, deși conține un factor spiritual, nu este în ultimă instanță, decât scoaterea unui drac cu alt drac”[1].

„Carl Jung, nu face nici o descoperire novatoare, aşa cum ar fi multă lume tentată să creadă. El colectează pur şi simplu toate ideile hinduismului despre sufletul omenesc, despre structura şi funcţionarea lui, converteşte definiţiile sanscrite într-un limbaj personal, simplu şi accesibil, le cosmetizează cu o terminologie ştiinţifică şi le prezintă societăţii occidentale ca pe nişte noi descoperiri. Pe măsură ce ele sunt receptate cu entuziasm în medii tot mai largi, Jung elaborează lucrări al căror caracter metafizic devine din ce în ce mai explicit, pentru ca la sfârşitul vieţii să-şi mărturisească public ataşamentul faţă de hinduism. Câtă lume a fost avizată asupra farsei jucate de Jung?”[2].

Părintele Ioannis Romanidis ne explică:

„Toată chestiunea în cercetare are legătură și cu descoperirea de către europeni pentru europeni, prin intermediul psihanaliștilor tributari lui Freud, a subconștientului din om și prin constatarea că omul nu este epuizat în inteligență, ci există vederi ascunse sau experiențe ale gândirii omenești, care refulate sub comportamente dominante și alte reguli și sub acceptări de comportare bună au fost uitate de către inteligență, dar mocnesc în subconștient și în mod neobservat influențează judecățile, motivațiile și faptele oamenilor. Însă subconștientul psihiatrilor este considerat mai mult ca rezultat al unei stări psihice anormale, care este vindecată, în vechime cel puțin, prin dezvăluirea și descoperirea celor ascunse. Are oricine impresia că subconștientul psihiatrilor sunt însăși aceste tendințe ascunse și uitate, coordonate naturale sau înnăscute, și nu o energie a sufletului [nous], diferențiată de rațiune [logiki][3].

În opoziție cu psihanaliza contemporană, mintea în Tradiția ortodoxă este confundată cu rațiunea și cu patimile, când se află într-o stare anormală sau căzută. Mintea [care își are sediul în inimă] este diferențiată clar de rațiune [care își are sediul în creier], când funcționează după înclinația ei sub lucrarea și harul lui Dumnezeu, adică când anomaliile ascunse în firea noastră sunt dezvăluite și vindecate [abia atunci mintea se unește cu inima în actul rugăciunii]. Psihiatrii cred că subconștientul, ca o colecție ascunsă de tendințe firești refulate opuse față de principiile etice și sociale, au provocat refularea și uitarea în rațiune, trebuie neutralizat prin descătușarea tendințelor firești refulate. Aceasta înseamnă că psihanaliza nu cunoaște nimic privitor la deosebirea rațiunii [logiki] și a minții [nous] și a schimbării egoismului în dragoste, necăutând cele ale ei înseși, prin luminarea minții cu ajutorul rugăciunii: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul!”[4].

„Sfântul Isaac Sirul întreabă: «Ce este păcatul?» Și răspunde: «Păcatul este nesimțirea față de Domnul Cel Înviat». Dacă nu simți că Domnul a Înviat și dacă nu crezi în aceasta – iată primul păcat nerușinat”[5].

„Cine este Hristos pentru creștini? Nu este numit în repetate rânduri în rugăciunile și troparele Bisericii Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre? Dacă veți căuta în tradiția romano-catolică și protestantă acest nume pentru Hristos, cel de Doctor, nu-l veți găsi nicăieri! De ce oare acestă tradiție s-a stins la ei, și atunci când le vorbim de disciplina terapeutică, se fac nevăzuți? Pentru că în teologia lor nevoia de curățire și de luminare, nevoia schimbării lăuntrice a dispărut la acești oameni”[6].

Astfel pentru lămurirea acestor probleme am adunat câteva mărturii și experiențe ortodoxe urmând îndemnul Sfântului Paisie Aghioritul:

„Când auziți astfel de întâmplări, să le notați, căci va veni vremea când aceste experiențe nu vor mai fi atât de dese în lume și vor constitui un colac de salvare pentru omul rănit!”


Toate darurile ni le-a adus Hristos prin Preasfânta Sa Maică – Preasfânta Născătoare de Dumnezeu- Izvorul Tămăduirii

 

 

Ce putem spune noi[7] ortodocșii atunci când întâlnim afirmații ca cele de mai jos:

 

„Nu se are în vedere că Maica Domnului ar fi, asemenea lui Dumnezeu, izvor și obiect al slavei, căci niciodată nu spunem «Slavă Maicii Domnului». Unii interpretează ectenia ca fiind o invocare a Maicii Domnului și a sfinților, însă cuvântul a pomeni are și sensul de «a aminti». Pomenirea Maicii Domnului la sfârșitul fiecărei ectenii a fost introdusă abia în sec. V”.

 

Sfântul Iustin Popovici ne încredințează:

„Preasfânta Maică a Domnului viază în Ceruri, și deasupra tuturor Cerurilor. Și Preasfânta Maică a Domnului arată prin nenumărate minuni că ea este, cu adevărat, după Domnul Hristos, întâia Apărătoare a neamului omenesc, și că tot ce are loc în Biserică se întâmplă prin ea. Ea ni L-a născut pe Dumnezeu și prin aceasta ne-a dăruit toate bunătățile. De aceea spune un Sfânt Părinte că, toate darurile pe care ni le-a adus Domnul Hristos, ni le-a adus prin Preasfânta Sa Maică, prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Și toate acestea le dobândim de la Domnul Hristos prin Preasfânta  Maică a Domnului, care se roagă pentru noi, care cere în rugăciune toate darurile Sale dumnezeiești pentru fiecare făptură omenească ce i s-a adresat pentru ajutor”[8]. „Noi oamenii nu ne putem închipui o slavă și o cinste mai mare decât aceea ca ființa omenească să devină Născătoare de Dumnezeu, Maică a Domnului. Ce slavă, ce cinste, ce măreție! Aceasta aparține ei, singurei celei fără de păcat, pe lângă Dumnezeu cea mai desăvârșită în neamul omenesc, Preasfânta Maică a Domnului. Dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Dumnezeu în această lume. Dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost creștinismul în această lume. Dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Adevărul Veșnic în această lume. Dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Evanghelia lui Hristos în această lume. De aceea este fără de asemănare mai slăvită decât Heruvimii și Serafimii”[9].

„În cadrul slujbei Utreniei, la sfârșitul cântării a VIII-a preotul sau diaconul formulează îndemnul:

«Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii cu cântări cinstind-o, să o slăvim»[10].

Părintele Sofronie Saharov ne tâlcuiește:

„Dumnezeu a proslăvit-o pe Maica Domnului şi a păzit-o întru tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii, de aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni să grăiască despre viaţa ei pământească. Biserica însă a proslăvit-o”[11]. „Maica Domnului a primit un mare Har de la Dumnezeu. Nu avem descoperiri pe care să ni le fi lăsat Maica Domnului, dar ştim că ea are un mare Har, pe care Biserica îl simte, şi îl simt toţi cei ce i se roagă”[12].

Părintele Dumitru Stăniloae ne explică:

„Cerem ajutor sfinţilor, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriţi faţă de ei, şi convinşi că noi înşine nu putem avea o atât de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru că nu suntem atât de smeriţi ca şi ei. Ne rugăm lăuntric să fie şi ei cu noi, cu rugăciunile lor, dar mai ales ne rugăm Maicii Domnului. Căci nu e bine să mă socotesc eu într-o relaţie singulară cu Hristos – asta seamănă a ceva protestant…”[13]. „Lumea protestantă refuzând cinstirea sfinţilor, manifestă o totală neîncredere în capacitatea omului de a face prin ea roditoare şi arătată lucrarea lui Hristos şi obligaţia fiecăruia de a conlucra cu Hristos pentru a rodi lucrarea Lui în ei. Se manifestă în aceasta un scepticism nu numai referitor la om, ci şi la eficienţa lui Hristos. Mântuirea oamenilor nu se realizează fără întâlnirea activă între Dumnezeu şi om, printr-un act de putere a lui Dumnezeu asupra omului ca obiect, ca «buştean» fie în viaţa aceasta, fie în cea viitoare.

Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi   L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe i-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea  omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea «îndrăznirea» ei Către El este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei faţă de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos faţă de noi. De aceea Maicii Domnului îi cerem incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor, să se roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea este adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de principale dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer şi ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: «Tu mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile»; «Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi»; «Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu şi ne izbăveşte pre noi de primejdii»; «Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău»;«Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele  nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, şi tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte». Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi». Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem în­tru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea.

Dar ajutorul ei este atât de necesar, fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El însuşi ca Dumnezeu. «Tărie şi mântuire  S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine» (din slujba înmormântării)”[14].

„Să luăm o altă pildă, cu Sfântul Siluan, atât de vădită nouă, pe care «mâinile noastre o au pipăit». Câţi oameni vedem deja care s-au vindecat sau cărora li s-a dezlegat nedumerirea sau problema vieţii prin rugăciune către dânsul! Şi cel mai uimitor este că se săvârşeşte pe loc! Ca şi cum el ar fi de faţă tocmai acolo unde se dezleagă problema. Iar aceasta nu numai cu ortodocşi, ci şi cu eterodocşi, care au primit Ortodoxia din pricina acestui fapt: dintr-o dată inima trăieşte prezenţa duhului iubirii acestui sfânt om, şi toate în viaţă se schimbă! Este un fel de experienţă care se repetă de-a lungul mai multor veacuri”[15].


Prin cele șapte Sfinte Taine se revarsă asupra celor ce le primesc daruri minunate

 

 

Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune:

„Sfântă Taină este o lucrare sfântă văzută, prin care puterea mântuitoare nevăzută, care se numește har dumnezeiesc, revarsă asupra celor ce o primesc daruri minunate”[16].

  „Credința începe ca un «grăunte de muștar» și nu se oprește în «lungul ei drum», dacă nu se face copac mare și roditor. Iar credința crește numai prin dragostea evanghelică și stăruitoare, continuă, prin rugăciunea evanghelică stăruitoare și continuă și prin postire și prin milostenie, prin răbdare, prin cumpătare și prin celelate sfinte virtuți care duc pururea la Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Împărtășanie, Mărturisirea și celelalte Taine din Biserica lui Hristos”[17].

„Filosofiile protestante ajung să susțină că nici nu mai există Taine și propovăduiesc un Hristos al discursurilor…

Sfintele Taine nu sunt pentru ei decât niște grație creată la mijloc între creație și Creator. Deci separatismul apusean a adus toate nenorocirile…”[18]. „Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârșitorul lor nevăzut este Hristos”[19]. „În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristos, în orice Taină lucrează Hristos Însuși aflător în Biserică. Hristos Însuși extinde și dezvoltă viața Bisericii, prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârșite de preot ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârșite de Hristos Însuși. Cel ce se botează se unește direct cu Hristos («Te unești cu Hristos?» «Mă unesc cu Hristos») și prin aceasta devine membru al Bisericii. Hristos a binecuvântat Nunta și a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârșește toate cele șapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârșit vizibil cât a fost pe pământ și le săvârșește în mod invizibil în Biserica Sa”[20].

„Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci şi dreapta lui Hristos. Iar aceasta reiese din însăşi cuvintele celui ce botează, căci nu spune: «Botez pe cutare», ci «Botează-se cutare», arătând că nu e decât slujitorul harului şi că nu face decât să pună la dispoziţie mâna sa, pentru că a fost aşezat în acest rol de Duhul”[21].

„Legătura directă în care e pus primitorul Tainei cu Hristos o arată cu deosebită claritate mărturisirea preotului la primirea Euharistiei. Credinciosul se adresează direct lui Hristos, arătând convingerea că El Însuși îl împărtășește cu Trupul Său. Prin cuvintele preotului: «Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N)» preotul constată numai acest fapt. Preotul nu se interpune între Hristos și credincios, ci prilejuiește întâlnirea lor”[22].

„Credeţi, dar, că şi acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebeşte aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârşeşte un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârşeşte şi pe aceasta şi pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ţi dă Trupul şi Sângele Lui nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine”[23].

 

De ce, cel puțin în primul mileniu creștin, Biserica nu a vorbit niciodată despre un număr exact de Sfinte Taine și nici nu le-a clasificat în vreun fel?

 

„Biserica a trăit de la început Harul adus de Hristos în lume. A fost nevoie de trei veacuri pentru a dobândi şi terminologia necesară [prin care să fie exprimată această trăire a Harului]. Biserica şi-a schiţat mai târziu conceptele, în funcţie de problemele ce apăreau, însă viaţa veşnică a fost trăită în Biserică încă din prima zi, din ziua Cincizecimii”[24].

Cât privește numărul celor șapte Taine, scrie Trembelas:

„În ciuda separațiilor și dezbinărilor succesive, Bisericile locale sunt în acord asupra acestor șapte Taine. Nesiguranța care a dominat atât în Răsărit, cât și în Occident cu privire la numărul exact al Sfintelor Taine se datorează mai cu seamă faptului că esența termenului de Sfântă Taină nu fusese definită cu claritate”[25].

Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune:

„Dacă cineva crede că Botezul şi Euharistia, sau una dintre cele şapte Sfinte Taine sunt singurele Sfinte Taine, să-L întrebe pe Dumnezeu privitor la acest subiect, postind, rugându-se cu lacrimi şi Dumnezeu îi va descoperi adevărul, aşa cum l-a descoperit întotdeauna Sfinţilor. Tot ce putem spune despre marile Taine creştine nu este opinia noastră, pentru că de ar fi opinia noastră, aceasta nu ar avea nicio valoare. Ci este experienţa Apostolilor din timpurile străvechi şi a sfinţilor din vremea noastră. Pentru că Biserica lui Dumnezeu nu-şi întemeiază viaţa pe vreo opinie, ci pe experienţa sfinţilor. La fel ca la început, aşa se petrece şi în timpurile noastre. Părerile intelectualilor pot fi deosebit de inteligente şi totuşi false, în timp ce experienţa sfinţilor este întotdeauna adevărată. Domnul Dumnezeul nostru este adevărat El Însuşi întru sfinţii Săi”[26].

„Nu vă lăsați înșelați, purtătorilor de Hristos, dacă un eretic vă spune că Botezul este unica Taină, și că altele nu există! Pe lângă Botez, Sfinții Părinți cinsteau și Mirungerea, Mărturisirea, Sfânta Împărtășanie, Nunta, Sfântul Maslu, Preoția sfântă și canonică. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție confirmă toate aceste Taine. Într-adevăr, prin Taina Botezului omul se vindecă de trecutul său bolnav și-și aduce sufletul la «spitalul» numit Biserică. Și o dată intrat în acest «spital» prin botez ca printr-o ușă, sufletul găsește aici, înăuntru, tot ceea ce are nevoie pentru a fi sănătos. Aici găsește Mărturisirea și penitența, care tratează orice rană sufletească. Găsește Sfânta Împărtășanie, hrană pentru suflet, din Trupul și Sângele lui Hristos. Aici el găsește Sfântul Maslu – cerere adresată prin rugăciune Sfântului Duh de a întări și de a milui templul care este trupul omenesc, precum și slăbitul sălășluitor al acestui templu, sufletul omenesc. Aici el găsește Sfânta Taină a Căsătoriei (Nunta) – o minune a celei mai înțelepte organizări a lui Dumnezeu. Aici el găsește binecuvântarea preotului, în continuarea misiunii și puterii apostolice. Aici el găsește toate celelalte leacuri prin care atotputernicul Duh al lui Dumnezeu tratează, consolează, mângâie și înalță sufletele credincioșilor. Aceasta este credința celor chibzuiți și înțelepți. Nechibzuiții și cei slabi la minte o acceptă fără tragere de inimă”[27].

Părintele Stăniloae ne spune că Tainele sunt instituite și săvârșite invizibil de Hristos cu care omul are prilejul să se unească:

„Astfel, în sensul cel mai special, caracterul și numele de Taine îl au câteva lucrări vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care Hristos unește cu Sine și deci cu Biserica persoane singulare care cred în El și prin care dezvoltă unirea aceasta cu ele”[28]. „În teologia catolică se scoate în relief ca rol principal al Tainelor, funcția lor de unificare a credincioșilor în Biserică… și se lasă pe planul al doilea unirea cu Hristos…”[29]. „Neîncrederea în putința unirii lui Hristos cu omul, deci în importanța Tainelor, a moștenit-o protestantismul de la catolicism, care nu mai vedea în Taine decât mijlocul vizibil prin care se acordă un echivalent al meritului dobândit de Hristos prin moartea Lui, în forma unei grații create, depozitate și administrate de Biserică”[30].

„Situându-se pe axa căderii-răscumpărare, scolasticii definesc, cum se știe, Tainele drept ceremonii văzute prin care instituția sfântă a Bisericii, în care se găsește depozitat într-un anumit mod harul dumnezeiesc, îl împărtășește credincioșilor. Ei disting în Taine două elemente: semnul sensibil și esența lor, care este harul nevăzut, dar nu necreat. Credincioșii sunt obligați să recurgă la Tainele pe care le săvârșesc preoții ca să primească de la Biserică harul dumnezeiesc și să se găsească astfel nu în starea de păcat, ci în stare de har, adică de răscumpărare. Pentru scolastici, dar și pentru mulți teologi și predicatori contemporani răsăriteni Tainele sunt obligații ale credincioșilor”[31].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Hristos n-a transmis nimic simbolic:

„Hristos nu ne-a nouă ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sunt duhovnicești. Tot așa și cu Taina Botezului; Botezul se face printr-un lucru material – apa -, dar se săvârșește ceva duhovnicesc – nașterea și reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ți-ar fi dat ție daruri netrupești; dar pentru că sufletul este împletit cu trupul, ți-a dat ție cele duhovnicești în cele materiale”[32].

„Pentru aceasta se și vorbește de credință, fiindcă nu este nimic văzut, ci toate se pot privi cu ochii Duhului”[33].

Sfântul Ioan de Kronstadt spune:

„Ținând seama că suntem ființe trupești, Domnul leagă ca să spun așa, prezența Sa și pe Sine Însuși de semne palpabile, de semne vizibile. De pildă, în Taina Euharistiei, El se preface Însuși în Trup și Sânge; în Taina Pocăinței, lucrează printr-o persoană văzută – preotul; în Botez, prin apă; În Mirungere prin Mir; la Hirotonie prin arhiereu: la Cununie încununează Însuși Hristos prin preot; la Sfântul Maslu prin untdelemn. Va veni vremea când materiile și semnele văzute, nu ne vor mai fi de trebuință și când «ne vom împărtăși de El mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Sale» (Canonul Sfintelor Paști, peasna 9). Acum însă o facem prin materii, prin icoane, prin semne”[34].


Botezul și Mirungerea

 

„În cap. 13, 14, și 15 din Prima sa epistolă către Corinteni, Apostolul Pavel face o tâlcuire a întregii Cuvântări despre Biserica Ortodoxă. De aici se vede clar în enoriile Sfântului Apostol Pavel că toate mădularele Trupului lui Hristos erau «de Dumnezeu chemate». Și aceasta pentru că toți au primit cercetarea Sfântului Duh în inimile lor. Adică erau mădulare chemate de Dumnezeu care aparțineau Trupului lui Hristos, de vreme ce fuseseră hirotonisiți de Duhul Sfânt Însuși. Deci , așa cum Apostolii au ajuns la slăvire, adică la îndumnezeire, la fel și profeții erau de asemenea cei care ajunseseră la îndumnezeire, în timp ce învățătorii și cei mai de jos decât aceștia erau cei care ajunseseră doar la luminare.

Dacă facem acum legătura dintre aceste informații și cele ce sunt menționate în rugăciunile rânduielii Sfântului Mir, reiese clar că Taina Mirungerii era considerată o Taină destinată acelora care primiseră cercetarea Sfântului Duh în inima lor, adică pentru cei luminați.

Se pare că Taina Mirungerii în Biserica Primară nu se săvârșea o dată cu Taina Botezului. Taina Botezului se săvârșea spre iertarea păcatelor, în timp ce Taina Mirungerii era destinată celor care deja deveniseră mădulare ale Trupului lui Hristos. Pentru că se presupunea că la aceștia Duhul Sfânt venise deja și Se ruga în inima lor, adică «erau chemați de Dumnezeu». Taina Mirungerii se săvârșea ca pecetluire a acestui fapt. De aceea la sâvârșirea acestei Taine preotul rostea cu glas mare: «Pecetea Darului Duhului Sfânt» atunci când săvârșea ungerea creștinului. Astăzi Mirungerea se săvârșește imediat după Botez”[35].

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că punerea mâinilor a fost înlocuită cu Mirungerea:

„Duhul Sfânt le-a fost dat creștinilor prin punerea mâinilor, pe când Botezul le-a dat numai capacitatea de-a primi harul. Așa se petrec lucrurile până astăzi în Biserică, adică prin Mirungere, pe care au introdus-o Apostolii în locul punerii mâinilor[36].

Vlădica Ioan Mihălțan face o precizare importantă privind această schimbare:

„Astfel în Faptele Apostolilor, se relatează că odată «Apostolii din Ierusalim auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan care, coborând s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt, căci nu se pogorâse peste nici unul dintre ei, căci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci punându-și mâinile peste ei au primit Duhul Sfânt» (Fapte Ap. 8, 14-17). Textul este semnificativ. Deși erau botezați în numele Domnului Iisus, totuși a mai fost necesară și această Miruire prin punerea mâinilor. Era o lipsă de întărire, după cum ne conglăsuiește un alt text, care zice: «Iar cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi în Hristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu» (II Cor. 1, 21) De data aceasta se vorbește și de o ungere. De ce s-a schimbat practica punerii mâinilor? Pentru că înmulțindu-se creștinii era cu neputință a ajunge Apostolii la toți și la așa de mari depărtări. Astfel s-a dat Mir sfințit de ei ca să fie administrat credincioșilor. Sfântul Mir îl sfințeau Apostolii și apoi îl dădeau preoților spre a-i unge pe credincioșii botezați plinindu-se ce zice Sfântul Ioan Evanghelistul: «Voi aveți ungere de la cel Sfânt» (I Ioan 2, 20) ca în felul acesta toți să fie pecetluiți după cuvântul Apostolului Pavel: «Dumnezeu care ne-a pecetluit pe noi și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre» (II Cor. 1, 22)”[37].

Sfântul Chiril al Ierusalimului despre realitatea uleiului sfințit prin invocarea Duhului Sfânt:

„Să nu-ți închipui că Mirul acela este simplu. Căci după cum pâinea Euharistică, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este simplă pâine, ci Trup al lui Hristos, tot așa și acest Mir, după invocare (epicleză), nu este simplu mir, nici nu s-ar putea spune că este mir obișnuit, dimpotrivă este dar al lui Hristos și al Sfântului Duh și lucrează prin prezența lui Dumnezeu. Trupul se unge cu Mir văzut, dar se sfințește sufletul prin Sfântul și de viață făcătorul Duh”[38].

Părintele Sofronie Saharov face o distincție între cele două Taine:

„După nașterea noastră trupească am primit în scăldătoarea Botezului, cea de a doua naștere, cea de sus, și peste noi s-a însemnat numele cel mare și înfricoșat înselor și Puterilor cerești, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; iar după aceasta am primit celălalt dar neprețuit, despre care sufletul nostru nu poate nici spune, nici cugeta fără cutremur, și anume, ungerea întru Duhul Sfânt, pecetea a Cărui sfințiri s-a pus pe toate mădularele trupului nostru cu aceste cuvinte ale Tainei [Mirungerii]: Pecetea darului Duhului Sfânt. Și astfel ne-am făcut sălaș Dumnezeului celui Preaînalt iar trupurile noastre biserică Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19)”[39].

„Pogorând peste ucenici sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezați, prin Taina Sfântului Mir. În Biserica Ortodoxă, ungerea cu Sfântul Mir urmează imediat după Taina Botezului. Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea curățind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El are părtășie cu persoana umană comunicându-i energia necreată comună Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine – Botezul și Mirungerea – este cauza pentru care energia necreată, pogorâtă de la Duhul Sfânt și care îndumnezeiește pe membrii Bisericii, poartă numele de «harul de la Botez»”[40].

De asemenea nimeni nu are voie să boteze a doua oară pe cel botezat în numele Sfintei Treimi și după rânduiala Bisericii Ortodoxe conform canonului 47 Apostolic!

„Botezul se practică atât pentru adulți cât și pentru copii. Așa a fost în Biserica lui Dumnezeu din timpuri apostolice (cf. Fapte 16, 14-15;20-33 și I Cor. I, 16). De aceea să-i evitați pe cei care vă spun să nu vă botezați copiii! Întrebați-i: «Cine va fi răspunzător pentru sufletele copiilor ce mor nebotezați în casele părinților botezați?»”[41].

„Termenul de «miruit» din limbajul nostru bisericesc este impropriu pentru actul desemnat prin el. Miruitul sau miruirea ar trebuie să însemne ungere cu Sfântul Mir, ceea ce nu este exact deoarece materia întrebuințată este exclusiv untdelemnul iar nu Marele Mir care se folosește în chip special în administrarea Tainei Mirungerii, echivalentă celei de ungere, termenul «miruire» a fost sugerat, desigur prin analogie cu forma externă a Mirungerii. Se folosește în general expresia: «(preotul) unge cu sfântul untdelemn», și respectiv, cu «sfântul mir». Forma «miruiește cu sfântul mir» adică unge cu sfântul mir, este pleonastică”[42].

În acest sens al distincției mirului de Marele Mir al Mirungerii și al ungerii creștinilor cu untdelemn de către preot la slujba privegherii sau după Sfânta Liturghie, Sfântul Ioan Gură de Aur[43] menționează persoane care erau miruite cu untdelemn din candelele bisericii și cei bolnavi se tămăduiau!


Una dintre temele centrale ale Sfântului Maslu este tocmai faptul că vindecarea și iertarea sunt intim legate și nu pot fi separate

 

 

„Sfinții Apostoli făceau aceasta (Marcu 6, 13), iar nouă ni se poruncește să facem asemenea lor. Felurite materii sunt slujite în felurite Taine, dar unul este darul lui Dumnezeu, precum și Domnul nostru Unul este și toate de la Domnul sunt. De ce are trebuință Domnul de lucruri materialnice ca să reverse peste noi harul Său? Domnul nu are trebuință de lucruri materialnice, noi însă avem. Plecându-se slăbiciunii noastre, Domnul se slujește de cele materialnice. Îngerilor celor netrupești le dăruiește harul în chip netrupesc.

Untdelemnul singur nu are putere, după cum orice lucru materialnic nu are putere în sine, ci numai harul lui Dumnezeu este atotputernic. Prin mijlocirea untdelemnului, Domnul împărtășește harul Duhului Său Celui Sfânt, iar harul acesta tămăduiește pe cei bolnavi, îi ridică pe cei slăbănogi și îi face întregi pe cei ieșiți din minți[44].

„Taina Sfântului Maslu este miere duhovnicească, licoare de viață. Câtă bogăție de nădejde! Ce rugăciuni minunate! Un extras din întreaga Evanghelie!”[45].

Iată cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului referitoare la puterea untdelemnului sfințit în Taina Sfântului Maslu:

„Acest untdelemn este plin de dumnezeiască putere. El ungând trupește, poate lumina și sfinți sufletele, trupurile, a vindeca rănile, a goni bolile, a curăți tina păcatului și de asemenea are putere a ne da mila și blândețea lui Dumnezeu”[46].

„«Uns-ai cu untdelemn capul meu» (Ps. 22, 6). Prin untdelemn înțelegem Taina Mirungerii și Taina Maslului; iar prin cap se înțelege mintea noastră, care dintru început se întărește prin Taina Mirungerii”[47].

Sfântul Ioan Gură de Aur percepe uleiul cu predilecție ca simbol al milostivirii lui Dumnezeu:

„Privește câți bolnavi sunt în jurul nostru; ei bine, aceasta e de ajuns pentru a ne mișca sufletele. Nimic nu-L mulțumește pe Dumnezeu atât de mult precum mila, virtutea milosteniei. De aceea preoții din legea veche ca și regii și prorocii erau unși cu untdelmn pentru că untdelemnul era simbolul iubirii de oameni al lui Dumnezeu. Duhul vine în om prin milă, fiindcă Dumnezeu se milostivește către oameni și este iubitor de oameni. «Și miluiești pe toți, pe toate le poți» (Înț. Sol. 11, 23). De aceea erau unși cu untdelemn pentru a arăta că preoția a fost dăruită din milă”[48].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune:

„Ce înseamnă untdelemnul bucuriei? Căci cu untdelemn Hristos nu a fost uns niciodată, ci cu Duhul Sfânt. De aceea adaugă mai mult decât pe părtașii tăi. Aceasta o spune ca să arate că nimeni nu este ca El. Căci mulți mai înainte de El erau unși, dar nimeni ca El. Căci așa cum au fost mulți miei, dar numai El este Mielul prin excelență, la fel au fost mulți fii, dar numai El este Fiul Unul Născut. Toate ale Lui sunt alese, nu numai cele ale dumnezeirii, ci și cele ale iconomiei celei după trup. Căci nimeni nu a fost uns astfel cu Duhul. Dar dacă numește acesta untdelemn să nu te miri. Căci fiind profet, se exprima mai umbrit. Și bine zice al bucuriei, ca să arate că este al veseliei. Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea. Altă versiune zice: cu «untdelemnul strălucirii». Iar textul ebraic, Sason, adică podoabă, slavă, frumusețe. Dar și al bucuriei este adevărat. Așa cum auzind de sabie, nu te gândești la sabie sau la săgeți și arc, ci te gândești la energia Lui care face asemenea lucruri pe care le-am spus mai înainte. La fel și acum auzind untdelemn, să nu te gândești simplu la untdelemn, ci la ungere. Căci untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt și Duhul era important și necesar. Dacă astfel stau lucrurile să nu șovăi să Îl numești Uns (Hristos) fiindcă și Avraam este numit uns (Hristos) și profeții, deși nu toți au fost unși cu untdelemn. Ca atunci când spune «nu vă atingeți de unșii mei și nu vicleniți împotriva profeților mei» (Ps. 104, 15). Dar când a fost uns Hristos? Când Duhul a venit peste El în chip de porumbel. Părtași aici îi numește pe toți cei duhovnicești, precum zice Ioan: «Și din plinătatea Lui noi toți am luat» (Ioan 1, 16). Când vorbește despre Hristos, zice pentru că «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură» (Ioan 3, 34). Și iarăși «Voi vărsa din Duhul meu peste tot trupul» (Ioil 2, 28) Dar în cazul lui Hristos, nu a vărsat din Duhul Său, ci întreg Duhul a venit peste El. De aceea și spune Ioan: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. «Smirna, mirul și aloea se răspândesc din veșmintele Tale» (Ps. 44, 10). Altă versiune: Peste veșmintele Tale. Altă versiune: toate veșmintele Tale.

Unii spun că aici profetul semnifică prin acestea mormântul Mântuitorului, iar alții că arată diferența de ungere. Căci nu din aceste miruri se făcea vechea ungere, ci din altele. Dar ca să înveți că este un alt chip de ungere, prin diferența de materii a arătat diferența de energie.

Nimic nu împiedică să înțelegem fie într-un sens, fie în celălalt, că ambele explicații sunt admisibile. Așa cum (nimic nu împiedică iarăși să spunem acestea) arcul și sabia și altele asemenea nu trebuie înțelese în mod sensibil, la fel nici smirna, nici mirul, nici aloea, nu trebuie înțelese sensibil, ci duhovnicește”[49].

Ne spunea cineva: „pomenirea altor persoane decât cele prezente la Maslu este un obicei greșit… nu se extinde nicidecum «efectul» Tainei asupra celor absenți. Această percepție magică (!) a harului trebuie dezrădăcinată definitiv din Biserică. Maslu «la fără frecvență» nu există, ungerea hainelor celor absenți e un păcat strigător la cer!?”

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul considera că există și Maslu «la fără frecvență»!

„Însă cea mai puternică și mai primită rugăciune pentru bolnav este «rugăciunea credinței» adică Sfântul Maslu. Pe aceasta o poruncește Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului și are cea mai mare putere când este însoțită de pocăință […] Dacă hotărârea de sus este să mai trăiască, atunci va dobândi sănătate, iar dacă este chemat la cele veșnice, atunci va merge în pace, cu sufletul ușurat. Dar iată – parcă văd- că unii vor zice în gândul lor: «Oare tocmai noi ne-am găsit să-i facem Maslu la Eleon Părintelui Sava? Nu sunt oare destui preoți la Sfântul Sava și la Patriarhie ca să-i facă Maslu?»

Noi să aducem ca un semn de recunoștință slujba aceasta a Sfântului Maslu”[50].

„Un bătrân l-a întrebat pe Sfântul Iustin Popovici: «Se pot citi rugăciuni pentru bolnav, iar bolnavul să nu fie de față?» Părintele Iustin Popovici i-a spus că se poate și și-a notat numele bolnavului. La Sfânta Liturghie i-a pomenit numele în ectenia pentru bolnavi, iar după sfârșitul Sfintei Liturghii a citit rugăciuni pentru el. În același timp în care se citea rugăciunea în mânăstire, bolnavul s-a ridicat singur din pat și a trecut singur, fără ajutorul cuiva, în cea de-a doua casă unde se aflau ceilalți din familie”[51].

„Un băietan pe nume Pavle, de 17 ani, bolnav sufletește, se afla la un spital de nebuni din America, unde era sub tratament. Mama sa a rugat-o pe o soră de-a ei ca să ceară să i se citească rugăciuni fiului ei în biserica Sfântului Nicolae Velimirovici din Lelici. Părintele Iustin Popovici a săvârșit slujba Sfântului Maslu în biserica din Lelici împreună cu Părintele Jivko Todorovici. Aceasta se întâmpla la 1 iulie 1956. Sfântul Maslu a fost făcut asupra cămășii băiatului, pe care mama sa o trimisese din America. După cinci luni, mama anunța că fiul ei s-a însănătoșit complet”[52].

Sfântul Paisie Aghioritul nu și-a arătat dezacordul cu privire la ungerea sau atingerea hainelor de Sfintele Moaște ale sfinților:

„Când lumea vă dă haine de la bolnavi să le puneţi peste Sfintele Moaşte, să luaţi aminte să fie numai bluziţe, nu altele (lenjerie intimă etc). Nu se potriveşte, este lipsă de evlavie”[53].

Părintele Sofronie Saharov avea acest obicei de a trimite celor apropiați (care nu fuseseră prezenți la săvârșirea Tainei) ulei sfințit de la Sfântul Maslu săvârșit în Săptămâna Patimilor, pentru vindecarea neputințelor lor sufletești și trupești și spre mântuire:

„Mă bucur că îți este mai bine la obraz. Să te ungi cu untdelemnul pe care îl ai acum. Să procedezi așa: iei cu vârful degetelui ulei și faci cruce cu el pe locul bolnav, spunând:

«În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh… Doamne, vindecă-mi neputințele mele sufletești și trupești și mă mântuiește!»

Apoi să faci un mic masaj în orice loc unde te doare. Independent de aceasta, dacă urmează vreo îmbunătățire sau nu, trebuie să o faci de dragul «sfințeniei». În viața mea am cunoscut foarte multe cazuri de vindecări minunate. Acest untdelemn s-a sfințit în Săptămâna Patimilor, miercuri sau joi…”[54].

Ne spune cineva: „pâinea sau vasul cu făină pot în continuare folosi ca sfeșnic pentru lumânări, dar la biserică, unde sunt sfeșnice, lucrul acesta e total inutil!”

Dumnezeu îi spune lui Moise să facă «cu făină aleasă de grâu, nişte azime, turte nedospite, frământate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn» (Exod 29, 2). De asemenea, este de menționat o referinţă la uleiul de măsline amestecat cu făină, regăsită în Vechiul Testament (Levitic 2, 1-4) și (Numeri 15, 4).

Afanasiev supralicita speculativ cu privire la Taina Sfântului Maslu: „Invocând asupra celui bolnav harul care trebuie să-l vindece, Biserica se roagă în Taina Maslului pentru continuarea participării sale la Euharistie. Fără Euharistie toate Tainele rămân nedepline. Scopul lor nu este atins”[55]. Raportarea Maslului la Euharistie este însă artificială!

Cei care și-au însușit ideea lui Afanasiev spun că „în slujba noastră a Maslului lucrurile stau invers: mai întâi se cere vindecarea, menționându-se și legătura cu păcatul, după care se cere iertarea păcatelor, fără să se mai menționeze aproape deloc vindecarea!”

Părintele Sofronie Saharov punea un diagnostic celor care procedează așa: „Acest obicei de a folosi izolat și în afara duhului de nevoință citatele din Sfinții Părinți pentru a susține gândirea noastră căzută și egoistă, este cea mai mare erezie. Scoțându-i pe Sfinții Părinți în afara duhului de nevoință, îi dezbinăm. Și fiecare dezbinare este o schimbare în rău. Toți ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înțeleagă, fără să fie în stare a le tâlcui drept”[56].

„Fraţilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare Meşter şi trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Ca prioritate nu punem problema iertării mai întâi, ci punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci nu luptăm împotriva trupului, ci împotriva patimilor. Chiar dorim foarte mult să-l menţinem, ca să se poată mântui şi el. Nu condamnăm trupul. Îi dăm ce-i trebuie. Însă nu lăsăm necondamnată împătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeşte în fel de fel de păcate. Şi atunci trebuie vindecat. Cu orice chip[57].

Hristos Doctorul sufletelor și al trupurilor „unuia îi vindecă trupul înaintea sufletului; mai întâi i-a întărit slăbiciunea lui, și apoi i-a zis «Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești» (Ioan 5, 14). Cu celălalt nu se petrec lucrurile așa, ci mai întâi îi vindecă sufletul – că îi zice «Îndrăznește, fiule! Iertate îți sunt păcatele tale!» (Matei 9, 3)”[58].

Cineva spune: „Rugăciunea a șaptea din slujba Sfântului Maslu prezintă cronologia evenimentelor exact invers (Matei 16-18, Matei 26, 69-75 și Ioan 21, 15-17)… textul evidențiat ar trebui sau ar putea fi înlăturat?”

Părintele Sofronie ne tâlcuiește căderea Apostolului Petru:

„Dumnezeu l-a părăsit pe Apostolul Petru în vremea ispitei spre a-l pregăti unui şi mai mare Har. Atâta Har a primit apoi de la Dumnezeu, că până şi umbra lui îi tămăduia pe oameni”[59].

„De altfel Părinţii consideră ca un obstacol nu mai puţin primejdios în calea intrării minţii în inimă, gândirea, chiar gândirea teologică. Trebuie să fim atenţi să nu rămânem în teologie sau să nu alunecăm în aceasta în clipa în care vrem să ne rugăm sau în cursul rugăciunii. Gândirea asupra lui Dumnezeu întrerupe relaţia directă cu Dumnezeu sau întâlnirea cu El. Prin gândirea teologică omul se închide în el însuşi. Părinţii vorbesc de rugăciunea făcută dintr-un singur gând (monologistos euche). Acesta nu este un gând propriu-zis, ci este conştiinţa care se află în întregime ocupată de experienţa realităţii însăşi a lui Dumnezeu”[60].

Arhimandritul Cleopa Ilie spune:

„Altele sunt lucrările minţii şi alta este rugăciunea minţii. Aceste cugetări şi raţiuni duhovniceşti sunt bune ca lucrări, dar când ai să te rogi şi să vorbeşti cu Iisus Hristos, «dracii teologi» te asaltează, văzând că te complaci în aceste raţiuni, care nu sunt rugăciune. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: «Când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de draci!»”[61]

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ne arată:

„Mai întâi, este lucru ştiut că bolile la călugări nu au acelaşi mers ca şi la mireni. Mărturisesc despre asta toţi doctorii care au avut de-a face mai multă vreme cu bolnavii mănăstirilor. La călugări boala vine de multe ori fără veste şi fără vreo pricină firească din afară.

De asemenea, şi vindecarea la călugări se face într-un chip deosebit şi anume sunt boli la călugări, care se vindecă în chip minunat, fără leac şi fără operaţii. Dar iarăşi sunt unele boli călugăreşti pe care doctorii nu le pot pricepe şi care nu se pot vindeca cu nicio doctorie. Nu trebuie să ne mirăm de asta şi nici să dăm totdeauna vina pe duhuri necurate. Viaţa călugărească este viaţă mai presus de fire, adică o viaţă trăită mai mult cu duhul; pentru asta se numeşte şi viaţă duhovnicească; cinului călugăresc i se zice şi cin îngeresc. Scopul vieţii călugăreşti este desăvârşirea duhovnicească, sau, după cuvântul Sfinţilor Părinţi ea este omorârea patimilor trupului şi sfinţirea lui. Deci, dacă viaţa călugărului este mai presus de fire, atunci şi bolile lui sunt mai nefireşti şi nu se potrivesc cu ale mirenilor. La călugări mersul bolilor atârnă de starea sufletească. Dar asta nu ne îndreptăţeşte să zicem că numai cei păcătoşi se îmbolnăvesc şi nici să credem că duhul necurat pricinuieşte boala. Afară de asta, între monahi nu se cade a avea frică de molipsire, aşa cum obişnuiesc mirenii. Dumnezeu cunoaşte slăbiciunile noastre cele sufleteşti şi ne trimite boala ca pe un fel de doctorie a sufletului. Şi până când nu se vindecă sufletul, nici boala trupului nu se vindecă. Mai sunt şi cazuri când unii călugări n-au patimi sufleteşti, dar neavând povăţuitor şi nici loc îndemânatic pentru viaţa călugărească, sunt în primejdie a se molipsi de la alţii cu apucături rele. Pentru asta Dumnezeu trimite anumite boli trupeşti ca să nu cadă în patimi sufleteşti”[62].

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Totul e de la Dumnezeu: și bolile și sănătatea. Și de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Așa să-ți primești și tu boala și să dai mulțumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijește de mântuirea ta. Cum anume slujește boala spre mântuire trimisă ție de la Dumnezeu poți să nici nu încerci să afli, fiindcă se prea poate să nici nu reușești. Dumnezeu trimite boala uneori ca o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învățare de minte, ca omul să-și vină în fire, alteori ca să-l izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare și prin aceasta mai mare plată să aibă, iar alteori ca să se curățească de vreo patimă, ca și din multe alte pricini”[63].

„Vine la noi un om bolnav pe moarte, și ce vom face? Ne vom ruga. Începe o luptă în duh. Boala nu este doar un fenomen fiziologic, ci și o încercare duhovniceacă a omului”[64].

„Am observat că, dacă în timpul rugăciunii pentru bolnavi în sufletul meu se petrecea o sfâşiere a durerii inimii, în linişte şi bucurie acest fenomen era întotdeauna semn autentic că rugăciunea a fost ascultată şi persoanei respective i s-a dat tămăduire. Eu nu am căutat niciodată darul de a tămădui bolile trupului. În rugăciunea pentru cei în suferință eu lăsam totul în voia lui Dumnezeu Care știe ce trebuie fiecăruia dintre noi pentru mântuirea lui”[65].

„Credința este – de pildă la cei bolnavi – posibilitatea de a stârni o energie lăuntrică spre a înfrânge boala. Știți că este prea ușor să cedezi bolii și să pierzi tot curajul de a mai lupta cu ea. Dar voi știți de asemenea cazuri de însănătoșire, «când credința ta te-a mântuit» de orice boală, chiar de orbire. Astfel credința este manifestarea lucrătoare a puterii lui Dumnezeu în noi”[66].

„Boala poate fi înfruntată atunci când cineva are pace în suflet”[67].

„Una dintre temele centrale ale Sfântului Maslu este tocmai faptul că vindecarea și iertarea sunt intim legate și nu pot fi separate. Mai mult, vindecarea duhovnicească trebuie înțeleasă în termeni pozitivi și nu poate fi redusă doar la încetarea patimilor și iertarea păcatelor, oricât de importante ar fi aceste două aspecte. Scopul său este în primul rând pozitiv:

„Că tu ești Dumnezeu mare și minunat, Cel ce Care păzeşti legământul Tău şi dai mila Ta celor ce Te iubesc pe Tine; Pentru că n‑ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat şi în untdelemnul sfinţit chipul Crucii. Aşa fă‑ne şi pe noi să fim slujitori ai legii Tale celei noi a Fiului Tău prin untdelemnul acesta, pe care sfinţeşte‑l cu scump Sângele Său, ca dezbrăcându‑ne de poftele cele lumeşti, să murim păcatului şi să viem dreptăţii, îmbrăcându‑ne în Domnul nostru Iisus Hristos, prin ungerea cu sfinţenia ce va fi adusă untdelemnului acesta. Facă‑se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică. Ca şi cei ce se vor unge cu untdelemnul acesta al înnoirii să fie de temut pentru cei potrivnici şi să strălucească în strălucirile sfinţilor Tăi, neavând întinăciune ori prihană; să fie primiţi în odihna Ta cea veşnică şi să ia plata chemării celei de sus” (Prima rugăciune din rânduiala Sfântului Maslu).

Vedem aici enumerate aspectele pozitive ale vindecării duhovnicești, care fac apel la harul pe care l-am primit la Botez. Ungerea bolnavilor, la fel ca Botezul, nu se face numai pentru iertarea păcatelor, ci pentru nașterea din nou, pentru luminare, pentru eliberarea din robie, pentru înfiere. Untdelemnul pe care îl folosim acum amintește de untdelemnul bucuriei cu care am fost unși înainte de Botez, cât și de Mirungerea pe care am primit-o imediat după ce am ieșit din cristelniță. Astfel ne este reamintită sarcina care ne-a fost pusă la Botez: «să dobândească fericirea sfinților». Acum când ne întâlnim cu posibilitatea morții, ne rugăm să dobândim odihna cea veșnică și să primim plata înaltei noastre chemări. Aici, ajungând să-l înfruntăm pe vrăjmaș, ne este reamintită, în termeni destul de limpezi, biruința care ne-a fost făgăduită la Botez. Deliberat și conștient, Biserica ne duce înapoi la punctul de plecare unde fiecare dintre noi «s-a îmbrăcat cu Hristos» (Gal. 3, 27), a primit Sfântul Duh și a devenit părtaș la preoția împărătească. Apropiindu-ne de sfârșitul alergării, ne este amintită ținta spre care trebuie să tindem, care nu este altceva decât biruința ultimă făgăduită de Hristos.

Astfel vindecarea prezentată de această rânduială este mai mult decât iertarea păcatelor și restabilirea sănătății fizice, emoționale și spirituale. Mai degrabă este un eveniment cosmic, în care toate sunt reașezate în perspectiva lor adecvată. Păcatul, boala și moartea sunt biruite, sleite de puteri prin lucrarea lui Hristos și a Sfântului Duh”[68].

Este semnificativă în acest sens relatarea Părintelui Sofronie Saharov:

„Voi toţi, fraţii şi surorile mele, cunoaşteţi pe un anume N. care suferea de paralizie progresivă. Are soţie şi două fiice. Suferea de o boală de nevindecat. A venit la noi şi ne-am rugat asupra lui: el şedea în scaun cu rotile. Iar după rugăciune îi spun: «Noi nu suntem făcători de minuni, suntem oameni simpli, păcătoşi, dar totuşi ne-am rugat lui Dumnezeu chemând milosârdia Lui asupra dumitale». Şi dintr-o dată, cu ochi strălucind de fericire, zice: «Dar eu  L-am trăit pe Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar aceasta îmi este mai important decât orice vindecare». M-a izbit faptul că starea lui exterioară era foarte liniştită. Ce anume a trăit acest om? Era un om de înaltă cultură şi destul de bogat din punct de vedere material pentru a trăi în condiţii de confort… Ca şi covârşitoarea majoritate a oamenilor culţi fusese indiferent faţă de credinţă, de Biserică. Iar soţia lui înclina mai curând împotriva Bisericii. Ceea ce m-a mişcat a fost faptul că nu fusese nimic deosebit, nimic ce l-ar fi putut îmboldi să zică: «Dar eu L-am trăit pe Dumnezeu!»

Dacă, după credinţa noastră, există Mintea cea veșnică şi mai înainte de veci, Care a săvârşit toate, atunci în ce chip va putea omul cunoaşte că acest Făcător a toate s-a atins de el? Dacă există putinţa în om de a recunoaşte atingerea acestui veșnic Duh, înseamnă că în om se află şi putinţa de a cunoaşte nu numai lumea materială sau fiinţarea cosmică ce ne înconjoară, dar chiar şi mai mult… Iar când insuflarea de Dumnezeu începe a se atinge din ce în ce mai des de om, el se schimbă în toate manifestările sale, în aprecieri – în toate. Ca şi omul acesta care a zis: «Dar eu L-am trăit pe Dumnezeu», şi care era sortit morţii; după acea rugăciune s-a îndreptat spre moarte liniştit şi bucuros, şi întreaga sa familie şi-a schimbat viaţa.

Fiecare îşi zideşte viaţa pe viziunea care îi este dată. Există aşa-zisa «experienţă ştiinţifică», «ştiinţa experimentală», dar există «ştiinţă» şi în monahism. În funcţie de experienţa atingerii lui Dumnezeu se schimbă toate înţelegerile. Iar ceea ce înainte atrăgea şi era mare în conştiinţa noastră ca şi nevoie a vieţii, dintr-o dată devine neînsemnat.

Domnul ştie toate, căci El a făcut lumea. El a zis: «învăţaţi de la Mine, că sânt blând şi smerit cu inima». Nici o logică omenească, nici o filosofie sau ştiinţă nu ne pot dovedi că există Dumnezeu, sau că nu există; nici să dezlege problema dacă omul trăieşte cu adevărat după ce şi-a părăsit trupul mort, sau nu.

Un om care niciodată nu a simţit pe Dumnezeu poate deţine mari cunoştinţe în domeniul ştiinţei pământeşti. Iar când vede un credincios zice: «E nebun». Şi omul credincios care a trăit pe Dumnezeu caută asupra necredinciosului cu adâncă compătimire: «El nu cunoaşte ce este mai important!» Sfântul Simeon Noul Teolog scrie despre experienţa lui Dumnezeu, după care toate se schimbă radical. Şi nici nu poţi explica cum, dar viaţa s-a schimbat. Iar logica obişnuită, aristotelică, de acum este părăsită, căci oamenii trec în tărâmul altor dimensiuni.

Dar unde este El, Dumnezeu? Cum este El? Iată deosebita binecuvântare pentru noi că El S-a arătat printre noi şi a trăit cu noi. Şi El este temeiul tuturor dezlegărilor pentru noi. Dezlegarea întrebării dacă este Dumnezeu sau nu, şi în ce fel este Dumnezeu – este Hristos. Iar noi ne numim creştini pentru că urmăm Lui. Religia noastră nicidecum nu este rezultatul filosofiei noastre, sau concluzia raţiunii noastre. Nu! Este arătarea lui Dumnezeu omului, precum în cazul bolnavului care a zis: «Dar eu L-am trăit pe Dumnezeu, iar aceasta îmi este mai important decât orice vindecare». De ce mai important? Pentru că în boala sa el trăia o cumplită stare a treptatei pierderi a tuturor facultăţilor sale: îşi pierdea memoria, vederea, putinţa de a se mişca, ş.a.m.d. Toate îi erau luate, în toate era mărginit, şi nu mai putea trăi de sine, alţii trebuind să-l îngrijească.

Dar iată că dintr-o dată a simţit că de acum nu va mai putea muri, iar aceasta era lucrarea rugăciunii.

Cu cei bolnavi rugăciunea este mai lucrătoare, nu fiindcă suferă de o psihologie bolnăvicioasă, ci fiindcă înaintea lor se înfăţişează acut problema: «Iată acum va trebui să mori!», asemănătoare celei pe care a înfăţişat-o Puşkin: «Dar zadarnic, dar nemernic, viaţă de ce mi te-ai dat?/ Şi cum dar, dintr-un sfat tainic, caznei tu te-ai judecat…» Poetul s-a uimit: Cum poate muri ceea ce el trăise în clipele însuflării? «Şi cum dar, dintr-un sfat tainic, caznei tu te-ai judecat…» – Iată prima îndoială faţă de faptul că omul moare.

Şi aşa ne clădim întreaga noastră viaţă. Trăim punând la temelia viziunii noastre Descoperirea lui Dumnezeu ce ni s-a dat prin Biblie. Când începem a înţelege ceva despre duhul nostru nemuritor, cum trăieşte el veșnicia, atunci altfel vom pricepe cuvintele Sfintei Scripturi: «în ziua când vei mânca din acest rod, cu moarte vei muri». În Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare se spune că întru paza poruncii i se dăduse lui Adam făgăduinţa vieţii veșnice. Adam însă a săvârşit o nelegiuire împotriva dragostei lui Dumnezeu… Şi în ce consta nelegiuirea? În faptul că Adam L-a pus pe Dumnezeu pe al doilea plan. Şi ceea ce Dumnezeu îl sfătuise să nu facă – el a făcut. Şi a fost mulţumit de faptul că «rodul era minunat la vedere şi gustos». Iar după cădere toţi urmaşii lui Adam purtau de-acum nu cele dintru început, precum fusese zidit Adam, ci trăiau cu această otravă a nelegiuirii împotriva Tatălui. Astfel noi toţi cu moarte murim, ca urmaşi ai lui Adam, căci rădăcina omenirii este una. Despre aceasta grăieşte Sfânta Scriptură, unde întreitul Dumnezeu zice: «Să facem om după al Nostru chip, şi după asemănare». Iar acest «chip şi asemănare» moare din lipsa noastră de grijă şi din necredinţă, până când focul credinţei nu se va aprinde în inimă fără vreo judecată logică premergătoare. Şi aşa începem: la început prin credinţă, apoi trăirea se preschimbă în nădejde, atunci când urmările rugăciunii dintr-o dată se vădesc; şi a treia treaptă este când omul trăieşte dragostea, şi de acum nu mai moare. Şi iată biruinţa asupra păcatului”[69].

„Taina ungerii [Maslul] îl identifică , încă o dată pe cel ce suferă cu Hristos, la fel cum o face și ungerea dinaintea Botezului. Aceasta este vindecarea ultimă spre care țintește Taina Sfântului Maslu. Dacă este dăruită vindecarea fizică, și ne rugăm pentru aceasta, atunci o primim cu recunoștință. Însă nu acesta este scopul primar al slujbei: toți cei ce sunt vindecați, în cele din urmă iarăși se vor îmbolnăvi și vor muri, după cum și cei pe care Iisus i-a vindecat sau i-a înviat din morți au murit la un moment dat. Scopul vindecării este restaurarea omenirii căzute, bolnave și muritoare și reașezarea ei în comuniune cu Hristos și cu Biserica, care este deja manifestarea Împărăției pe pământ”[70].

Ne spune cineva: „e discutabil dacă-i putem unge cu același ulei pe maturii sănătoși, doar pentru că se simt păcătoși și ar vrea să prevină o boală care încă nu-i evidentă sau suferă de careva patimi… nu trebuie să denaturăm sensul primar și biblic al Maslului pentru bolnavi!”

„Această minunată Taină a Sfântului Maslu se poate săvârși și pentru cei ușor bolnavi”[71].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ungerea cu untdelemn de la moaștele sfinților (mucenici) este bine venită pentru bolile sufletului și respectiv pentru patima beției. Avem aici indirect rostul ungerii în Taina Sfântului Maslu cu ulei sfințit pentru patimi și boli sufletești:

„Nu numai osemintele mucenicilor, ci și mormintele lor și raclele lor revarsă binecuvântare. Ia ulei sfânt și unge-ți tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, și niciodată nu vei cădea în pierzarea beției. Căci uleiul, prin buna lui mireasmă, îți amintește de luptele mucenicilor… și este bine venit pentru bolile sufletului”[72].

Părintele Sofronie Saharov avea o viziune complexă asupra acestei chestiuni:

„Ne recunoaștem boala – puterea de moarte a păcatului lucrător în noi – și cerem un doctor. Atunci Cel care a spus că «n-a venit să-i cheme pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși», adăugând faptul că «nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi» răspunde într-adevăr chemării noastre. El ne tămăduieşte sufletul de orice boală dându-i energii noi, luminându-l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune – adică pentru Dumnezeu – nici o boală a duhului nu este incurabilă. Din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de tămăduire fundamentală”[73].

„Cum de obicei când sufletul este bolnav, noi nu simțim nicio durere, ci dimpotrivă, dacă trupul este incomodat puțin punem toată grija noastră pentru  a-l scăpa de incomoditatea lui. Dumnezeu pentru aceasta pedepsește și trupul din cauza păcatelor sufletului, pentru a-i da sănătate celei mai bune părți din om prin pedepsirea celei mai puțin mobile”[74].

Cineva ne spune: „dacă-L iubim pe Dumnezeu boala nu ne mai interesează!?”.

Avva Dorotei ne explică:

„Ce înţelege Apostolul când zice: «Voia lui Dumnezeu cea bună şi bine plăcută şi desăvârşită» (Rom. 12, 2)? Toate cele ce se fac, se fac fie prin îngăduinţa lui Dumnezeu, fie prin bunăvoinţa Lui, cum zice proorcul: «Eu sunt Domnul care fac lumină şi zidesc întuneric» (Isaia 45, 7). Şi iarăşi: „Nu este răutate în cetate pe care să nu o fi făcut Domnul” (Amos 3, 6). Răutate numeşte toate supărările sau toate necazurile ce ni se întâmplă spre certarea noas­tră, pentru răutatea noastră. Acestea sunt: foametea, cutremurul, seceta, bolile, războaiele. Acestea nu se întâmplă prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci prin în­găduinţa Lui. Căci Dumnezeu îngăduie să fie aduse asupra noastră, spre folosul nostru. Acestea deci nu voieşte Dumnezeu ca noi să le voim, nici să le cerem. De pildă, este voia lui Dumnezeu, cum am spus, prin îngăduinţă, ca să se dărâme o cetate. Dar nu voieşte ca şi noi, pentru că este voia lui Dumnezeu să o dărâme pe ea, să aruncăm foc şi să o ardem sau să luăm securile şi să o nimicim. Se întâmplă, iarăşi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ca cineva să fie necăjit sau să se îmbolnăvească. Dar nu voieşte ca şi noi, pentru că este voia Lui ca cineva să fie necăjit, să-l necăjim sau să spunem că, o dată ce e voia lui Dumnezeu să fie bolnav, să nu-l miluim pe el. Sau însuşi cel cu ispita să nu zică în inima sa: «De vreme ce Dumnezeu vrea să pătimesc fie boală, fie scârbă, pentru ce să mă păzesc eu, sau pentru ce să primesc mângâiere?» Dar ce voieşte Dumnezeu să voim noi? Voieşte să voim voia Lui cea «bună» potrivit poruncii: «Să ne iubim unii pe alţii, să avem milă, să facem milostenie şi toate cele asemenea»”[75].

„Întoarcere la sănătatea fizică nu are propriu-zis sens decât în raport cu scopurile ultime ale omului și cu mântuirea întregii sale ființe, care nu e cu putință decât prin biruința asupra păcatului. În această perspectivă, pe tot parcursul slujbei, Biserica cere lui Dumnezeu mântuirea bolnavului, deodată cu vindecarea bolilor sale trupești. Din aceste motive, Taina Sfântului Maslu poate fi primită de toți cei care, fiind «bine sănătoși» din punct de vedere fizic, aspiră numai la vindecarea bolilor duhovnicești. Astfel Biserica Rusă săvârșește această Taină pentru toți credincioșii în Săptămâna Mare; în Biserica Greacă slujba se săvârșește în mod curent în familii și în afara oricărui caz de boală fizică, și multe molitvelnice vechi prescriu ungerea tuturor celor care participă la slujbă”[76].

Deci îi putem unge cu ulei sfințit și pe „maturii care sunt sănătoși” fără să avem vreo teamă că vom denatura sensul primar și biblic al Maslului.

„Numai Dumnezeu tămăduieşte sufletul de aceasta sfărâmare păcătoasă, de această fărâmiţare şi boală. De aceea, şi creştinul ortodox în fiecare zi păşeşte drept, se îngrijeşte de ceea ce este drept, se roagă strigând: «Doamne, vindecă sufletul meu că am greşit Ţie, pentru că prin păcat am rupt legăturile mele cu virtutea, m-am îmbolnăvit, a slăbit sufletul meu! Tu numai Tu poţi să îl vindeci, să îl tămăduieşti de păcat şi să îl faci pe de-a-ntregul firesc, să îl faci pe de-a-ntregul şi în chip desăvârşit sfânt». 

Harul Sfintelor Taine tămăduieşte sufletul de păcat, îl tămăduieşte de iubirea de păcat. Acest har se cade să îl creştem, să îl înmulţim de bună voie prin sfintele virtuţi: prin credinţă, rugăciune, post, cumpătare, smerenie, pocăinţă.

Nouă, pentru vindecare, ni se dă medicamentul întreg şi se cere de la noi să îl folosim cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, cu toată puterea noastră, cu toată mintea noastră. Altfel, există frica de a fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu (II Cor. 6, 1).

Harul ne tămăduieşte de păcat dacă noi ne întărim în har prin râvna creştinească şi prin credinţă, prin rugăciune, prin dragoste şi prin celelalte sfinte virtuţi (I Tim. 2, 1).

Prin nevoinţele de bună voie în lupta cu păcatele ne întărim în Domnul şi întru tăria puterii Lui (Efes. 6, 10); şi nu mai există păcat, nu mai există moarte, nu mai există diavol pe care să nu-l putem stăpâni şi birui, întrarmaţi cu armele lui Dumnezeu: sfintele virtuţi (Efes. 6, 11-18). Numai în felul acesta se vindecă tot duhul nostru, tot sufletul şi trupul nostru, şi se restabileşte unitatea existenţei omeneşti, a sufletului nostru omenesc; şi astfel se reîntoarce starea de dinainte de păcat, «întregul» cel dinainte de păcat al fiinţei omeneşti, cea după chipul lui Dumnezeu, după chipul lui Hristos şi după chipul Treimii”[77].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne sugerează că bolile noastre duhovnicești sunt mai ales cele pe care dorește Hristos să le vindece, căci El nu vindecă trupurile decât pentru a trece apoi la vindecarea sufletelor: „«Eu, spune Domnul slăbănogului, am vrut prin vindecarea bolii tale, să vindec și pe cei ce par sănătoși cu trupul, dar bolnavi cu sufletul. Dar pentru că nu vor, du-te acasă și îndreaptă pe cei din casa ta». Iată, prin această minune, Domnul arată că este Creator și al sufletului și al trupului. Vindecă și boala sufletului și boala trupului”[78].

 Cineva ne spune: „Prin «preoții Bisericii» putem înțelege și preoțimea… fără a avea în vedere un anumit număr de preoți. Nu există argumente dogmatice serioase pentru ca Taina Maslului să fie săvârșită de mai mulți preoți?!”

Sfântul Paisie de la Neamț ne spune:

„Să nu se facă Maslu cu un singur preot, așa cum spun și Cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului[79], pe care le-am tradus din cărțile grecești. Din ele se face, cum că nu se cuvine unui singur preot să săvârșească Taina Sfântului Maslu. Într-o oarecare carte slavonească am găsit că la nevoie Taina aceasta poate fi săvârșită și de doi preoți, în cărțile grecești însă despre aceasta nu am aflat. Și pentru aceasta destul este”[80].

Părintele Arsenie Papacioc ne spune:

„Şi pe urmă vă spun un lucru, să ştiţi: vă rog să ţineţi la rânduiala asta: Nu se poate sluji Taina Sfântului Maslu cu un singur preot. Măcar cu doi. Adică să fie la plural, ştii? Taina respectivă se întemeiază pe cuvântul: «să cheme preoţii» (Iacob 5, 14). Nu scrie «să cheme preotul!»”[81].

Părintele Dumitru Stăniloae menționează în Dogmatică că trebuie să fie minim doi preoți slujitori la săvârșirea Tainei Sfântului Maslu:

„Însăși în săvârșirea acestei Taine de către mai mulți preoți (de șapte sau măcar de doi) se manifestă voința Bisericii…”[82].

„Începând din secolul al IV-lea, când scrierile Sfinţilor Părinţi s-au înmulţit, cuprinzând toată doctrina credinţei creştine, întâlnim un şir neîntrerupt de mărturii şi despre Sfântul Maslu, ca lucrare sfântă, duhovnicească-harică, sau Taină bisericească.

Astfel, mai întâi de toate, merită atenţie rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare (o confirmă ediţiile veneţiene care menţionează numele Sfântului Vasile – vezi Evchologhian Goar, ediția 1647, p. 440) pentru suferinzi, care pe urmă a intrat şi în ritualul Sfântului Maslu (rugăciunea a şasea). Iar aceasta, bineînţeles, mărturiseşte de-a dreptul atât despre existenţa Tainei Sfântului Maslu în practica bisericească din secolul IV, cât şi despre credinţa generală a Bisericii în această Sfântă lucrare, ca Taină, menită a comunica celor bolnavi harul lui Dumnezeu pentru vindecarea bolilor trupeşti şi pentru iertarea tuturor păcatelor lor. Acelaşi sens şi aceeaşi însemnătate o are şi rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur (vezi Evchologhian Goar, ediția 1647, p. 440), introdusă de asemenea în ritualul Sfântului Maslu (rugăciunea a cincea). Afară de aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând harul preoţilor, ca părinţi duhovniceşti, pe care nu-l au părinţii trupeşti, zice: «Aceştia (adică părinţii trupeşti) nu-şi pot apăra pe copiii lor nici de moartea trupească, nici măcar nu sunt în stare întotdeauna a înlătura boala, ce cuprinde trupul lor; ceilalţi, din contră, foarte adesea au mântuit sufletele bolnave, care trebuiau să piară sau supunându-le la o scurtă epitimie şi ferindu-le de cădere chiar de la început, prin învăţătură şi educaţie, dar şi prin rugăciuni; fiindcă ei au puterea de a ierta păcatele nu numai când ne renasc pe noi prin Botez, ci şi pe urmă, precum este scris: Este cineva bolnav între voi. Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l pe dânsul cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi-l va ridica pe dânsul Domnul. Şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui (Iacov 5, 14, 15)»[83]. Dacă aici induce ideea că preoţii, prin puterea rugăciunilor lor, pot salva pe cei ce pier nu numai de bolile grave trupeşti, ci şi de cele sufleteşti, precum a zis Sfântul Apostol Iacov, în schimb confirmă, că în Sfântul Maslu se iartă de către preoţi păcatele făcând o analogie cu Sfântul Botez, şi prin urmare, Sfântul Maslu, după lucrarea sa, are puterea harică a unei Taine, ca şi Botezul.

Cât priveşte faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur  n-a identificat iertarea păcatelor din Sfântul Maslu cu aceea pe care o primim în Taina Pocăinţei, aceasta se vede atât din argumentarea lui, citată ceva mai înainte, despre Taina Pocăinţei şi puterea preotului de a lega şi a dezlega, cât şi din alte asemenea locuri paralele, unde, iertarea păcatelor, comunicată prin Taina Pocăinţei, nicidecum nu o echivalează cu aceea, la care se referă când face vorbire de Sfântul Maslu”[84].

Cineva ne propune „Maslu penitențial”. De fapt   s-ar măslui penitența, pocăința, dacă s-ar face așa ceva! „Întotdeauna când apare o inovație în Biserică, asta va însemna în mod imediat că cel care o introduce nu doar că nu are o concepție adecvată despre dogmă, ci de asemenea, că nu se află într-o stare duhovnicească adevărată”[85].

Părintele Sofronie Saharov conchide:

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică, va schimonisi viziunea noastră dogmatică”[86].

„Nu trebuie să uite că râvna de înnoire prin întoarcere la starea primară a Bisericii a fost de fapt şi mobilul râvnei celei dintâi a întregului protestantism, din care s-a născut toată puzderia de secte şi erezii de care suferă, mai ales, apusul.

Să ne ferim, deci, de întoarceri, să nu ne erijăm în autoritate teologică mai presus de Biserică, care şi-a statornicit adevărurile prin lupte lungi şi grele, prin suferinţe şi sânge de-a lungul veacurilor, până să ajungă la forma lor cea mai clară de exprimare şi de trăire aşa cum le avem astăzi. Adevărurile în Biserică îşi au viaţa lor. Ele nu s-au prezentat deodată într-o formă definitivă, ci s-au încercat în focul disputelor, al luptelor cu ereziile, s-au încercat şi după măsura sobornicescului acord şi numai după aceea au rămas definitive şi numai aşa le însuşeşte azi Biserica.

Duhul Sfânt a lucrat această alegere şi definitivare, prin Sfintele Sinoade şi nu putem arunca această lucrare de veacuri de Sfântă Predanie a Duhului Sfânt, fără pedeapsă şi fără intrarea în primejdia ereziarhă, care sărăceşte dumnezeiescul adevăr. În ceea ce priveşte mărturisirea colectivă, trebuie să spunem că ea exista din primele veacuri, dar în practica de azi nu are rădăcină şi fundamentare istorică în tradiţia primelor veacuri creştine, aşa cum se pretinde. Într-adevăr, toate mărturisirile istorice ne înfăţişează pe lângă mărturisirea individuală, personală, şi o mărturisire individuală publică, săvârşită în anumite condiţii, de cele mai multe ori cu caracter de canon, sub îndrumarea duhovnicului, pentru ispăşirea unor păcate mărturisite mai înainte în taină duhovnicului. Dar şi acest fel de mărturisire şi canonisire se opresc cu timpul de Sfinţii Părinţi, printre alţii, de Sfântul Nectarie al Constantinopolului în sec. al IV-lea.

Şi trebuie observat în legătură cu aceasta, că mărturisirea publică nu avea de a face deloc cu Taina Mărturisirii, pentru că ea nu implica iertarea, legarea sau dezlegarea de către comunitate, aceasta rămânând dreptul şi datoria ierarhiei[87].

Şi până azi spovedania publică a rămas abolită. Nu înţelegem deci, cum ne-am putea excepta de la această rânduială!

În Biserică a rămas obligatorie spovedania personală, individuală. Între duhovnic şi penitent este un raport de filiaţie, de naştere din nou. Cum   s-ar putea realiza acest raport de filiaţie, această naştere din nou, când penitentul e pierdut în mulţime, când nu mai e persoană, ci masă anonimă şi impersonală? Poate o masă anonimă, impersonală, să se simtă în faţa duhovnicului ca în faţa lui Dumnezeu? Duhovnicul poate să se considere lucrător al Tainei când terenul este anonim? Şi cum poate el să fie martor penitentului înaintea lui Hristos, când el nu-i aude păcatele, când penitentul le spune în gând, sau chiar cu voce, dar în vânt şi nu duhovnicului? De ce a fost necesară oare sfătuirea: „Iată, fiule…” în slujba spovedaniei, dacă aceasta trebuie să fie colectivă? Şi pentru ce în dezlegare se spune: „te iert” şi nu „vă iertăm”? Şi cum se poate să stabileşti gradul de gravitate al păcatului şi circumstanţele lui pentru canonisire, când mărturisirea e colectivă şi când duhovnicul nu o aude, nu o deosebeşte şi când dezleagă mai mult după o bănuită mărturisire, nivelând pe toţi ascultătorii molitfei, sub regimul aceleiaşi dezlegări, necondiţionate de nimic? Cum se împacă conştiinţele printr-o astfel de mărturisire şi cum se vindecă păcatul? Se poate oare face, cu folos, un pogorământ obştesc? Biserica ne învaţă că nu. Pogorământul se face de la caz la caz. Tot aşa şi prescrierea canoanelor, a medicamentelor”[88].

„Dar cu siguranţă că, atunci când se dezleagă în masă oamenii, se face un lucru şi mai grav decât anularea epitimiilor altor duhovnici: se anulează fără ca măcar ele să fie cunoscute şi fără ca să se fi încercat măcar să se vadă dacă ele corespund sau nu cu dispoziţia penitentului. Lucrul acesta trădează la cel ce săvârşeşte nu numai închipuirea că e mai bun decât alţi duhovnici, ci socotinţa orgolioasă de a fi un fel de «supraduhovnic suprem», care poate înlătura ceea ce nu poate Biserica întreagă. Căci cum se poate numi mărturisire răspunsul prin «da» şi «nu» pe care-l dă în bloc o mulţime de oameni la înşirarea unei liste de păcate din partea unui preot? Mărturisirea e un act personal, precum şi păcatul e un act personal. Prin ea îşi precizează omul în faţa lui Dumnezeu, prin duhovnic, starea sa personala de păcătoşenie şi atitudinea faţă de ea. Dumnezeu îi vrea pe oameni uniţi în iubire – dar nu contopiţi în masă -, într-o unire care nu-i anulează ca persoane, care nu le anulează răspunderea personală, ci le-o accentuează”[89].

„Canonul 102 Trulan condiţionează mărturisirea validă de „dispoziţia spre întoarcere a celui ce a păcătuit”. Cum se poate constata această dispoziţie, când persoana concretă lipseşte, când ai în faţă o masă de penitenţi care vorbesc toţi deodată? Rânduiala ortodoxă cere mărturisire în faţa preotului, cu glas tare, nu pentru că Dumnezeu nu ştie păcatele, ci din alt motiv. Mărturisindu-le cu gura ta, nu prin scris, nu cu intermediar, te smereşti în faţa duhovnicului, în faţa lui Dumnezeu. Se realizează treapta cea mai înaltă a smereniei, o înfrângere lăuntrică, o demascare a omului vechi, singura condiţie din partea omului, ca să pornească pe drumul cel bun. De aceea, în trecut, s-a făcut mărturisire publică. Pentru smerenie. Nu colectivă. Publică, individuală. Şi dacă scandalul n-ar fi întrecut folosul, Biserica n-ar fi oprit acest fel de mărturisire.

Dacă orice păcat e un orgoliu, o depărtare de Dumnezeu, apoi apropierea de El nu se poate realiza decât prin lepădarea orgoliului, adică prin smerenie. Aceasta este „dispoziţia spre întoarcere” pomenită de canonul 102 Trulan, amintit mai sus. Cât despre formula rostită mecanic de toţi penitenţii: „Toate acestea”, ea nu înseamnă mărturisire, ci o dispoziţie smerită spre mărturisire, pentru că ea nu este nici exactă (că doar nu toţi care rostesc formula au şi săvârşit toate păcatele înşirate în molitfă), nu e nici sfârşitul mărturisirii propriu-zise şi nici măcar începutul. E o pregătire.

Rânduiala Tainei cere ca după această pregătire să urmeze mărturisirea amănunţită câte unul. După mărturisire, judecata şi canonisirea, şi apoi dezlegarea, tot individuală, cu punerea mâinilor pe cap. Spovedania, fără punerea mâinilor, nu este o spovedanie completă. Iată ce se spune în Cartea folositoare de suflet: „Să iei aminte bine, duhovnicule, să pui întotdeauna mâna pe capul celui ce se pocăieşte. Căci dumnezeieştile canoane arată că punerea aceasta a mâinilor, este alcătuitoare a Tainei, precum: Canonul 8 al Soborului I, prin punerea mâinilor a primit pe Novaţieni; canonul 66 al Soborului celui din Cartagina, prin punerea mâinilor a primit pe donatiştii care se întorceau; îndeosebi, canonul 49 al aceluiaşi sobor, prin punerea mâinilor voieşte să se primească păcătoşii ce se pocăiesc. Căci prin punerea mâinilor se dă Duhul Sfânt”[90]. Aşa lămureşte canonul 8 al Sinodului I Ecumenic şi al Sfântului Tarasie, în comentariul său: „Drept aceea, din canonul acesta trebuie a se învăţa Părinţii cei duhovniceşti, să-şi pună mâinile pe capul celor ce se pocăiesc, când le citesc rugăciunea cea iertătoare, precum zice aceasta şi can. 33 Cartagina şi anume: „Că de nevoie este hirotesia aceasta în Taina Pocăinţei” „Şi auzi, zic Apostolii în aşezămintele lor – se scrie în acelaşi comentariu la can. 8 al Sinodului I Ecumenic – primeşte pe cel ce a păcătuit, când se va tângui, şi pune-ţi mâinile pe capul lui. Lasă-l apoi să rămână în turmă. Hirotesia lui se face în locul Botezului. Fiindcă prin punerea mâinilor se dă Duhul Sfânt celor ce cred”[91]. În tâlcuirea canonului 35 al sinodului din Cartagina se spune că se obişnuia ca cei care au păcătuit, când se căiau, mărturisindu-şi păcatele, să vină la Biserică şi arhiereul să îşi pună mâinile pe capul lor, sau cu ştirea arhiereului, preotul[92]. În sfârşit, Sfântul Ciprian, în poveţele sale către preoţi, spune că orice păcătos nu poate fi primit în Biserică decât „după ce şi-a mărturisit păcatele şi a primit de la voi punerea mâinilor”[93].

Iată atâtea mărturii care fac din punerea mâinilor o parte constituitivă a Tainei Pocăinţei”[94].

„În romano-catolicism, în scaunul mărturisirii se dă iertarea de pedepsele eterne pentru păcatele de moarte, iar epitimia ce se dă păcătosului e un echivalent al pedepselor temporale pentru păcate, ce trebuie să le suporte păcătosul pentru a satisface setea de răzbunare a lui Dumnezeu. Epitimia nu înseamnă, deci, un mijloc de tămăduire a firii îmbolnăvite prin păcat, tămăduire ce are nevoie de durată, în cursul căreia firea nu poate lua hrana Împărtăşaniei, destinată celor sănătoşi. În catolicism păcatul nu provoacă nicio boală în fire. Credinciosul cu păcate grave se poate deci împărtăşi din momentul în care primeşte în scaunul mărturisirii iertarea pedepselor eterne, iar cel care nu se ştie cu păcate grave se poate împărtăşi şi fără mărturisire, căci păcatele uşoare nu implică pedepse eterne, care să aibă nevoie de o iertare în scaunul mărturisirii. Firea, în concepţia catolică, neîmbolnăvindu-se prin păcat, nu e în primejdie de moarte pentru ea să primească hrana tare a Euharistiei. Prin aceasta, romano-catolicismul a părăsit tradiţia străveche a creştinismului”[95].

„Insistența cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Pocăinței, tămăduirea de patimile sufletești odată cu tămăduirea trupului, ne dă să înțelegem că mai ales la aceste rădăcini ale păcatelor se referă Taina Sfântului Maslu, căci la această stare de involuție a slăbiciunilor păcătoase ale omului provenită din nesocotirea Tainei Pocăinței și a conclucrării cu harul Botezului se reduce de fapt păcătoșenia”[96].

„Uneori harul lucrează mai mult sau mai puțin direct asupra trupului, vindecându-l, deși chiar și în acest caz, se produce și întărirea sufletească și iertarea păcatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea puterilor sufletești; iar alteori, prin iertarea păcatelor nemărturisite [cele care au rămas ascunse conștiinței şi n-au putut fi iertate în Taina Pocăinţei pe baza mărturisirii], întrucât aceasta întărește sufletul și, prin suflet, și trupul”[97].


Tot păcatul fără pocăinţă este «păcat de moarte» – numai cine nu știe de această viaţă nouă în Hristos minimalizează Taina Pocăinței

 

 

„Într-o pocăinţă stăruitoare de fiecare clipă se arată rodul împlinit al harului primit în Botez, răspunsul nostru la acest dar. Pocăinţa e o adevărată harismă, ce creşte din har prin conlucrarea noastră cu el. Pocăinţa e rodul perpetuat şi continuu adâncit al harului Botezului. Biserica ţine şi din acest motiv la Taina Pocăinţei, ca la una ce ne dă harul creşterii continue în Hristos, ca un ajutor mereu nou în acest urcuş, şi ne conduce pe drumul desăvârşirii. Protestantismul, neştiind de această viaţă nouă în Hristos, e firesc să fi respins această Taină a Pocăinței. Fără lucrarea omului din puterea primită în Taine, acestea încep să fie socotite ca un fel de mijloace magice, care dau omului dreptul să intre în împărăţia cerurilor prin simplul fapt că s-au săvârşit asupra lui ca asupra unui obiect, fără ca el să fi folosit puterea lor prin efortul său de transformare şi de desăvârşire. Ele sunt socotite ca mântuitoare fără ca omul să se transforme real, cu ajutorul lor, după chipul lui Hristos.

Lucrarea omului de după Botez constă deci şi într-un fel de asimilare, într-o imprimare a curăţirii lui Hristos în fiinţa proprie, în aşa fel ca ea să nu mai poată fi depărtată din fiinţa lui. Dumnezeu ne cere nouă numai cât putem. Dar noi nu dăm nici cât putem, datorită moleşelii noastre, pricinuită de voia noastră. De fapt nu vrem să dăm cât putem. Chiar dacă aş da cât pot, aceasta ar fi şi ea cu mult sub ceea ce e necesar pentru curăţirea mea de păcate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlineşte nu numai ce nu pot de fapt să dau, ci şi ceea ce lipseşte din ceea ce pot să dau. Se cere numai să crezi în dărnicia Lui. Aceasta este îndrăzneala credinţei. Şi Dumnezeu va da, datorită credinţei, nu numai pe măsura credinţei noastre, ci cât ne e de nevoie. Se spune că omul dă înclinarea spre bine, iar Dumnezeu dă puterea împlinirii lui. Dar şi înclinarea de fapt a omului e produsă de Dumnezeu. Însă nu fără contribuţia omului. Căci libertatea omului ar putea înclina şi spre rău, cu tot ajutorul lui Dumnezeu. Se exprimă aici taina unirii voii noastre cu voia lui Dumnezeu. Lucrînd El în noi ca Persoană liberă şi iubitoare nu înăbuşe voia noastră, ci se aşează pe linia ei, deci o ajută şi pe ea să se împlinească. Numai forţele impersonale, sau numai cel ce vrea să te domine, îţi stinghereşte voinţa. Cel ce te iubeşte îţi promovează libertatea, te încurajează, te ajută să lucrezi tu însuţi. Căci se bucură să-i răspunzi cu iubirea ta liberă, lucrând cu voia ta cele bune, care corespund şi voii lui. Iar binele este iubirea întreolaltă sau este produsul ei. Iar puterea cu care se face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci şi a omului. Chiar în puterea omului e şi puterea lui Dumnezeu şi în folosirea puterii lui Dumnezeu e şi efortul omului. Binele făcut prin om e produsul omului întipărit de Dumnezeu, sau al omului îndumnezeit şi al lui Dumnezeu coborît la nivelul omului, umanizat, trăind efortul omului. Puterea lui Dumnezeu se slăveşte de efortul omului, puterea omului se slăveşte prin întărirea ei prin puterea lui Dumnezeu. Numai luptând din toată puterea, e prezent şi Dumnezeu în tine, luptând cu puterea Lui împreunată cu puterea ta. Dacă lupt moleşit, Dumnezeu nu luptă cu tărie în mine. În tăria luptei mele e prezentă tăria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fiu tare, dar nu sunt tare dacă nu simt puterea mea încordându-se” şi „De abia prin pocăinţă ne însuşim activ şi adânc lucrarea harului, devenim conştienţi, într-o simţire dureroasă, de păcătoşenia noastră, pe care Dumnezeu ne-a iertat-o şi ne-o iartă continuu, simţim trebuinţa milei Lui faţă de noi şi venirea ei la noi”[98].

Părintele Dumitru Stăniloae ne explică:

„După epicleză se spune: «pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor… » Din punerea în legătură cu trezirea sufletului, se vede că nu e vorba de păcate determinate. Căci pentru acestea trebuie obținută în prealabil iertarea păcatelor prin spovedanie. Căci e vorba de unele greșeli și gânduri fugitive care scapă putinței noastre de sesizare și de exprimare exactă și de reținere în minte în mod distinct, sau de gânduri care ne-ar putea aduce judecata sau osânda. E vorba de voința de-a urca mereu mai sus de la starea în care ne aflăm, care nu ne mulțumește niciodată”[99].

„Pentru credincios este important să nu lase nici un loc în sufletul lui iubirii de păcat, căci doar aşa va putea ocoli păcatele mai mari. Iar dacă alunecă în păcate mai mari, va ajunge să cadă în păcate inconştiente şi involuntare”[100].

Deci și păcatele mai puţin grave trebuie să le spovedim, chiar dacă unii spun că nu sunt „opritoare” de la Sfintele Taine, adică nu sunt păcate de moarte zic ei. Trebuie conştientizat că: „tot păcatul fără pocăinţă este «păcat de moarte»[101]. Un exemplu în această privinţă ne dă Sfântul Paisie Aghioritul: „Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: «Nisip, fiul meu, nisip!» Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte”[102].

„Un singur gând rău poate provoca o noapte de insomnie, deoarece gândurile rele îl hărțuiesc pe om îi tulbură sistemul nervos, provocându-i grave afecțiuni nevrotice”[103].

Părintele Sofronie Saharov spunea: „Cuvintele lui Hristos: «Veți avea odihnă sufletelor voastre», Sfântul Siluan le înțelegea într-un fel propriu: «Câtă vreme este în noi smerenia lui Hristos, lucrarea patimilor în noi încetează și vrăjmașii nu mai pot a se apropia de noi, iar sufletul află odihna. Dar când patimile lucrează în noi, când gândurile rele clatină inima și ne vântură mintea, sufletul nu are tihnă. Iar starea aceasta este semnul limpede că încă nu ne-am smerit». Câtă vreme mândria îşi păstrează rădăcini puternice în om, acesta rămâne expus asalturilor unei deznădejdi deosebit de strivitoare, de iad, şi care falsifică toate concepţiile sale despre Dumnezeu şi despre căile Proniei Lui. Sufletul mândru, cufundat în chinurile şi întunericul iadului, ajunge să vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor lui socotindu-L nemăsurat de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el vede toate lucrurile prin prisma deformatoare a propriei sale stări de suferinţă bolnăvicioasă şi începe să urască chiar şi propria sa viaţă şi, în general, tot ce există pe lume. Rămânând în afara Luminii dumnezeieşti, el ajunge în deznădejdea lui să socotească însăşi existenţa lui Dumnezeu drept o absurditate. Astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu şi ura sa pentru tot ce există sporesc tot mai mult. Oamenii credinţei scapă din această deznădejde şi această ură, fiindcă prin credinţă omul se mântuieşte; prin credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, prin credinţa în cuvântul Său, prin credinţa în mărturia Părinţilor Bisericii. Se poate ca majoritatea credincioşilor creştini să nu fi trăit în viaţa lor învierea, ci numai să creadă în ea, şi această credinţă să-i ocrotească. Sfântul Siluan vorbea adeseori despre această credinţă citând cuvintele Domnului: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut» (Ioan 20, 29). Oamenii nu mai pot să creadă în Înviere. Atunci ei se îndoiesc de ei, de supravieţuirea lor, de această luptă inutilă. Esența deznădejdii este necredința în Înviere! Respingând credința în Înviere, omul se osândește astfel morții. Iar această osândire este adevărata fire a deznădejdii! Diavolul nu lucrează în acelaşi chip cu cei care-i cedează şi cu cei care i se împotrivesc. Una este suferinţa deznădejdii ce vine din mândrie; şi alta este cea a unui suflet puternic atunci când Dumnezeu îi îngăduie lui Satan să-l războiască. Această ultimă formă de ispitire e extrem de anevoioasă şi grea, şi nu e decât arareori îngăduită”[104].

„Toate păcatele noastre le încredinţăm lui Dumnezeu. Dacă le mărturisim, cerând iertare pentru ele, nu le mai reţine în amintirea Lui. Dar multe nu le mai ţinem minte şi nu mai cerem să le scoată din amintirea Lui. Sfântul Varsanufie cel Mare însă spune că şi pe acestea le scoate Dumnezeu din amintirea Lui, dacă-I cerem o iertare generală, fără să mai fim în stare să cerem iertarea lor specificată, întrucât le-am uitat. Dumnezeu şi le aminteşte însă, nu pentru ca să le păstreze în amintirea Sa neiertate, ci pentru ca să le ierte în mod specificat. Căci ceea ce nu e iertat în mod specificat nu aduce din partea lui Dumnezeu o vindecare a urmei lăsate în om de orice greşeală. Iertarea lui Dumnezeu nu e o absolvire juridică, ci o vindecare. Dumnezeu le are în Sine numai pentru că priveşte cu milă la urmele lăsate în noi de păcatele noastre, se înţelege de cele de care nu ne aducem aminte ca să le mărturisim, de cele care rămân în noi ca nişte răni care supurează. Dar aceea ne vindecă de ele chiar şi numai dacă strigăm către El ca să ne vindece în totalitate de urmele lăsate în noi de toate păcatele. Dar vindecarea se face prin mila lui Dumnezeu care se revarsă în noi ca o miere, pentru că şi noi, prin strigarea noastră către El, arătăm că nu mai suferim starea de împietrire egoistă a noastră, ci apelăm cu omenescul nostru dornic de ajutor la El.

Mai trebuie menţionat că vindecarea aceasta are loc cu deosebire prin preot, pentru că prin responsabilitatea lui mereu actuală faţă de păstoriţi, întreţinută de conştiinţa trimiterii lui de către Dumnezeu, conştiinţă întreţinută de har, poate să se comunice omului prin iertarea înţelegătoare ce i-o dă unită cu vindecarea, pentru că şi credinciosul trezit prin responsabilitatea preotului la responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu, îşi trezeşte prin mărturisire omenescul său dornic de a se elibera de învârtoşarea şi nepăsarea stării sale păcătoase”[105].

Toată viaţa noastră pământească, de la naştere până la ultima suspinare, va apărea în încheierea sa de pe urmă ca un singur act fără de întindere. Cuprinsul şi calitatea ei va fi cu putinţă a le vedea într-o singură clipită. Închipuiţi-vă un vas din cristalul cel mai curat, plin cu apă; dintr-o singură privire se poate spune dacă apa este curată sau nu, şi în ce măsură. Aşa va fi cu noi după trecerea în cealaltă lume. Fiecare mişcare a inimii sau a gândului, chiar de o clipită, lasă o oarecare urmă în suma totală a vieţii noastre. Să presupunem că în în­tregul soroc al fiinţării mele pământeşti doar o singură dată prin inima mea a străpuns un gând rău, să zicem omorul (cf. Matei 15, 19). Şi acest singur gând rămâne ca o pată întunecată pe trupul vieţii mele, dacă nu va fi lepădat prin pocăinţa osândirii de sine. Nimic nu este cu putinţă a ascunde: «Nimic nu este acoperit care să nu se descopere, şi ascuns care să nu se cunoască» (Luca 12, 2-3). Noi adesea ne împăciuim cu gândul că nimenea nu ne-a văzut sau că nimenea nu ştie ceea ce gândim şi facem. Dar când suntem plini de grija pregătirii pentru veşnice, atunci totul se schimbă şi noi năzuim a ne slobozi de tot întunericul din lăuntrul nostru.

Prin sinceră căinţă, cu hotărâtă osândire de sine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, omul lăuntric se curăţă, iar apa din vas, trecută prin filtrul cel duhovnicesc al pocăinţei, îşi recapătă curăţia. De aici, când mă mărturisesc, mă învinuiesc atunci de tot răul, pentru că nu aflu în întreaga lume vreun păcat pe care să nu-l fi săvârşit, măcar printr-o atingere de o clipă a minţii, însăşi putinţa unei astfel de mişcări a duhului meu vădeşte starea mea păcă­toasă. Şi cine poate fi absolut sigur de a fi în afara puterii gândurilor pătimaşe care îl cercetează? Şi unde este garanţia că acea clipă în care mă atinge gândul rău nu se va preschimba în veşnicie? Câtă vreme trăim este încă cu putinţă a ne îndrepta; dar ce va fi cu noi, după ieşirea noastră de aici, încă nu ştim. În planul material, o masă care a primit un impuls destul de puternic, teoretic poate, ieşind din sfera gravitaţiei pământului, veșnic să zboare cu viteză mare în nesfârşitele întinderi cosmice; nu va fi oare aşijderea şi cu sufletul? Atras de dragostea către Dumnezeu, părăsind trupul, sufletul se va duce către Dumnezeu; sau dimpotrivă: respingând pe Dumnezeu, el se va mişca în «întunericul cel mai dinafară», către nesfârşitele sfâşieri potrivnice stării dragostei. Aşadar, în măsura putinţei de a ne vedea pe noi înşine, trebuie curat să ne mărturisim păcatele, pentru a nu le purta cu sine după moarte”[106].

Ne-am micșora intensitatea căinței dacă am înlocui versetul 15 din cuprinsul Psalmului 50: «izbăvește-mă de vărsare de sânge» cu „«izbăvește-mă de osânda sângelui»”[107] așa cum propune cineva!

„Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor le spuneam: «Ați uitat să-mi spuneți un mare păcat al vostru» «Care?»  «Că sunteți ucigaș» «Nu, nu sunt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat»  «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că, printr-o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit pierderi, nu v-ați bucurat?» «Firește, căci ei au început războiul, ei sunt vinovați și bine că i-au bătut.» «Deci vezi dragul, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceast înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință»[108].

Spovedania nu o excludem dar nici o impunem (nu o socotim condiție sine qua non) pentru a primi Taina Sfântului Maslu. Sfântul Ioan Gură de Aur observă această nuanță la Hristos atunci când îl vindecă pe slăbănogul din Vitezda: „slăbănogul de la Vitezda nu avea o părere cu adevărat mare despre Hristos; de aceea a făcut mai întâi o faptă mică, văzută arătată, i-a vindecat mai întâi trupul”[109].

Sunt bolnavi care au circumstanțe atenuante, fapt pentru care nu li se poate impune spovedania înainte de Sfântul Maslu, așa cum nici Hristos nu i-a impus-o slăbănogului de la Vitezda:

„Pentru că nu din pricina trândăviei lui, nici din pricina nepăsării lui sufletești nu arătase credință, ci din pricină că nu-L cunoștea pe Hristos. De asta a și dobândit iertare”[110].

Cei care-L cunosc pe Hristos se spovedesc[111] din proprie inițiativă fără să li se impună iar ceilalți dacă sunt siliți nu se spovedesc cum trebuie și de cele mai multe ori o fac mecanic:

„Problema cea mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu-n fel de a se înşela singuri. Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei, respectiv a spovedaniei şi nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur că se riscă să nu se spovedească bine, ci cu eventualele lor prejudecăţi. O lămurire intensă trebuie – că e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se furtişag de cele sfinte, păcat împotriva Duhului Sfânt. Toate acestea trebuie cu căldură spuse şi cu mila lui Dumnezeu, Care-i iubeşte, pot fi salvaţi – dezlegaţi.

Un caz atât de înspăimântător s-a petrecut cu un bolnav pe care-l ţineam la mănăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că erau mai mulţi, arătându-i cu timp şi cu blândeţe că Mântuitorul a rânduit iertarea păcatelor prin spovedanie şi el nu vroia cu nici un chip să se mărturisească.

Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea pe ei păcatele lui scrise şi, nespus de speriat a cerut grabnic să se spovedească (acum se făcuse înţelept). Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: «[…] Am făcut […] Am făcut […]» şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un sentiment de milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani”[112].

Sfântul Paisie Aghioritul face o deosebire între spovedania de nevoie, mecanică și spovedania completă însoțită de pocăință lăuntrică:

„Dar și faptul de a merge cineva să-și spună păcatele sale duhovnicului, pentru că se teme ca nu cumva să meargă în iad, nici aceasta nu este pocăință. Pocăință adevărată este ca mai întâi omul să-și simtă greșeala sa, să-l doară, să ceară iertare de la Dumnezeu și apoi să se spovedească. De aceea recomand pocăință și mărturisire. Numai spovedanie niciodată nu recomand”[113].

Părintele Sofronie Saharov:

„Nu trebuie să rămână cineva doar la rugăciunea de dezlegare [de la spovedanie], ci va trebui să-şi deschidă inima pentru a înţelege lăuntric faptul că Dumnezeu l-a iertat[114]”.

„Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat iertare pentru ele. Şi ai cerut iertare cu adevărat când nu-ţi mai place să trăieşti în ele şi deci să le săvârşeşti în continuare. Dacă-ţi place să le mai faci, înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa ta, că n-au fost şterse de acolo, pentru că n-ai voit cu putere să ceri să ţi se şteargă cu adevărat. Nu ţi se iartă un păcat de care continui să fii lipit. Omul nu e spălat ca un obiect, ci ca un subiect, care se spală şi el cu apa ce-i curge de sus, care vrea şi el să i se înmoaie inima de mila ce i-o arată Dumnezeu”[115].

„Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi harul vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul Însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul, înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale[116].

Sfântul Isaac Sirul conchide:

„Cel ce iubeşte prilejurile patimilor se supune fără voie patimilor şi se face rob lor. Cel ce-şi urăşte păcatele sale încetează a le face şi cel ce le mărturiseşte dobândeşte iertarea. Dar este cu neputinţă cuiva a părăsi deprinderea păcatului înainte de a dobândi duşmănie faţă de ea, pe lângă mărturisirea greşalelor. Cea dintâi este pricină de smerenie adevărată; cea de a doua este urmată de ruşine şi de străpungerea inimii”[117].

„Părintele Sofronie mi-a spus: «Încurajează-i pe tinerii care vin la tine să spovedească tocmai acele lucruri de care le este ruşine, pentru că acea ruşine se va preface în energie duhovnicească, ce poate birui patimile şi păcatul»[118]”.

Părintele Arsenie Papacioc distinge între spovedanie mecanică, cerebrală și o spovedanie completă, autentică:

„Dar să ştiţi că păcatul trebuie să-l spui cu gustul lui şi cu mustul lui, nu este chiar aşa! Trebuie să-l spui din inimă pentru ca să iasă din inimă. Pentru că dacă îl spui cerebral, la următoarea mărturisire aceleaşi păcate le vei spune – le vei repeta. Mărturisirea asta rămâne valabilă: transcrisă din îndreptar, pusă pe agenda personală de colo-colo – tranziţia asta este o mărturisire raţională, să ştiţi: «Poate am făcut şi asta!?» El nu se căieşte afectiv pentru păcatul pe care l-a făcut.

Mai sunt păcatele lipsirii, faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Cum zice şi Sfântul Apostol Iacov: «Cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are» (Iac 4, 17). Pentru că se creează punţi de intrare a dracului în noi prin aceste lacune[119]

„Mărturisirea păcatelor e, pe de o parte, o biruire a ruşinii pentru ele, pe de alta, o adâncire a sentimentului de ruşine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a ruşinii prin nesimţire, ci prin scârba de păcat şi prin teama de pedeapsa veşnică pentru el. În mărturisire are loc o ruşine culminantă pentru păcat şi bărbăţia care o biruieşte. E bărbăţia ostaşului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai aşa mărturisirea e un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire şi un început de viaţă nouă. Altfel devine un act nesimţit, formal, care nu răscoleşte fiinţa şi nu ajută la înnoirea vieţii”[120].

 

Dacă după Sfânta Împărtășanie ești nepăsător, nu viețuiești întru ea și pentru ea, devii sărac lipit pământului ca și Adam

 

 

„Ce bogăție! Îl primești pe Dumnezeu întreg. Dar, vai! – dacă după Sfânta Împărtașanie ești nepăsător, ești fără de grijă, nu păstrezi această sfințenie întru tine, nu viețuiești întru ea și pentru ea. Și atunci păcatul tău, lenea ta, patima ta te lipsesc de Dumnezeu, și tu devii sărac lipit pământului ca și Adam”[121].

„«Sămânţa lui Dumnezeu» cea dintru început se află în sufletul zidit după chipul lui Dumnezeu, în minte, în voinţa omului; dar sămânţa lui Dumnezeu se seamănă din plin înlăuntrul omului, mai ales prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi cele evanghelice. Sfintele Taine şi sfintele virtuţi sunt de asemenea «sămânţa lui Dumnezeu» înlăuntrul omului, care încolţeşte prin fapte, creşte şi moare. De pildă, Sfânta Împărtăşanie este sămânţa lui Dumnezeu, în ea Se găseşte întreg Dumnezeul-om. Lucrarea omului face să crească această sămânţă în toată fiinţa lui, în toate gândurile lui, în toate trăirile lui şi în firea lui întreagă, să-i străbată întreg sufletul, inima întreagă, mintea întreagă, puterea întreagă şi întreaga lui râvnă, întreaga lui neobosită făptuire evanghelicească. Îngrijindu-se de virtuţile cele evanghelice dinlăuntrul lui, omul face ca «sămânţa» lor să treacă de la încolţire la deplina maturitate – la rodirea virtuţilor. Căci Sfânta Împărtăşanie nu e altceva decât Sfânta Taină în care Dumnezeu, în chip concret şi real Se întrupează în om”[122].

            „Unii credincioși socotesc că împărtășindu-se cu Preacuratele Taine iau o injecție de Dumnezeire și că așa primesc într-un mod oarecare biletul pentru Rai, adică au, cum s-ar zice, Raiul în buzunar (!)”[123].

„Am auzit şi o glumă lipsită de orice cuviinţă creştinească, anume aceea de a se fi numit Sfânta Împărtăşanie Christomicină, punând-o în rândul penicilinei, streptomicinei, etc.”.

Sfântul Iustin Popovici ne descrie importanţa împreună-lucrării (I Corinteni 3, 9): „Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Lucrul acesta se face întotdeauna după o simetrie divino-umană, ca să nu se întâmple una din două: nici omul să nu devină robot, nici Dumnezeu să ajungă de prisos. Într-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Această asceză divino-umană a desăvârşirii omului este o luptă continuă împotriva păcatului, împotriva ispitelor şi a patimilor, împotriva duhurilor celor necurate”[124]. Ştiind că nicio Taină nu este eficace prin ea însăşi şi prin urmare nu putem asimila roada Duhului (Gal 5, 22-23), nici chiar printr-o împărtăşire deasă, dacă suntem deficitari în conlucrarea cu puterea harului primit prin împărtăşire, Sfântul Iustin Popovici a spus: „Sunt împotriva desei împărtăşiri din Sfântul Munte!”[125].

Afirmaţia vine în antiteză cu ideile Sfântului Nicodim Aghioritul exprimate în cartea Despre deasa împărtăşire care „reflectă, deşi indirect, preocupări mai vechi care îşi au neîndoios obârşia în Apusul catolic”[126] şi în care „împărtăşirea euharistică e prezentată aproape ca o entitate de sine, ca un mijloc de sfinţire şi oarecum izolat de aspectul ei de jertfă şi de ansamblul comunitar al Sfintei Liturghii”[127].

Părintele Dumitru Stăniloae ne explică:

„Hristos şi-a vărsat Sângele pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre. Dar nu pentru o satisfacţie juridică [latinii accentuează pe Hristos cel din istorie, noi ortodocşii ne uităm la Cel Înviat] dată onoarei Sale jignite, ci pentru a arăta că viaţa plină de Duhul Sfânt se obţine prin subţierea trupului, prin oboseli şi suferinţe, care sunt un fel vărsare a sângelui, un fel subţiere a lui de tot ce-l împinge la o alipire de cele groase ale lumii… Se uită de obicei, în explicarea Euharistiei, că ne împărtăşim nu simplu cu Sângele Domnului [cel istoric, care era supus încă morţii], ci cu Sângele Lui [spiritualizat, transfigurat, înviat] «vărsat», sau «care se varsă» continuu în noi prin Sfânta Împărtăşanie, spre a da şi sângelui nostru puterea să se verse”[128].

„Avem în acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul rostul postului (euharistic) şi al înfrânărilor înainte de Sfânta Împărtăşanie: «Şi de nu poate gusta sufletul din patimile lui Hristos întru cunoştinţă, nu poate avea părtăşie (comuniune) cu El»[129].

„Din concepţia păcatului şi ca boală, în Răsărit, rezultă duhul ascetic al ortodoxiei, în armonie iarăşi cu Tradiţia unde păcătosul trebuie să se supună la o disciplină de înfrânări pentru a scoate din fire slăbiciunea înclinării spre păcatul ce l-a săvârşit. El trebuie să ducă o acţiune de mortificare a legii păcatului din sine, iar aceasta reprezintă o jertfă de sine. Numai în acest duh de jertfă se poate apropia de Hristos care şi El ni Se împărtăşeşte în starea de jertfă, căci numai într-o stare adecvată cu cea a Domnului primit ne putem uni cu adevărat în duh cu El. Ne unim cu Hristos cel jertfit, în stare de jertfă, adică postind, omorând egoismul prin milostenie etc. pentru ca puterea stării lui de jertfă şi mai mult să întărească în noi duhul de jertfă, de mortificare a pornirilor păcătoase şi de întărire a omului nou, al învierii. În catolicism s-a pierdut conştiinţa că credinciosul se împărtăşeşte de Hristos în stare de jertfă, de aceea diversele teorii ale teologiei catolice au evaporat din învăţătura creştină că Hristos este în Euharistie în stare de jertfă. În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare”[130].

            Din învățătura Sfântului Macarie desprindem ideea că împărtășirea rară favorizează lucrarea diavolului?

„În rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie nu găsim niciunde o cerere către Dumnezeu să ne ajute să ne împărtăşim des sau rar; problema care se pune este să reuşim să ne împărtăşim în chip vrednic. Şi, desigur, dacă învăţăm cum să ne împărtăşim în chip vrednic, atunci Sfânta Împărtăşanie este viaţa noastră, deci de ce să ne lipsim de ea? De ce să nu ne împărtăşim des? Pentru că Sfânta Împărtăşanie este viaţa noastră. Însă dacă ne împărtășim mai rar, pentru că suntem conștienți de nevrednicia noastră și ne smerim, și aceasta este bine-primit înaintea lui Dumnezeu. Deci problema este cum să ne împărtăşim în chip vrednic. În Epistola Sfântului Pavel către Corinteni, el spune că nici celibatul, nici căsătoria nu sunt importante în sine. Importantă este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (Cf. I Cor. 7). Acelaşi principiu se aplică şi aici, în ceea ce priveşte Sfânta Împărtăşanie. Rar sau des, nu are importanţă!”[131].

„De aceea credem că nu e bine să se împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Sfântă Liturghie, fără spovedanie şi fără post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment, atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de gânduri, de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul preacurat al Domnului cerului şi al pământului şi cu preascump Sângele Lui”[132].

„Pe când mă căzneam să aflu greşeala, iată că intră pe fereastră un tânăr care-mi zice:

– Ai greşit; dă-mi-l mie ca să-l îndrept eu!

– Pleacă de aici, i-am spus. N-am să fac asta nici­odată.

– Dar ai să-ţi faci pagubă dacă-l faci greşit, mi-a răs­puns el.

– Nu te îngriji de asta, i-am spus.

– Mi-i milă însă de tine, că te osteneşti degeaba.

– Rău ai venit aici şi tu şi cei care te-au adus.

– Dar tu m-ai silit să vin aici şi eşti al meu.

– Pentru ce spui asta?

– Pentru că te-ai împărtăşit trei duminici la rând cu toate că eşti certat cu vecinul tău.

– Minţi, i-am spus eu.

– Nu mint, pentru că te-ai supărat cu el din pricina lintei. Eu sunt cel care sunt mai mare peste cei care se supără şi poartă în suflet ranchiună, aşa că de acum înainte eşti al meu. La auzul acestor cuvinte, am părăsit chilia, m-am dus la fratele, i-am făcut metanie şi m-am împăcat cu el. Când m-am întors am văzut că a ars conopionul şi rogojina în timp ce mă dusesem să mă împac cu fratele din pricină că dracul urăşte dragostea şi unirea dintre oameni”[133].

„Sfânta Liturghie nu este numai întâlnirea dintre credincioşi la nişte rugăciuni comune, ci întâlnirea lor comună cu Hristos. Ei îşi întăresc prin Sfânta Liturghie atât unirea cu Hristos, cât şi unirea între ei cu Hristos. Nu mă pot uni sufleteşte cu semenul meu, trecând peste motivele care ne despart, decât în Hristos; şi nu mă pot întâlni cu Hristos ca un ins singuratic, închis în egoismul meu, căci inima care nu se deschide altora, nu se poate deschide nici lui Hristos”[134].

Această femeie pomenită de Sfântul Macarie Egipteanul avea într-adevăr, așa cum spune Părintele Zaharia Zaharou, „loc pregătit în ea însăși pentru a odihni harul Tainei”[135], dar din lenevie sau neștiință a ignorat să se împărtășească[136] și a suferit această demonizare, căci probabil ea nu participase nici măcar la Liturghie în acest răstimp de cinci săptămâni!

„Din clipa în care Hristos a desăvârşit Trupul Bisericii în istorie, noi nu ne putem mântui dacă nu devenim mădulare ale acestui Trup. Mântuirea este un lucru foarte concret înlăuntrul acestui Trup – Biserica -, al cărui Cap este Hristos. Există un canon care spune că dacă cineva nu participă la Liturghie trei săptămâni la rând fără un motiv bine întemeiat, acea persoană nu mai este primită la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Nu trebuie să vedem în aceasta numai o pedeapsă, ci mai curând o măsură care ne spune cât timp poate cineva să rămână viu duhovniceşte fără Liturghie”[137].

„Noi știm că nu numai Numele Iisus, dar și toate celelalte Nume, descoperite nou de Sus, sunt legate ontologic de Dumnezeu. Noi știm aceasta din experiența Bisericii. Toate Tainele se săvârșesc în Biserica noastră prin chemarea Numelor Dumnezeiești, și înainte de toate a Sfintei Treimi: al Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Noi nu le considerăm fenomene sonore ale unei puteri magice, ci fiind rostite într-o adevărată mărturisire de credință, într-o stare de frică Dumnezeiască, evlavie și iubire, noi într-adevăr Îl avem pe Dumnezeu dimpreună cu Numele Lui. Multe generații de preoți au păstrat cunoașterea despre puterea Numelui lui Dumnezeu. Și au săvârșit Sfintele Taine cu o adâncă conștiință a prezenței lui Dumnezeu. Lor li s-a descoperit taina slujirii Dumnezeiești Liturghii. Ei nu s-au îndoit niciodată că Sângele și Trupul lui Hristos se găsesc în fața lor într-o realitatea autentică. Uitarea caracterului ontologic al Numelor Dumnezeiești, absența experienței în rugăciune și în săvârșirea Sfintelor Taine, au pustiit viața multora. Pentru ei, rugăciunea și Tainele își pierd realitatea lor veșnică”[138].

„Nu veniţi la Liturghie fără ca mai înainte să vă fi încălzit inimile cu rugăciunea. Înainte de a veni la slujbă, rugaţi-vă cel puţin zece minute. Veniţi pregătiţi să staţi înaintea lui Dumnezeu chemând Numele Său! Cei care aveţi tăria rugaţi-vă o oră, două, însă nu mai puţin de zece minute. Să nu neglijaţi aceasta, altminteri vă veţi usca duhovniceşte!”[139].

„Nu poate exprima mintea omenească măcar în parte valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii (Luca 22, 19; I Cor 11, 24). Domnul Iisus Hristos este de faţă în sfântul altar. Şi dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer de cum este în sfântul altar, la Sfânta Liturghie. „Că Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce sfinţeşti şi Cel ce eşti sfinţit, Hristoase, Dumnezeul nostru!”[140] Iată o Taină nepătrunsă de mintea omului: că Domnul Hristos împrumută preotului chipul, glasul şi mişcarea; că, repet, El este Cel ce săvârşeşte Taina, dând omului, prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia harului Preoţiei, săvârşindu-se astfel marile prefaceri ale pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului (epicleza), ca să-L avem văzut (prin credinţă) permanent cu noi, să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui. „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului şi nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53). Iată deci, folosul cel mai desăvârşit: că având în toată fiinţa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat şi de temut pe tot drumul de mare răspundere al mântuirii tale şi a semenilor tăi. La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, asimilând tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru o viaţă în Hristos şi lupta împotriva puterilor întunericului.

Așadar viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie, care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvântare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tărie nelimitată asupra duhurilor rele. Este atât de necesară şi de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare lumina şi aerul.

Dumnezeu ţine pământul, păzindu-l de focul apocaliptic, mai mult pentru Sfânta Liturghie pe care o săvârşeşte Biserica.[141] Liturghia este cea mai mare lucrare de pe pământ şi are folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu”.

Părticelele care sunt luate de pe sfântul disc şi se dau credincioşilor la solicitarea lor n-au nicio valoare. Anafora este mai importantă decât  aceste părticele (miride). Dacă sunt lăsate pe sfântul disc, se transferă apoi în sfântul potir la momentul potrivit după epicleză. Numai astfel sufletele pomenite intră în comuniune cu Mântuitorul. Preotul care le „deturnează” îi lipseşte de sfinţire pe acei credincioşi cărora li se procură eronat aceste părticele.

„Romano-catolicii, în Liturghia lor, dau importanţă cuvântului lui Hristos «Luaţi, mâncaţi» şi consideră că în clipa aceea se face prefacerea darurilor (epicleza). Dar Hristos ca Om (firea omenească) S-a rugat şi L-a chemat pe Tatăl. De aceea rugăciunea anaforalei este rugăciunea către Tatăl, ca Acesta să trimită Duhul Sfânt să prefacă vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Când ne bazăm doar pe cuvintele acestea ale lui Hristos şi nu ne rugăm Tatălui să-L trimită pe Duhul Sfânt, atunci făptuim păcatul lui Adam, adică autoîndumnezeirea. Apostolii spuneau că Dumnezeu L-a ridicat pe Iisus din morţi, deoarece ei nu despărţeau între lucrarea Fiului şi a Tatălui şi a Duhului Sfânt, de vreme ce lucrarea este comună Dumnezeieştii Treimi”[142].

„Înainte de chemarea Sfântului Duh peste daruri în vederea prefacerii lor, preotul Îl cheamă pe Duhul peste sine şi peste comunitatea bisericească prezentă pentru a se face chemarea Lui peste daruri ascultată. Nu L-am chema, dacă nu ne-ar da puterea să-L chemăm. Nu L-am ruga cum se cuvine, dacă nu ne-ar da Duhul Sfânt puterea să-L rugăm (Rom. 8, 20). Nu am dori să-L avem dacă nu L-am avea de mai înainte. Iar această alternare de dar dat din partea lui Dumnezeu şi de chemare a darului îşi are ca început cererea noastră cu trebuinţa de a-L ruga pentru un dar tot mai mare, până la darul Fiului Său întrupat şi răstignit pentru noi. Şi Persoana Treimii, Care aduce darul Ei în conştiinţa noastră şi ne îndeamnă să-I cerem mereu mai mult, ca Cea care ne curăţeşte de griji şi ne dă elanul spre Dumnezeu, e Duhul Sfînt. Duhul Sfânt e Persoana dumnezeiască Care ne sensibilizează şi ne înflăcărează conştiinţa pentru Dumnezeu, uitând de noi înşine. Iar ca să se vadă că Duhul pe care Îl va chema pentru prefacerea darurilor nu e un Duh fără legătură cu Fiul, preotul Îl roagă întîi pe Fiul să-i înnoiască lui şi credincioşilor pe Duhul dat Apostolilor şi prin ei Bisericii la Cincizecime, la ceasul al nouălea (al treilea cum se socotea în vremea aceea), la ceasul când se întăresc lumina şi căldura soarelui. Momentul acesta al Sfintei Liturghii este o Cincizecime reînnoită în care se recunoaşte că Duhul Sfânt nu va fi dat din nou credincioşilor fără un efort de înnoire prin rugăciune şi din partea lor. Toate cele bune se cer de la Dumnezeu, dar pentru toate se cere şi un efort propriu : „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea (Fapte 2, 15) Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L reînnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Această cerere o repetă preotul de trei ori, căci numărul trei reprezintă infinitatea cererii şi infinitatea darului ca un număr desăvîrşit ce este prin faptul că reprezintă Sfânta Treime, ca fecunditate ce nu anulează unitatea. Între cele trei cereri intercalează stihurile din psalmul 50: «Inimă curată zideşte, întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele» şi «Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine». Nu putem cere pe Duhul fără să cerem şi curăţia. Aceasta se spune de altfel şi în rugăciunea rostită de preot înainte de ieşirea cu darurile, că Hristos e nu numai «adus», ci se şi «aduce» pe Sine, sau se oferă pe Sine Tatălui. Şi cum s-ar aduce pe Sine fără să arate Tatălui dorinţa de a fi primit de El pentru oameni? Comunitatea mulţumeşte Tatălui şi-L binecuvântează pentru că i L-a dat pe Fiul ca Om şi în această calitate ca jertfă adusă Lui pentru ea, jertfă de care, pentru că este adusă Tatălui, se împărtăşeşte ca de o jertfă sfinţită prin aceasta. Dar mulţumirea şi binecuvântarea aceasta i le-a dat Tatălui la Cina cea de Taină întâi Fiul ca Om, şi e firesc ca El să nu uite de ea nici acum, ci aducându-şi-o şi acum în minte, să asocieze la ea şi pe preot şi comunitatea prezentă. De altfel Însuşi Mântuitorul a spus ucenicilor că Se va ruga pentru noi : «Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veci» (Ioan 14, 16). Sfântul Chiril din Alexandria spune direct că «avem rugător la Tatăl pe Iisus Hristos care este ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru ale întregii lumi». De altfel, dacă Duhul Se roagă cu noi cu suspine negrăite, venind pe de altă parte ca un răspuns la rugăciunea noastră (Rom. 8, 11, 15), de ce n-ar lucra şi Fiul pentru noi pe lângă Tatăl? Pe de altă parte în însăşi prezentarea Sa ca jertfă în continuare pentru noi e implicată cererea Lui. Dacă cuvintele ar fi numai ale omului, ele n-ar avea nicio putere. De câte ori nu simţim lipsa de putere şi de capacitate de a exprima tainele vieţii prin cuvintele noastre? Dar în cuvintele rostite de preot, la Sfânta Liturghie, Hristos Însuşi este Cel ce deschide prin ele orizonturile Tainei şi Îşi aduce în ele puterea Sa dumnezeiască. Pe lângă aceea pe drept cuvânt se observă că preotul vorbind la plural în epicleză (ca în aproape toate rugăciunile liturgice) vorbeşte în numele Bisericii, al Trupului tainic al Domnului. De aceea vorbeşte prin el Hristos. Întrucât pe de altă parte Hristos îşi uneşte cererea Sa cu rugăciunea preotului în cererea Duhului din epicleză, şi întrucât atât rugăciunea preotului cât şi cererea lui Hristos unită cu a sa este o «jertfă cuvântătoare» expresia aceasta se poate referi la cererea amândurora”[143]. „Canonul liturgic cere o atenţie deosebit de responsabilă; cel mai înalt fiind momentul epiclezei. Preotul, şi împreună cu el toţi cei prezenţi în biserică, se adresează lui Dumnezeu – Tatăl, să trimită pe Duhul Sfânt. Şi Acesta se coboară şi săvârşeşte ceea ce s-a cerut în rugăciune”[144].

Un exponent al împărtășirii dese dorind să-i „stimuleze” pe credincioși pentru împărtășire deasă le spunea:

„La noi e anapoda! «Ca să nu mă îmbolnăvesc nu mă împărtășeșc». În loc să zic «măi dacă m-am îmbolnăvit hai să văd ce-i de făcut cu viața mea».   S-o luăm și așa… Chiar dacă-i cu nevrednicie, dă Dumnezeu o boală… și tot îți revii căci și dacă nu te împărtășești tot așa rămâi” – Noaptea minții!

„Dar dacă ne împărtăşim des şi nu vedem nicio sporire în viaţa noastră duhovnicească, atunci trebuie să ne oprim şi să ne punem un semn de întrebare: «Unde greşim?» şi poate Dumnezeu ne va lumina”[145].

„Dar ce fel de pedepse nu merităm noi cei care ne apropiem de Sfintele Taine cu atâta nepăsare şi ne pregătim atât de puţin pentru a primi această hrană cerească, iar după ce am primit-o suntem atât de copleşiţi de negrijanie (akedie). Dacă suntem nepăsători după împărtăşirea cu Sfintele Taine, înseamnă că mai înainte de a le primi noi n-am vegheat asupra noastră. De aceea, pot fi văzuţi mulţi cum se întorc imediat după împărtăşire la greşelile lor cele dintâi. (…) nimic nu stârneşte mai mult mânia supremului Judecător decât această nepăsare vinovată ce ne împiedică să primim darul fericitei vindecări”[146].

Acest fapt este ştiut şi de cei care cred şi se cutremură (Iacov 2, 19) aşa cum se observă îndeosebi din dialogul Sfântului Ioan de Bostra cu diavolii: „Dacă aţi păzi cum se cuvine cu ce vă împărtăşiţi (cu Sfintele Taine), nimeni dintre noi n-ar putea să facă rău vreunui creştin[147].

Se pare însă că acest aspect îi scăpa lui Motovilov care nu intuia că există o legătură între spovedanie şi împărtăşirea euharistică, aşa cum ne spune Sfântul Siluan: „Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi îşi face voia proprie, atunci, chiar dacă se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, demonii viază în trupul său şi îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smereşte-te, fii ascultător şi mărturiseşte-te sincer”[148] pentru că ei „se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră[149].

„În acel moment m-am gândit, – scria Motovilov, ucenicul care-l întrebase pe Sfântul Serafim despre scopul vieţii creştine, – cum este cu putinţă ca o creştină, care se împărtăşeşte cu Sfintele Taine să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului şi încă un timp aşa de îndelungat, de treizeci şi mai bine de ani? Şi am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Motovilov a supralicitat eficacitatea Euharistiei până la limita magismului euharistic: «Aş vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu, dacă   m-aş împărtăşi cât se poate de des cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos!»”[150]. Și a suportat consecinţa cauzată de entuziasmul său orgolios, prin faptul că a fost posedat de diavol o perioadă de 30 de ani!

„– Preacuvioase părinte Arsenie, în rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtăşanie, ca şi în cele de după, se vorbeşte de iertarea păcatelor. Dacă şi Sfânta Împărtăşanie iartă păcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

– Sfânta Împărtăşanie nu iartă păcatele. Euharistia desăvârşeşte. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăinţei: „te iert şi te dezleg.” Deci nu se poate să te apropii de Împărtășanie fără să fi făcut o spovedanie mai înainte. Mai întâi mergem la dezlegarea păcatelor, pentru că așa cum citim     într-una din rugăciunile dinaintea împărtășirii, Sfintele Taine pot să fie foc, să te ardă (Rugăciunea a şaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog).

Cu alte cuvinte, este întotdeauna necesară spovedania înainte de Sfânta Împărtăşanie?

            – Este, ca să-ţi ierte păcatele. Este nevoie să te spovedeşti nu doar atunci când te împărtăşeşti, ci ca să te culci mereu cu linişte, spovedit, cu cercetarea conştiinţei, care trebuie să fie împăcată. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau într-adevăr faci o mărturisire curată pentru că este o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat din vedere. Lumea este obişnuită să spovedească nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema mărturisirii și a unor păcate, pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut (Iac 4, 17). Este o dezlegare pe care ţi-o dă duhovnicul când te întreabă: „Eşti pregătit de împărtăşire?[151] N-ai cumva vreo răutate în suflet ascunsă, duşmănie de moment, ranchiună cu cineva? Există cineva care te-a rănit şi pe care nu l-ai iertat, nu că l-ai urî neapărat, dar ai o mică reţinere în inimă faţă de el? Există cineva de la care ar trebui să-ţi ceri iertare? Te saluţi cu toată lumea, dar cu amărăciune şi cu noduri în gât!” Vezi că n-ai iertat din inimă? A iubi pe vrăjmaşi e o poruncă! Dar pe ne-vrăjmaşi? Sau pe cel pe care l-ai dispreţuit în inima ta că s-a îmbrăcat nu ştiu cum sau că nu poartă pălăria după gustul tău? Vedeţi, lasă de dorit relaţia noastră mută, nemanifestată cu celălalt! În loc să-l compătimeşti, îl judeci… Eram la închisoare şi aveam un coleg de detenţie foarte rău. Nu puteai   să-i intri în voie nicicum. Şi am zis în inima mea aşa: „Măi, acesta are şi el o mamă care-l iubeşte. Noi nu-l iubim. O, ce bine că-l iubeşte şi pe el cineva!” Nu trebuie să ne complicăm judecând pe unul şi pe altul… Şi uite te spovedeşti incomplet având în vedere relaţia cu celălalt. Câte ocazii ai avut să-l fericeşti pe aproapele tău, iar tu în schimb l-ai judecat! Şi aceste stări de lucruri trebuie mărturisite că ele se înregistrează toate… Tu cunoaşte-te pe tine. Cu cât te vezi mai profund pe tine cu atât îl vezi pe celălalt mai bine şi te vezi pe tine rău!

            – Sufletul se simte păcătos, e conștient că are păcate, se împotmolește foarte ușor, dar în același timp simte nevoia să se împărtășească des cu Hristos! Ce părere aveți?

– Este o mare primejdie! Cel care se împărtășește primește toată dumnezeirea în el. Ei, cum să te duci așa cu păcatele care la cer sunt toate văzute? Te împărtășești așa doar că a venit vremea? Nu ți se pare că aduci o batjocură Euharistiei?

Dacă mă spovedesc şi mă împărtăşesc într-o Duminică pot să mă împărtăşesc şi următoarea Duminică fără să mă mai spovedesc?

– Nu. Adică poţi să te împărtăşeşti dacă nu greşeşti! Dar aş vrea să-l cunosc şi eu pe acel creştin care într-o săptămână să nu greşească. Fie că a vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Nu cred că ar putea reuşi cineva să fie pregătit fără spovedanie. Ca să te împărtăşeşti în fiecare Duminică e cam des. Câte fapte bune ai fi putut să faci într-o săptămână şi n-ai făcut? Sau răutăţile pe care le-au făcut alţii din cauza noastră!? Ori bunătăţile pe care nu le-au făcut alţii fiind împiedicaţi de noi!? Acestea se numesc păcatele lipsirii sau faptele bune pe care le-ai omis sau te-ai eschivat să le îndeplineşti. Nu prea întâlnesc la cei pe care-i spovedesc să-mi mărturisească: „Puteam să fac cutare lucru, dar m-am eschivat, puteam să împlinesc cutare faptă bună dar am amânat.”

Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută părintele duhovnic, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă. Subliniez: Nu se poate să mergi la împărtăşit fără ca mai întâi să fi primit dezlegarea de păcate. Acesta este şi rostul vămilor văzduhului, care există. Este ultima repriză, când omul este cu desăvârşire cercetat. Se vor avea în vedere păcatele şi faptele bune pe care puteai să le faci, dar nu le-ai făcut. Va fi multă înţelegere. Însă trebuie să ştie lumea că şi diavolii vor fi extrem de activi în a ne acuza. Însă ei nu vor depăşi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însă fără discuţie, vă spun ce i-au zis dracii odată unui suflet care trecea prin vămi: „Mare îndrăzneală are curăţia sufletului și a trupului”[152].

„Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici de a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: «De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi au murit» (I Corinteni 11, 30)”[153].

De altfel facem caz de Sfânta Maria Egipteanca (fără să ne dăm seama că prin metanoia „de dimineaţă până seara a ajuns la măsură dumnezeiască”[154]) că s-a împărtăşit la trei zile după oprirea ei de la viaţa întinată, Euharistia fiind astfel banalizată „din pricina ieftinătăţii”[155] cu care se oferă şi implicit a pierderii cu indolenţă a harului ştiind că poate fi reprimit cu uşurinţă. Cu toate acestea refuzăm exemplul pe care ni-l dă prin truda[156] ei de 47 de ani în sinergia (împreună-lucrarea) cu harul primit din acea singură împărtăşire euharistică în tot acest răstimp, încât umbla[157] pe apele Iordanului!

Deci Sfânta Împărtășanie este și premiu după cum ne încredințează Sfântul Nicolae Cabasila: „în Euharistie, Hristos nu este numai Curăţitor şi nouă ajutător în luptă, ci şi premiu (răsplată), pe care trebuie să-L primească cel ce se luptă”[158]. Nu este vorba aici de vreun merit al celui care se pregătește pentru împărtășirea cu Sfintele Taine ci de intensitatea pocăinței personale care s-ar putea micșora atunci când acceptăm ideea că Sfânta Împărtașanie nu este nicidecum premiu ci doar un medicament – Inochentie de la Balta (sic!): „omul trebuie să păcătuiască, pentru ca să aibă, apoi, de ce să se pocăiască şi pentru ca Dumnezeu să aibă de ce să-l ierte”.

            Ne spune cineva: „ultimile zile ale Postului Mare, prin programul lor liturgic, nu-i oferă preotului prea mult timp pentru spovedanie, dar aceasta n-ar trebui să fie un motiv ca oamenii să nu se împărtășească Joia și în Sâmbăta Mare, dar mai ales la Paști!”

„Este timp de pocăinţă şi pentru catehumeni şi pentru cei botezaţi; unii, pocăindu-se, să aibă parte de sfânta Taină a Botezului, iar ceilalţi, spălându-şi prin mărturisire păcatele săvârşite după Botez, să se apropie cu conştiinţa curată de Sfânta Masă”[159].

„Văd pe mulţi împărtăşindu-se cu Trupul lui Hristos cum s-ar întâmpla, mai mult ca obicei şi ca lege, decât ca impus de cuget. Când va sosi, zice, timpul Sfântului Mare Post, sau când va sosi ziua Arătării Domnului (Epifania) mă voi împărtăşi cu Sfintele Taine, deşi timpul de folos duhovnicesc nu este Epifania, nici postul mare, ci sinceritatea şi curăţenia sufletului. Cu acestea apropie-te, fără acestea însă niciodată”[160].

„Mulţi dintre ascultători, neputând îndura povara spuselor mele, după terminarea slujbei au venit la mine şi mi s-au plâns revoltaţi: Ne-ai îndepărtat, spuneau ei, de Sfânta Masă! Ne alungi de la Sfânta Împărtăşanie! Am fost silit să vă spun asta, ca să vedeţi că nu vă îndepărtez de Sfânta Masă, ci mai mult vă apropii. Nu vă alung, nici nu vă opresc prin mustrările mele, ci mai mult vă atrag. Frica de pedeapsă de care vorbeam stă ca focul pe ceară. După cum focul topeşte ceara, tot aşa şi frica de această pedeapsă, când cade pe conştiinţa noastră, a păcătoşilor, topeşte şi pierde păcatele; când stăruie în conştiinţa noastră, frica aceasta ne face sufletul curat şi strălucitor şi ne dă mai multă îndrăznire; iar îndrăznirea aceasta ne face să avem mai multă râvnă de a ne împărtăşi des cu negrăitele şi înfricoşătoarele Taine. Şi după cum doctorul care dă doctorii amare bolnavilor, care şi-au pierdut pofta de mâncare, elimină cu ele din stomac sucurile rele şi deşteaptă pofta de mâncare, iar prin asta îi face pe bolnavi să se apropie cu mai mult drag de mâncărurile obişnuite, tot aşa şi predicatorul care rosteşte cuvinte amare, curăteşte cu ele sufletul de gânduri rele şi-l scapă de povara grea a păcatelor, iar prin asta linişteşte conştiinţa şi o face să guste cu multă plăcere Trupul Stăpânului. Nu trebuie, dar, să vă necăjiţi de cele ce am spus! Dimpotrivă, să le primiţi şi să le lăudaţi”[161].

„Ca atare, chiar în comunitățile care şi-ar fixa împărtăşirea mai deasă ca regulă specială de viaţă religioasă, nu se poate impune membrilor comunităţii să se împărtăşească absolut toţi la aceleaşi date şi nici absolut toţi care se află prezenţi la Sfânta Liturghie să se apropie neapărat la fiecare dată de Sfintele Taine. Altfel, automatizarea şi mecanizarea împărtăşirii este inevitabilă, deoarece nu este exclus ca unii să vină numai luaţi de curent, iar alţii pentru că nu pot să reziste prejudecăţii mediului”[162].

Iată o realitate pe care o surprinde și Sfântul Ioan de Kronstadt în lucrarea sa pastorală: „Fiii mei duhovnicești, cu toate că se împărtășesc zilnic cu Sfintele Taine de câțiva ani, nu au învățat încă ascultarea, nerăutatea și iubirea care îndelung rabdă, slujind răutăților și neascultării. […] Să-i canonisesc? Să-i îndepărtez pentru o lună sau mai mult de la Sfânta Împărtășanie…”[163].

Dacă împărtăşirea deasă devine atât de precumpănitoare, se obliterează oarecum scopul, substituindu-se mijloacelor şi atunci „actul împărtăşirii nu rămâne astfel numai scopul desăvârşirii – îndumnezeirea după har, ci capătă un caracter oarecum modificat, ajungând el însuşi un exerciţiu ascetic”[164]. De aceea Părintele Profesor Ioan Ică accentuează: „…împărtăşirea deasă singură, fără conştientizarea şi punerea ei în lucrare, nu-şi atinge ţinta. Ea trebuie să fie pregătită cum se cuvine şi pusă apoi în lucrare, altfel Hristos rămâne ascuns în noi, «nesimţit» şi fără eficienţă spirituală, soteriologică…”[165].

             „Deasa împărtășire cere o mai mare nevoință, un efort ascetic mai mare din partea tuturor, și creștinii trebuie să se simtă în stare să poarte măsura acestei nevoințe ascetice”[166].

Totodată Sfântul Paisie Aghioritul ştiind că „ceea ce primim prin Sfânta Împărtăşanie în mod deosebit este Duhul Dumnezeiesc, ca Dumnezeu cel ce întăreşte sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii şi unifică făptura cu Dumnezeu”[167], nu accentuează atât frecvenţa împărtăşirii, cât mai ales pregătirea creştinului spre a putea fi un bun receptacul al Duhului: „N-are atâta importanţă cât de des se împărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul în care se pregăteşte pe sine pentru aceasta, şi cât de mult Îl păstrează înlăuntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfinţească omul aşa, pur şi simplu, atunci toţi preoţii care se împărtăşesc în cursul săptămânii şi în fiecare duminică ar fi deja sfinţi! Contează cum se împărtăşeşte cineva şi câtă osteneală face pentru aceasta. Unul care se împărtăşeşte des nu înseamnă că se va şi sfinţi. Cât timp rămâne harul Duhului Sfânt cu cel care o primeşte? Oare nu-l pierdem de îndată? Pregătirea are un mare rol în păstrarea harului primit prin împărtăşire”[168]. La fel şi Părintele Sofronie remarcă acest ultim scop: „Când duhul nostru este îndreptat în întregime către Dumnezeu, toate întrebările încetează. Nu mai rămâne decât o întrebare: cum să ai pe Duhul înlăuntru şi să-L păstrezi?[169]. Ucenica Părintelui Sofronie, monahia Magdalena scria: „Nu este greșit să participăm la Sfânta Liturghie fără a ne împărtăși de fiecare dată; e cu siguranță mai puțin dăunător decât să o facem fără pregătire (cel puțin de cu seară), fără pocăință, fără a o dori din tot sufletul, fără frică de Dumnezeu, fără a ne face timp după aceea să mulțumim Domnului și fără a avea convingerea că primim un dar de o negrăită sfințenie. Măsura harului primit prin Sfânta Împărtașanie depinde foarte mult de pregătirea noastră, ca și de darul lui Dumnezeu care nu ni se dă în mod «automat». Tradiția Bisericii noastre e aceea, că atât pregătirea, cât și starea lăuntrică sunt mai importante decât frecvența cu care ne împărtășim. Este primejdios din punct de vedere duhovnicesc și o blasfemie să-i forțăm și să-i amăgim pe copii (chiar și pe prunci) să se împărtășească împotriva voii lor”[170].

Un preoțaș care polarizează în jurul său atenția câtorva tineri credincioși, fiind în situația delicată de a fi cumva refuzat de un copil, pe când dorea să-l împărtășească și acel copil opunea rezistență, a afirmat: „Bea măi copile, că-i Coca-Cola – și așa l-am «convins»!” Deci a speculat printr-un spot publicitar ieftin rău de tot și vorba lui Caragiale: „Nu putem, pentru ca să știm… fandacsia e gata!” Într-o situație similară copilul amintindu-și că mama i-a spus că Coca-Cola este „câhh” și-a dus mâna la guriță și a scos afară părticica Sfintelor Taine vrând s-o arunce însă preotul l-a prins de mânuță și a recuperat părticica! Părintele Sofronie accentua: „Mai bine să nu se împărtășească copiii cu Trupul și Sângele lui Hristos, decât să se împărtășească siliți, împotriva voii lor. Țelul nostru nu este doar să împărtășim pruncul cu Sfintele Taine, ci să-l creștem într-o ambianță de rugăciune acasă”[171]. „Mulţi sunt dezamăgiţi că duhovnicul îi opreşte, pentru o perioadă, de la Sfânta Împărtăşanie, în timp ce, în această situaţie, ar trebui să se folosească duhovniceşte de «duhul» Dumnezeieştii Liturghii”[172].

De asemenea Părintele Dumitru Stăniloae scria în acest sens: „există un folos de la Sfânta Liturghie, chiar dacă nu se împărtăşesc… De aceea afirmaţia, provenită din influenţa catolică şi protestantă, că participarea la Sfânta Liturghie este inutilă celor ce nu se împărtăşesc, nu corespunde realităţii”[173].

Se face caz de Canonul 9 Apostolic într-un mod în care desparte canonul de teologie și speculația teologică de viața duhovnicească punându-i pe Sfinții Părinți într-un dezacord artificial – pare să constituie cel mai solid argument pentru împărtăşirea obligatorie la fiecare Liturghie necondiţionată de nimic!

„Părinții care au pus temei monahismului povățuiau ucenicii către desăvârșire prin pravile și forme, neuitând că «Sâmbăta a fost făcută pentru om» (Marcu 2, 27-28). Cele spuse despre Sâmbătă se potrivesc și celorlalte rânduieli, pravile și forme exterioare de organizare asemenea lor, mai ales când acestea se absolutizează în mintea oamenilor”[174].

„Această nedumerire o dezleagă canonul 8 al Sfinţilor Apostoli, care spune clar: «Dacă vreun Episcop sau preot sau diacon sau oricine altcineva din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Liturghie), nu se va împărtăşi, să spună pricina. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare, iar dacă nu o va spune, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut pricinuitor de vătămarea norodului şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid)». Iar în tâlcuirea acestui canon citim aşa: «Dispoziţiile canonului prezent se referă atât la clericii liturghisitori, cât şi la simpli clerici (cei care nu au harul preoţiei), obligându-i pe toţi deopotrivă să se împărtăşească de fiecare dată când asistă la Sfânta Liturghie, şi cu atât mai vârtos când cei în drept participă la slujirea sfintei jertfe. Se îngăduie excepţie de la această rânduială, numai dacă cineva ar avea motive întemeiate (caz de oprire canonică) să nu se împărtăşească şi ar spune şi ar arăta aceste motive, înaintea celor ce săvârşesc Sfânta Liturghie». În subînsemnarea acestui canon se spune aşa: «Din canonul acesta se lămureşte păruta împotrivire ce se naşte între următorul canon 9 apostolic şi hotărârea lui Hrisostom şi celelalte canoane ale Soboarelor şi ale Părinţilor». Că apostolicescul canon 9 rânduieşte să se afurisească toţi creştinii aceia care intră în biserică la Sfânta Liturghie şi aud Sfintele Scripturi, dar nu rămân la rugăciune şi la împărtăşire. Iar Hrisostom zice ca să iasă din biserică şi să nu se roage împreună cu cei credincioşi, cei ce nu sunt pregătiţi a se împărtăşi. Iar Sfintele Canoane ale Soboarelor şi ale Părinţilor, în multe locuri rânduiesc dimpotrivă, adică să stea împreună în vremea Sfintei Liturghii. «Mulţi dintre cei ce se pocăiesc însă, să nu se împărtăşească…» Deci, această părută împotrivire este dezlegată şi învoită de canonul al 8-lea al Sfinţilor Apostoli, ce porunceşte celor ce împreună se roagă cu cei credincioşi şi nu se împărtăşesc, să spună pricina pentru care sunt opriţi a se împărtăşi. Pentru că în chipul acesta şi împreună se roagă până la sfârşit şi nici nu se împărtăşesc, dar nici nu se afurisesc, că poate să se fi întâmplat ceva omenesc, ori apă să fi băut, ori să fi vărsat, ori altceva să fi făcut» (Pidalion, p. 10-11). Aşadar cred că din cuprinsul acestui canon, ca şi din tâlcuirea şi din subînsemnarea lui, este lămurit că pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, acesta îi scotea din biserică pe creştinii aceia care erau pe treapta a treia de pocăinţă şi de canonisire şi care nu puteau sta la rugăciune cu cei credincioşi şi nu scotea pe cei de pe treapta a patra de canonisire, care puteau să rămână în biserică şi să se roage împreună cu cei credincioşi până la sfârşitul Sfintei Liturghii, şi care pentru motive binecuvântate nu puteau a se împărtăşi. Noi ştim că Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit în secolul al IV-lea până la începutul secolului al V-lea (+ 407). Şi trebuie să credem că el cunoştea mai bine ca noi canonul 9 al Sinodului apostolic (Pidalion, p. 12), precum şi hotărârea canoanelor 22 şi 59 ale Sfântului Vasile cel Mare şi canonul 4 al Sfântului Grigorie de Nissa, care erau scrise aproape de vremea lui şi care dădeau voie să stea în biserică până la sfârşitul Sfintei Liturghii, dar să nu se împărtăşească. (Pidalion, p. 403). Este drept că numai despre episcopi şi preoţi şi ceilalţi din tagma clericilor vorbeşte canonul 8 al Sfinţilor Apostoli, dar vedem că în tâlcuirea canonului zice aşa: «Canonul acesta vrea ca toţi…» şi prin acest «toţi» tâlcuitorul a înţeles şi pe clerici şi pe creştinii mireni. Dar nu numai tâlcuitorul canonului a înţeles aşa, ci şi mai mulţi Sfinţi Părinţi de la Sfintele Soboare Ecumenice şi locale, precum şi Sfinţii Părinţi care au scris canoanele în parte, au înţeles la fel acest lucru. Acest adevăr se poate cunoaşte din cele scrise. Iar Sfintele Canoane ale Soboarelor şi ale Părinţilor la multe părţi rânduiesc să stea creştinii ce nu se pot împărtăşi împreună cu cei credincioşi şi să se roage împreună în vremea Sfintei Liturghii până la sfârşit şi să nu se împărtăşească. La fel se arată şi în tâlcuirea canonului 10 al Sfinţilor Apostoli. (Pidalion, p. 12). Altă mărturie în această privinţă găsim în Pravila Bisericească de la Govora, unde citim aşa: «Cine intră în biserică să asculte Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură şi nu vrea să se pricestuiască cu toţii cu Prea Curatele şi Sfintele Taine ale lui Iisus Hristos, unul ca acela să se întrebe de unde este lui această învăţătură; deci de va fi de la duhovnicul lui, însăşi din voinţa sa sau de se va teme de păcate; unii ca aceştia să se teamă şi să întrebe pe Părinţi, oare cum va fi. Au doară i-au dat lui duhovnicul învăţătură, iar de nu, se va pleca şi va petrece aşa întru a lui minte deşartă, să se despartă. Iar de va fi episcop sau preot sau diacon, şi acela să se întrebe şi să-l certe şi la arătare înaintea Mitropolitului şi să-i pună lui toate întrebările». Aceeaşi învăţătură se vede scrisă în Pravila Mare a Bisericii. Deci, după cum vedem, aici se arată destul de desluşit că dacă cineva are învăţătură de la duhovnicul său, adică dacă este oprit de a se împărtăşi, unul ca acela, fie cleric, fie mirean, poate sta în biserică să asculte împreună cu toţi credincioşii slujba Sfintei Liturghii şi să nu se împărtăşească cu Sfintele şi Prea Curatele Taine ale lui Hristos. Adică aşa cum este practica de azi a Bisericii Ortodoxe”[175].

Dar recomandarea pentru Săptămâna Luminată a canonul 66 Trulan?

Părintele Profesor Petre Vintilescu ne explică:

„Deşi nu se recomandă împărtășirea deasă, totuşi, precum vom vedea, Biserica nu o interzice formal, ci păstrează faţă de ea o anumită rezervă în chip excepţional, o hotărîre de autoritate în epoca patristică o reprezintă în această privinţă canonul 66 al Sinodului VI Trulan. Pentru a se accentua caracterul special de bucurie al sărbătorii Paştelui printr-o participare spirituală mai sensibilă a credincioşilor la învierea lui Hristos, li s-a recomandat să vină la biserică şi să se împărtăşească în fiecare din zilele săptămânii luminate. În perioada patristică această săptămână era considerată ca un continuu Paşte, adică o zi a învierii Domnului. O astfel de rânduială a rămas însă o simplă dorinţă a Sfinţilor Părinţi de la acest Sinod VI Trulan, care n-a reuşit să intre în viaţa bisericească şi să se transforme în obicei”[176].

„În privința canoanelor avem de-a face cu o sminteală întâlnită adesea la cei convertiți, o dată pentru că toți suntem stăpâniți de fariseism, a doua din cauza canoanelor care deși formează «legea» nu pot fi înțelese și aplicate decât în interiorul tradiției bisericești și în Duhul Sfânt care o călăuzește. O mare parte a tradiției este «necodificată» , fiind conținută în Viețile Sfinților, în scrierile patristice. Canoanele sunt partea cea mai vizibilă a tradiției bisericești. Dacă vreuna din aceste «legi» este absolutizată, Ortodoxia devine fariseism”[177].

„Atât după o împărtășire cu Sfintele Taine  nevrednică, cât și după o rugăciune nevrednică și rece, sufletul bolește. Înseamnă că Domnul nu ne-a intrat în inimă, că L-am jignit cu necredința și răceala inimii noastre și că îngăduie duhurilor rele să se cuibărească în inimă, ca să ne facă să simțim deosebirea între jugul Său și jugul vrăjmașului”[178].

„Mama trăiește mai mult decât oricine durerile și bucuriile copiilor ei. Durerile lor sunt simțite realmente ca durerile ei și ea se dăruiește lor în așa măsură că uită cu totul de interesele ei, chiar de existența ei. Dar în gradul suprem durerile noastre, slăbiciunile noastre de pe urma păcatelor noastre le trăiește Iisus Hristos. Dar ne și dă toată afecțiunea Sa față de Tatăl, și toată nădejdea întăritoare pornită din starea Trupului Său înviat. Acestea ni le dă prin Trupul Lui. Acestea trebuie să le simțim când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. El își însușește văzul nostru ca văzul Lui, ca să ne curățească de invidie și de poftele egoismului. El își însușește auzul nostru ca să-l curățească de pornirea de a disprețui și de a primi cu bănuială ceea ce ne spune altul. El S-a făcut subiectul nostru în noi și Trupul Lui S-a unit cu trupul nostru, fără să ne anuleze pe noi. Dar și noi trebuie să ne deschidem Lui în gândurile și în simțirile noastre și aceasta echivalează cu a ne dărui Lui, cu voința de a ne face lăcaș al Lui, Care vrea să se sălășluiască în noi. De aceea repetăm atât de des înainte de a-L primi pe El în noi, cuvintele: «Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm». De aceea a spus El: «Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și Ne vom face lăcaș în el». Dacă nu o facem aceasta, ne împărtășim «cu nevrednicie» și «ne mâncăm judecată» (I Cor. 11, 28-30), căci făcând așa sporim în nesimțire «nesocotind Trupul Domnului», cu simțirile Sale de dragoste cu care vine la noi. Sfântul Simeon Noul Teolog a descris ca nimeni altul această acțiune de însușire a simțirilor noastre, ale tuturor, de către Hristos, curățirea lor, urmată de însușirea de către simțirile noastre a celor ce sunt ale lui Hristos ca subiect al lor, fără anularea noastră. Această prezență a lui Hristos, ca participant la viața noastră lăuntrică, fiind Cârmuitor și Curățitor al ei, Întăritor și Mângâietor al nostru, trebuie să o simțim când ne împărtășim cu vrednicie cu Trupul și Sângele Lui, care sunt pline de iubirea Lui față de noi, echivalând cu jertfa de sine; când îl primim ca Trup și Sânge devenite pâinea vieții noastre veșnice, pline de tot conținutul iubirii Sale față de noi. Ca Trup și Sânge, care ni se prezintă nu fără semnificație sub chipul pâinii și al vinului pe care le mâncăm spre întărirea noastră, Sfintele Taine euharistice ne umplu pe noi în mod real de simțirea Trupului lui Hristos, fără ca Acesta să înceteze să fie și în afara noastră. Vin atât de intim în noi încât se produce un fel de consumare a lor de către noi, rodind în noi o înaltă viață duhovniceacă. De aceea ni se dau sub chipul pâinii și al vinului, arătându-se și prin aceasta faptul de a consuma Trupul și Sângele Lui ca pe o adevărată mâncare și bătură susținătoare nu atât a vieții noastre trupești, ci mai ales a celei duhovnicești. Există între cei ce se iubesc un fenomen de interiorizare reciprocă, nu numai prin simțiri și gânduri, ci și prin trupuri, dar prin trupurile spiritualizate. Hristos ne devine interior prin Trupul și Sângele Lui pline de Duhul Sfânt”[179].

Acest aspect al socotirii Sfintelor Taine ca «mâncare și bătură» susținătoare nu atât a vieții noastre trupești, ci mai ales a celei duhovnicești se pare că nu-l poate înțelege unul din exponenții contemporani ai curentului împărtășirii obligatorii la fiecare Liturghie care scria: „Oare despre Împărtăşanie nu ni se spune că este «mâncare» şi «băutură»? Asta nu înseamnă că ea trebuie să devină «pâinea noastră cea de toate zilele»? Şi atunci ce-i banal în asta? Să mănânci în fiecare zi, să te speli, să respiri… asta nu-i banal? Dar poţi fără ele? (sic!)”

Părintele Sofronie ne arată însă că problematica nu este numai una care ţine de disciplină, ci are implicaţii mult mai profunde: „Când cineva are canon de la duhovnic să nu se împărtăşească, iar el, deoarece însetează, se împărtăşeşte, atunci, în afară de neascultare sau de călcarea cuvântului duhovnicului său, îşi răneşte sufletul său, căci încetează a mai înseta după dumnezeiasca Împărtăşanie. Dacă însă va asculta de duhovnicul său, va continua să înseteze după dumnezeiasca Împărtăşanie. Această sete este foarte folositoare. Prin însăşi ţinerea cuvântului duhovnicului, primeşte har de la Dumnezeu”[180]. Această continuă sete euharistică – «motorul» împărtăşirii duhovniceşti – a dobândit-o prin ascultare şi Sfântul Paisie Aghioritul care ne-a relatat experienţa sa: „Când am mers la Sinai, coboram la mănăstire în fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă împărtăşesc. Odată un proestos mi-a spus: «Ei, dar nu chiar în fiecare săptămână, călugării trebuie să se împărtăşească de patru ori pe an». Atunci aveau tipic să nu se împărtăşească des. De fiecare dată când coboram mă pregăteam pentru Sfânta Împărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când preotul spunea: «Cu frică de Dumnezeu…», îmi plecam capul şi spuneam: «Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am», şi simţeam o astfel de schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă mă împărtăşeam”[181]. În comparaţie cu cei care incriminează rigiditatea duhovnicilor, observăm atitudinea smerită a Sfântului Paisie Aghioritul, care paradoxal fiind împiedicat să se cuminece primeşte har din belşug şi de asemenea, un alt indiciu oglindit din starea sa lăuntrică – văpaia aprinsă în inimă.

În acest sens Părintele Arsenie Papacioc spunea că această văpăie lăuntrică ne conferă un criteriu[182], şi califica drept negativă împărtăşirea (deasă sau rară) din obişnuinţă[183] – „[…] unde nu este un dor după Dumnezeu, trebuie să ne aducem aminte de Stăpânul nostru care zice: «Nu daţi cele sfinte câinilor» (Matei 7, 6)”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică importanţa acestei pregătiri lăuntrice: „harul nu se împărtăşeşte (transmite) decât sufletelor atente şi cu luare aminte… Căci dacă nu arătăm o dorinţă vie (aprinsă) pentru binefacerea pe care o cerem, nu-i vom aprecia decât, slab preţul şi însemnătatea… Aşa că Dumnezeu voieşte ca mai întâi sufletul nostru să se pregătească (să se dispună) printr-o luare aminte activă, pentru a primi plenitudinea harurilor Sale”[184]. În lipsa acestei pregătiri „o împărtăşire deasă cu Trupul şi Sângele Domnului poate duce la slăbirea concentrării, la un automatism lipsit de simţire în primirea Lor”[185]. Şi atunci trebuie să i se acorde sufletului un răgaz (silirea poate duce la formalism) ca să se învăpăieze cu dumnezeiescul dor optând pentru „o împărtăşire mai rară, dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere şi cu hotărârea de a conlucra cu puterea din Trupul Domnului, decât o împărtăşire într-o stare laxă, nepăsătoare, a puterilor proprii, ca să nu fie o primire magică a Lui, ca lucrând prin El însuşi fără noi”[186].

Accentul se pune pe spovedanie îndeosebi înainte de împărtășirea cu Sfintele Taine:

Mai întâi „vom pune medicamentele pocăinţei”[187]. Altfel dacă inversăm şi punem Euharistia ca medicament „înainte ca trupul să se prefacă, să se transforme, el reacţionează ca şi cum nu ar putea primi lucrările Dumnezeieştii Împărtăşanii. Astfel se nasc bolile trupeşti”[188].

Deci „prin spovedanie ne recunoaştem greşelile: doar astfel ne tăiem mândria noastră. De aceea Biserica păstrează rânduiala de a condiţiona participarea la Jertfa Euharistică de mărturisirea păcatelor, de recunoaşterea vinovăţiei noastre[189].

„Dacă se spune şi despre Euharistie că este spre iertarea păcatelor şi nu numai spre viaţa de veci, aceste păcate sunt cele care au mai rămas ascunse conştiinţei noastre şi n-au putut fi iertate în Taina Pocăinţei pe baza mărturisirii”[190].

Iar în acord cu aceste circumstanțe ale păcatelor care au „rămas ascunse” înțelegem că „puterea Sfântului Maslu constă în faptul că prin ea se iartă în special păcatele uitate datorită neputinţelor omeneşti”[191]. Deci nu se substituie Taina Sfântului Maslu Tainei Pocăinței!

Sfântul Nicolae Velimirovici fără să disocieze spovedania de împărtăşire, recomandă: „deasă împărtăşire şi încă o mai deasă pocăinţă”[192], nu cum doresc unii deasă împărtăşire însă cu mai rară (sau fără) pocăinţă, înţelegând după acelaşi sfânt că „pocăinţa cuprinde mărturisirea păcatelor”[193]. Aşa cum subînţelegem din rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare: „ca întru curata mărturisire a cugetului nostru, primind părticica Sfintelor Tale Taine”[194]. Iar în acord cu acestea Părintele Efrem Filotheitul sublinia: „Dacă nu eşti curăţit prin spovedanie sinceră, cum te vei apropia spre a primi Sfintele Taine?”[195] şi „dacă mă apropii, s-o fac în pocăinţă, spovedit şi cu dezlegarea duhovnicului”[196].

De aceea „când omul are păcate ascunse nemărturisite, când aude un cuvânt duhovnicesc, simte o durere undeva în trupul lui. Dumnezeiescul har arată starea lui şi prin acest fel, de va vrea, se va izbăvi de orice rău duhovnicesc”[197] prin spovedanie.

Numai în romano-catolicism, ne spune diaconul Ioan I. Ică Jr. s-a „încurajat împărtăşirea zilnică a credincioşilor, s-a eliminat şi legătura tradiţional creştină a împărtăşirii cu Spovedania şi cu orice fel de pregătire ascetică, fenomen care a dus la abandonul Mărturisirii şi la adoptarea împărtăşirii colective”[198].

„Prin Întrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit al nostru, dar trans-subiectiv, în timp ce prin Euharistie acesta devine al nostru, real și personal în mod obiectiv”[199].


Tot cel ce se înfrânează de la însoțirea Nunții pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se gătească pe sine într-un alt chip a se face vas al Duhului Sfânt

 

„Frații mei, mare și minunată este Taina Nunții, una din cele mai mari Taine din rânduiala lui Dumnezeu. O nuntă curată și cinstită, întru frica lui Dumnezeu, este un vas în care sălășluiește darul Duhului Sfânt. Tot cel ce nesocotește Nunta nesocotește pe Duhul lui Dumnezeu. Tot cel ce necinstește nunta cu întinăciunea fărădelgilor hulește împotriva Duhului lui Dumnezeu. Tot cel ce se înfrânează de la însoțirea Nunții pentru împărăția lui Dumnezeu trebuie să se gătească pe sine într-un alt chip a se face vas al Duhului Sfânt și trebuie să rodească cele duhovnicești, spre a nu fi tăiat ca smochinul cel neroditor”[200].

„Frații mei, uitați-vă la femeie în chipul în care femeia se uită la ea însăși și amăgirea de sine va cădea de pe ochii voștri precum solzii. Uitați-vă la fiecare ființă dinlăuntru acesteia și atunci o veți privi nu cu dorință, ci cu compasiune. Tu, O, Dumnezeule ai sfințit nunta și tot Tu ai sfințit și celibatul. Pe cei care au înțelepciunea și tăria de a-și folosi întreaga viață dăruită lor de Tine spre a Te sluji, Tu i-ai binecuvântat. Iar cei care nu-și pot păstra ei înșiși întreaga viață dăruită lor, Tu i-ai binecuvântat ca ei  s-o poată împărtăși și s-o transfere la noi ființe, printr-o soție. Cu adevărat este amăgire de sine ca un om să creadă că o femeie îl atrage. Cu adevărat, este viață nefolosită într-un om – lucru care-l atrage pe acesta spre femeie, fiindcă viața nu voiește să rămână nefolosită. Tu ești viață, O, Dumnezeul meu, și viața este lumină. Fericită este femeia de pe ai cărei ochi cade amăgirea de sine și care-l cunoaște pe bărbat așa precum acesta se cunoaște pe sine, femeia care respinge dorința și se umple de compasiune. Și ea păstrează viața întru sine cu teamă și demnitate de parcă ea ar păstra cerul înlăuntru ei. Fericit este tot cel ajunge să afle la timp că adulterul murdărește și ucide viața. Nu-L poți minți și nu te poți juca cu Dumnezeu. Nici viața care vine de la Dumnezeu nu este un narcotic pentru consternări de moment, după care amăgirea de sine se manifestă iar și iar, în timp ce rușinea și umilința cad ca niște pietre grele pe inimă, golită de o dorință nebună. Eliberează-mi sufletul de amăgirea de sine, Dumnezeul meu, pentru ca și trupul meu să poată fi eliberat de păcatul trupesc. Trupul nu știe nimic de adulter dacă sufletul nu i-o spune. Adulterul are loc în inimă; trupul repetă în felul său stângaci ceea ce s-a țesut cu fire subțiri în cămările tainice ale inimii. Liberează-mi sufletul de prosteasca trufie și de mânia arzătoare, iar trupul meu nu se va comporta prostește, nici nu va arde. Eliberează-mi sufletul de amăgirea de sine, Dumnezeul meu, așa încât și trupul meu să poată fi eliberat de păcatul trupesc”[201].

„Acea căsnicie duhovnicească – monahismul – se deosebeşte cu mult de căsnicia trupească: întrucât căsnicia trupească e doar un simbol al căsniciei duhovniceşti, în căsnicia trupească, mai întâi vin bucuriile şi apoi amărăciunile, pe când în cea duhovnicească întâi amărăciunile, şi apoi bucuriile. În monahism[202] se dă legământul desăvârşitei credin­cioşii faţă de Hristos. Cu adevărat, monahismul este logodnă tainică a sufletului cu Hristos. În el şi trupul şi sufletul se înduhovnicesc şi se renasc într-o fiinţă nouă, pe care Împăratul Ceresc trebuie s-o primească drept mireasă a Sa. Taina aceasta mare este, grăieşte ucenicul lui Hristos, însă nu o Taină care ţine de fantezie, ci o realitate, şi încă o realitate cerească neschimbătoare. În această nouă legătură nu este văduvie, nici nu poate fi, afară numai dacă sufletul omenesc apostaziază şi se face necredincios. Vai, atunci văduvia e îndoită: şi trupească, şi duhovnicească”[203].

„Pentru ce pângăriți Taina Nunții? Să chemați preoții, ca prin rugăciunile lor și binecuvântările lor, să întărească unirea între soți, pentru ca dragostea soților să crească. Astfel vor fi alungate toate uneltirile diavolului, soții vor duce o viață plină de bucurii, întăriți de ajutorul lui Dumnezeu”[204].

„Cum au procedat locuitorii din Cana Galileei așa să procedeze acum cei ce se căsătoresc: să aibă în mijlocul lor pe Hristos. Dar cum poate fi aceasta? Prin mijlocirea preoților. «Cel ce vă primește pe voi, a zis Domnul, pe Mine mă primește» ( Matei 10, 40)”[205].

„Noi nu trebuie să aprobăm tot ceea ce se întâmplă astăzi. Asta nu înseamnă normalitate. Trebuie să ne gândim cum a fost înainte şi să revenim. Căsătoria este o Taină pentru că este o unire, nu numai trupească ci şi una sufletească. Eu îi sunt recunoscător, ea îmi va fi recunoscătoare, ea va fi toată ziua cu grijă pentru mine pentru că i-am dat plăcere, eu voi fi iarăşi grijuliu toată ziua, dar ne gândim că toată viaţa eu voi avea o răspundere faţă de ea şi ea faţă de mine. Toate acestea nu le putem despărţi, să reducem căsătoria la sexualitate şi la iubire trupească… Iubirea între un bărbat şi o femeie nu este numai sexualitate. Nu-i numai un lucru trecător, se întâlnesc, «hai, tu, să ne culcăm împreună şi pe urmă du-te de aici». Asta-i sexualitate. Nu-i nici o responsabilitate în asta. De aceea Biserica sfinţeşte această legătură, pentru că este o responsabilitate. O face Taină! Catolicismul nu o face Taină. Poate de aceea au ajuns acolo… Catolicii spun aşa: «preotul este numai un martor, nu binecuvântează căsătoria». Cei doi se căsătoresc, preotul nu sfinţeşte nimic. Aşa este la ei. Sau, pentru că o socotesc că este pură sexualitate, îl opresc pe preot să se căsătorească. Romano-Catolicii au venit cu propunerea ca preoţii să fie necăsătoriţi. Nu! Preotul trebuie să fie căsătorit pentru că asta presupune şi o sumă de responsabilităţi, şi asta îl face pe om serios, cu grijă. În actul trupesc dintre bărbat şi femeie este şi ceva conştient şi responsabil. De aceea Biserica o priveşte ca o Taină şi sfinţeşte ca o Taină legătura dintre un bărbat şi o femeie. Legătura dintre un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi trupească, dar este trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Facere «şi vor fi amândoi un trup», dar trup aici nu are numai un sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie o încredere în bărbat, că el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă şi admiră o anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi una spirituală, o capacitate de discernământ. Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul iarăşi trebuie să ajute pe cineva; ei se întregesc. Aceasta este semnificaţia celui de al doilea vin la Nunta din Cana. Adică a venit şi de la Dumnezeu o putere. N-a fost numai o înţelegere între ei ca să se căsătorească, a venit şi o încuviinţare a lui Dumnezeu. Acolo unde este o mare unire între doi, este Duhul Sfânt. Duhul singur îi uneşte fără să se confunde, şi simt iarăşi că nu depinde numai de ei să fie în această unitate, depinde şi de Duhul Sfânt. Vine şi harul care-i uneşte fără să-i confunde şi le întăreşte conştiinţa că sunt uniţi şi prin puterea lui Dumnezeu şi că au datoria de a rămâne uniţi prin aceasta şi chiar să facă efortul acesta. Divorţurile sunt un semn că a slăbit credinţa. În unele din imaginile vechi din catacombele primelor secole creştine, bărbatul şi femeia sunt prezentaţi ca având în mijlocul lor pe Hristos. El ne uneşte, El spune «să fiţi una în Mine, precum sunt Eu în Tatăl», apoi cu atât mai mult să fiţi una – tu, bărbat şi femeie – în Mine”[206].

Sfântul Paisie Aghioritul precizează:

„De pildă, cineva se mărturiseşte că a făcut desfrânare cu o persoană căsătorită. Duhovnicul îi dă iertare, îi dă şi un canon… Duhovnicul trebuie să-l ajute să înţeleagă că răul n-a fost numai desfrânarea ci că pe lângă adulter face și crimă –  destramă una sau două familii”.

Părintele Arsenie Papacioc ne învață:

„De aceea, pe cei care trăiesc necununaţi la biserică nu-i putem dezlega de păcate până nu se cunună religios sau până nu se despart. La fel cei care, cununaţi la biserică fiind, au relaţie extraconjugală de continuitate, trebuie să înceteze acest adulter continuu pentru a putea fi primiţi la spovedanie. În aceste cazuri este vorba de un păcat făcut deliberat şi le spun: «Mă opresc şi eu aici, e inutil să continui să vă dezleg. Vreau să ne mai vedem, dar să veniţi cu noutăţi!»”[207].


Aceasta este Hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hirotoneşte…

 

„Punându-și mâinile peste cei aleși dintre credincioși, Apostolii au hirotonit episcopi, preoți și diaconi. De aici se vădește limpede că credința creștină nu este doar o învățătură, ci și o putere. Nu este de ajuns să fii ales de oameni, ci trebuie să fii sfințit de Dumnezeu. Drept aceea, punerea mâinilor înseamnă trecere vredniciei, pogorârea puterii asupra celui ales. Puterea aceasta își află temeiul în harul lui Dumnezeu, care îl întărește pe om, îl sfințește și îl luminează. Cu adevărat, harul lui Dumnezeu este acela care învață, cârmuiește, păstorește și care prin Taine întărește turma lui Hristos. Preotul este vasul acestei negrăite, înfricoșate și preaîndestulate puteri a harului. Fericit preotul care înțelege ce comoară de preț poartă   într-însul! Fericit este dacă frica lui Dumnezeu îl însoțește ziua și noaptea până la ultima suflare! Nu este cinste mai mare pe pământ, nici datorie mai mare decât chemarea preoției. Prin punerea mâinilor episcopului, preotul începe a se împărtăși din izvorul ceresc și veșnic al harului și din puterea apostolilor. Prin aceasta s-a făcut împreună-lucrător întru har și împreună-slujitor cu toți preoții ortodocși din vremurile apostolice până în ziua de astăzi, cu marii ierahi, cu nenumăratele cete de sfinți, mărturisitori, făcători de minuni, pustnici și mucenici”[208].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi păstori şi învăţători (adevăraţi, cum se subînţelege) în Biserică. Căci aceştia se fac prin Duhul, cum zice şi Pavel: «Întru care Duhul Sfânt v-a pus epis­copi» (Fapte 20, 28)[209].

Căci aceasta este hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hirotoneşte… Căci dacă n-ar fi arvuna Duhului, nu am avea preoţi. Nici n-ar putea fi acestea hirotonii fără acea venire (a Duhului)[210].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă:

„«Împreună cu episcopii şi diaconii» (Filip. 1, 1). Ce vrea să spună aceasta? Că într-un singur oraş se găseau mai mulţi episcopi? Nicidecum, ci sunt numiţi aşa presbiterii. Pe atunci nu exista vreo deosebire între aceste denumiri, căci şi episcopul se numea uneori diacon. Astfel, scriindu-i lui Timotei, cu toate că era episcop, îi spunea: «Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus» (I Tim. 4, 6); la fel «Slujirea ta fă-o cu­noscută tuturor». Iar că într-adevăr era episcop, iată ce-i spune: «Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni» (I Tim. 5, 22); şi iarăşi: «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor» (I Tim. 4, 14), deşi presbiterii nu au hirotonit niciodată preoţi. De asemenea, îi scrie lui Tit: «Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit» (Tit 1, 5); iar mai departe: «De este cineva fără prihană, bărbat al unei singure femei» (Tit 1, 6); şi toate acestea le spune episcopului, adăugând ime­diat: «Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie etc.» (Tit 1, 7). Urmează din acestea, cum am spus mai înainte, că în vechime prin «episcopi» se înţelegeau atât presbiterii şi diaconii lui Hristos, cât şi episcopii, înţelegem deci că şi astăzi mulţi episcopi când scriu, spun «împreună cu presbiterii şi diaconii». Însă, o dată cu trecerea timpului, fiecare treaptă a căpătat denumirea ei proprie: episcop, preot şi diacon[211].

Părintele Dumitru Stăniloae ne precizează cu discernământ cum trebuie văzut preotul:

„Eu vreau să rămân fidel acestei voinţe a lui Hristos, care dă apostolilor şi urmaşilor lor un har deosebit. «Luaţi Duh Sfânt», le-a spus să boteze, să săvârşească Taine. Eu cred că pentru a menţine Biserica este bine să rămânem cu această succesiune apostolică. Duhul Sfânt a trecut peste apostoli şi nu peste alţii, apoi ei au dat şi altora, preoţilor, episcopilor care le-au urmat. Nu neglijez nici aceste daruri deosebite pe care le dă Biserica, însă nu cred că au un rol instituţional de a hirotoni, de-a săvârşi Taine. Nu ştiu dacă Sfântul Simeon a voit să acorde acestor oameni mai harismatici şi nişte roluri de săvârşitori de Taine. Cred că Dumnezeu a avut grijă şi de menţinerea Bisericii lui; trebuie şi o rânduială în Biserică, că altfel fiecare spune: «preotul acela are har, preotul celălalt nu are har»; «preotul acela m-a botezat realmente, preotul acesta nu m-a botezat realmente» etc. Şi atunci poţi să cazi în tot felul de idei individualiste, care pot produce disoluţia Bisericii. Trebuie să se ştie: acela e episcop şi hirotoneşte, acesta este preotul care săvârşeşte Liturghia unde are loc prefacerea reală, şi sunt cu adevărat botezat de el. Ar intra altfel fel de fel de idei subiective. Pe de altă parte eu nu cred că Sfântul Simeon Noul Teolog a pretins că oameni duhovniceşti pot săvârşi Tainele pe care le săvârşesc numai preoţii şi episcopii”[212].

„Duhovnicul să aibă mare credinţă şi nădejde că nu-l va lăsa Domnul Iisus Hristos neajutat dacă-şi iubeşte fiii duhovniceşti şi înţelege că mântuirea lui este condiţionată exclusiv de mântuirea fiilor lui. Sfântul Grigorie Teologul spune: «Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră le lăsăm să se osândească.» Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune pentru preoţii care conduc suflete: «Puţini preoţi se vor mântui, cei mai mulţi se vor osândi. Măcar că vor scăpa de păcatele proprii, dar nu vor scăpa de păcatele celor pe care i-au avut să-i păstorească»[213].

 

 


Hristos ne-a dăruit totul de la Sfânta Aghiasmă până la Duhul Sfânt

 

„Protestanții și neoprotestanții au rămas cu un Hristos nesfințitor prin Duhul Sfânt”[214].

„Duhul Adevărului şi Adevărul însuşi, Dumnezeu însuşi şi Domn de-viaţă-făcător. Aceasta o arată prin puterea Lui sfinţitoare: sfinţind elementul cel mort al apei, o face nestricăcioasă”[215].

 

„Credincioșii vin la miruit la sfârșitul slujbei, iar cei care n-au mâncat încă în ziua aceea primesc o părticică de anaforă sau de pâine binecuvântată, sau un păhărel de aghiasmă”[216].

 

            Nota bene – Sfântul Ioan Hrisostom spune: „alimentele nu se transformă mai întâi în sânge, ci înainte ele se transformă în alt «lucru» (care rezultă în urma procesului digerării). Dar acest Sânge (Euharistia) se răspândeşte în suflet (sânge) imediat ce este băut, El îl adapă şi îl hrăneşte”[217].

Înseamnă că Apostolii ar fi premeditat (sic!) amestecarea Sângelui cu alimentele dacă ar fi mâncat înainte de Euharistie, ca să-L introducă în alt „lucru”! „… cei bogaţi puneau la picioarele Apostolilor toate averile lor, iar în zilele cele hotărâte făceau mese de obşte, după cum se cuvenea, când după împărtăşirea cu Sfintele Taine, toţi se strângeau la un loc şi mâncau de obşte… Mai înainte de împărtăşire, posteşti, ca să te arăţi oarecum vrednic de împărtăşire – dar după ce te împărtăşeşti… tu toate le dezlegi. … în adevăr iubiţilor, că trebuie a fi cineva cu întreagă-înţelepciune în amândouă – dar mai vârtos după ce a primit pe Mire – mai înainte de împărtăşire, pentru ca să fii vrednic de a-L primi, iar după împărtăşire, pentru ca să nu se arate nevrednic de Sfintele Taine cu care s-a împărtăşit”[218].

„În Biserică, totul e Sfântă Taină. Orice ierurgie e Sfântă Taină. Chiar una mică, chiar și cea mai mică? Da. Oricare dintre ele este la fel de uriașă ca însăși Taina Bisericii. Fiindcă și cea mai mică dintre ele este, în organismul Dumnezeu–omenesc al Bisericii, într-o legătură organică, vie, cu întreaga Taină a Bisericii: cu Însuși Dumnezeu-omul, cu Domnul Hristos. Numai o pildă: rânduiala sfințirii mici a apei. O slujbă mică, dar ce necuprinsă sfântă minune, necuprinsă ca însăși Biserica! Această minune iubită străbate de două mii de ani milioane și milioane de suflete de creștini ortodocși, le curățește, le sfințește, le însănătoșește, le face nemuritoare; și nu încetează, nici nu va înceta să lucreze, cât timp vor dăinui pământul și cerul. Iar aghiasma mică este doar una din nenumăratele Sfinte Taine ce fac neîncetat minuni în Biserica Ortodoxă a lui Hristos”[219].

„Hristos Și-a manifestat puterea Sa nu numai în cuvinte, ci și în diferite acte asupra naturii. Puterea aceasta care era puterea Duhului, continuă s-o exercite prin Duhul Său în Biserică, prin Tainele și ierurgiile ei. Credincioșii vin la biserică sau cheamă preotul acasă ca să facă rugăciuni pentru obținerea ajutorului lui Dumnezeu:

«Doamne… trimite Duhul Sfânt și sfințește apa aceasta»”[220].

 

Aghiasma mare are două epicleze sau una singură?

 

Are două epicleze căci Însuși Hristos sfințește apa la Bobotează:

„Hristos ne-a dăruit totul, de la Sfânta Aghiasmă până la Sfântul Duh. Iată ce minune a lăsat Domnul ca aducere-aminte, ca un ceas deșteptător, ca un veșnic ceas deșteptător și pentru mine și pentru tine: Sfânta Aghiasmă pe care astăzi El o sfințește în chip minunat și nu se strică. La farmacie găsești așa-numită apă distilată, apă purificată, ea se strică, numai Agheasma de la Bobotează nu se strică”[221].

„Mai mult chiar, se poate spune că toată rugăciunea Bisericii, chiar cea a persoanelor particulare care fac parte din Biserică, este o epicleză în sens larg. Paul Evdochimov spune că înainte de epicleza finală de la Liturghie există «epicleze prealabile care urcă treptat spre cea finală». Dar se poate spune că orice faptă sau orice zi creştinul o începe cu o epicleză sau cu chemarea Duhului Sfânt prin rugăciunea: «Împărate ceresc… »”[222].

 

            Practica sfințirii icoanelor este contrară Sinodului VII Ecumenic și practicii vechi a icoanelor?

 

Sfințirea icoanelor este în acord cu hotârârea Sinodului VII ecumenic:

„Păstrăm neatinse toate tradițiile bisericești confirmate în scris sau verbal. […] Pe temeiul Sfinților Părinți și Tradiției  Bisericii Universale, căci știm că în ea locuiește Duhul Sfânt… […] Ei ne îndeamnă spre a aduce icoanelor tămâie în cinstea prototipului și a le sfinți… […] Doctrina aceasta o au Sfinții Părinții în Tradiția Bisericii, în care Evanghelia a trecut ca moștenire de la un Sfânt Părinte la altul”[223].

 


Cuvântarea despre Biserică are două fațete: una negativă – demonologia, adică războiul dus împotriva diavolului, iar cealaltă pozitivă – hristologia, împărtășirea de slava lui Hristos

 

 

„Spunea Părintele Ioannis Romanidis că eclesiologia, prin aceasta înțelegând cuvântarea despre Biserică, are două fațete: una negativă – demonologia, adică războiul dus împotriva diavolului, iar cealaltă pozitivă – hristologia, împărtășirea de slava lui Hristos [îndumnezeirea]. În chip curios, dar cu totul adevărat, măsura trăirii așa-numitei dimensiuni pozitive a Bisericii (hristologia) este strâns legată de modul abordării celeilalte dimensiuni, negative (demonologia). Astfel pe cât omul trăiește în viața sa biruința lui Hristos asupra diavolului, a păcatului, a morții, pe atât se face părtaș slavei Învierii Mântuitorului. De altfel, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, Hristos «a venit în lume ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8)”[224].

            „Prin dragostea față de păcat și prin stăruința de bună voie și continuă în păcat, omul se îndiavolește treptat-treptat, se transformă treptat-treptat în     om-diavol și, în acest chip creează iadul pentru sine însuși. Pentru fiecare păcat e un mic iad. Dimpotrivă, în Biserica lui Hristos, prin Sfintele Taine şi prin Sfintele Virtuţi evanghelice, omul se umple cu Dumnezeul-om Hristos, se îmbracă în Hristos şi se transformă treptat-treptat în om purtător de Hristos şi la fel cu Hristos «în bărbat desăvârşit, ajuns la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13; vezi Coloseni 1, 28). El devine treptat-treptat dumnezeu-om după har şi, în acest fel, dobândeşte în sufletul lui raiul. Fiindcă orice virtute sfântă evanghelică este pentru suflet un mic rai”[225].

 

            Cineva interesat de diversiune vrea „să ne traducă”. El ne spune că „în traducerea românească, verbul «a exorciza» a fost tradus prin «a catehiza» privind Canonul 26 din Laodiceea, prin urmare orice preot care vrea să citească exorcisme (altele decât cele baptisimale) trebuie să aibă binecuvântarea ierarhului său!”

 

Sfântul Iustin Popovici ne arată:

„Nu este suficient să invoce cineva Sfânta Scriptură [Canoanele n.n.], pentru că şi diavolul o invocă; şi, cu cât se găseşte într-o nevoie mai mare, cu atât o invocă mai mult – aşa cum s-a întâmplat când a ispitit pe Domnul în pustie”[226].

În Pidalion găsim canonul 26 din Laodiceea care spune așa: „Nu se cuvine a catehiza cei ce nu s-au înaintat de episcopi, nici în biserici, nici în case”[227].

„Obrăznicia este hulă împotriva Duhului Sfânt. Obraznicul denaturează sau calcă, de pildă, un adevăr evanghelic, pentru ca să-şi justifice căderea lui. Nu respectă realitatea, adevărul, ci îl mototoleşte întru cunoştinţă, calcă în picioare un lucru sfânt. Şi lucrul acesta devine încet-încet o stare de fapt, o situaţie. În continuare, se depărtează harul lui Dumnezeu şi omul primeşte înrâuriri demonice. Şi dacă nu se pocăieşte, în ce va spori, ferească Dumne­zeu! Dar dacă cineva s-a mâniat şi chiar a hulit împotriva Duhului Sfânt, această hulă nu este de neiertat dacă omul nu crede în hula ce a spus-o, ci a spus-o deoarece în clipa aceea, sub influenţa mâniei, şi-a pierdut controlul, dar îndată se pocăieşte. Obraznicul însă justifică minciuna, ca să-şi îndreptăţească astfel căderea sa. Cel ce îşi îndreptă­ţeşte căderea îl apără pe diavolul. Îşi poate aduce aminte ceva ce s-a spus acum zece ani în alt caz şi să-l prezinte ca exemplu ca să se justifice pe sine. Nici diavolul, cel mai mare judecător, nu s-ar fi putut gândi la aşa ceva în ceasul acela. Oamenii obraznici se află în prima fază a hulei împotriva Duhului Sfânt. Cei ce dispreţuiesc cele sfinte sunt într-a doua, iar într-a treia se află diavolul”[228].

Avva Dorotei ne schiţează itinerariul unui astfel de căutător:

„La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine e acela? Nu este altul (bun) decât Zosima şi cei împreună cu el.» Apoi a început să-i dispreţuiască şi pe aceştia şi să zică: «Nu este altul (bun) decât Macarie.» Şi după puţin a început să spună: «Cine e Macarie? Nimeni. Nu sunt decât Vasile şi Grigorie (mari).» Apoi, după puţin, a început să-i dispreţu­iască şi pe aceştia, zicând: «Cine este Vasile? Şi cine e Grigorie? Nimeni. Numai Petru şi Pavel (sunt mari).» Şi îi spusei lui: «Cu adevărat, frate, şi pe aceştia îi vei dispreţui». Şi credeţi-mă că, după puţină vreme, a început să zică: «Cine este Petru şi cine Pavel? Nimeni. Numai Sfânta Treime (e mare).» Pe urmă s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi aşa s-a îndrăcit”[229].

            Ne mai spune cineva că „obligatoriu trebuie să dispară formulele de blestem din Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. În loc să sublinieze autoritatea lui Dumnezeu și puterea numelui Lui, scoate în evidență autoritatea personală a preotului care își permite să blesteme pe diavol, creând închipuirea că ieșirea demonului depinde de meritele lui personale!”

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

„Dacă, în Taină, preotul este icoana lui Hristos, el nu este deloc, un vice-Hristos”[230].

„Cuvântul exorcizare vine de la grecescul exorkizein şi a fost preluat de limba română prin intermediul limbii latine, adică exorcisare. El are înţelesul de a conjura pe cineva sau de a-l lega prin jurământ.

În Faptele Apostolilor, găsim acest cuvânt cu o referire specială la practicarea exorcismelor. Autorul vorbeşte de exorcişti iudei care umblau din loc în loc, încercând să cheme numele lui Iisus peste cei ce aveau duhuri necurate, zicând: «Vă jur pe Iisus pe care-L propovăduieşte Pavel să ieşiţi afară» (Fapte 19, 13). Deci, prin exorcizare se înţelege conjurarea demonului de către o persoană sfinţită pentru a părăsi o fiinţă sau un lucru posedat de el.

Dar cuvântul «a jura sau conjura» are şi înţelesul de a afurisi, a blestema, fiind adoptat cu acest sens mai ales în actele de exorcizare, înţelegându-se acţiunea săvârşită de slujitorii sfintelor altare, arhierei şi preoţi, de a alunga diavolii din oamenii posedaţi sau stăpâniţi de duhurile rele, cu ajutorul rugăciunilor şi al slujbelor bisericeşti.

Activitatea Sa de exorcizare, adică de alungare a duhurilor necurate din oameni, o exprimă foarte limpede Iisus Hristos, când se adresează fariseilor, zicând: «Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?» (Matei 12, 29).

Puterea de exorcizare a dat-o Mântuitorul Iisus şi Sfinţilor Apostoli. În Evanghelia de la Matei scrie că Iisus a chemat la Sine pe cei «doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă» (Matei 10, 1)”[231].

            ÎPS Bartolomeu Anania ne încredințează:

„Prin putere se înţelege nu capacitate sau îndemânare, adică ceva ce se poate învăţa, ci autoritatea divină pe care Apostolii urmează s-o exercite”[232].

„Slujba de exorcizare o săvârşeşte fiecare episcop sau preot, având această datorie, canonică şi legală, prin misiunea lor pastorală şi sfinţitoare primită odată cu Sfânta Taină a Hirotoniei. Deci, aceasta nu este o practică nouă, introdusă întâmplător, în rânduiala vieţii creştine, de unii slujitori bisericeşti, ci este o practică moştenită din activitatea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, transmisă prin Sfinţii Părinţi, şi legiferată de canoane.

Pe temeiul puterii date de Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli, Biserica a alcătuit rugăciunile numite exorcisme, din Rânduiala facerii catehumenatului, care se citesc înaintea Botezului. (Cel mai vechi Euchologion bizantin: Barberini graecus 336; Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Editura Deisis, 2008, p. 950-953).

Ulterior, Sfinţii Părinţi au alcătuit alte rugăciuni sau molitve, dintre care cele mai cunoscute sunt Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. Caracterul lor exorcizant rezultă din numeroasele formule care intervin pentru alungarea duhurilor necurate. Este suficient, să amintim invocarea adresată lui Dumnezeu, zicând că «blestemul acesta ce se face în numele Tău cel înfricoşător să fie spre îngrozirea acestui povăţuitor al vicleniei şi a tuturor taberelor lui”, urmând apoi o serie de invocări, fiecare începând cu expresia „te blestem pe tine duh necurat».

Molitvele Sfântului Vasile cel Mare au un puternic efect vindecător, dacă sunt citite cu credinţă şi potrivit rânduielii bisericeşti.

Am văzut din activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, continuată de Sfinţii Apostoli şi mărturisită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii că, prin săvârşirea exorcismelor, oamenii se eliberează de duhurile necurate.

Despre efectele exorcizării citim la Sfântul Chiril, patriarhul Ierusalimului. El descrie acţiunea exorcismelor în sufletul omului şi folosul pe care îl aduc, scriind: «Şi dacă ţi se suflă peste faţă şi dacă eşti exorcizat, acestea sunt spre mulţumirea ta. Gândeşte-te că aurul în stare brută şi nelucrat este amestecat cu diferite materii, cu aramă, cositor, fier şi plumb. Noi căutăm să avem numai aur; iar aurul nu poate fi curăţit de materiile străine decât cu foc. Tot astfel, fără exorcisme nu poate fi curăţit sufletul. Exorcismele sunt dumnezeieşti, căci sunt adunate din dumnezeieştile Scripturi». Acest adevăr se constată şi din faptul că, dacă unii preoţi, fie din neştiinţă, fie din «grabă», nu citesc această parte pregătitoare a Botezului, copiii nou botezaţi plâng, sunt neliniştiţi, tulburaţi, fricoşi. Din experienţă s-a observat că acei copii mici, care plâng anormal, îndată se liniştesc când preotul le citeşte exorcismele”[233].

„Sunt credincioşi care prin multa lor rugăciune şi prin viaţa închinată cu totul lui Dumnezeu au dobândit unele harisme, între care şi pe aceea a puterii tămăduitoare prin rugăciunile lor făcute cu multă concentrare. Dar nu trebuie să se încreadă în această putere ca într-una care va lucra în mod sigur. Ei nu trebuie să uite nicicând de smerenie. Uitarea smereniei ar fi semnul lipsei de putere duhovnicească”[234].

Sfântul Paisie Aghioritul, un mare harismatic, a relatat următoarea experienţă în acest sens: „Aveam o pisică ce se îmbolnăvise. Sărmana! Văzând-o cum suferă, mi s-a făcut milă de ea. Am însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic. «Bre netrebnicule, mi-am spus în sinea mea, nici măcar o pisică nu poţi să ajuţi». De îndată ce m-am smerit, s-a şi făcut bine”[235].

Părintele Arsenie Papacioc ne mărturisește:

„Uite, bunăoară, preoţi tineri, şi chiar bătrâni, care nu citesc Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Cică: „Mi-e frică părinte!” „Ce e măi? Ai capitulat, arunci armele jos?” Adevărul este că eşti preot. Pe cine să aduc să le citească? Vârsta sau Preoţia? Nu dau voie însă mirenilor. Se mai trezesc unii mireni spunând că „avem și noi voie să citim molitfele.” Nu! Cu nici un chip. Preotul însă pune mâna pe armă şi trage-n Satana. De ce ați capitulat? Dracul e un apostat. El nu mai e mlădiță în viță să tragă seva ca să înmugurească (Ioan 15, 2). Nu se lasă, și tocmai de aceea îi îngăduie Dumnezeu să te atace, ca să-ți dovedească că e un slăbănog!

Slujim Liturghia dar Molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu le putem sluji!?

– Slujești Liturghia, care e cea mai înfricoşătoare, vă daţi seama? Chiar acolo unde spune preotul rugăciunea din timpul cântării heruvimice: „Că tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te-aduci, Cel ce primeşti, Cel ce Te-mparţi (…).” Şi atunci preoţii ar putea să întrebe: „Da’ eu ce sunt, părinte, dacă El e Totul?” Îi răspunde Hristos: „Da, dar fără tine preotule nu pot să fac asta.” Deci, de unde se vede – asta-i altceva – că Hristos împrumută mişcarea şi glasul preotului. Dar harul lucrează. Şi fac lucrul ăsta, şi nu pot să gonesc dracii cu blestem? Nu dau voie mirenilor să blesteme pe dracul, să aibă dialog cu dracul: „Fugi! Du-te!” De aceea am spus de multe ori, şi n-o spun numai eu; vă spun ce am găsit la Sfinţii Părinţi: „cu dracul nu se stă de vorbă.” E o mare greşeală să intri în dialog cu dracul. Părinţilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat să fii drace!” Vezi-ţi de treabă, îi convine când spui lucrul ăsta. Lui îi convine orice dialog cu el, pentru că-l recunoşti, îl consideri și el se bucură! Desconsideră-l! Ca să-l gonesc pot să spun: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!” Puterea Numelui îl gonește. Nu le dau voie să dialogheze cu dracul. Eu asta le spun: „Ziceţi rugăciunea, numai așa fuge! Te-a atacat dracu-ntr-un fel, te-a apăsat, nu-ştiu-ce: «Doamne Iisuse Hristoase,…, Doamne Iisuse…».” Deci arma folosită pentru a-l goni nu este dialogul: „Fugi drace de-aici.” Nu! Greșit! Ei vedeţi? Tactică duhovnicească, strategie în luptă cu dracul. Dar tu ca preot citeşte molitfele. Nu le citesc zilnic pentru oboseală. Dar le citesc cu mare regularitate miercurea, vinerea şi Duminica, chiar dacă sunt obosit la pământ.[236]

Vin şi acolo cazuri de îndrăciţi, de demonizaţi?[237]

– „U!… aoleu,” că auzi unele ţipete: „Arsenie! A!…” Apoi, țipă de-a speriat lumea, ştii?

Nu vă tulbură diavolii, după molitfe?

– Dracii aștia în așa fel vin, să se atașeze de firea omenescă, încât crezi că ceea ce-ți cer ei este necesar. Dracul poate să te atace mereu, dacă te are la mână cu păcate nespovedite… Pe el nu-l interesează altceva decât să te prindă. Doamne ferește de aceștia, săracii, care sunt chinuiți de duhuri rele. Asta e dovada materială că diavolul există. Dracul nu se bagă peste tot, ci în sufletele mai șubrede… Pentru că omul este ocrotit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și nu este la discreția dracului… Suntem foarte înzestrați, foarte iubiți de Dumnezeu! Eu citesc molitfele mai departe, ce să, adică ce? Aşa părinţilor: făceţi-vă lucrarea integral. Nu trebuie să chemaţi preotul vecin ca să vă citească molitfele

Dar mai intră frica asta, că ne spunea părintele Cleopa că părintele Ioanichie Moroi a citit molitfele şi a intrat diavolul în el şi o săptămână a stat închis în chilie.

– Ascultă, dragă, mai ştiu şi alt caz, mai interesant: unul s-a dus la un părinte să-i scoată dracii. Şi preotul i-a spus: „Eu nu pot să ţi-i scot, dar du-te la părintele cutare.” Părintele s-a rugat, şi-a fugit dracul. Şi i-a zis dracul: „Nu pentru molitfele tale, ci pentru smerenia părintelui acela plec.”[238] Practic dracul fugea de puterea duhovnicească a amândurora. Acesta-i un caz. Alt caz este acela în care un părinte i-a zis dracului: „Ieşi!” Şi zice: „Ies, dar intru în tine!” „Intră-n mine!” L-a „dansat” pe dracul, și el ducea viaţa mai departe; posedarea era un fel de canon, că-l chinuia, dar nu se lăsa nici el. Şi după o serie întreagă de ani, a vrut să iasă dracul. Şi Părintele îi zice: „De ce fugi? Mai stai!”[239] Ei, şi a ieșit dracul. Asta vă spun. Dar un preot? Să salveze pe fratele lui: „Dacă asta-i soluţia să-l salvez, intră-n mine!” Aşa. Asta nu-l împiedica să slujească Sfânta Liturghie.

Dar eu vă pun o întrebare duhovnicească: dacă un om se îmbolnăveşte de duh necurat, demonul intră cu slobozenia lui Dumnezeu?

– Fără discuţie. Judecățile lui Dumnezeu. Dar noi să ne facem, cinstit, smeriţi, datoria. Nu s-o facem ca să scăpăm mai repede. Vedeţi, fiţi atenţi, că sufletul nu este ca un lemn pe care îl iei la rindea: „Te-am lustruit. Acum altul!” Nu aşa. Trebuie să ai căldură sufletească, să fii sincer ca preot. Mai ales că şi dracul te simte…

Dar tot în privinţa asta: aţi observat că în ultimii trei ani s-au dublat cazurile de îndemonizare? Nu era acum 50 de ani treaba asta.

– Da. Şi mai ales farmece.

Şi mai mult la femei. Observaţi?

– Părinte Ioanichie, n-am crezut că în Dobrogea să fie atâta lucrare de farmece. Însă nu trebuie să ne temem deloc. Credincioșii până la urmă se vindecă. Dar aceste farmece nu se prind de omul credincios. Chiar într-o rugăciune zice: „pentru că chiar fapta ta rea te-a blestemat” (Psalmul 118, 21). Păcatele tale. Dar să ferească Dumnezeu, feriţi-vă să blestemaţi”[240].

„– Ştiţi că părintele Cleopa nu dă voie nimănui să citească Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Ştiu că sfinţia voastră le citiţi. Credeţi că un ieromonah tânăr ar putea să citească, să se apuce să-l blesteme pe diavol?

– Ei, puteţi, să ştiţi! Puteţi, cum să nu?! Sunt consemnate în Molitfelnic ca să se citească. Nu vă temeţi! Că din moment ce sunteţi preot de ce capitulaţi? Citiţi molitfele mai departe! Citiţi cu forţă! Adică eu de ce să am dreptul că am optzeci şi doi de ani şi sfinția ta, la treizeci, patruzeci de ani să nu ai dreptul?

Ştiu că părintele spunea: „Mă, cine te-a pus pe tine să blestemi pe drac? Tu eşti Sfântul Vasile cel Mare?”

– Acum e uşor să vorbeşti aşa, dar pe mine nu mă interesează ce spune cutare sau cutare. Eu spun pe răspunderea mea ce spun. Ai voie să citeşti Molitfele Sfântului Vasile cel Mare pentru că păstoreşti satul, ai o serie întreagă de fii duhovniceşti, eşti în sat acolo. Nu citeşti Molitfele Sfântului Vasile cel Mare oamenilor de acolo? Le citeşti: „Fugi! Du-te!”… Adică cine să le citească? Că eşti preot… Adică de ce are preotul acela bătrân mai multă putere decât tine? E acelaşi har, e aceeaşi putere.

Poate că nu mai are aceleaşi ispite?

– Nu. Ferească Dumnezeu să te intimidezi, ţinând cont de anumite calităţi, și nu de harul preoţiei, căci cu harul preoţiei lucrăm; nu lucrăm cu vârstele şi cu nu ştiu ce.

Trebuie să țină post obligatoriu înainte de citirea molitfelor?

– Nu neapărat[241]. Există o „regulă” a neputințelor. Asta e o rigoare greu acceptată. Postul nu este numaidecât deschizător de spațiu de zbor către cer! Trebuie să spun, dar cu moderație, că nu prea văd că singur postul ar fi mântuirea oamenilor, ci singură nedușmănia și smerenia adâncă din inima lor.[242] Postul e recomandat pentru că elimină toxinele și ca o stare de nevoință. Dar întâlnim foarte multe cazuri când nu pot ține post: bolnavi, copii, bătrâni… Dacă credincioșii se pot abține să nu mănânce până ce termin de citit molitfele e bine, dar nu pot să-i oblig! Mă bucur dacă credincioșii participă cu toată inima la citirea molitfelor!”[243].

            Dezbrăcarea tuturor veșmintelor liturgice, după săvârșirea Sfintei Liturghii, peste bolnavi poate duce mai degrabă la asocieri magice și oculte?

Nicidecum! Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămurește:

„Iar acel din veșmintele Tale arată că și veșmintele Lui erau pline de har. Astfel și femeia cea cu scurgere de sânge a oprit curgerea sângelui numai atingându-se de poala hainei Lui”[244].

Așadar și veșmintele liturgice pe care le dezbracă preotul peste bolnavi după slujirea Sfintei Liturghii au acest har al Duhului Sfânt!

Egumenul Efrem al mănăstirii Vatopedu ne-a relatat în acest sens: „Mi-a spus Părintele Sofronie Saharov că, de multe ori, în timp ce slujea, rostind rugăciunile Sfintei Liturghii, ieșea foc din gura și din veșmintele sale”[245].

„Nu aceeaşi este însă starea spirituală pe care o provoacă falsele vindecări ale diavolului, întrucât cel vindecat trupeşte pe o asemenea cale, mai rău se îmbolnăveşte cu sufletul, rătăcindu-se cu mintea şi devenind o pradă uşoară în mâna celui rău. Parodiindu-L pe Mântuitorul şi imitându-L printr-un simulacru de vindecări, diavolul poate elibera pe unii oameni de anumite împătimiri trupeşti, dar în acelaşi timp le învăluie sufletul în mrejele lui şi le zădărniceşte mântuirea. Pretinse vindecări se pot obţine uneori şi prin descântece. Dar tămăduirile obţinute prin asemenea mijloace sunt vrăjitorii, iar cei care se învoiesc să-şi lege sufletele de astfel de practici drăceşti cad sub anatema Bisericii, rămânând despărţiţi de Hristos. Despre falsele vindecări cu care Satana îi înşală pe oameni, Sfântul Ioan Hrisostom spune: Deşi vindecă, diavolul însă mai mare vătămare face. Şi măcar că poate folosi trupul, care puţin mai pe urmă tot va muri şi va putrezi, vatămă sufletul cel nemuritor.

Pe căi obscure, diavolul poate induce în eroare pe mulţi oameni de bună credinţă, folosind, prin acţiuni magice, puterile ascunse ale sufletului omenesc. Aşa sunt fenomenele parapsihice care se produc prin hipnotism, sugestie, telepatie, psihochinezie sau levitaţie, şi care, conştient sau inconştient, declanşează, din partea acelor persoane, acţiuni demonice”[246].

Oamenii merg adeseori la cei înşelaţi (pentru că diavolul are „carisme” ieftine cu care îi înzestrează pe aceşti „taumaturgi”) unde pot primi uşor „rezolvarea”. Sfaturile pe care le spun oamenilor ca să le îndeplinească, nu sunt grele şi le odihnesc sau îndreptăţesc (justifică) patimile (slăbiciunile).

„Are şi satana oarecare putere. Face şi el oarece minuni. Era arhanghel şi îşi păstrează puterea de arhanghel, tocmai pentru că Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite. Dumnezeu l-a plăsmuit pe arhanghelul Lucifer şi l-a împodobit cu toate virtuţile şi cu multe puteri. Acesta s-a pervertit însă pe sine. Datorită mândriei, a dat o rea întrebuinţare libertăţii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, şi a căzut astfel din starea sa ontologică şi din locul său din cer: «Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer» (Luca 10, 18). A căzut şi a devenit diavol. A căzut, şi din lumină a devenit întuneric. A plăsmuit pentru prima dată răutatea şi minciuna. De aceea Hristos îl numeşte tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Înainte de căderea lui Lucifer nu exista nicăieri în cosmos răutate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Facere 1, 31).

Diavolul îi urăşte pe oameni pentru că sunt meniţi comuniunii cu Dumnezeu în veşnicie. Acum el se luptă ca să-l despartă pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciună, rătăcire, viclenie, cugete, fapte; să-l îndepărteze de lumină şi să-l aducă la întuneric, anume în stăpânirea lui. Există oameni care au intrat în slujba diavolului. Prin ei săvârşeşte satana diferite false minuni. Satana poate vindeca doar bolile pe care le-a provocat el”[247].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică:

„Dumnezeu îl numeşte ucigător de oameni pe diavol (Ioan 8, 44), şi tu alergi la el ca la un doctor? Te întreb, ce vei răspunde când vei fi învinuit că socoteşti mai vrednice de credinţă vrăjitoriile decât hotărârea lui Hristos? Când Dumnezeu spune că diavolul este ucigător de oameni, iar ei spun, împotriva hotărârii dumnezeieşti, că pot vindeca bolile; şi tu îi laşi să-ţi facă vrăji şi să te descânte, prin cele ce faci, chiar dacă n-o spui în cuvânt, îi socoteşti pe vrăjitori mai vrednici de credinţă decât pe Dumnezeu. Dacă diavolul este ucigător de oameni, negreşit sunt ucigători de oameni şi duhurile cele rele care-l slujesc. Hristos ţi-a arătat asta cu fapta. Când i-a lăsat să se ducă în turma de porci, demonii au înecat în adânc toată turma aceea, ca să cunoşti că, dacă Dumnezeu le-ar îngădui, ar face şi oamenilor aceasta, i-ar îneca îndată. Dar aşa, Dumnezeu îi ţine, îi împiedică şi nu-i lasă să facă asta. Acest lucru l-au arătat când au căpătat putere împotriva porcilor. Dacă pe porci nu i-a cruţat (înşelătorul), cu mult mai mult pe noi nu ne va cruţa. Aşadar, iubite, nu te lăsa târât de înşelăciunile acelora, ci fii întărit de frica de Dumnezeu”.

„Trebuie citite lepădările şi rugăciunea de dezlegare mulţi ani pentru cei ce au trecut prin magie. Aşa făcea Biserica primară. Budismul are multe elemente de adevăr, dar are un adevăr omenesc care ajunge până la zero, adică la o concentrare de sine în care meditaţia îl conduce pe om către nefiinţa din care a fost zidit. E vorba despre o sinucidere existenţială. Hristos ne conduce către îndumnezeire, către comuniunea cu Dumnezeu în Treime.

Mulţi spun că budismul nu are legătură cu demonismul. Cei care vorbesc aşa cunosc budismul din cărţi, vorbesc doar teoretic; în realitate este cu totul altfel.

Unii spun că prin meditaţie dobândesc liniştire. Asta se arată doar în afară ca un lucru bun, dar oamenii aceia sunt subjugaţi de trufie şi eşuează repede în războiul trupesc. Şi chiar dacă sunt în budism, tot au război al trupului. Asta arată satanismul acestei metode”[248].

L-am întrebat odată pe Părintele Arsenie Papacioc cum se explică anumite pasaje din rugăciunea pentru cei ce sunt bolnavi de năjit: „…din ochi, din inimă, din ficat…” şi mi-a răspuns că:  „Dumnezeu îngăduie uneori satanei să se folosească (să se ataşeze) de firea omenească, doar, doar s-ar smeri respectivul!”[249].

„În viaţa duhovnicească acţionează legile duhovniceşti. Dacă ne pocăim sincer pentru o oarecare greşeală, nu este nevoie să o mai ispăşim cu vreo boală. Dumnezeu îngăduie bolile şi nedreptăţile pentru greşelile făcute întru neştiinţă”[250].

„Celor maturi care sunt în toate minţile şi îşi dau seama ce fac, dacă nu-şi recunosc greşelile, nu trebuie să li se citească exorcisme de către preoţi dacă s-au îndrăcit. Deoarece, dacă nu se vor pocăi, nu se vor smeri şi nu se vor mărturisi, oricâte exorcisme li s-ar citi, diavolul nu pleacă. Numai atunci va pleca, când cel demonizat se va întoarce de bunăvoie la pocăinţă. Numai unui îndrăcit care şi-a pierdut  minţile şi unui copil mic demonizat, care din pricina vârstei nu înţelege, li se pot citi exorcisme ca să se slobozească de diavolii care îi chinuiesc”[251].

În cazul în care rugăciunea duhovnicului nu dă roade înseamnă că ceva nu este în ordine înlăuntrul nostru. Diagnosticul aparţine Părintelui Sofronie Saharov:

„O credincioasă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulţi ani nu-i găsea rezolvare şi uşurare, a mers la Părintele, reproşându-i că nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus: «Dacă rugăciunile noastre nu pot să ajute, atunci există ceva înlăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine». Aceasta era. A priceput exact ce anume i-a spus Părintele Sofronie, şi s-a întors mai mult către sine însăşi, cu atenţie şi autocontrol. După mult timp mărturisea: «Da, Părintele mi-a spus aceasta şi aceasta, prin care am fost ajutată mult»[252]”.

Părintele Arsenie Papacioc exprimă ideea aceasta în felul următor: „Nu este timp prea bine folosit să mergi neapărat să cunoşti suflete alese, însă cel mai împodobit şi delicat este lungul drum spre tine însuţi. M-am întâlnit într-o zi cu o persoană care mi s-a adresat astfel: «Eu am daruri deosebite!». I-am răspuns: «Darurile sunt ale lui Dumnezeu» A te cunoaşte pe tine înseamnă: să ştii să renunţi la tine, pentru că aşa cere Dumnezeu. Este mai mare lucrare decât aceea de a face minuni, de a avea revelaţii etc. De ce? A te smeri pe tine este lucrarea ta. Darurile însă, nu sunt ale tale, ci sunt ale lui Dumnezeu!”

Această perspectivă, Părintele Sofronie o rezumă în următoarele cuvinte: „Rugăciunea duhovnicului este eficace atunci când este acceptată. Însă în cazurile în care rugăciunea nu influenţează dezlegarea unei probleme, nu odihneşte sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă (un păcat nespovedit), pe care trebuie să o localizeze şi să se smerească. Atunci rugăciunea acţionează foarte roditor”[253].

„Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor și al făpturilor, și nici pe noi nu ne cunoaștem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina ființei noastre”[254].

Tot aici este necesar a aminti despre deochi, care este definit de Cuviosul Paisie în felul următor: „Invidia, atunci când are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească”[255].

Pentru această problemă, care se întâlneşte mai des la prunci (au nelinişte, somn agitat, plâng fără întrerupere) se va solicita preotului să citească din Molitfelnic rugăciunea pentru dureri de cap (deochi), iar părinţii copilului vor citi cu atenţie această carte spre luare aminte şi spre eliminarea cauzelor care au făcut loc acestui duh necurat să se atingă de copil.

„Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mântuiască. Când diavolul a dobândit drepturi mari asupra omului şi-l stăpâneşte, atunci trebuie să se găsească mijlocul (spovedania curată, repararea răului făcut, dacă are posibilităţi cel vinovat) ca să-i taie drepturile. Astfel, oricâtă rugăciune ar face ceilalţi, diavolul nu pleacă. Îl secătuieşte pe om. Uneori noi, cei care ne rugăm, ne facem pricini să nu plece diavolul din cel îndrăcit, pentru că ne rugăm cu mândrie. Numai un gând de mândrie de vom aduce în minte, ca de pildă: «Iată, eu, prin rugăciunea mea, voi ajuta să plece diavolul», imediat se împiedică ajutorul dumnezeiesc şi-l ajutăm pe diavol să mai stea. Să ne rugăm pentru îndrăciţi întotdeauna cu smerenie, cu durere şi cu dragoste”[256].

„Ştiţi ce-am zis în sinea mea, în timp ce-i citeam rugăciuni unei fetiţe bolnave de epilepsie (chiar atunci s-a declanșat criza): «Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!, Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul!». Vreau să vă spun că trebuie să suferi şi tu cu cel care suferă. Deci, tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Asta e: să trăim şi pentru alţii!”[257] „Atunci când se încorporează cu toată fiinţa lui în Hristos şi se umple tot de El, omul dobândeşte simţirea şi conştiinţa divino-umană a atoateunităţii macrocosmosului. Şi este mistuit de simţământul comun că toţi sunt responsabili de tot şi de toate: durerile tuturor fiinţelor sunt durerile proprii, necazurile tuturor făpturilor sunt necazurile lui proprii. Toţi în Hristos alcătuiesc un trup divino-uman, Biserica, iar Hristos este Capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18)”[258].

„Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga ca să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu niciun chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.

Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte, a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: «Să piei de aici, arătare, să nu te mai văd!» Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde că se face bine copilul, prin rugăciunea egumenului. Şi în adevăr, din ziua aceea, pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.

Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce în capul celui care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie”[259].

„Domnul iubește pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-și cunoască neputința și să se smerească și, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt. Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, se chinuie fără folos”[260].

„Boala minții vine până la urmă din mândrie. Cel cu mințile rătăcite se crede centrul lumii. Asta nu înseamnă că bietul om e vinovat de boala sa. Pentru că mândria nu ține numai de voia omului, se mai și moștenește, mai ține și de creșterea primită, de tovărășii, de întâmplările vieții. La baza bolilor  mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria”[261].

„Duhul [rău] poate să ocupe mai mult loc decât este trupul omenesc, dar de asemenea, şi mult mai puţin decât trupul omului – atât de mic, cât un centimetru cub. Şi astfel poate să intre în om o întreagă legiune de duhuri căzute[262].

„Mihail Psellos spune: «în felul acesta, demonii îşi fac convorbirea cu noi în chip ascuns, ca să nu simţim de unde ne este războiul… Trupurile (încorporările, am zice noi) demonice, luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri şi culori şi formele pe care le voiesc, le introduc în sufletul şi duhul nostru şi ne înfăţişează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri de patimi, ne tulbură adeseori în stare de veghe sau de somn, uneori prin atingeri de părţile intime ale noastre prin mângâieri, aprinzându-le spre porniri erotice nebune şi nele­giuite, iar adeseori iau în ajutor şi sucurile calde din noi». Fiind duhuri, se introduc atât de intim în duhul şi trupul nostru, că aproape îşi îmbină eu-ul lor cu eu-ul nostru, încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de ce este manifestarea lor”[263].

Trebuie subliniat faptul că nu este permis ca mireanul să se substituie preotului şi să îndrăznească să citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare sau alte rugăciuni preluate din Molitfelnic de cărţile de rugăciuni unde apare formula: „dezleagă…” , căci numai preotul, ca slujitor al Altarului, este întărit prin hirotonie şi investit cu Sfânta Taină a Preoţiei. Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta cruce, smerenia, rugăciunea (psalmii lui David), postul, aghiasma (apa sfinţită), spovedania, precum şi tot ajutorul Bisericii.

Sfântul Ioan Gură de Aur menționează termenul puterea ungerii atunci când numește Taina Maslului pe care o recomandă și celor ispitiți de duhurile rele sau posedați de diavol:

„Nu te gândești la Cel care ne dă ajutor? Căci nu numai vrăjmașul a devenit mai slab, ci și ajutorul tău a devenit mai mare. Săltările trupului s-au potolit, povara păcatului s-a șters [în Taina Botezului], ai primit harul Duhului Sfânt [în Taina Mirungerii], puterea ungerii [Taina Maslului]”[264].

Un exemplu concret este o versiune a acatistului Sfântului Ciprian care are ataşată la sfârşit o rugăciune preluată dintr-un Molitfelnic mai vechi şi care cuprinde formula: „Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine, nevrednicul slujitorul Tău (Arhiereu sau Preot n.n.) şi dezleagă…”[265]. Deci, se înţelege că se adresează harului preoţiei, nu faptelor creştinului. Am întâlnit o familie (n.n.) care după ce citea acest acatist şi ajungeau la rugăciunea respectivă şi pronunţau cuvintele:  „dezleagă…”( această formulă se repetă de patru ori în cuprinsul acestei rugăciuni n.n.) le săreau scântei din ochi, ceea ce de fapt, confirmă cele subliniate mai sus.

Uneori, în cazurile acestea unde s-au făcut vrăji, se speculează din interes pecuniar (se are în vedere că la mulţimile de oameni primează instinctul) de către cei în măsură să rezolve corect aceste probleme şi se atinge cu succes o dublă coardă sensibilă a maselor de oameni, după observaţia psihologică a Părintelui Nicolae Steinhardt: nevoia de senzaţional (sperie-mă!) şi rigurozitatea numerică (tip reţetă) ca un răspuns la problemele fiecăruia.

Nevoia de senzaţional (sperie-mă!), ceea ce îl determină pe „taumaturg”(uneori insinuează că ar avea darul profeţiei) să dea următoarele răspunsuri ce pregătesc într-un fel „anestezia” credulilor: „Ai cununiile legate”, „Cineva ţi-a făcut farmece”, „Ai argintul viu”, „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” etc.

Rigurozitatea numerică (care este în contradicţie cu duhul Patericului: „Cel care se roagă numai atunci când se roagă nu se roagă deloc”), care implică recomandarea tehnicilor sau a reţetelor: „participi la 12 Masluri”,  „participi la citirea molitvelor Sf. Vasile cel Mare de 40 de ori consecutiv”, „dai 7 acatiste la 7 mănăstiri”, „aprinzi atâtea (număr fix) lumânări”, „rosteşti de «n» ori Tatăl nostru” şi lista ar putea continua… „«Hristos ne-a slobozit de pravile; de ce să ne înrobim pravilelor pe care noi înşine le facem?»”[266] și „Cine vrea să fie povățuit de Duhul Sfânt acela nu trebuie să se lege cu pravile”[267].

„În ceea ce priveşte deschiderea cărţii, deci a Sfintei Evanghelii, molitfelnicele şi agheasmatarele mai vechi arată că se făcea de către preot şi nu de către bolnav, aşa cum apare în ultimele ediţii. Dar şi unele, şi altele nu mai pomenesc nimic în afară de această deschidere. Inovaţia intervine când, pe baza textului la care Evanghelia a fost deschisă întâmplător şi ţinând seama de culoarea vinietelor, slujitorii încep să interpreteze, făcând preziceri sau dând pronosticuri pe care credincioşii le iau drept adevărate, având în vedere autoritatea morală duhovnicească şi harică a preotului. Se are în vedere, aşa cum spuneam, culoarea vinietelor, adică dacă „a căzut” pe roşu sau pe negru, culoarea roşie fiind semn bun, iar cea neagră, semn rău. I se spune credinciosului dacă se tămăduieşte sau nu, dacă vor reuşi copiii la examene, dacă trebuie să se aştepte la un deces sau la o nuntă în familie, dacă va fi avansat în serviciu şi altele. Sunt lucruri care seamănă cu o adevărată ghicitorie, fără niciun temei, în care se speculează credulitatea credincioşilor, se dispreţuieşte evlavia lor sinceră şi credinţa curată, în loc ca ele să fie supravegheate, luminate şi călăuzite.

Ceea ce este şi mai grav şi condamnabil în acelaşi timp este faptul că asemenea «deschideri» au început să se practice nu numai la Taina Sfântului Maslu, ci în orice altă ocazie şi cu alte cărţi, între care pravilele mai vechi, care, aşa cum ştim, nu conţin decât legi şi canoane, fără să aibă caracterul de sfinţenie pe care îl prezintă Sfânta Evanghelie”[268].      În acest sens Părintele Sofronie Saharov spunea că: „Există o formă «mai prejos de formă» – o anarhie cumplită”[269].


Tradiţia:

această muncă continuă de punere de acord a mărturiilor şi darurilor Duhului

 

 

„Revelația despre dumnezeieștile Taine este aceeași la toți cei îndumnezeiți, de aceea există o identitate de învățătură la toți cei îndumnezeiți. Aceasta este Tradiția Patristică la care se raportează toți ortodocșii. Dacă cineva va încerca să teologhisescă atunci când se va separa de acest nucleu al experienței și de această învățătură, chiar și de istoria acestei învățături, este imposibil să nu cadă în erezie. Faptul că va cădea este inevitabil. Dacă nu în erezie, cel puțin în interpretarea eronată a Sfintei Scripturi sau a Sfintei Tradiții”[270].

„Pot găsi alte sensuri în Biblie decât cele care au fost deja găsite. Biblia este o carte deschisă, larg deschisă de Hristos Însuşi; Hristos a deschis peceţile Cuvântului Său, prin propria Sa prezenţă în Cuvântul Său. Dar aceste sensuri noi nu trebuie să contrazică sensurile existente; trebuie să se încadreze în bogăţia imensă care există deja. Trebuie să urmăm Duhului lui Hristos Care ne-a deschis sensul Scripturii. Dacă citim Biblia urmând lui Hristos, nu putem opune sensurile unele altora.

Fiecare Sfânt Părinte, fiecare credincios care citeşte în stare de rugăciune, aduce ceva propriu; dar toţi au acelaşi Duh şi mărturiile lor se integrează. De fiecare dată este vorba de o citire în Biserică. Diferenţele nu se anulează ci se sintetizează. Această muncă continuă de punere de acord a mărturiilor şi darurilor Duhului constituie Tradiţia”[271].

„Eu nu socotesc că totul este sesizabil printr-o rațiune care desparte și împarte. Toate lucrurile sunt deosebite, dar sunt și împreunate. Pot spune prin rațiune ceea ce este deosebit în lucruri, dar nu pot spune și ceea ce le leagă. Vezi că rațiunea sfârșește în taină, se completează cu taina. Și taina aceea se trăiește nu o mai sesizezi cu rațiunea”[272]. „Întotdeauna am foarte mare grijă să nu descopăr în învățătura Bisericii, în textul evanghelic, lucruri care ar intra în contradicție cu învățătura lui Iisus și cu Tradiția noastră apostolică; Tradiția ortodoxă este exclusiv o Tradiție apostolică. Mă feresc. Înțelesurile din cuvintele Mântuitorului și din cuvintele Apostolilor, care ne-au rămas în epistole și în Tradiția Ortodoxă, sunt nesfârșite, și pot să găsesc mereu lucruri noi; dar înainte de toate am grijă să nu cumva să alunec dincolo de ceea ce se cuprinde în acele înțelesuri”[273].

Sfântul Iustin Popovici ne spune: „În Biserică, tot trecutul este prezent și tot prezentul este trecut”[274].

Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne precizează în Filocalia vol. XI:

„Oare nu sunt şi în Scriptură cuvinte care sunt sminteală pentru cei neînvăţaţi şi necunoscători ai înţelesului lor duhovnicesc? Ne obligă aceasta să întrebăm: Pentru ce n-a arătat Dumnezeu în chip limpede înţelesul duhovnicesc al Scripturii, ca să nu se vatăme oamenii, ci le-a lăsat sfinţilor din diferite timpuri osteneala să tâlcuiască întrebările ce se pun? De aceea există «dascăli şi tâlcuitori (exegeţi)», cum spune Apostolul (I Cor. 13, 28). Nu rătăci deci în privinţa bărbaţilor despre care ai întrebat. Căci dacă le-ar fi cerut lui Dumnezeu, le-ar fi primit. Căci zice: «Tot cel ce cere, primeşte, şi cel ce caută, află» (Matei 7, 8). Dumnezeu a descoperit calea vieţii prin proroci şi apostoli, dar în aşa fel că fiecare a grăit despre ea în parte. De aceea nu s-a grăit despre ea numai printr-unul. Şi ceea ce a lăsat unul (nespus), a grăit altul prin voia lui Dumnezeu. Aşa a făcut Dumnezeu şi cu sfinţii de după aceea. Şi ceea ce spun unii fără destulă limpezime, o spun cei de după ei altfel, ca totdeauna să se slăvească Dumnezeu prin sfinţii Lui. Căci acelaşi este şi Dumnezeul celor dintâi şi-al celor de după ei. Lui se cuvine slava în veci. Amin”[275].

Mai întâi orice creștin nu trebuie să fie lipsit de grija duhovnicească față de Tradiție.

„Adesea trăim ca într-un fel de super-market şi fiecare îşi fabrică mica sa religie personală. Iei puţin de aici, puţin de dincolo şi îţi faci «salata ta orientală». Aceasta corespunde unei mentalităţi moderne care este, în esenţa ei, refuzul Tradiţiei. Şi fiecare, refuzând orice regulă, orice reper din Tradiţie, se simte capabil – crede el – să se dirijeze pe sine”[276].

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează în Comentariu la Galateni 1, 7:

„Unde sunt deci aceia care ne acuză de dispoziţie pentru polemică deoarece nu suntem de acord cu ereticii? Unde sunt cei care spun că între nonortodocși şi ortodocși nu există nicio diferenţă în doctrină, şi că orice contrazicere provine din sufletul nostru conflictual?… Să asculte dar înseşi cuvintele lui Pavel: după el, cel care vrea să aducă cea mică schimbare Evangheliei o răstoarnă”.

„Dacă cineva caută mântuirea cu sinceritate şi din toată inima sa, Dumnezeu îl va «conduce» la un adevărat povăţuitor; dar omul care, în acelaşi timp cu mântuirea, dă atenţie sau este înşelat de prefăcătorie, necredinţă sau de părerea şi îndreptăţirea de sine va sfârşi prin a avea un sfătuitor şi călăuzitor la fel ca el: «cine se aseamănă se adună!»”[277].

„Cei care doresc să-L aibă pe Hristos fără calea îngustă și plină de necazuri sau fără imperativul răstignirii sinelui [orgolios] găsesc părinți duhovnici după asemănarea lor, adepți ai teologiei lumești secularizate”[278].

„Am fost şi sunt convins despre ce se spune «Tradiţie şi libertate»[279], că «omul se îndreptează aritmetic, dar pretenţiile îi cresc geometric». Cât ce-a plinit ceva din poruncile sfinte vine cu pretenţii, ca să-şi impună punctul său de vedere, de multe ori peste preot şi peste Biserică, uitând că este numai un om”[280]

„Vai celor ce resping vechile predanii ce cuprind experiențele pozitive ale Părinților și ale Maicilor privind aflarea Sfântului Duh! Tot ceea ce a fost vreodată prin lucrarea harului ține de veșnicia lui Dumnezeu și nu se împuținează cu vremea. Lepădând cuprinsul duhovnicesc al Tradiției noi încălcăm porunca: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta» (Matei 15, 4), adică cinstește-i nu numai ca persoane vii, dar și cunoașterea pe care au dobândit-o printr-o lungă călătorie. Nu ne este nouă cu putință a îmbogăți Descoperirea (Revelația) dată de sus, nu cugetăm a «îmbogăți» întru ceva experiența Apostolilor și Părinților, însă tânjim a urma pașilor lor până la istovirea puterilor noastre. Datoria tuturor generaților de creștini este a nu înmicșoara darul lui Dumnezeu către omenire, primit prin întruparea Cuvântului și Pogorârea Duhului Sfânt. Așa înțelegem noi îndatorirea noastră”[281].

Gheron Iosif sesizează şi el aspectul acesta, arătându-ne: „Pe omul cel dinlăuntru vrea harul lui Dumnezeu să-l unească cu Hristos. Atunci vei deveni folositor altora. Citeşte dacă vrei, Istoria Bisericească a lui Meletie, Arhiepiscopul Atenei, să vezi câţi mari învăţaţi, ca Origen şi mulţi alţii, au fost la început mari luminători ai Bisericii, cu multă ştiinţă de carte; dar s-au slobozit în oceanul cunoaşterii înainte de a primi în isihie curăţenia simţurilor, pacea şi liniştea Duhului; s-au afundat în oceanul Sfintei Scripturi crezând că este suficientă ştiinţa de carte şi nenumăraţi s-au pierdut şi au fost anatemizaţi de sinoade, sinoade din care mai înainte făceau parte”[282].

„Este îndeobşte acceptat faptul că criteriile ultime care determină o evaluare reală a tuturor aspectelor Tradiţiei creştine sunt dogmatice. Nici un argument pur istoric, fie el de vechime sau de tăcere, nu este vreodată decisiv. Aceste argumente sunt supuse unei examinări şi revizuiri teologice ulterioare, din perspectiva credinţei creştine depline, luate ca un întreg, întrebarea ultimă este tocmai aceasta: se păstrează oare cu adevărat credinţa Bibliei şi a Bisericii, este oare Crezul Sobornicesc primit şi mărturisit exact în sensul în care a fost conceput şi în care s-a presupus a fi acceptat şi înţeles, se crede oare cu adevărat în adevărul Întrupării? Din fericire, un teolog sobornicesc nu este lăsat singur cu logica şi erudiţia. El este călăuzit de credinţă; credo ut intelligam. Credinţa luminează raţiunea. Iar erudiţia, memoria trecutului, este însufleţită în experienţa continuă a Bisericii. Un teolog sobornicesc este ghidat de autoritatea învăţăturii Bisericii, de tradiţia vie a acesteia. Dar, mai presus de toate, el însuşi trăieşte în Biserică, care este Trupul Domnului. Taina întrupării este încă, am putea spune, continuu pusă în lucrare în Biserică, iar «implicaţiile» sunt revelate şi destăinuite în experienţa evlaviei şi în participarea la Sfintele Taine”[283].

Răsfoind Filocalia găsim învățătura Sfântului Isaac Sirul în Cuvinte despre sfintele nevoințe, unde ne oprim asupra unui text despre Ispitele dușmanilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri. Aici se enumeră ispitele caracteristice celor mândri printre care se află și următoarea:

A născoci continuu vreo noutate printr-o prorocire mincinoasă[284].

Prin urmare trebuie să smulgem din rădăcină prorociile mincinoase[285] după cum ne îndeamnă Sfântul Iustin Popovici:

„Duhul prorociei nu înseamnă numai prevederea viitorului, ci şi «expunerea» sub lucrarea directă a Harului Sfântului Duh, a Tainelor lui Dumnezeu şi a cunoştinţei acestor Taine necesare pentru mântuire credincioşilor. Cel ce proroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere (I Cor. 14, 3). Cel ce proroceşte, strigând şi aducând membrilor Bisericii adevărurile dumnezeieşti, zideşte Biserica, îi zideşte pe toţi credincioşii care îl ascultă. De aceea să nu distrugeţi prorociile şi să nu le dispreţuiţi. Adevăratele prorocii să le luaţi în seamă, să le consideraţi, să le cinstiţi, iar pe cele false să le smulgeţi din rădăcină”[286].

„Biserica a trebuit să lupte trei veacuri şi s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obţine dreptul de existenţă aici, pe pământ, şi noi, oameni de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când te miri cine seamănă ziua în amiaza mare neghina (zâzania) peste lanul de grâu al enoriei noastre? (Matei 13, 25).

Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi îşi câştigă păstorul, câte suflete mântuieşte. Ba, se va număra încă între principii acestei împărăţii: „Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19; Iac 5, 19-20). Şi cum se mai spune: Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice. Oferă-te, deci, Păstorului (Ioan 10, 11) să te trimită în căutarea oii pierdute (Luca 15, 4), că ea a ieşit din cârd căci, cum se zice, „marginile sunt ale dracilor”.

Dăruiţi-vă, preacinstiţi preoţi şi fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor ivi pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce alta doresc decât să se aprindă!” (Luca 12, 49)”[287].


Hristos continuă să viețuiască în lume prin Biserică – pentru că rămânând în ea, continuă să rămână cu noi în această lume

 

Sfântul Iustin Popovici ne spune:

„Deși scrie la multă vreme de la înălțarea la ceruri a Mântuitorului, Sfântul Ioan Teologul vorbește la prezent «așa să fim și noi în lumea aceasta, precum Acela este». Ne descoperă astfel această mare taină: că Domnul Hristos continuă să viețuiască în lume prin Biserică – pentru că rămânând în ea, continuă să rămână cu noi în această lume [La romano-catolici prin Înălțare, Hristos devine un Domn exterior, care va avea un locțiitor]. Este contemporan cu fiecare din cei ce alcătuiesc Biserica aceasta pământească, de-a lungul tuturor veacurilor. Căci pentru noi S-a sălășluit  în Biserică și se dă pe Sine Însuși neîncetat, mai ales în Sfânta Taină a Împărtășaniei, precum și în celelalte Sfinte Taine și virtuți”[288].

„În Biserică nu se află doar Evanghelia Lui, ci și El Însuși, minunatul Dumnezeu-om cu toate sfintele Lui puteri și virtuți. Și mai este ceva: este și un mijlocitor; Biserica este Trupul veșnic viu al Dumnezeului-om, Hristos, organismul Lui veșnic viu, iar membri Bisericii sunt moleculele și celulele acestui organism; și toate trăiesc prin El, Dumnezeul-om; trăiesc dintr-Însul și printr-Însul. De aceea vestea cea mare Sfântului Ioan Teologul «Ca prin El viață să avem» se împlinește neîncetat în Biserică, în toate mădularele ei, de la începuturi până azi; căci toate trăiesc dintr-Însul și printr-Însul  căci Biserica nu-i altceva decât Dumnezeu-omul înnoit în toate veacurile, și întru El este viața dumnezeiască”[289].

„Sunt protestanții care pretind că Biserica este doar invizibilă, că Tainele Botezului și ale Euharistiei sunt doar simbolice, și că doar Dumnezeu îi cunoaște pe adevărații membri ai Bisericii. Biserica, în calitate de Trup al lui Hristos, este sălașul slavei necreate a lui Dumnezeu. Nu-l putem separa pe Hristos de Biserică, nici Biserica de Hristos. În concepția calviniștilor, Hristos – după Înălțare, locuiește în ceruri și, în consecință, prefacerea pâini și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos este imposibilă. Astfel, Hristos este total absent din Euharistie. Concepția papală este, cumva, similară în măsura în care subliniază că prin rugăciunea preotului, Hristos Care nu era de față, devine acum prezent. Concluzia este că Hristos este absent din Biserică”[290].

Părintele Sofronie Saharov recunoștea Sfintele Taine fără ezitare:

„Și ce îmi dă Biserica? – Tainele: Botezul, Pocăința, Împărtășania, Preoția și celelalte. Prin Biserică eu mă fac moștean celei mai mari culturi din istoria omenirii. Prin Biserică și în Biserică eu simt necontenit cea mai vie legătură cu Sfinții Ioan Teologul, și cu Pavel, și cu apostolii, cu ierarhii Atanasie, Vasile și ceilalți Părinți, cu cuvioșii Antonie și Sisoe… În afara Bisericii legătura cu ei slăbește”[291]. „În Biserică Îl am pe Dumnezeu Întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi Îl mâncăm și Îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârșim Tainele. Iar Tainele acestea nu sunt doar niște simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experiența noastră”[292].

Homiakov ne explică:

„Biserica mărturisește credința în ea însăși… În această mărturisire ea arată că cunoștința despre existența ei de asemenea e un dar al harului care e dat de sus și e accesibilă numai credinței, nu rațiunii… Biserica nevăzută nu e comunitatea văzută a creștinilor, ci Duhul lui Dumnezeu și harul Tainelor, care locuiesc în această comunitate. De aceea și Biserica văzută e vizibilă numai pentru credincioși, căci pentru necredincioși Taina e numai un rit și Biserica numai o societate”[293].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne mai spune că: „se împlineşte o Taină mare şi nespusă, căci: «Au ieşit Sânge şi apă». Nu fără motiv şi la întâmplare au curs aceste două izvoare din deschizătura sfântă din coasta Mântuitorului; din ele s-a format Biserica. Cei ce sunt catehizaţi, cei ce au primit Sfântul Botez, înţeleg bine ceea ce zic eu: ei, care au fost renăscuţi prin apă, şi care sunt hrăniţi cu acest Sânge şi din acest Trup”[294].

Sfântul Iustin Popovici teologhisește:

„Tot ceea ce Dumnezeul-om Hristos oferă neamului omenesc devine bun al omului prin Duhul Sfânt Care, întocmai ca un suflet al Bisericii, lucrează prin harul Lui mântuirea fiecărui mădular al Bisericii. În afara Duhului Sfânt şi fără Duhul Sfânt, nimic din cele ale lui Hristos nu poate deveni al nostru, nu poate deveni al omului. Aşa cum Hristos  S-a întrupat în Sfânta Fecioară din Duhul Sfânt, tot aşa şi în noi El se întrupează duhovniceşte prin Duhul Sfânt, prin harismele dumnezeieşti, îndumnezeitoare şi divino-umanizatoare ale Duhului. Cu alte cuvinte: numai prin Duhul Sfânt se realizează înhristizarea şi hristificarea, înduhovnizarea şi spiritualizarea, întreimizarea şi treimificarea existenţei. După înălţarea Sa la cer, Hristos a trimis în lume pe Duhul Sfânt şi L-a lăsat în trupul Bisericii ca pe sufletul, mintea, conştiinţa şi viaţa ei. Mângâietorul este martorul cel mai de seamă al lui Iisus, al Dumnezeului şi Domnului întrupat (Ioan 15, 26). Este Cel care iconomiseşte, săvârşeşte şi realizează în oameni opera divino-umană a Mântuitorului, adică mântuirea. Într-adevăr, Biserica este Biserică prin Duhul Sfânt: ea trăieşte, lucrează, subzistă şi există prin El. Prin Duhul Sfânt «tot sufletul viază», şi prin El «cu curăţie se înalţă»; prin El «străluceşte întru Unimea Treimii cu sfinţenie de taină». Duhul lucrează întreimizarea şi treimificarea fiecărui mădular al Bisericii, pe care-l mântuieşte, îl sfinţeşte, îl «logosifică» îl îndumnezeieşte, îl divino-umanizează. Fiecare mădular îşi realizează destinul divin în trupul divino-uman al Bisericii şi numai prin el. Procurând măsura necesară a harului, Duhul Sfânt conduce şi îndrumă fiecare mădular al Bisericii pe scara mântuirii, de la început până la sfârşit. De aceea, toţi creştinii sunt purtători de duh şi purtaţi de Duh. Este exclus să fie cineva creştin fără Duhul lui Hristos, fără Duhul Sfânt. În esenţa lui, creştinismul este de la Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt”[295].

„Duhul este Cel ce poartă mărturia de căpătâi despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor şi Cel care neîncetat, de-a lungul veacurilor, mântuieşte în biserică pe toţi cei ce cred în Iisus Hristos; El, Duhul Adevărului, este Cel ce ne descoperă, ce ne spune, ce ne încredinţează de tot adevărul despre Iisus, Dumnezeul-om şi Mântuitorul. Preface vinul în Sângele Domnului Hristos prin Sfânta Taină a Euharistiei – cu atât mai mult vrea şi poate să-l sfinţească pe om, sufletul lui viu, cel făcut după chipul lui Dumnezeu. Despre Iisus mărturiseşte Adevărul însuşi – Duhul Sfânt; căci cea de-a doua Persoană şi cea de-a treia Persoană din Sfânta Treime sunt deopotrivă Adevăr, unul şi acelaşi şi veşnic Adevăr, alcătuit după chipul a două Persoane dumnezeieşti veşnice. Acest adevăr este cel ce face de crezut toate mărturiile care mărturisesc despre Iisus pe pământ, căci El stă întreg «în adeverirea Duhului şi a puterii» (într-o dovadă, într-o punere în evidenţă a Sfântului Duh şi a puterii Acestuia) (I Cor. 2,4). Aceasta este ceea ce au mărturisit şi de-Duh-purtătorii Apostoli: «Suntem martori ai acestor cuvinte [despre Hristos] noi şi Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce Îl ascultă»; «Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru»(Rom. 8,16). Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Încă o experienţă directă a Duhului Sfânt: când a venit în viaţa noastră ca Dumnezeu-om, L-a adus pe Sfântul Duh. Încă de la Cina cea de Taină, Mântuitorul făgăduise tuturor sfinţilor Săi Ucenici – şi, prin ei, tuturor celorlalţi ucenici – că Duhul Sfânt va da mărturie pentru El (Ioan 15, 26). Ei bine, această făgăduinţă s-a împlinit: Domnul Hristos dă pe Sfântul Duh Ucenicilor Săi, iar Acesta îi umple de această simţire, de această cunoştinţă şi de această încredinţare că Hristos este Dumnezeul-om şi Mântuitorul; şi Acesta [Duhul Sfânt] a rămas – cu toată fiinţa Sa, cu toată sfinţenia Sa şi cu toate puterile Sale cele sfinte – în Biserică, şi continuă să fie în ea; iar noi, rămânând în Biserică rămânem în El, prin sfinţenia Lui şi prin puterea Lui cea sfântă. De aceea Sfântul Ioan Teologul ne binevesteşte că viaţa este în Hristos, că viaţa este în Duhul Sfânt, că viaţa este în Preasfânta şi nedespărţita Treime. Duhul Sfânt este Cel ce ne dă vederea cea duhovnicească, prin care vedem că Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său ca să mântuiască lumea, şi deci întreaga Sfântă Treime participă la mântuirea lumii. Oricare ar fi modul nostru de a ajunge la Hristos şi la lucrarea Lui de mântuire, totdeauna simţim şi vedem că El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu Tatăl Însuşi, pentru a împlini mântuirea lumii. Aceasta este ceea ce au văzut şi aceasta este ceea ce au simţit, fiecare în parte, martorii oculari ai întrupării Fiului lui Dumnezeu, şi de aceea Sfântul Ioan Teologul spune: «Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii». Hristos, în iubirea lui nesfârşită pentru om, a împlinit mântuirea lumii prin bunăvoirea Tatălui şi cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; însă această lucrare a Lui este o lucrare într-atât de personală încât El şi poartă numele de Mântuitor  – căci aceasta înseamnă numele lui Iisus; nici Tatăl nici Sfântul Duh n-au fost numiţi «Iisus». Prin toată lucrarea de mântuire împlinită de Iisus, este limpede că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, că într-adevăr este Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, că este cu adevărat Dumnezeu-Cuvântul. Cel ce vede aceasta şi o mărturiseşte este întreg în Dumnezeu Mântuitorul şi Dumnezeu este întru el, căci această vedere îl minunează – şi împlineşte cu bucurie toate poruncile mântuirii, Dumnezeu Mântuitorul Însuşi fiind prezent în sfinţii Săi prin puterile Lui mântuitoare. De aceea Sfântul Ioan Cuvântător-de-Dumnezeu ne binevesteşte: «Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu»”[296].

„În mod insistent oamenii iubitori de păcat nu permit să pătrundă, să intre în sufletul lor pocăinţa, care aduce totdeauna «făclia» autocriticii, a judecăţii de sine şi a autopedepsirii, ca prin această lumină omul să poată să vadă întreaga «nebunie» şi întreg «iadul» sufletului său. Se întâmplă câteodată că astfel de suflete sunt trezite din adânca lor beţie, din visul păcatului, şi «aruncă de la ele» acest întuneric al lor când vreo «vijelie» a ispitelor le loveşte după pronia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină şi prea-plină de păcătoşi. Nu cumva aflarea lor în Biserică micşorează, vatămă, desfiinţează sfinţenia ei? Nu, nicidecum şi în nici un fel. Fiindcă neîmpuţinată şi neschimbată este sfinţenia Domnului Iisus – capul ei, şi a Duhului Sfânt – su­fletul ei, şi a Dumnezeieştii ei învăţături, şi a Tainelor ei, şi a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoşi, îi acoperă sub aripile ei şi îi învaţă, ca să-i trezească şi să-i îndemne la pocăinţă, la însănătoşire şi schimbare la faţă duhovnicească; iar ei nu împiedică Biserica să fie sfântă. Numai păcătoşii nepocăiţi, care se îndărătnicesc în rău şi în răutatea cea de a lor voie luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sunt tăiaţi din Biserică, fie prin lucrarea văzută a autorităţii Dumnezeu-omeneşti a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecăţii Dum­nezeieşti, pentru ca în felul acesta să fie păzită sfin­ţenia Bisericii. Scoateţi afară pe cel rău dintre voi înşivă (Corinteni 5, 13)”[297].


Cuprins

Hristos Doctorul sufletelor și al trupurilor……………………………………………….5

Toate darurile ni le-a adus Hristos prin Preasfânta Sa Maică – Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – Izvorul Tămăduirii………………………………………………12

Prin cele șapte Sfinte Taine se revarsă asupra celor ce le primesc daruri minunate……………………………..17

Botezul și Mirungerea…………………………………………..24

Una dintre temele centrale ale Sfântului Maslu este tocmai faptul că vindecarea și iertarea sunt intim legate și nu pot fi separate……………………………………29

Tot păcatul fără pocăinţă este «păcat de moarte» – numai cine nu știe de această viaţă nouă în Hristos minimalizează Taina Pocăinței……………………………..63

Dacă după Sfânta Împărtășanie ești nepăsător, nu viețuiești întru ea și pentru ea, devii sărac lipit pământului ca și Adam………………………………………..77

Tot cel ce se înfrânează de la însoțirea Nunții pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se gătească pe sine într-un alt chip a se face vas al Duhului Sfânt……………………………………………………………………117

Aceasta este Hirotonia: se pune mâna bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mâna Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hirotoneşte………………………………………………………….123

Hristos ne-a dăruit totul de la Sfânta Aghiasmă până la Duhul Sfânt…………………………………………………….127

Cuvântarea despre Biserică are două fațete: una negativă – demonologia, adică războiul dus împotriva diavolului, iar cealaltă pozitivă – hristologia, împărtășirea de slava lui Hristos……..131

Tradiţia: această muncă continuă de punere de acord a mărturiilor şi darurilor Duhului…………….158

Hristos continuă să viețuiască în lume prin Biserică – pentru că rămânând în ea, continuă să rămână cu noi în această lume……………………………………………..166

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Difuzare:

 

Editura Elena

contact tel:

0747461912

0763816298

 

[1] Alexandru Mironescu, Calea inimii, Eseuri în duhul Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 171-175 și 202.

[2] Dionysios Farasiotios, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, Ce am descoperit în biblioteca lor, Editura Egumenița, Galați, p. 262

[3] Părintele Sofronie Saharov spunea: „Psihanaliza nu-l vindecă pe  om, ci mai curând îl duce într-o confuzie și mai mare. La omul bolnav psihic nu este afectat doar aşa-zisul subconştient, ci şi mintea-nous, care este ochiul sufletului” Ierotheos, Știu un om în Hristos/Părintele Sofronie isihastul și theologul, Editura Sophia, 2013, pp. 367 -369.

[4]Apud Ierotheos, Psihoterapia ortodoxă, continuare și dezbateri, Boala sufletului, Editura Sophia, București, 2001, pp. 208-209.

[5] Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veșnicie, predici alese,  Editura Egumenița, Galați, 2013, p. 113.

[6] Ioannis Romanides, Teologia Patristică, Editura Metafraze, București, 2011, pp. 49-50.

[7] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre Maica Domnului, (antologie), Editura Sophia, București, 2010.

[8] Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veșnicie, predici alese,  Editura Egumenița, Galați, 2013, pp. 104-105.

[9] Idem, ibidem, p. 91.

[10] Preot Profesor Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, București, 1998, p. 77.

[11] Ierotheos, Știu un om în Hristos/Părintele Sofronie isihastul și theologul, Editura Sophia, 2013, p. 385.

[12] Ierotheos, op.cit., p. 386.

[13] Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1992, pp. 12-13.

[14] Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1978, pp. 316-319.

[15] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol. II, Cuv. 6, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 53-57.

[16] Sfântul Nicolae Velimirovici, Credința Sfinților. Catehismul Bisericii Ortodoxe, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 27.

[17] Arhimandritul Iustin Popovici, Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, 3,10, Editura Bizantină, 2005, p. 77.

[18] Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, op. cit., p. 27.

[19] Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. 3, op. cit., p. 18.

[20] Idem, ibidem, pp. 24-25.

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptisimale, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2003, p. 55.

[22] Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. 3, op. cit., p. 33.

[23] Omilii la Matei, Omilia L, II, în col. PSB, vol. 23, p. 582.

[24] Ierotheos, op. cit., p. 297.

[25] Panayotis N. Trembelas, Dogmatique de ľ Église orthodoxe catholique, t. III, Chevetogne, Desclée de Brouwer, 1968, p. 75 apud Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, II, Rugăciunea, Sfintele Taine, Deisis, Sibiu, 1998, 113.

[26]Sfântul Nicolae Velimirovici apud Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Patmos, Cluj, 2002, pp. 320-321.

[27] Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului, Credința poporului lui Dumnezeu, Ediția a doua, Editura Sophia, București, 2010,  pp. 122-123.

[28] Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatică, vol. 3, op. cit., p. 14.

[29]Idem, ibidem, p. 7.

[30]Loc. cit., p. 7.

[31] Panayotis Nellas, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră, Editura Deisis, 2012, pp. 278-279.

[32] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXII, IV, PSB 23, București, 1994, p. 934.

[33] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptisimale, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2003, p. 51.

[34] Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 420.

[35] Ioannis Romanides, Teologia Patristică, op.cit., pp. 115-116.

[36] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, S. 69, Editura BunaVestire, Bacău, 1999, p. 295.

[37] Episcopul Ioan Mihălțan, De vorbă cu credincioșii, Editura Episcopiei, Oradiei, 1993, p. 85.

[38] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, III, 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2003, p. 352.

[39] Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția neclătită, Cuvânt la Schimbarea la Față a Domnului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 266.

[40] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Cap. VIII, Iconomia Duhului Sfânt, Editura Anastasia, București, 1992, p. 199

[41] Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului, Credința poporului lui Dumnezeu, Ediția a doua, Editura Sophia, București, 2010, p. 117.

[42] Preot Profesor Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, op.cit., p. 366.

[43] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Omilia 32, VI, EIBMO, p. 401.

[44] Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 656-657.

[45] Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, op.cit., p. 472.

[46] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat, Suceava, 2003, cap. 291, vol. II, p. 39.

[47] Sfântul Ambrozie Starețul de la Optina, Nașterea de sus prin har, Epistole, p. 53.

[48] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Omilia 5, Editura Icos, 1998, p. 87.

[49] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ps. 44, Doxologia, Iași, 2011, pp. 274-276.

[50] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura «Lumină din Lumină», Bucureşti, 2000, p. 61.

[51]Cuviosul Iustin Popovici, Viața și minunile, Editura Sophia, București, 2008, pp. 70-71.

[52] Idem, ibidem, pp. 77-78.

[53] Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000, p. 135.

[54] Ne vorbeşte Părintele Sofronie, Scrisori, 17, trad. Pr. Prof. Teoctist Caia, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2003, p. 111.

[55] N. Afanas´ev „Tainstava”, p. 30 apud Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, Deisis, Sibiu, 1999, p. 239-240.

[56] O noapte în pustia Sfântului Munte, Editura Predania, 2011, p. 89.

[57]  Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 280.

[58] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la vindecarea slăbănogului, București, 2005, p. 282.

[59] Ierotheos, op.cit., p. 387.

[60] Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Rugăciunea curată, Deisis, Sibiu, p. 56.

[61] Apud Diacon Gheorghe Băbuț, Pelerinul Român, Cap.15, Oradea, 2012, p. 97.

[62] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, op.cit., p. 323.

[63]  Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, 2002, p. 21.

[64] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol. I, Cuv. 16, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 189.

[65] Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Schit Lacu, 2001, p. 86.

[66] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol. I, Cuv. 19, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp.239-240.

[67] Ierotheos, op. cit., p. 362.

[68] Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2011, p. 73.

[69] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol. II, Cuv. 6, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, pp. 53-57.

[70] Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, op.cit., p. 78.

[71] Sfântul Nicolae Velimirovici, Credința Sfinților. Catehismul Bisericii Ortodoxe, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 34.

[72] P. G. 50, 664.

[73] Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Deisis, Sibiu, 2001, pp. 59-60.

[74] Sfîntul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, Omilia 38, Editura „Pelerinul Român”, Oradea, 1997, p. 179.

[75] Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, pp. 164-165.

[76] Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 1997, p. 95. Cf. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Taina Sfântului Maslu, Editura Sophia, București, 2006, p. 274.

[77] Arhimandritul Iustin Popovici, Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, Editura Bizantină, 2005, p. 150.

[78] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXIX, III, PSB 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1994, p. 366.

[79] Cf. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat, vol. II, cap. 283, Suceava, 2003, pp. 31-32.

[80] Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, I, Către niște râvnitori, robi ai lui Dumnezeu din Rusia, R. 12, trad. Valentina Pelin, Editura «Tipografia Centrală», 1998, pp. 136-137.

[81] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 108.

[82] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Taina Maslului, 1978, p. 207.

[83] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, III, 6 (PG 48, 643f), Editura Sophia, București, 2004, pp. 79-80.

[84] Silvestru, Dogmatică, vol. 5, Iași, 2001, pp. 51-52.

[85] Ioannis Romanides, Teologia Patristică, op.cit., p. 214.

[86] Apud S-a dus să-L vadă precum este, 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 72.

[87] Cf. N. Chiţescu, Sfintele Taine, în art. rev. „Studii Teologice”, Nr. 7-8, 1949, p. 529.

[88] Extras din Scrisoare către Mănăstirea Vladimireşti, ms. dactilografiat, M-rea Slatina, 14 octombrie – 1954, 67 pp – apud  Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine (antologie), Ediția a doua, Editura Elena, Constanța, 2014, pp. 171-232.

[89] Părintele Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[90] Vezi şi Faptele Apostolilor 6, 6.

[91] Pidalion, ed. Neamţ, 1844, p. 115.

[92] Idem, ibidem, p. 330.

[93] Scrisoarea, 13.

[94] Extras din Scrisoare către Mănăstirea Vladimireşti, ms. dactilografiat, M-rea Slatina, 14 octombrie – 1954, 67 pp – apud  Ierom. Benedict Stancu, Despre spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine (antologie), Ediția a doua, Editura Elena, Constanța, 2014, pp. 171-232.

[95] Părintele Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[96] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, op.cit., p. 204.

[97] Idem, ibidem, p. 203.

[98] Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia VIII, notele 382 şi 383, Ed. Humanitas, 2002, p. 168.

[99] Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 302.

[100] Arhimandritul Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Editura Bizantină, trad. Sabin Preda şi Cornel Coman, Bucureşti, 1998, p. 22.

[101] Idem, ibidem, p. 107.

[102] Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, 2001, p. 262

[103] Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Psihoterapie ortodoxă, Editura „Învierea”, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 260.

[104] Arhim. Sofronie, Viața și învățătura Sfântului Siluan Athonitul, C. 10, Încercări duhovnicești, Deisis, Sibiu, 1999, pp. 186-187. Arhim. Sofronie, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 179 și 207. Convorbire cu Arhim.  Sofronie – Revista Mănăstirii Ortodoxe franceze „Sfântul Nicolae” din Dalmerie.

[105] Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, F. R. 11, nota 562, Editura Episcopiei Romanului, 1990, p. 402.

[106] Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Pentru Pocăință, Editura Sophia, București, 2005, p. 49.

[107] Petru Pruteanu, op. cit., p. 111.

[108] Arhimandritul Sofronie, Scrisori către familia protoierului Boris Stark, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 72.

[109] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la vindecarea slăbănogului, București, 2005, p. 289.

[110] Idem, ibidem, p. 284.

[111] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Spovedania și îndrumarea duhovnicească, (antologie), Editura Sophia, București, 2007.

[112] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 55.

[113] Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință Duhovnicească, Pocăința de nevoie, Schitu Lacu, 2001, p. 173.

[114] Ierotheos, op. cit., p. 363.

[115] Părintele Dumitru Stăniloae, Filocalia XI, nota 727, Editura Episcopiei Romanului, 1990, p. 505.

[116] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smere­niei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 129.

[117] Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia X, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 274.

[118] Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 117.

[119] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 119.

[120] Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia VIII, nota 112, Ed. Humanitas, 2002, p. 70.

[121] Cuviosul Iustin Popovici, Cuvinte despre Veșnicie, predici alese, Editura Egumenița, Galați, 2013, p. 181.

[122] Arhimandritul Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Editura Bizantină, trad. Sabin Preda şi Cornel Coman, Bucureşti, 1998, pp. 56 și 100.

[123] Ioannis Romanides, Teologia Patristică, Editura Metafraze, București, 2011, p. 145.

[124] Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, trad. Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 197.

[125] Apud Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la locurile sfinte, Roman, 1992, p. 567.

[126] Apud Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, trad. de prof. Dr. Acad. Alexandru Elian, Timişoara, 1986.

[127] Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică apud Spiritualitate şi Comuniune. Prinos de cinstire Pr.Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1993, pp. 335-357.

[128] Sfântul Isaac Sirul, op.cit., nota 596 a și 597, p. 493.

[129] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 49.

[130] Părintele Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250.

[131] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Ediția a doua, Sfânta Mânăstire Putna, 2013, pp. 42, 43, 144.

[132] Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, p. 95.

[133] Ioan Moshu, Limonariu, cap. 161, Alba Iulia, 1991, p. 154.

[134] Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, op.cit., pp. 7-8.

[135] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea, Editura Renașterea, 2014, p. 21.

[136] Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, PSB 34, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1992, p. 37.

[137] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 176.

[138] Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Schitul Lacu, 2001, p. 122

[139] Părintele Sofronie Saharov, apud Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 212.

[140] Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Rugăciune pe care preotul o face pentru el însuşi când se spune Heruvicul, Editura Deisis, 2008, p. 912.

[141] „Aşa credea Sfântul Siluan. În acea rugăciune asemenea lui Hristos vedea el puterea «opritoare» pentru care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în cartea sa către Tesaloniceni – „Pentru că taina fărădelegii e la lucru încă de pe acum; numai să fie scos – «… va înceta jertfa şi turnarea…» (Ioil 1, 13) – din drum cel care o ţine pe loc” (II Tes 2, 7) Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, București, 2005, p. 326. Cf. Ierom. Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre sfârșitul lumii (antologie), Editura Sophia, București, 2009.

[142] Ierotheos, op. cit., p. 260.

[143] Pr. Prof. Univ. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae în: Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, pp. 284 şi 291.

[144] Arhimandritul Sofronie, Despre Rugăciune, Schitu Lacu, 2001, p. 143.

[145] Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Mănăstirea Putna, 2012, p. 72

[146] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Faptele Apostolilor, I, 6. Teză de licenţă, trad. Ioan Goje, ms., Sibiu, 1986.

[147] W. Bousset, Apophtegmata, Tübingen, 1923, p. 16, apud Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda, Filocalia VIII, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, p. 200.

[148] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 291.

[149] Idem, ibidem, p. 291.

[150] Arhimandritul Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, 1999, p. 302.

[151] Ava Arsenie Papacioc a considerat să împărtăşească pe monahi şi mireni cel mai des la două săptămâni. Întrebându-l dacă i-a împărtăşit mai des de două săptămâni, mi-a răspuns că dintre monahii sau monahiile şi mirenii pe care i-a spovedit de-a lungul vremii majoritatea nu erau pregătiţi pentru a primi Împărtăşania mai des de două săptămâni; Îi împărtăşea cel mai des la 10-14 zile; apoi pe ceilalţi mai puţin râvnitori, de două ori în Postul Crăciunului şi în Postul Mare, în prima şi în ultima săptămână a acestor posturi; şi câte o singură dată în celelalte două posturi.

[152] Patericul, Pentru pocăință, De la Sfântul Amfilohie, nr. 24, Alba Iulia, 1999, p. 433.

[153] Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, Omilia a V-a, pp. 64-65.

[154] Patericul, Avva Sisoe, nr. 13, Alba Iulia, 1999, p. 225; cf. ibidem. Avva Sisoe, nr. 20, p. 227: „de se va pocăi din tot sufletul pe unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte Dumnezeu.” Această intensitate a căinţei este însă rarisimă, cu totul excepţională şi este întâlnită îndeosebi în vieţile sfinţilor. Sfântul Ambrozie îl opreşte pe împărat care venise să se cuminece! Împăratul îi spune: „Şi David a făcut ucidere şi preacurvie”, iar Sfântul Ambrozie îi răspunde: „Până acum n-ai arătat decât păcatele lui David nu şi pocăinţa lui!” Vieţile Sfinţilor pe luna Decembrie, ziua a 7-a, 1993, p. 152.

[155] „Zic unii: Cum nu-I place lui Dumnezeu să fie furat dacă e foarte iubitor de oameni, ba chiar izvorul nesecat al iubirii de oameni, încât nu e împuţinat în nici un fel de cei ce primesc de la El? Căci iubirea Lui de oameni s-ar arăta mai degrabă când nu s-ar supăra, prin aceea că dă putinţă, celor ce vor să-L fure, să facă aceasta de câte ori vor, şi mai ales printr-un furt mântuitor. Faţă de aceştia vom spune, dacă Dumnezeu ne va dărui cuvânt, că plinătatea iubirii de oameni şi semnul cel mai clar al grijii celei bune, faţă de cei ce vor să fure din ea, este să nu îngăduie să-L fure de multe ori cei ce vor, ca nu cumva, fiind uşoară răpirea mântuirii, uşoară să fie, drept urmare, şi lepădarea darului, ca unul ce ar putea fi primit iarăşi cu uşurinţă. Prin aceasta, cei ce au obţinut darul nu s-ar sili să dobândească deprinderea fermă şi stabilă în bine. Voia lor ar fi lesne atrasă spre rău din cauza uşurinţei dobândirii binelui, care ar fi dispreţuit din pricina ieftinătăţii” Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 118, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p. 446; „dacă aleşii se identifică cu păcătoşii, Îl facem pe Dumnezeu inochentist” cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Iaşi, 2012, p. 136.

[156] Asta nu înseamnă că „predomină spiritul juridic sau legalist, care stinge suflarea harului. Pentru aceasta Biserica are totdeauna la îndemână – ca pe o supapă de siguranţă – principiul iconomiei sau al pogorământului”, Georgios Mantzaridis. Când se principializează pogorâmântul plecând de la un caz în generalizare, pretextând întoarcerea la Biserica primară se ajunge de fapt la optimismul origenist – restabilirea primară = apocatasataza!

[157] „Creştinismul (prin metanoia) a descoperit antigravitaţia”, Monahul N. Steinhardt.

[158] Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, cartea IV. P. G., t. CL, col. 608 B; Cf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, Cartea IV, Cerințele unei bune Împărtășanii, IBMBOR, București, 1997, p. 131.

[159] Omilii la Matei, Omilia X, V, în col. PSB, vol. 23, p. 127.

[160] Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, Omilia III, p. 30.

[161] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, E primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, II, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 2002, pp. 461-462.

[162] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?, în „Studii teologice”, 1953, nr. 5-6, pp. 382-406.

[163] Sfântul Ioan de Kronstadt, Calea pocăinței lăuntrice, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 108.

[164] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?, în „Studii teologice”, 1953, nr. 5-6, pp. 382-406.

[165] Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică, Modurile prezenţei personale a lui Iisus Hristos şi a împărtăşirii de El în Sfânta Liturghie şi spiritualitatea ortodoxă, în: Spiritualitate şi Comuniune. Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1993, pp. 335-357.

[166] Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Desis, 2006, p. 81.

[167] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia vol. VIII, nota 457, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 196.

[168] Apud Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 122.

[169] Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, 2011, Alba Iulia, p. 58.

[170] Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Desis, 2006, pp. 80-81.

[171] Ierótheos, op.cit., p. 383.

[172] Ierótheos, op. cit, p. 362.

[173] Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, p. 66; Cf. Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, pp. 102-103.

[174] Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 48-49

[175] Arhimandrit Cleopa Ilie, Despre Vise şi vedenii, Despre Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Anastasia, 2002, pp. 266-270;

[176] Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?, în „Studii teologice”, 1953, nr. 5-6, pp. 382-406.

[177] Ne vorbește Părintele Serafim Rose, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumenița, 2003, pp. 127-129.

[178] Sfântul Ioan de Kronstdat, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005, p. 30.

[179] Părintele Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 301.

[180] Ierótheos, op.cit., p. 387.

[181] Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 51.

[182] Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, R. 822, Filocalia vol. XI, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului, 1990, p. 682.

[183] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 327: „Starețul Sofronie știa de pericolul obișnuinței și săvârșirii formalist-mecanice a Dumnezeieștii Euharistii” Cf. Ierótheos, op. cit. p. 150.

[184] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la Faptele Apostolilor, 6, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, IBMBOR, 1998, p. 255.

[185] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia XI, nota 605, Ed. Episcopiei Romanului, 1990, p. 432.

[186] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia vol. VIII, nota 465, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 199.

[187] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a II- a către Corinteni, Omilia XIV, Despre epitimii, trad. Arhim. Theodosie Atanasiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 141.

[188] Ierótheos, op. cit., p. 354.

[189] M. A. Costa de Beauregard / Părintele Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, trad. Maria Cornelia Oros, Deisis, Sibiu, 1995, p. 108.

[190] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, 1978, p. 83.

[191] Cuviosul Ambrozie, Patericul de la Optina, trad. Cristea Florentina, Ed. Bunavestire, 2002, Bacău, p. 242.

[192] Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, vol. 1, Scrisoarea a 86-a, Sophia, 2008, p. 182.

[193] Idem, loc. cit.

[194] Liturghier, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, rugăciunea care precede „Tatăl nostru,” Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2000, p. 241.

[195] Arhim. Efrem Iosif, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, trad. Prof. Paul Bălan, Din omiliile Avvei Efrem, Poveţe patristice despre rugăciune, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 327.

[196] Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul, trad. Ierom. Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manolache, Omilia a XXVII-a, Editura Egumeniţa, p. 294.

[197] Ierótheos, op. cit., p. 394.

[198] Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, nota 83, Deisis, Sibiu, 2006, p. 68.

[199] Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, op. cit., p. 88.

[200] Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 643.

[201] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, București, 2006, pp. 153-155.

[202] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Sfinți și monahi îmbunătățiți despre asceză și Liturghie (antologie), Constanța, 2012.

[203] Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.1, Editura Sophia, București, p. 223.

[204] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLVIII, VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2004, p. 218.

[205] Despre înfrânare (în latină), MG, 56, 291-294; in illud. Propter fomic, II, apud Episcopul Silvestru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 4, Editura «Credinţa Strămoşească», Iași, 2001, p. 396.

[206] Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, op. cit., pp. 104-121.

[207] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 368.

[208] Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 652.

[209] Omilia 14, la Cincizecime, P.G 50, 458 apud Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Mânăstirea Sihăstria, 1993, p. 44.

[210] Omilia 14 la Faptele Apostolilor, P.G. 60, 180 apud Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Mânăstirea Sihăstria, 1993, p. 44.

[211] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Icos, 1998, p. 24.

[212] Șapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, 1992, p. 144.

[213]  Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 23.

[214] Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, Mânăstirea Sihăstria, 1993, p. 39.

[215] Arhimandritul Iustin Popovici, Comentariu la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Editura Bizantină, București, p. 98.

[216] Părintele Dumitru Stăniloae în art. Cultul Bisericii Ortodoxe. Sfânta Liturghie, p. 7., în revista „Ortodoxia”.

[217] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Editura Pelerinul român, Oradea, 1997, p. 222.

[218] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a I-a către Corinteni, Omilia XXVII, trad. Arhim. Teodosie Athanasiu, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 281 şi 289.

[219] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Petru Vodă, 2002, p. 54.

[220] Părintele Dumitru Stăniloae, Duhul Sfânt în revelație și în Biserică, în rev. „Ortodoxia”, p. 240.

[221] Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veșnicie, predici alese,  Editura Egumenița, Galați, 2013, p. 71.

[222] Părintele Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică, „Ortodoxia” 2, 1974, p. 244.

[223] Hotărârea Sinodului al VII-a ecumenic; Actele Sinoadelor, tom VII, pp. 592-594 (în lb. rusă) apud Episcopul Silvestru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 5, Editura «Credinţa Strămoşească», Iași, 2001, p. 212.

[224] Apud Ierotheos Mitropolit al Nafpaktosului, Isihie și Teologie, Calea tămăduirii în Biserica Ortodoxă, Editura Sophia, București, 2016, p. 386.

[225] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 111.

[226] Idem, ibidem, p. 151.

[227] Pidalion, Canoanele Sinodului din Laodiceea, 26, Mânăstirea Neamț, 1844, tradus din limba greacă de Mitropolitul Veniamin Costachi, p. 321.

[228] Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000, p. 52.

[229] Cf. Avva Dorotei, Învățături și scrisori folositoare de suflet, Despre smerenie, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 41

[230] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Sfinți și mari duhovnici despre exorcizare și tămăduire, (antologie), Editura Sophia, București, 2010.

[231] Arhimandrit Veniamin Micle, Exorcizarea, Sfânta Mânăstire Bistrița, 2005, pp. 3-10.

[232] Biblia, diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, scolie la Matei 10, 1, București, 2001, p. 1471.

[233] Arhimandrit Veniamin Micle, Exorcizarea, Sfânta Mânăstire Bistrița, 2005, pp. 11-27.

[234] Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului, 1993, p. 116.

[235] Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 380.

[236] Sfântul Paisie Aghioritul îi trimitea pe cei posedați de diavol la preoți ca să le citească exorcisme! „«Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de când am nişte dureri înfricoşătoare de cap şi medicii nu află nimic». «Ai diavol» – i-am spus, – «pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine». «Nu am făcut nimic» – mi-a spus. «Nu ai făcut nimic?» – îi spun. «Tu ai înşelat o fată? Ei, ea s-a dus şi ţi-a făcut vrăji. Du-te şi cere iertare de la fată, apoi spovedeşte-te şi să-ţi citească exorcisme ca să-ţi afli sănătatea. Dacă tu nu-ţi dai seama de greşala ta şi nu te pocăieşti, toţi duhovnicii din lume de s-ar aduna şi s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca». Atunci când vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca  să-şi revină” Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitu Lacu, 2001, p. 190.

[237] „Du-te şi te spovedeşte, să-ţi citească exorcisme şi după aceea vino să discutăm” Ibidem, p. 195.

[238] Patericul, Avva Longhin, nr. 5, Alba Iulia, 1999, p. 136.

[239] Ibidem, cap. XI, nr. 6, Alba Iulia, 1999, p. 369.

[240] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, 2013, pp.106-109.

[241] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre post (antologie), Editura Sophia, București, 2010.

[242] „(…) îndeobște postul înseamnă înfrânarea de la tot ce nu se potrivește cu duhul poruncilor Lui. «Cu post și cu rugăciune!» (Matei 17, 14-21). Astfel, postul și rugăciunea, dacă dăm prea puțină atenție lucrării minții, se întețesc în formele lor exterioare” Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 203.

[243] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, 2013, p. 168

[244] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ps. 44, Doxologia, Iași, 2011, p. 276.

[245] Cuvânt din Sfântul Munte. Omiliile Arhimandritului Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedi, Conferința de la Casa de Cultura Cluj Napoca, 2000.

[246] Mihai Urzică, Biserica și viermii cei neadormiți, Editura Anastasia, 1998, pp. 130-131.

[247] Dionysios Farasiotios, Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie, partea a III a, Editura Egumenița, p. 111.

[248] Ierotheos, op. cit., p. 346.

[249] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Viața noastră în Hristos – Ortodoxia, antologie, Editura Sophia, 2007, p. 190.

[250] Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 390.

[251] Idem, ibidem, p. 554.

[252] Dumitra D. Daviti, Amintiri despre Părintele Sofronie de la Essex, Mănăstirea Piatra Scrisă, Caraș Severin, 2002, p.115.

[253] Idem, loc.cit., 114.

[254] [254] Jean-Claude Larchet, Țineți candela inimii aprinsă / Învățătura Părintelui Serghie, Câteva cuvinte despre bolile psihice, 178, Editura Sophia, București, p. 140.

[255] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Deochiul, Schitul Lacu, 2000, p. 96.

[256] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Spovedania taie drepturile diavolului, Schitul Lacu, 2000, p. 44.

[257] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, 2013, 133. Cf. Arhimandritul Sofronie, Din Viață și din Duh, Editura Reîntregirea, 2011, p. 22.

[258] Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul Om, op. cit., p. 54.

[259] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, „Editura Lumină din Lumină”, București, 2000, pp. 403-405.

[260] Cuviosul Siluan Athonitul, Însemnări duhovnicești, Despre smerenie, Editura Deisis, 2001, p. 88.

[261] Jean-Claude Larchet, Țineți candela inimii aprinsă / Învățătura Părintelui Serghie, Câteva cuvinte despre bolile psihice, 170, Editura Sophia, București, p. 138.

[262] Starețul Tadei de la Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este viața, Predania, București, Cap. III, 99, 2005, p. 126.

[263] Apud Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică vol. 1, Lucrarea duhurilor rele în lume, București, 1978, p. 462

[264] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ps. 123, Doxologia, Iași, 2011, 533.

[265] Cf. Rugăciunea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ciprian, de dezlegare de farmece, vrăji şi a tot felul de lucrări satanice.

[266] Cf. Arhimandrit Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 265.

[267] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol. I, Cuv. 15, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 179.

[268] Cf. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de jos, Galați. p. 409.

[269] Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 48-49

[270] Ioannis Romanides, Teologia Patristică, Editura Metafraze, București, 2011, p. 222.

[271] M.-A. Costa de Beauregard / Părintele Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 127.

[272] Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, Editura Anastasia, București, 1992, p. 23.

[273] Idem, ibidem, p. 40.

[274] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 65.

[275] Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, R. 605 [FR 11, 1990, pp. 566-567]

[276] Părintele Symeon (ucenicul Părintelui Sofronie) apud Celălalt Noica, Editura Anastasia, București, 1994, p. 172.

[277] Ierom. Clement Sederholm, Viaţa şi învăţăturile Stareţului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 82.

[278] Părintele Ioannis Romanides, Dogmatica, Eclesiologia, Editura Ecclesiast, 2010, p. 119.

[279] Î.P.S. Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983.

[280] Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan, Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre, Editura Episcopiei Oradiei, 1994, p. 222.

[281] Arhimandritul Sofronie, Taina vieţii creştine, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pp. 36, 47.

[282] Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, 48, Editura Bizantină, București, 2003, p. 234.

[283] Părintele George Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiția: Trupul viu al lui Hristos, Editura Platytera, 2005, pp. 238-239.

[284] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XLVI [FR 10, 1981, p. 245]

[285] Cf. Ierom. Benedict Stancu, Sfinți și mari duhovnici despre discernământul duhovnicesc (antologie), Editura Sophia, București, 2011.

[286] Arhimandritul Iustin Popovici, Comentariu la Epistola I către Tesaloniceni, Editura Bizantină, 2005, p. 143.

[287] Părintele Arsenie Papacioc, O clipă inima mi se făcuse cer, Editura Elena, Constanța, 2013, p. 53.

[288]Idem, ibidem, p. 89.

[289]Idem, ibidem, p. 82.

[290] Părintele Ioannis Romanides, Dogmatica, Eclesiologia, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 79.

[291] Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 27, Editura Reîntregirea, Alba lulia, 2006, p. 295.

[292] Idem, ibidem, p. 302.

[293] Homiakov, Die Einheit der Kirche, 5, 8 în Ostliches Christentum, p. 11 apud Părintele Dumitru Stăniloae, Sinteză eclesiologică, în rev. „Ortodoxia”, p. 278.

[294] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, traducere din limba franceză de Diacon Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 451.

[295] Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 173.

[296] Arhimandritul Iustin Popovici, Comentariu la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, op. cit., pp. 86-87 și 98.

[297] Arhim. Iustin Popovici, Comentariu la Epistola Întâia către Tesaloniceni, Editura Bizantină, 2005, p. 122.

2 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. STOP RFID ( Viorel Ghica ) said, on August 23, 2016 at 4:19 pm

    RATACITI CONTEMPORANI

    Care sunt acele probleme mai mari?

    Adrian Ionescu
    Adrian Ionescu Trebuie sa fii cretin sa te preocupe doar cardurile si ecumenismul cand suntem confruntati cu probleme infinit mai mari.
    Îmi place · Răspunde · 51 minute

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mary said, on August 23, 2016 at 9:36 pm

    acatistdarurisfintesitamaduiri.html

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: