Saccsiv – Weblog

Masonii nu pot fi nasi de Botez

Posted in Uncategorized by saccsiv on Iulie 29, 2016

Freemasons-Baphomet

Fratele Mircea Puscasiu explica bine in articolul sau Calitatea de creştin este incompatibilă cu cea de membru Rotary. Membrii ROTARY nu pot fi nasi de botez de pe Bucovina Profunda, motivele pentru care membrii Rotary nu pot fi nasi in Taina Botezului:

Episcopul Marcu de Chios (Biserica Ortodoxă Greacă) a vorbit, conform unui raport al publicatiei bulgaresti Dveri, despre incompatibilitatea membrilor Rotary cu Ortodoxia.

Motivul abordarii acestei teme a fost dorința membrilor Clubului Rotary, care este foarte popular pe insulă, să fie nasi la Taina Sfantului Botez sarvarsit in Biserica Ortodoxa.

Membrii CLUBULUI ROTARY nu pot fi nasi de botez

Legat de aceasta, Mitropolitul Marcu de Chios a spus:

Biserica, în acord cu prima Epistola a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei din 29 noiembrie 1958, precum și cu răspunsurile specifice la aceasta problema, din 1951, 1958, 1970, 1974, și conform cu documentele adoptate de către Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, si-a exprimat numeroase rezerve cu privire la Organizatia Rotary și, prin urmare, le recomandă credincioșilor să se abtina sa aiba legaturi si angajamente cu mișcarea Rotary.

Subliniem, de asemenea, că fiecarui creștin ii este indeajuns identitatea creștină și nu are nevoie de nimic altceva. De asemenea, Biserica ia in calcul abținerea prudentă sau refuzul de a accepta un naș în Taina Botezului, din cadrul Organizatiei Rotary„.

Membrii CLUBULUI ROTARY nu pot fi nasi de botez – Francmasoneria

Într-o serie de hotărâri luate in secolul XX, Biserica Ortodoxa a Greciei a condamnat ferm Francmasoneria. Pentru prima dată, acest lucru s-a întâmplat, de fapt, în anul 1933, cand s-a aratat, intr-o hotarare:

„Episcopii Bisericii Greciei, explorand Francmasoneria – această organizație mistică internațională – au ajuns, în unanimitate, la următoarele concluzii: Francmasoneria nu este doar o uniune caritabila sau o scoala filosofica, ci este un sistem mistic, care imita vechile taine ale religiilor si cultelor păgâne. De aceea, fiind o religie mistică, este diferita și străina de religia creștină”.

Această opinie a fost confirmată, prin deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei în 1968, 1972 și 1996.

Comentariu saccsiv:

   Sa ne amintim si de:

„STUDIU ASUPRA MASONERIEI” de I.P.S. NICOLAE, ce a stat la baza osandirii de catre BOR a Francmasoneriei in 1937

Iar pozitia Sfantului Sinod din 1937 este neschimbata:

MARE MAESTRU: Vrem preoti in loja. Preotul CONSTANTIN STOICA: “Pozitia Sfantului Sinod din 1937 este neschimbata”

Alte argumente:

MARELE ARHITECT al Universului = LUCIFER. Demonstratia Mitropolitului Serafim de Pireu. Fratilor, MASONERIE = SATANISM

Video: RITUAL MASONIC FILMAT IN TURCIA. Prima parte – INITIERE. A doua parte – INCHINARE LA LUCIFER

Articolul zilei (13.07.2011): RUGACIUNEA MASONILOR ADRESATA SATANEI

Despre BAPHOMET. De ce se inchina masonii diavolului?

Citate celebre ale unor masoni sau evrei sionisti faimosi

In acest context sa ne amintim si de:

Comentariul zilei (18.02.2011): Orice ortodox cazut in yoga se primeste inapoi doar prin refacerea mirungerii

 

Anunțuri

6 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. geo said, on Iulie 29, 2016 at 12:35 pm

    Nu sunt deloc surprins când tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata?

    Are grija pâinii. Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul.

    Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva. Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?

    Îmi rânjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. Frică nu-mi este atâta, cât mai ales mă simt luat peste picior, păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca.

    Sunt foc supărat. Surâsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faţă nici când sunt gata.

    În ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.

    Tata e un om mic de stat, mai curând grăsuţ, cu un umăr niţel strâmb – şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (…)

    Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly,pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt. Şi mai ales păcălit. În ultima zi! În ultima clipă! În treizeci şi unu!

    Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram acasă, fiind înmânată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o când m-am înapoiat, destul de târziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (…)

    Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C şi de piramidon şi o carte groasă. La Securitate sunt deîndată primit cu foarte multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începând cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm.

    Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din când în când fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cât doriţi, sunteţi doar NU învinuit, ci martor) ori sug câte o vitamină.

    Interogatoriul durează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri numi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?” şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire la gârlă. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontat.

    Întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stărui destul de hotărât în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.

    Urmează o întreagă „comedie”: se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate.

    Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dând să iasă, se răzgândeşte şi revine. Mi se promit câte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bineminţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrâneţea tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca – fireşte – un câine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricând, lucrul acesta se va aranja cât ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: odată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des – eventual, se va vedea – voi face câte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva,l a o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare.

    Şi apoi, ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricât aş fi de reacţionar (- zâmbete – partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mâinile înroşite de sângele coreligionarilor mei. Într-atâta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încât ceea ce mi se cere nu-i decât un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile de îndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.

    Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră – şi afară e niţel umed şi strada e vătuită înnostalgie – cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut – în margine – toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.

    Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut să joc teatru. Dar frică tot îmi este. Căci n-a fost decât actul întâi – de nu prologul.

    Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gândire, urmând a mă prezenta luni 4 ianuarie la orele opt când mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi sfătuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru ”salvarea feţei”, stabilit fiind ca luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.

    Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e – cum să spun? – fatidic.

    A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere, pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrânului. Îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate.1 Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! În sfârşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrânul, în el ai încredere, şi vino luni. (…)

    Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.

    După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:

    – Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.2

    Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marţial: când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte. (Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)

    În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrânelul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comedille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi.

    – E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.

    Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât o veşnicie.Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:

    – Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.

    Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şi osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte.

    Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă – şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste treizile va fi puşcăriaş… Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare…

    http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt/787-trebuie-sa-faci-inchisoare

    „Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, spunea Nicolae Steinhardt.”

    http://adevarul.ro/locale/alexandria/Indemnul-l-a-tonifiat-scriitorul-nicolae-steinhardt-temnita-comunista-vreau-nu-jidan-fricos-nu-pantaloni-1_5640a3f1f5eaafab2c7048bb/index.html

    https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

    http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt

    http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt/2030-sfantul-de-la-rohia

    http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt/2380-autobiografie

    Apreciat de 1 persoană

    • el said, on Iulie 29, 2016 at 6:45 pm

      off topic :

      o mica CORECTIE :

      „D-aia e pisica drăcească, pentru că-i singurul animal care-şi râde de pradă înainte de a o mânca.”_____ imi pare rau ca trebuie sa-l contrazic pe Parintele Steinhardt , dar aici GRESESTE GRAV ! Dumnezeu nu a facut nici un animal dracesc.
      Pisica este un animal de prada si jucaus, in a carui lege a firii este inscrisa reactia si interactia cu tot ce misca…, atata vreme cat misca, indiferent ca e vorba de prada ei sau altceva ce i-a captat interesul. Dealtfel este un pradator atat de bine adaptat la mediul sau, ca reuseste sa se hraneasca dindestul de bine cu animale mici rozatoare,pasari,s.a incat rar e asa de flamanda si epuizata cat sa nu mai aibe chef /putere sa se si joace
      fratii ei mai mari leul sau tigrul , ghepardul care mai GREU reusesc sa-si asigure hrana de toate zilele in cantitatile necesare incat nu mai au reurse /putere dupa o vantoare obositoare sa se mai si joace cu prada si asa greu de prins, cum face pisica! 🙂

      nu va suparati pe pisica parinte Nicolae si nu o ma huliti ca e o creatura PERFECTA si MINUNATA !
      si acum ati descoperit si dv din Cer de unde sunteti realitatea ca: V-ATI INSELAT in judecata dv cu privire la pisica ! 🙂

      ps: puteti sa credeti ca sunt debil, dar parintele Nicolae aici NU are dreptate si noi trebuie sa aparam pe cel nedreptatit ! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • unu1 said, on Iulie 29, 2016 at 7:41 pm

        @el
        Ai dreptate „el”; ba mai mult, Dumnezeu a creat animalele si nu diavolul.
        Pisicile negre sunt chiar preferatele mele 🙂

        Apreciază

      • el said, on Iulie 29, 2016 at 10:47 pm

        unu1

        CORECT ! 🙂

        Apreciază

  2. mihai said, on Iulie 29, 2016 at 1:28 pm

    pai cum nu pot sa fie?!, pai doar zilele trecute itarescu a fost decorat de catre mitropolia olteniei pt merite deosebite, si vorba ceea tot din acelas club face parte, si cum radeau ei cu gurile pina la urechi

    Apreciază

  3. ioanide said, on Iulie 29, 2016 at 3:09 pm

    Atunci, cand la botez preotul intreaba :te lepezi de satana?, nasul fiind mason [cu satana] , bineinteles ca nu poate spune ca se leapada de stapanul lui .

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: