Preotul MATEI VULCANESCU este un ANTI ECUMENIST sincer? Caci iata ce parere are despre ROCK …
Stie oare Mitropolitul Serafim de Pireu cu ce se ocupa preotul Matei Vulcanescu?
Foto: google.ro
Majoritatea au auzit de acest parinte relativ de scurta vreme si-l stiu ca activ anti ecumenist si cam atat. Noi il stim mai dinainte, de pe vremea cand era activist pro cip:
Iata ce zicea la sfarsitul anului 2015 referitor la Colectiv.
Protoprezbiter Matei Vulcanescu:
Aici era vorba de un concert de rock, nu de haloween, nu de „inchinari catre satana” etc. Concertul era ceva simbolic! Tematica concertului era moartea, focul!O tematica a realismului! In nici un caz tinerii aceia nu s-au dus acolo „sa se inchine diavolului”, asa cum au scris unii „incinsi la minte”. Cred ca exprimarile negative fata de acesti tineri vine dintr-un fanatism, dintr-o placere de a vedea „pedepsiti pacatosii”, adica mentalitate de inchizitori. Dar cum ramane cu copii care au murit in Vinerea Patimilor intr-o Biserica Ortodoxa din Romania? Aceia tot „pedepsiti de Dumnezeu” erau? Sa fim seriosi! Unde e iubirea si compasiunea omeneasca? Nu vorbesc de cea crestineasca de care se pare ca nu prea mai exista, dar macar de compasiune pur omeneasca…..Cred ca singura atitudine ar fi tacerea.
Asadar, “era vorba de un concert de rock, nu de haloween, nu de „inchinari catre satana” etc.”.
Adica rock-ul nu are nici o treaba cu dracul.
Sa vedem insa ce zicea David Bowie:
“Rock-ul a fost mereu muzica diavolului, nu ma puteti convinge ca nu-i asa. Sincer, cred tot ceea spun, rock and roll este periculos … Simt ca noi doar vestim ceva chiar mai intunecat decat noi insine. Acolo de unde am vazut ca e condus, aduce era intunericului.” (DAVID BOWIE, Rolling Stone, February 12, 1976, p. 83).
Desigur, nu tot ce este zdranganeala cu chitara electrica este rock. Insa daca este rock isi trage indubitabil seva din doctrina lui Aleister Crowley cel ce recunostea ca:
“Mi-am dorit sa fiu chief of staff al diavolului”
“Lucifer este ingerul meu pazitor. Satana nu este inamicul omului, el a facut bine rasei noastre, el cunoaste binele si raul si initeaza”
Cititi va rog mai multe la:
Aleister Crowley si REVOLUTIA SATANISTA (rock, sexualitate, droguri) – video si completari necesare
Uneori mesajul vedetelor rock este cat se poate de pe fata. Ca de exemplu cel al lui Marilyn Manson, pe numele sau real Brian Hugh Warner (1969-), ce si-a pus acest pseudonim dupa Marilyn Monroe si Charles Manson:
“este timpul ca lumea lor sa fie distrusa (a crestinilor). Este timpul pentru new age, epoca lui horus.”
Sau al celor de la Vital Remains:
Video: SATANISM la CLUB FABRICA
Alteori insa mesajul este “cuminte” precum cel al fostului solist Beatles:
VIDEO: John Lennon – „IMAGINE”. Un manifest new age
Cititi va rog si:
Florin Stuparu: SATANISMUL MUZICII ROCK
Mai zice preotul Matei Vulcanescu:
“In nici un caz tinerii aceia nu s-au dus acolo „sa se inchine diavolului”, asa cum au scris unii „incinsi la minte”.”
Oare?
Unii dintre cei ce s-au dus acolo au mai participat si la alte manifestari “artistice” din acel club. Manifestari sataniste pe fata …
Altii poate s-au dus pentru prima data la un concert rock. Asta nu inseamna insa ca ceea ce au ascultat acolo nu are treaba cu dracul. Cititi va rog analiza corecta a mesajului formatiei ce a cantat in seara incendiului:
In concluzie
Rockul este o componenta esentiala a promovarii doctrinei new age. Doctrina ce reprezinta piatra de temelie a viitoarei religii a antihristului. Cititorii mai noi ai blogului pot incepe un studiu pe aceasta tema citind:
Radio LUCIFER Publishing Company …
Ecumenismul este si el parte a sinistrului angrenaj. Dar doar o piesa a mai marelui puzzle, ocupandu-se cu “confesiunile crestine”. Insa religia antihristului va avea nevoie de ceva care sa inglobeze intreg pamantul, inclusiv pe rabini, islamisti, cei ce cred in reincarnare, salbaticii ce se inchina la bete. De aceea papusarii ce se ocupa cu pregatirea terenului lucreaza de zor si la, sa-i zicem, un ecumenism total, un sincretism perfect, adica new age.
O carte exceptionala: ECUMENISMUL FARA MASCA
Asadar, papusarii ce se ocupa cu ecumenismul au in agenda de lucru si cipurile si new age si rock-ul. Caci toate sunt intr-un intreg, caci toate sunt componente esentiale ale NOII ORDINI MONDIALE, adica ale terenului pregatit ANTIHRISTULUI.
Nu poti deci sa iesi galagios in fata fluturand de zor flamura antiecumenismului, dar pe de alta parte sa-ti inveti mirenii ce casca gura la tine cum ca nu exista nici un pericol in mesajul rock – new age, ba mai rau, sa-i prostesti cum ca “LEGATURILE dintre CIPURI si MASONERIE sunt NEDOVEDITE”.
De aceea cred ca preotul Matei Vulcanescu nu e sincer in lupta sa impotriva ecumenismului.
Cititi va rog si:
Preotul MATEI VULCANESCU (cel pro cip): DOCTRINA LEGIONARA a fost filetista. ecumenista si rasista
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat prilejul să trăiesc alături de Valeriu Gafencu, în cele mai tragice clipe din viața mea.
Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție.
Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat:
– Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați?
A intervenit prompt și categoric Voinea:
– Este o falsificare a adevărului, domnule colonel.
Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce.
– Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei.
Atunci am auzit glasul lui Gafencu:
– Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege!
– Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?!
– Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu.
– Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.
– Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu.
La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.
Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig.
În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga:
– Trebuie să ne apărăm de criminali!
Iar Valeriu a răspuns:
– Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos.
Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o.
Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început:
Eu sunt apașul Mână-Lungă,
Vestit în șapte mahalale..
Eu am avut impresia că acest cântec îl putea tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus)
Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec.
Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită:
– Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!
Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit:
– Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus: ”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!”
Iar Mântuitorul a răspuns: ”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul” și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o: ”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.”
”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul.
Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu.
– N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!
De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare.
Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri:
– Să vină doctorul!
Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus:
– Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: ”Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!”
(Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323)
http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/2144-da-eu-sunt-nebun-intru-hristos
Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur. (…)
În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creștine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea și alte suflete alese.
Între timp, se formaseră în închisoare și alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecință – mai lumești. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axați – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creștine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare și punțile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalți nu se gândiseră. De ziua conducătorului principalului grup adevers, dr. Victor Biriș, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urat ani mulți și a făcut un apel călduros la reînfiriparea legăturilor sufletești dintre grupuri, în duhul iubirii și înțelegerii creștine. Atât Victor Biriș cât și cei din grupul lui au rămas iumiți de gestul lui Valeriu și au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creștin. Pentru o bună bucată de vreme, relațiile dintre grupuri s-au îmbunătățit.
În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide.
În anul 1948, am fost arestat, condamnat și trimis la penitenciarul Pitești, unde fusese adus și Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoștință cu el și am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.
Nu am stat în aceeași celulă însă, așa cum aș fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se află într-o celulă, la același etaj cu mine și că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei și celorlalte condiții inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă și să pregătească ”reeducarea” de la Pitești. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apți să reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitești și trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârșitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se țină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalți l-am sprijinit și i-am purtat bagajul. În vagonul-dubă, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos și a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănțuite de dușmanii credinței.
Ajunși la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia.
Alimentația e la Târgu Ocna, mai bună, și repausul prelungit la pat, împreună cu puținele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Deși nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propăvăduirea Cuvândului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni și bolnavi din alte camere. Îl ascultau și se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulți au primit atunci acea lumină creștină, care i-a însoțit apoi întreaga viață.
S-au scurs câteva luni și de la Pitești au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizați de cele întâmplate acolo și înspăimântați, s-au constituit într-un grup pe care ofițerul politic l-a însărcinat să declanșeze și la Târgu Ocna procesul de ”demascare și reeducare”.
Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ”Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.
Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ”reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.
Într-adevăr, ”reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, șantaje, amenințări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete și medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuși să-și ”spele creierul”, renegându-și trecutul și însușindu-și mentalitatea marxistă. S-au înregistrat și brutalități, acte de violență. Atunci s-au văzut roadele influienței profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu și prietenii săi asupra masei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic și reeducații nu au obținut nici măcar un singur succes categoric. (…)
În această perioadă a sosit la Târgu Ocna și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creștinism în împrejurări excepționale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos și de combatere a comunismului ateu ce se instala în țară. Ca urmare, a fost arestat și ținut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ține pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalți bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoștințe și comentarii religioase, dar în spiritul bunei credințe și al dragostei creștine, care urmărește apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalități alese, ci două concepții și mentalități creștine: cea ortodoxă și cea protestantă.
În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Ușa camerei era încuiată ziua și noaptea, încât cei opt înși adunați acolo, printre care și Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalți. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justețea punctului său de vedere. (…)
Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna a unui grup de cinci inși, din care făceam și eu parte. Ceilalți, care fuseseră izolați împreună cu noi, au fost duși înapoi, în secția bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji. (…)
Valeriu cunoștea bine literatura teologică și mistică. Studiase anume scrierile Sfinților Părinți, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar și mai modernii Bulgakov, Soloviev și Berdiaev. Deși el însuși avea o pronunțată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revărsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)
O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei și să oficieze în taină Sfânta Liturghie și slujbe pentru morți. Avea acum asistență spirituală canonică.
Se știe că puterile satanice se înverșunează cu osebire asupra celor ce își închină viața lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupești, pe care le înlătura prin rugăciune și gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iași, primise o cruciuliță de aur, cu lanț, de la o tânără care îl admira mai de mult. Acea fată se numea Seta și, inițial, Valeriu intenționa să se căsătorească cu ea. În condițiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obține aprobarea părinților fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciulița însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate perchezițiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaștere la o viitoare deshumare. (…)
Moartea lui s-a petrecut, ca și viața, sub semnul credinței fierbinți și al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ”Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa încât să vină, rând pe rând, la mine, în liniște”. Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toți cei ce-l iubeau, îl respectau și-l admirau. Și nu erau puțini. Într-adevăr, în ziua anunțată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existență închinată credinței creștine, înalta și rara stare de ”theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.
Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secție și nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în șoaptă și s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente față de noi și nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până și inimile de piatră se înmuiau, simțind fluidul ce emana din el.
Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfățișez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calități cu care l-a învrednicit Dumnezeu:
1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină.
2. Mărturisitorul. A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți ”creștini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreștinarea ”în formă” la cea ”în conținut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.
3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:
a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă”.
b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea.
c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă”. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat.
d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operației de apendicită, efectuată ”pe viu”.
e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta.
4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ”răpit în ceruri”, să ”iasă din sine” și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică.
5. Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline și a lepădării de sine, jertfindu-și viața, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinerețe fusese comunist.
La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit și atitudinea lui fermă împotriva ”reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie și a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deținuții bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistenței împotriva ”reeducării”, la Târgu Ocna. Aceasta l-a făcut pe ofițerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare și pachet cu alimente și medicamente, răpindu-i astfel o șansă de supraviețuire.
Mă rog lui Dumnezeu ca această mărturie și cele alăturate1 să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viață binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, și ca recunoaștere a intrării lui în ceata aleasă a Fericiților și Sfinților, ce alcătuiesc ”Biserica triumfătoare”. Nu pentru slava lui pământeană, ci ca oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să știe că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleși, ce s-au ridicat la puterea de credință și jertfă a primilor martiri creștini.
(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94)
http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu/1695-marturie-despre-sfintenia-si-mucenicia-lui-valeriu-gafencu
Pe 18 februarie 2016 se implinesc 64 de ani de la adormirea in Domnul a tanarului Valeriu Gafencu, unul dintre studentii care au luminat si sfintit inchisorile comuniste, cu viata lor.
Valeriu Gafencu s-a nascut in localitatea Sangerei, judetul Balti, in Basarabia, in ziua de 24 ianuarie 1921, si a murit in temnita de la Targu Ocna, in ziua de 18 februarie 1952, la varsta de 31 de ani. Valeriu Gafencu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptand pentru apararea credintei ortodoxe si a neamului romanesc, de atacurile satanei. Multi il numesc „Sfantul inchisorilor”, asteptand cu nerabdare clipa canonizarii lui.
La varsta de 20 de ani, in toamna anului 1941, pe cand era student la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi, conducand un grup al Fratiilor de Cruce, a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica. Activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in Fratiile de Cruce, vazute drept bariere de rezistenta ridicate impotriva comunismului bolsevic, a fost singurul motiv pentru care el a fost numit „dusman al ordiniii publice”.
In inchisoarea de la Aiud a fost inchis intre anii 1941-1944, iar in inchisoarea de la Pitesti a stat, mai apoi, intre anii 1944-1949. Vremea petrecuta pana acum, in lipsuri trupesti de tot felul, el si-a imbogatit-o cu mari daruri sufletesti, citind Sfanta Scriptura, Filocalia si Patericul. A treia detentie, si ultima, a fost cea de la inchisoarea-sanatoriu Targu Ocna, unde a fost inchis din decembrie 1949 si pana in 18 februarie 1952.
Bolile contactate in regimul dur de detentie al inchisorilor – TBC pulmonar, osos si ganglionar, reumatism -, cat si curatenia lui sufleteasca, l-au intarit si desavarsit duhovniceste. Avand intregul trup acoperit cu rani tuberculoase, Valeriu Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat pana si pe gardienii atat de inumani ai temnitei.
Valeriu si-a cunoscut din-nainte ziua plecarii la Domnul, precum odinioara erau haraziti parintii cei mari ai pustiei si sfintii cei tainuiti in lume. In ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai inainte de adormirea lui in Domnul, Valeriu i-a rugat pe colegii sai de suferinta sa-i faca rost de o lumanare si de o camasa alba, pana pe data de 18 februarie.
Astfel, dupa zece ani de inchisoare, Valeriu Gafencu a adormit in Domnul, vazandu-si din-nainte plecarea. In asteptata zi de 18 februarie, la ora 14:00, dupa o indelungata rugaciune, cu ultimele puteri, Valeriu a spus: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul.”
Valeriu Gafencu – Sfantul Inchisorilor
„Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie sa stam sub povata duhovnicului, care inlatura voia nepriceputa, facand loc voii lasata de Dumnezeu in fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvaluie intentiile lui Dumnezeu in noi. Daca nu stam sub povata duhovnicului putem sa intram in rataciri mai mari ca patimile.”
„Cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte, decat dinlauntrul vostru, din sufletul vostru, unde salasluieste Domnul Iubirii, Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra, veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge.”
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-123622.html
Valeriu Gafencu, a fost cel care, printr-o aleasă trăire creştină, a imprimat colegilor de suferinţă câteva principii de vieţuire în spiritul Evangheliei, mai apoi propovăduite de Ioan Ianolide. Pentru aceasta, Ianolide a fost condamnat în 1959 la 25 de ani de muncă silnică. Aceste principii erau în număr de 12, numărul apostolilor lui Hristos, şi ofereau suferinzilor din detenţie adevărate coordonate în trăirea creştină. (Memoria Bisericii – Adrian Nicolae Petcu)
Conform documentelor de arhivă, acestea sunt:
1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;
2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt hăruitori;
3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;
4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;
5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;
6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;
7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;
8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;
9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;
10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;
11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;
12. Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.
http://www.marturisitorii.ro/2016/02/18/cele-12-principii-de-viata-ale-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-24-ianuarie-1921-18-februarie-1952/
http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/valeriu-gafencu/
http://www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu
https://valeriugafencu.wordpress.com/
ApreciazăApreciază
Am avut un coleg de închisoare, Ioan Ianolide. Ați auzit de el, că a scris și o carte. În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt. După eliberare, într-o bună zi, m-a chemat pe mine, mi-a trimis vorbă mie și părintelui Grigore Băbuș să ne ducem să-l vedem. L-am văzut acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură, liniștit, senin cum a fost totdeauna. Aveam două scaune lângă patul lui și-mi spune: „V-am chemat ca să-mi iau rămas bun, pentru că diagnosticul îmi este de cancer în ultima fază și urmează să mă mut dincolo. Vreau să stăm de vorbă înainte de a ne despărți.” Iar ultimul său cuvânt a fost: „Nu v-am chemat aici pentru serviciul religios, sunt spovedit și împărtășit. Sunt pregătit de drum. Eu v-am chemat să vă rog un singur lucru. Amândoi sunteți călugări și preoți, să vă rugați pentru mine! Dacă vă veți ruga, eu voi simți vibrația rugăciunii voastre acolo unde voi fi, dar dacă mă veți uita și nu vă veți ruga pentru mine, eu acolo mă voi simți din ce în ce mai singur.”
Îl pomenesc pe Ion Ianolide în toate rugăciunile și la Proscomidie, o părticică pentru el.
(IPS Bartolomeu Anania – fragment de predică rostită la înmormântarea părintelui Ioan Iovan publicată în lucrarea „Părintele Ioan Iovan”, ediție îngrijită de monahia Cristina stavrofora, Mănăstirea „Nașterii Maicii Domnului”, Târgu Mureș, 2002, pp. 123-124)
http://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide/1959-in-inchisoare-s-a-desavarsit-era-ca-un-sfant
http://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide
Îmi exprim și eu regretul pentru pierderea celui mai bun prieten care l-am avut. Am aflat târziu, căci am fost plecat din localitate. Am încercat eu să mai aflu vești prin telefon, dar mi s-a răspuns același invariabil: „Ați greșit numărul!”. De altfel era și prea târziu, căci el murise. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să-l mai prind în viață, poate că ar fi avut ceva să-mi spună. Și eu aș mai fi avut ceva să-i spun, dar, „vorba lui: O să ne mai întâlnim, că viața nu se sfârșește aici”.
Valeriu îmi spunea, când l-am întrebat de o „haină”: că a trimis-o înainte, adică o dăduse de pomană, ca să găsească pe lumea cealaltă. Ion îmi spunea că el pleacă și mă așteaptă să vin și eu, ca și cum ar pleca de la București la Iași. Moartea, după el, n-ar fi decât un tren, care ne duce de-aici, dincolo. Nu-s minunați prietenii mei?! Păi cum să nu-i iubești și să nu vrei să fii cu ei, chiar și în altă viață. Eu voi pleca ultimul. Ordinea plecării am înțeles-o eu demult. Dumnezeu îi ia mai întâi pe cei mai pregătiți să moară, pe cei pe care-i consideră mai apți pentru cer. Pesemne că eu mai am câțiva ani, mai am de „ispășit”, facă-se voia Lui.
Mă voi duce și eu la Cernica, ca să mă închin la mormântul lui și să-i spun ce n-am mai apucat să-i spun.
Dumneata ai rămas singură, dar nu ești singură. Ai fata care te mângâie. Mai ai și prezența lui Ionel, care mai bine de douăzeci de ani ți-a lăsat destule amintiri ca să nu-l poți uita niciodată. El a fost un suflet bun, care se străduia să ducă o viață exemplară printre oameni, iar celor apropiați lui le-a dăruit totul. Eu așa îl știu, și cred că așa s-a comportat până la sfârșitul vieții. Fie-i țărâna ușoară și amintirea de neuitat.
(Marin Naidim, Râmniceni, 10.04.1986 – Nicolae Trifoiu, Pagini literare. Amintiri și evocări, Editura Napoca Star, Cluj, 2001, pp. 180-181)
https://ioanianolide.wordpress.com/2016/02/05/nu-s-minunati-prietenii-mei-pai-cum-sa-nu-i-iubesti-si-sa-nu-vrei-sa-fii-cu-ei-chiar-si-in-alta-viata/
27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al macedoneanului Nicolae Ianolide. Mama, Aspasia, bucuroasă ca orice femeie care a trecut cu bine peste chinurile nașterii…. Nu avea de unde să știe sărmana că aceste dureri vor fi abia începutul pătimirilor sale pentru Ioan, a cărui rânduială în lume era martiriul. Însă acum era bucurie.
Ca orice copil crescut la țară în vremea aceea, s-a format și a crescut duhovnicește în atmosfera religioasă a satului: slujbele bisericești, colindele, pomenile, deniile, rusaliile, toate înfiripând în sufletul lui convingerea că Hristos este prezent pretutindeni și ”că El plutește în văzduh cu toți îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfințim și să ne mântuim”.1 Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc.
În aceste condiții, relația lui Ioan cu Iisus devine una naturală, familiară și permanentă, viața părându-i-se inimaginabilă fără El, căci Dumnezeu dădea plinătate sufletului său.
Copilăria i-a fost liniștită dar născâdu-se și trăind la răscrucea unor vremuri pline de tensiuni și de transformări sociale, între dictatura lui Hitler și cea a lui Stalin, nu va rămâne indiferent față de provocările veacului. Astfel, în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație naționalistă de educație moral-religioasă. Deși lipsit de experiență, era visător, sperând într-o Românie izbăvită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic. Așadar, s-a angajat în această luptă care îi va schimba definitiv tot cursul vieții.
După absolvirea liceului, pentru că părinții aveau o situație materială bună, merge să studieze Dreptul la Bucureşti.
Arestarea și condamnarea
Ioan, student la drept
Era în anul I de facultate când România intrase efectiv în Cel de-al II-lea Război Mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. Pe fondul acestor schimbări sociale majore, în ziua de 19 octombrie 1941 urma să se adune un numeros grup de tineri condus de Ioan, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara.2 Întâlnirea a avut loc într-o pădure din marginea Bucureștiului, însă s-a dovedit a fi parte dintr-o înscenare a autorităților. Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să îl pună în conflict cu Mişcarea Legionară. Prin urmare, montează această întâlnire clandestină a fraţilor de cruce în pădurea Băneasa.3
Astfel, Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, arestând pe toţi tinerii care au intrat în raza supravegherii lor. Printre cei prinşi va fi și Ioan.
Toți elevii arestați au fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment, își va aminti peste ani că Ioan a fost adus „cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi”.4
Imediat au început și anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan. În anchete este bătut cu sălbăticie, astfel încât a fost nevoit să-și scrie declarațiile cu mâna stângă, însă tratamentul inuman de care a avut parte a fost prilej ca Ioan să se apropie mai mult de Dumnezeu și în așteptarea procesului se roagă intens, fără să dea vreo dispoziție sau sugestie celorlalți prieteni.5
La sfârșitul procesului autoritățile vor condamna pe opt dintre frații de cruce arestați iar prin sentința nr. 2208 din 21.11.1941, Curtea Marțială îl condamnă pe Ioan la 25 de ani muncă silnică ”pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.6 Totuși, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură. Același martor dă mărturie că ”la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”. 7 Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă.
Aiud, primii ani de frământări sufletești
Ioan în arest la Aiud, în primii ani
În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud ca să pătimească pentru Hristos și neam.
Odată ajunși, vor întâmpina un regim penitenciar dur, cu mâncare mizerabilă și frig insuportabil. Peste toate acestea, directorul penitenciarului Aurel Munteanu îi teroriza neîncetat, făcându-le viața un calvar.
Perioada aceasta a anilor 1942-1944 este una de frământări și căutări sufletești căci credința lui, și a celorlalți frați de cruce își căuta încă albia spirituală, însă de la bun început Ioan a considerat temnița ca prilej de martiriu8: ”Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul.”9
În aceste condiții va studia mult, în special dreptul, filozofia, politica, sociologia și pedagogia, dar preocuparea de căpătâi îi va fi cea sufletească: se roagă ore întregi pe zi, face rugăciuni de noapte, privegheri și citește zilnic Sfânta Scriptură.10
Totuși, în ciuda eforturilor duhovnicești intense, Ioan încă nu ajunsese la o viață lăuntrică căci nu reușise să-și înfrângă orgoliul pentru a câștiga umilința duhului. Mai mult, avea conștiința unor păcate generale omenești, dar nici pe acelea nu îndrăznea să le spovedească din cauza aceluiași amor propriu amestecat cu rușinea. Peste toate acestea, lipsa îndrumării unui duhovnic își spunea cuvântul.
Dar nici Dumnezeu nu a întârziat să găsească prilej pentru desăvârșirea lui Ioan, așa încât îi va rândui o pricină de smerenie. Drept urmare, într-o zi, un om ticălos din administrația închisorii îl va chinui ca să recunoască public că este un bandit iar acela un om de onoare. Din cauza suferințelor Ioan va fi înfrânt dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa căci îl va ajuta să-și reconsidere întreaga viețuire creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!”11.
Acum, prin înfrângerea suferită, îi fusese în sfârșit dărmat orgoliul dar din pricina căderii se desființase cu totul în ochii săi, astfel încât își era sieși insuportabil. În această deznădejde și dezorientare află de la un preot despre rugăciunea isihastă pe care o va practica vreme de câteva luni. Acum, la acestă primenire în duh, i-a hotărârea să-și închine toată viața lui Hristos. Cu toate acestea, va mărturisi Ioan mai târziu, ”aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredințez toată intimitatea simțămintelor mele și să-i cer să-mi fie călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaț.”12
În scurt timp, prin rânduiala lui Dumnezeu, duhovnic îi va deveni chiar unul din prietenii săi, părintele Arsenie Papacioc. Dealtfel, Ioan îl va considera pe părintele Arsene ”ctitorul” sufletului său.13
Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zilnic poartă discuții duhovnicești și citește cărți precum Patericul, Urmarea lui Hristos sau Filocalia. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: ”procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.”14
În această vreme harul Duhului Sfânt se pogorâse cu putere peste el, astfel încât nu a mai simțit nici foametea și nici celelalte chinuri ale temniței, dobândind mare pace lăuntrică, încât și somnul îi era plin de vise frumoase.15
Într-un final, după o cercetare temeinică, se va și spovedi și va primi canon, apoi, sub imboldul bucuriei de a fi primit iertarea dumnezeiască, va face încă un gest care îi va influiența tot viitorul. Se îndreaptă spre celula în care locuiau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, mărturisindu-și cu bărbăție și smerenie toate păcatele de pe lista făcută pentru spovedanie: ”Vreau ca voi să mă cunoașteți pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine și de puteți, să mă ajutați!”16
Cei doi prieteni au fost atât de impresionați de sinceritatea lui Ioan încât drept răspuns s-au mărturisit și ei lui. Astfel, au luat hotărârea să conviețuiască cu toții în aceeași celulă, căci lucrul acesta era permis la vremea aceea, iar atmosfera devine una de trăire intensă. Se roagă ziua și noaptea împreună, citesc și comentează lecturi sfinte și se țin în deplină încredere sufletească unul față de altul.17
Tot în această perioadă Ioan se deprinde cu arta sculpturii în lemn, confecționând cruciulițe și iconițe de tot felul, deprindere duhovnicească care îl va însoți până la sfârșitul vieții.
În colonia de la Galda ca rob al muncii
Ioan și Valentina Gafencu la Galda de Jos
Pentru că participarea României în Cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele au primit în iarna anului 1945 o dispoziţie ministerială prin care erau determinate să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, Ioan este transferat la colonia de muncă Galda de Jos, împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru și alți nevoitori, pentru a munci pe proprietatea unui moșier.18
Cu toate că în această colonie regimul este unul de semi-libertate, vor îndura lipsurile în continuare căci proprietarul moșiei pe care lucrau ne le-a permis să se înfrupte din roadele pământului. În schimb, vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg.
În aceste condiții, Ioan o va cunoaște și o va îndrăgi pe Valentina, sora cea mică a lui Valeriu, iar după un timp vor face și logodna la biserica din sat, urmând să se căsătorească după eliberare. Dar până atunci mai erau multe de răbdat așa încât viața de cruciat al veacului și-a urmat cursul firesc al pătimirilor.
Munca câmpului era epuizantă, mai ales că de multe ori munceau înfometați, dar o împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească, așa cum se deprinseseră de la Aiud.
De acest regim s-au bucurat doar aproximativ doi ani căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au hotărât să reeduce ”dușmanii poporului”, pentru studenți pregătind ceva cu totul diabolic.
La Pitești, în iadul studenților
Deși purta deja 7 ani de temniță grea pe umeri, în vara anului 1949 Ioan este transferat la Pitești, căci încă figura ca student în evidențele Securității. Dealtfel toți studenții arestați în timpul guvernării antonesciene erau în aceeași situație.
Odată sosit, va prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor ”bandiților”, și cu atât mai mult celor ”mistici”.
Simțeau ei că li se pregătește ceva, dar nu bănuiau cât de monstruos va fi experimentul. Totuși, într-o seară din preajma Crăciunului anului 1949, unul din colegii de celulă venit din ”tura” de reeducare, îi va povesti lui Ioan prin câte grozăvii trecuse și ce metode de tortură se aplicau la camera 4 spital, și mai ales că nu se poate rezista, căci nici moartea nu era oferită ca alternativă. ”În timp ce-mi vorbea, – mărturisește Ioan – simțeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și fierbinți mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune.”19
Prin rânduiala lui Dumnezeu, Ioan nu va intra în reeducare, dar a doua zi după ce a aflat cum sunt torturați studenții, este bătut cu bestialitate de temutul gardian Georgescu. Pricina a fost tot pentru Hristos căci până atunci, pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a ploverului iar fascicula o așezase în saltea.
Dar Georgescu aflase de ”obiectele” interzise așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”20
La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până la umplut de sânge.
După tortură primește minime îngrijiri medicale și este dus din nou în celulă, dar aici este pus la curent noile grozăvii care s-au petrecut în răstimp. Așa află că unii din prietenii lui, care deși aveau suflete tari și minți strălucite, au fost torturați de studenții reeducați până au ajuns să se prostitueze ei înșiși. Dar cu toată grozăvia ce-i străbătea ființa, Ioan continuă să se roage: ”nu vedeam nici o scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu. (…) Simțeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină și pace.”21
Atmosfera din temniță devenise una de insuportabilă teroare psihologică, însă deprinderea duhovnicească pe care Ioan o dobândise până atunci i-a fost scut în acele împrejurări dramatice: ”în așteptarea „turei”, mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș fi ales să mor decât să fiu ucis sufletește și mi-aș fi căutat moartea dacă aș fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat și așa am ajuns până la bătrânețe.”22
Această situație de maximă încordare sufletească nu a mai durat mult căci într-o zi, după atâția ani de frig, foamete și bătăi, trupul lui Ioan cedează pe neașteptate, făcând prima criză de hemoptizie: ”plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. (…) Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”23
Drept urmare Ioan va scăpa de reeducarea prin tortură căci îmbolnăvindu-se de TBC este transferat la începutul lunii ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna.
Târgu Ocna – lumina din răni
La Târgu Ocna, deși îngrijirea medicală era minimă, condițiile erau mult mai blânde decât la Pitești. Mâncarea era relativ îndestulătoare, iar plimbarea în aer liber și comunicarea cu familia erau permise. Astfel, Ioan deși ”foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi.”24 Încă era suferind de TBC, dar nu s-a cruțat pe sine pentru iubirea de frați, astfel încât spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăța rănile și le împlinește toate nevoile, slujind jertfelnic din toate puterile. Mai mult decât atât, alături de alți mărturisitori mai întremați trupește, face privegheri de noapte la camera muribunzilor, aici înfiripându-se o atmosferă de adâncă viețuire creștină.
Din păcate liniștea acestei minunate atmosfere avea să fie tulburată odată cu sosirea unui grup de studenți trecuți prin reeducarea de la Pitești, care aveau scopul de a începe și aici acțiunea de reeducare. Așa se face că Ioan este iarăși propus pentru a intra la camera de reeducare, ”unde era unul Pătrășcanu și încă câțiva care erau veniți de la Pitești.”25
Totuși, Ioan împreună cu Valeriu și celelalte suflete alese, nu întârzie să opună rezistență împotriva procesului de reeducare. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați.
Pentru că s-a opus procesului de reeducare, Ioan va fi izolat un timp împreună cu alți 7 mărturisitori dar până la urmă este dus înapoi și continuă să-l îngrijească cu tot devotamentul pe Valeriu.26
Între timp nici studenții reeducați nu au dat prea ușor înapoi, încercând să timoreze deținuții mai slabi sufletește. Unul dintre aceștia era și Virgil Ionescu, un student trecut deja prin iadul de la Pitești, și care încerca să-și revină din traume. Dar, într-una din zilele lui septembrie 1950, în timp ce deținuții se plimbau prin curte, Virgil Ionescu clachează psihic, hotărând să protesteze față de reînceperea reeducării prin tăierea venelor de la mâna stângă.
Aflându-se vestea tentativei de suicid, plimbarea s-a întrerupt brusc și după o clipă de liniște în derută, pătimitorii s-au năpustit spre ușa clădirii penitenciarului, cu intenția declarată de a-i pune la punct pe reeducați. Numai că aici au avut parte de o neașteptată opoziție. Martor al tensionatului eveniment, fostul deținut politic Victor Stoica consemnează în memoriile sale că ”în fața lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu brațele deschise, Ion Ianolide:
– Stați pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreți să faceți și voi ce fac ei acum, să folosiți forța? Opriți-vă!”27
Intervenția lui Ioan s-a dovedit un gest de adâncă înțelepciune, căci i-a scutit pe ceilalți pătimitori de grave consecințe, întrucât administrația închisorii nu ar fi tolerat actele de răzvrătire și ar fi recurs la violență, oricâtă dreptate ar fi avut deținuții.
Într-un final, reeducarea de la Târgu Ocna a luat sfârșit și în minunata atmosferă duhovnicească a fost posibilă chiar refacerea unor studenți trecuți prin reeducare. Un aport semnificativ la avut și Ioan care îngrijește de însănătoșirea fizică și sufletească a câtorva studenți mutilați psihic de torturi. Unul dintre ei, mișcat profund de dragostea pe care Ioan i-o arăta necondiționat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o. ”Mă va arde toată viața acel sărut fantastic”28, își va aminti Ioan mai târziu.
Însă cea mai mare grijă a lui Ioan va fi față de sufletul său pereche, Valeriu. În fiecare zi merge la camera muribunzilor, pentru a îngriji de rănile lui, întreținându-se amândoi, ca întotdeauna, în ample discuții teologice.
Tot aici Ioan va veghea la căpătâiul muribunzilor, petrecându-i cu rugăciuni la ieșirea sufletului din trup. Așa a venit și ziua de 18 februarie 1952 când, sfâșiat de durere, a trebuit să se despartă de Valeriu, care era chemat la veșnica odihnă.
După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand, impresionat de viața de sfințenie a celui dintâi, insistă pe lângă Ioan să fie botezat ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, punându-l în temă de consecintețe profunde ale acestui act. Apoi, în mare secret, botezul va fi săvârșit de un preot.29
La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud.
Din nou Aiudul
În luna decembrie 1954, Ioan este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan.30
Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”31
Cel de-al doilea proces
Ioan Ianolide la al doilea proces din 1959
Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.
Așadar, pe lângă noile arestări, Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră.
Astfel, într-o seară din toamna anului 1958 Ioan este luat din Aiud și depus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Capetele de acuzare erau în principal două: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu Ocna și că a dispus ca cei ce se eliberează să mențină organizația și să realizeze o contrarevoluție împotriva ”clasei muncitoare”.32
Acuzele erau derizorii. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Astfel, în timpul anchetelor Ioan află cu stupoare că ”o nuntă poate fi considerată ”adunare legionară contrarevoluționară”, un cadou făcut la botez ar putea fi ”ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este ”marș legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice”33 și multe astfel de interpretări absurde.
O altă acuză gravă adusă lui Ioan erau cele 12 principii creștine formulate la Târgu Ocna și cu care a îmbărbătat mai apoi deținuții din închisorile prin care a mai trecut. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste principii erau și ele catalogate de Securitate drept ”legionare”: „Copie după instrucţiunile de activitate legionară elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de Simion Mehedinţi”.34 În realitate principiile, de mare profunzime teologică, au fost alcătuite de Valeriu împreună cu Ioan, ca rezultat al experienței duhovnicești acumulate în ani de suferință.
Dealtfel, Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan. Drept urmare Securitatea îl va desemna pe el șef al lotului din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guță, Constantin Țoțea, părintele Constain Voicescu, Mihail Lungeanu și alții.
După cinci luni de chinuitoare anchete Ioan ajunge într-o strare deplorabilă fapt pentru care este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești.35 Desigur, măsura nu era luată din compasiune sau umanitarism, ci pentru ca urmările detenției inumane să nu poată fi sesizate la procesul ce avea să se desfășoare în curând. Dar nici în această ”refacere” nu scapă de calvarul suferințelor căci va fi chinuit de un tânăr doctor evreu, fără vreo justificare.36
Când este adus la proces, ținut la Tribunalul Militar din București, are în sfârșit ocazia să-și vadă părinții, după atâta amar de dor. Însă trecând Ioan pe lângă mama sa, aceasta nu și-a dat seama cine este, exclamând: ”Dar ăsta, săracu’, al cui o fi?!”37. Era atât de schilodit și desfigurat, încât nici propria mama nu îl mai recunoscuse.
Când a luat cuvântul Ioan va mărturisi că ”eu am discutat probleme creșine cu toți deținuții. N-a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber”38. Mai mult decât atât, va lua apărarea tuturor acuzaților, așa încât la ultimul cuvânt va spune: ”Nimeni dintre acuzați nu este vinovat! Lăsați oamenii să meargă la familiile lor!”39
Desigur, pedepsele au curs masiv căci procesul era o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta” cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.
La Jilava
În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar”.40 El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. Dar într-un fel Securitatea avea dreptate căci mărturisirea lui Hristos în acele vremuri era pericolul de moarte al ateismului comunist.
Odată ajuns, va fi introdus într-una din camerele supra-agomerate din hrubele Jilavei. George Ungureanu, unul din pătimitorii care se afla deja în celula în care a intrat Ioan, va consemna mai târziu că ”în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deținut, înalt, frumos, cu o bocceluță sub braț și o batistă plină de sânge, la gură:
– Îl vedeți? zise gardianul, din pragul camerei, face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam!
– Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenției mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitați-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă:
pe lângă aceasta mai am o boală, nu-mi pot ține echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră vreun preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvinteze!
– Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan, venit în mijlocul nostru! glăsui preotul Popescu Buzău.
După această binecuvântare, se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deținuții din paturile de sub geam nu voiră să cedeze nici unul locul lui Ioan, care avea absolută nevoie de aer, pentru a-l mai stopa din acțiune pe bacilul Koch. Ianolide, învățat în lunga lui detenție cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii.
Ioan Ianolide, de 38 ani, din care peste douăzeci petrecuți în închisorile României, purta cu el două mari daruri date de Dumnezeu: frumusețe sufletească și fizică. Pe drumul pușcăriilor, cât am umblat și eu, nu am întâlnit pe un altul cu suflet atât de frumos, împăcat cu situația în care se găsește. Era un sfânt printre ceilalți. Peste douăzeci de ani de închisoare, trecut prin toate caznele scormonite de mintea diavolească a unor oameni, prin ger, foamete, război și moarte, tifos și tuberculoză. Făcând comparație între chinurile primilor creștini, arși în foc și sfâșiați de fiare, chinurile lui Ianolide le întrece. Aceia au suferit câteva minute și au murit, acesta însă este chinuit zeci de ani. (…) În timp ce în cameră se purtau discuții, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu figura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viață, în închisoare, viață înconjurată de nimb dumnezeiesc.”41
Iată că după atâția ani de nevoințe și îndelungă răbdare în suferințe, Ioan dobândise pacea lăuntrică, iar acum plutea peste toate mizeriile vieții de întemnițat.
La Jilava nu va sta decât în tranzit iar în noiembrie 1960 este transferat la Gherla, apoi retrimis la Aiud.
Biruind și ultima reeducare
În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Pentru că ighemonii veacului se temea să elibereze ”dușmanii de clasă” mai înainte de a-i fi reeducat, se va pune la cale ultimul proces de reeducare al deținuților politici. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.
De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.
Ioan avea să fie și el introdus în reeducare, dar și la acest ultim asalt diabolic rămâne ”nereeducabil”. Dovadă stă și o caracterizare făcută chiar de colonelul Crăciun în iulie1963: ”În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervăși refractară, cu influențe negative în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”.42
Mai târziu nu i se mai fac presiuni căci va fi internat în secția a XI-a TBC, ”prăpădit de bolnav, țintuit la pat”43
”Eliberarea” în marea temniță România
În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Cu toate acestea, era luna iulie și deținuților încă li se spunea că nu vor fi eliberați dacă nu se vor reeduca.44 Era încercarea disperată a regimului de a compromite conștiințele martirilor pe ultima sută de metri. Totuși, în cursul aceleiași luni grupuri întregi de pătimitori vor părăsi infernul Aiudului iar în ziua de 31 iulie lui Ioan i se va pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București. ”Am avut un șoc și am plâns smasmodic”45, își va aminti Ioan mai târziu de acele momente de grea încărcătură sufletească.
Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”46
Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, hotărășete să meargă la o mătușă de-a sa. Tot drumul va plânge, sfâșiat de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă.
Odată ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea și nimeni din familia lui nu îl așteptau. Era un nimeni printre străini.
Într-un târziu, însoțit de un frate de suferință, ajunge la acea mătușă. Este întâmpinat cu multe lacrimi și emoții dar bucuria revederii va fi scurtă căci acum avea să primească ultima lovitură care să umple până la refuz paharul suferințelor. Astfel, află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La auzul acestei vești, inima lui Ioan este sfâșiată: ”m-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră. M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.”47
Ioan și Constanța Ianolide
La scurt timp, se înternează într-un spital pentru recuperare iar Valentina îl vizitează și îi spune că va divorța de actualul soț pentru a se întoarce la el. Ioan refuză, motivând că taina cununiei este mai mare decât logodna. Refuzul său era încă o dovadă de renunțare la tot ce avusese mai frumos în viață, pentru Hristos.
Cu toate acestea, încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.
Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte.
Pentru a-şi caştiga existenţa, muncește mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.48
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Dar nu i s-a acordat paşaport, deci nu i s-a permis ieşirea din ţară.
Drept urmare a fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul. Tot mai șicanat de ”oamenii muncii” se închide în sine, dedicându-și timpul rugăciunii și sculptării de troițe, cruciulițe și alte obiecte de artă creștină.
Ultimii ani de viață
Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astlfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, deși se afla sub teroarea continuă de a fi depistat de Securitate, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte.
Pentru a nu fi prins, confecționează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascude fiecare filă, imediat ce va fi fost terminată.49
Pe una din aceste file chiar va nota că ”am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie.”50
După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Drept urmare, la scurt timp după pensionare, se îmbolnăvește de ciroză hepatică, apoi va surveni şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui.51
Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.
Una din ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai mare discurs al lui Ioan pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”52 Dealtfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: ”Totul în Hristos”.
După mutarea la Domnul
O mare parte din manuscrisele pe care Ioan le-a scris sub imperiul teroarei, ajung în occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după revoluția din ’89, au fost readuse în țară prin grija părintelui Constantin Voicescu iar apoi, prin rânduiala lui Dumnezeu, ajung la mănăstirea Diaconești. Aici, manuscrisele vor fi aranjate și diortosite cu multă migală vreme de doi ani. Ceea ce s-a scos la iveală sunt adevărate file de Pateric, de Filocalie și de Viețile Sfinților, toate închegate sub titlul ”Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”.53
Mărturia lui Ioan este cutremurătoare și răscolește sufletele, căci după ce citești aceste pagini nu mai poți fi niciodată același om care ai fost înainte. Tăria cu care mărturisește te aduce mai aproape de Hristos căci el este glasul puternic al sfinților din închisori care strigă pentru generațiile de azi, până la sfârșitul lumii ”să se întoarcă la Hristos”, ca singura șansă de mântuire a omenirii.
Deși în lume a viețuit ca un anonim pe care ”nu-l cunoaște decât temnița”, urma de lumină pe care a lăsat-o în istorie și lucrare duhovnicească care a rodit în urma sa, ne îndreptățește să spunem că viața lui Ioan Ianolide este o icoană a desăvârșirii creștine și că în ceruri îl avem rugător și mijlocitor în ceata sfinților închisorilor.
Bucură-te fericitule Ioane, îndelung pătimitorul lui Dumnezeu!
http://www.marturisitorii.ro/2015/02/05/viata-lui-ioan-ianolide-detinutul-profet-23-de-ani-inchis-pentru-hristos/
ApreciazăApreciază
OFFTOPIC: Centru pentru Controlul Bolilor (CDC) a dat un raport prin care avertizeaza asupra toxicitatii formaldehidei gasite in parchetul laminat. Dar cu toate astea nici o avertizare nu s-a facut cu privire la formaldehida din vaccinuri!
http://truthkings.com/2016/02/17/cdc-warns-formaldehyde-in-flooring-dangerous/
ApreciazăApreciază
E mai antiecumenist decat tine, sa nu devenim paranoia. Si daca tot nu-ti place ca nu e anticipist am un gand si o neliniste pentru tine, sa nu faci si tu din cipuri ce au facut stilistii din calendar si sa te rupi de Biserica! Ei au facut dogma din calendar, iar tu pecete din cipuri!
ApreciazăApreciază
kazi
Prostanaca satului, tu n-ai inteles nimic din articolul asta.
ApreciazăApreciază
@ kazi, vezi sa nu cazi si sa-ti rupi cumva gatul, Doamne fereste ! Ti-ai ales si un nume care il anunta pe interlocutor ca esti cazuta in cap ! Mai, tu il iei peste picior pe CEL CARE ISI POATE DA DOCTORATUL SI PARA-DOCTPRATUL IN ANTI-CIPUIRE SI ANTI-SISTEM ? Adica incerci sa vinzi castraveti la gradinar ? Du-te in balariile tale si lasa-ne !!!
ApreciazăApreciază
Nu o respingeti pe kazi, lasati-o sa ramana, in final se va lumina, nu-i luati aceasta sansa !!!!
ApreciazăApreciază
kaka kaziKAKA
bai kaka MASCARICUL tau de vulcanescu e din acelsi material PROST ca necula, doar ca schimband decorul a schimbat ca papagalul si placa.
la greci NU MERGE ecumenismul si cu inselatii e greu sa-i dectetezi sfinti cum fac miorictii cu guru boca; asa ca mascarici vulcanescu a schimabt partitura cu una care sa-i deschida usile in Grecia, ca un tigan care canta cand manele cand muzica clasica din muzicutza sa spurcata.
asta e CLOWNUL vostru vulcanescu, el habar nu are ce este Ortodoxia dar latra ca un catzel slugarnic langa corul anticecumenist al barbatilor VREDNICI din Grecia, pentru pozitie, pentru CAPATUIALA lui nu pentru altceva.
„antiecumenismul” lui vulcanici agarici e doar o partitura falsa emisa de inselat niznaii ca tine care HABAR NU AU ce inselmna MARTURISIREA Adevraului si ce VIRTUTI cere, dar latrata cu harnica obrazniciie din duhoarea unui suflet APOSTAT ! pentru capatuiala personala…. ia uite-te la gurizta lui de GUIST din filmul postat la articolul precedent unde „traduce” ce spune barbatul acela VREDNIC si INVATAT de langa el.
astia ca popa vulcanescu sunt mimii si slatimbancii „ortodoxiei” si mascaricii circari ai „marturisirii” !
FAKE ! MIM ! MORMANT VARUIT !
cat despre LEPDAREA reprezentata de acceptarea actelor cu cip si a sitemului antihristic ma tem ca e o tema care TE DEPASETSE CU MULT , incat nu merita sa o abordez.
NU pentru minti viclene si proaste si pentru suflete SPUCATE ca tine au vorbit Sf Paisie Aghioritul, Sfintii greci si rusi contemporani, DIMPOTRIVA pe aia ca tine ii lasau nestarniti in balta lor de KAKAT sa nu mai imputa si pe altii
MARS si bate migea pe maidanul RIC si linge laba „antiecumenistului” vucanescu….
dar un sfat numai : baga de seama mascarici, ca daca esti cumva „teolog” si atentezi la capatuiala popii vulcanescu, sa te infini si tu la supt in Grecia pe reteta CAPUSA pe care si-a cladit el „succesul”, ESTI TREMINAT ! te TOACA MARUNT si te arunca in mare precuernicu´ papa vulcanici agarici !
ApreciazăApreciază
Ia zi cine te plateste si cu cat te plateste de dai tu asa cu muci in fasole asta cu numele de. Kazi
ApreciazăApreciază
Cui slujeste pr.Vulcanescu? El care indeamna la deasa impartasanie fara spovedanie, post, fara pocainta. Are o directie foarte ciudata si nu stiu unde va ajunge. Si vreau si eu sa stiu, semnul in forma de coarne ce semnifica, ca asa faceau tinerii in seara fatidica la club?
ApreciazăApreciază
ioana L
Stii ceva concret?că uite ce mi-a spus mie pe fb în particular,cînd eu îl intrebam care e pozitia I.P.S Serafim de Pireu față de această deasă Împărtăsanie…si uite ce-mi raspunde:
Pr Vulcanescu:
in doua cuvinte: toti credinciosii care nu sunt opriti de canoane(curvie, omor, avort, furt, deci pacate oprtitoare) au obligatia sa se impartaseasca de fiecare data cand e Sf Liturghie conform canoanelor apostolice si ecumenice, desigur nu inaite de a primi dezlegarea din partea Episcopului sau a delegatilor lui, adica protoprezbiterii duhovnic-( printre care ma numar si eu)
Familiile cu multi copii, tinerii fara pacate orpitoare, monahii, cei ce traiesc in curatie, familiile evlavioase, batranii cuviosi se impartasesc la noi in Mitropolia Pireului cu binecuvantrarea IPS Serafim in fiecare Sf Liturghie, daca e zilnic, zilnic, daca e duminical duminical, etc si pr Theodoros Zisis si pr Metallinos si tot Sfantul munte asa procedeaza.
Matei Vulcanescu
conf canoanelor cine posteste sambata se afuriseste,ceea ce v-am expus este pe scurt ceea ce spune IPS Serafim ca sa aveti o idee,ca eu ca preot apartinand acestei Mitropoliii acctionez dupa invatatura Mitropolitului meu,de aceea ca reprezentant al lui v-am expliat niste lucruri
deci repet stii ceva concret?că vezi că el vine cu asa paravan,si zice că nu chiamă pe cei opriti,si nici nu-i Împărtăseste……dar sărmanu este atît de întunecat la minte că nu poate să vadă că putini sînt cei care se pot Împărtăsi conform Sfintilor Părinti …restul ,asa cum ai zis si tu si cum văd si multi altiii….SE DEZLEAGĂ de PĂCATE OPRITOARE ca să aibă pe cine Împărtăsi….si mai si mint…că ei nu chiamă pe cei opriți !!
ApreciazăApreciază
Pana si rock-erii stiu ca rock-u e muzica diavolului, s-au gasit preotii sa-i apere. Rad si curcile, E Lucifer acolo, Satana, prezent in toate melodiile si toti stiu asta, desi unii o fac pe adormitii.
RECVIEM PENTRU UN VIS # COLECTIV. Mărturisirea unui ex-rocker
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/11/11/colectiv-recviem-pentru-un-vis-marturisirea-unui-ex-rocker/#sthash.8pYDZxrN.dpuf
RECVIEM PENTRU UN VIS
Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cerculdispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.
Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.
Eram între turnee şi venisem în România, acasă, în vizită. Am intrat, cu clasica ţinută metalo-avangardistă, într-o biserică ortodoxă. Semi-întuneric, lumânări aprinse, (şi toată acea atmosferă care ni s-a imprimat în ADN de pe vremea dacilor, oricât de ignoranţi am fi în ale misticii). Atunci am auzit pentru prima dată muzică psaltică. Fusesem la mai multe Conservatoare, pe la cei mai buni profesori de istorie a muzicii şi de compoziţie din lume, ascultasem mii şi mii de compoziţii din cele mai diverse, dar nu auzisem niciodată ceva atât de sublim. Depăşea orice am trăit, în inspiraţia mea componistică, vreodată. Depăşea toată trăirea mea de 25 de ani de scenă. Mă uluia.
Am început să cercetez de unde este muzica aceea, cine a scris-o. Am aflat că nişte călugări (sfinţi din calendar, care trăiseră cu vreo mie şi ceva de ani înainte). Partiturile lor se păstraseră din generaţie în generaţie. În Occident acestea s-au păstrat până în vremea Schismei, după care, prin modificările succesive ale inventatorilor teologiei apusene, s-au pervertit toate liniile melodice şi au ajuns de nerecunoscut. În schimb, melodiile apostolice şi cele primite prin revelaţie de sfinţi muzicieni (din Athos sau mai ales din Siria) s-au păstrat până azi destul de intacte în ţările ortodoxe (mai puţin Rusia secolelor 17-21). Această filiaţie sacră şi această putere uriaşă de a transforma instantaneu un suflet, precum şi particularităţile de complexitate uriaşă a muzicii psaltice ortodoxe m-au determinat să mă dedic studiului mai amănunţit, mai ales că aveam posibilitatea să compar muzica sacră a altor tradiţii (indiană, persană, etc) cu tipul de „sacralitate homeopatică” (diluare până la inversarea cu profanul – vezi Eliade) pe care o practică muzica europeană de după Schönberg (de fapt, Wagner).
Împreună cu alţi muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang şi Jessica Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale muzicii acestor culte şi aplicarea lor etică, în raport cu conceptele diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea superiorităţii evidente a muzicii sacre ortodoxe, prin complexitatea componistică şi prin puterea incontestabilă de a eleva conştiinţa (nu ne referim deloc la compoziţiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol în România vechea tradiţie, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza, muzici care n-au nici o legătură cu Transcendenţa). Sigur, sechelele abordării partizane nu s-au vindecat în România, nici în societatea laică, unde se pot trasa sau devoala tabu-uri după cum vrea FMI-ul, nici în Biserică, unde prejudecăţile hidrei marxiste se ascund după brocarturile dogmei imuabile. N-are nimeni timp şi chef, de foame şi de disperare, să-şi mai ascută colţii metafizici în delectarea cu Idei. Pe Idee s-au înţepenit cei ce nu deranjează marea hidră a senzualismului, iar scrimerii retoricii zac în molozul uitării. Ce poate fi mai dureros de ridicol decât să visezi mărunt?
Dar iarăşi am divagat.
De la rock şi metale grele, de la efervescentele solouri de jazz, de la superbele motete ale Evului Mediu – momentul celor mai siderante opere de artă (amintesc aceasta celor care, dovedind o crasă incultură, consideră Evul Mediu ca pe ceva involuat) -, am ajuns, după o călătorie de 25 de ani în lumea muzicii, la muzica sfinţilor athoniţi, de unde am altă perspectivă asupra „puterii prin sunet”.
Acum pot asculta orice gen de muzică şi pot pătrunde, cu mintea şi cu sufletul, care e sursa inspiraţiei acelei opere, nu pentru că am experienţă de compoziţie, de performanţă sau de critică muzicală şi pentru că am cunoaşterea principiilor acestei arte. Nu e suficientă această cunoaştere şi această experienţă, drept dovadă incapacitatea unor docenţi ai muzicii în a oferi judecăţi spirituale, chiar dacă excelează în analiza respectivei forme muzicale. Numai prin Har, prin energia divină primită la Sfântul Botez, orice om botezat, care poate n-are habar de culisele artei muzicale, devine în stare să judece corect orice, prin darul discernământului, prin Duhul Sfânt. Puterea de a distinge sursa, mijlocul şi scopul oricărui lucru nu aparţine intelectului şi experienţei singure. Ea este funcţională şi deplină doar prin înrâurirea divină. De aceea, orice om botezat (şi care trăieşte în realitatea unirii cu Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al Duhului, care lucru este de la Dumnezeu şi care nu, care gând este de la Dumnezeu şi care nu, care muzică e de la Dumnezeu şi care nu.
Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.
Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.
Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.
De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.
Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi „ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.
Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.
Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.
Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.
Cine dă Libertate, Putere, Dreptate, Inspiraţie, Bucurie, Dragoste, Cunoaştere? Nu Statul, nu Patriarhul, nu Arta, ci Adevărul, adică Hristos. Dacă tinerii noştri, tinerii mei, caută Adevărul, vor afla că El este Spirit, nu hashtag, nici promisiune electorală, nici compus chimic, cum au învăţat din sistemul leninist în care se zbate Educaţia lumii în ultimele decenii, din ce în ce mai jalnic. Cuvântul dă viaţă, cuvântul poate ucide, mai mult decât orice putere economică. Cuvântul e cel care naşte idei, cultură, progres, artă, politică de nobleţe, nu oala cu sarmale. Cuvântul ridică din apatie, din tâmpenie, din răutate. Cuvântul este arma şi scutul şi stindardul Omului. Nu banii. Ne mai amintim să ne îmbrăţişăm cu cuvinte, sau doar să ne biciuim unii pe alţii cu ele? Ce lăsăm copiilor noştri? O ţară fără Spirit?
Spiritul Divin este prezent în orice act artistic care aduce o pace profundă şi plină de sensuri, o plenitudine care nu ţine de simţuri, o îmbrăţişare faţă de tot ceea ce există, o înţelepciune a raţiunii tuturor lucrurilor.
Spiritul luciferic se distinge prin efectul obsedant, prin înflăcărarea emoţională, prin efulguraţiile intelectuale fără împlinire.
Mulţi au impresia că Dumnezeu e un moş cu barbă, iar Satan o glumiţă literară inofensivă. Dar orice om care nu se limitează la funcţiile vitale de ingestie, excreţie şi reproducere ştie foarte bine că un Creator Omnipotent nu se poate pricepe cu o minte limitată la rumegarea unor senzaţii, şi că Dumnezeu nu lucrează doar prin Marea Taină a Liturghiei, ci şi prin fiecare por al lumii văzute şi nevăzute, prin fiecare unduire a unei idei, prin fiecare încropire a unui cuvânt, a unei iubiri, a unei înseninări.
Un om treaz şi viu ştie şi că spiritul potrivnic Creatorului, spiritul întunericului şi al negării, al mimării, al mirajului neantului, nu induce doar păcate grosiere, precum crima de la # Colectiv sau blasfemiile din spaţiul public din ultimele zile, ci şi erori infinitezimale, precum o virgulă disonantă, o intenţie care nici n-a apucat să fie formulată în gând, o ocheadă plină de invidie care n-a durat decât o fracţiune de secundă, sau un cuget greşit despre Dumnezeu.
E de mirare că în vacarmul unui holocaust şi a unei revolte ivite după 25 de ani de agonie sub cizma neocomunistă, mai au unii timp să ridice în slăvi ideologi travestiţi în revoluţionari sau în clerici, tocmai când presa traversează o criză neo-bolşevică şi dă de pământ cu orice e autentic creştin, şi când nu mai are nimeni inima, energia şi inteligenţa să valorifice măcar post-mortem tinereţea şi dorinţa de libertate a celor care încă mai mor.
In memoriam fraţilor noştri de la #Colectiv: să luptăm, fraţilor, pentru Adevăr, că de minciuni ne-am săturat. Dacă vrem să ne rugăm pentru ei, să o facem după regulile sfinţilor, care ştiu mai bine cum să vorbească cu Dumnezeu decât moderatoarele agramate ale urii televizate. Regula principală a rugăciunii e să o faci. Unde, cum, când, înveţi pe urmă, după ce înveţi să plângi.
Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.
PS: Având în vedere că în toată cariera m-am semnat cu pseudonime şi am fugit de publicitate personală ca de boală, îmi menţin preferinţa pentru anonimat. Sper ca cititorii să reţină exclusiv ideile, aşa cum mi-am dorit şi prin muzica mea.
Sursa: Ziaristi Online
RomeoB,
Mulúmim ca ai copiat textul integral, nu l-am mai gasit pe tot nicaieri, decat la comentariul tau de la
https://saccsiv.wordpress.com/2015/11/11/mi-e-teama-de-consecinta-inca-nevazuta-a-recentei-revolutii-soros-de-aspectul-satanist-pe-fata-al-miscarilor-de-strada-si-al-activismului-de-facebook-si-imi-amintesc-de-spusele-lui-albert-pike/comment-page-1/.
Sa ne obisnuim sa descarcam, copiem informatiile de interes. Pot disparea de pe internet.
ApreciazăApreciază
Off topic, pentru toti cei care au nevoie de ajutor: https://comanioan.wordpress.com/
Este vorba despre o terapie experimentala inca, pentru boli grave, si care pana acum a dat rezultate.
Doamne ajuta !!!
ApreciazăApreciază
https://www.google.ro/search?q=16+februarie&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=gJbFVqalOcnnswG3lpigBQ#q=16+februarie+1933
sa nu uitam…
ApreciazăApreciază
Parintele Matei este un om care risca totul pentru a spune Adevărul. Câți avem curajul să facem așa, măcar în familia noastră, darămite în public?
Afirmatiile mai vechi s-au mai schimbat in timp, oamenii mai citesc, se informeaza. Nici eu nu stiam nimic despre Sfintii inchisorilor cand am ajuns in Grecia, unde chiar am slujit impreuna câțiva ani cu parintele Matei in Mitropolia de Veria.
Sa ne fereasca Dumnezeu sa fie toti de acord cu noi! Ca atunci mandria e la usa.
Cred ca mai constructiv ar fi ca fiecare dintre noi sa traim, in mediul familial, in parohia noastra, la locul de munca cat mai mult in Adevar, fara comprmisuri si viclenii. Si asa creste in har fiecare, smerindu-se.
Transmit parintelui Matei salutarile mele si spor la lupta care ne sta inainte, luându-ne puterea din Jertfa euharistica si spunând lumii ca Unul singur este Adevarul – Hristos si Lui trebuie sa Îi slujim!
Cu respect, pr. Ciprian.
ApreciazăApreciază
Parinte DOCTOR( ca vad ca nu ati uitat sa va specificati „msrit” si calificarea ) Ciprian
„Parintele Matei este un om care risca totul pentru a spune Adevărul”_____CUM si CE risca aragiri vulcanescu? in grecia langa parintii de la care a invatat antiecumenismul si care sunt ADEVRAT ANTIECUMENISTI si NU papagali slugranici ca el!
CE risca agarici vulceneascu in Grecia? Cu episcopi ANTIECUMENISTI ca IPS Serafim?
UNDE marturiseste agarici vulcenascu ca sa-si una piele in pericol?
in Romania?
DE CE NU vine in Romanaia unde e BEZNA ecumenismului generalizata sa „marturseasca” Adevarul despe ecumenism , ca in Grecia E PLIN de aprinti si Episcpi DREPTI si ANTIECUMENISTI si poprul grec NU ARE NEVOIE de poapa vulcanescu sa-l invete Adevarul.
Cand va veni in Romania preot cu parohie ca preotii de rand din Romania care isi risca TOATE sa spuna Adevarul , si AICI va MARTURISI antiecumenist ( nu asa hai sa punem repede de o confernta SCURT cu niste IPS sau Parinti ca Metallinos carora nu poate ierahia BASHITA si APOSTATA si ERETICA din BOR sa le faca nimic macar din fatranica „poliette” ) temeinic, sistematic, asumat, ABI ATUNCI vei putea curecnicia ta Parite DOCTOR sa spui ca isi risca totul.
Pana atunci, popa vulcanescu CAPUSA care si-a pus curul la adapsot la soare si la bine si protectie in Grecia si altra ca un papagal o partitura invatata de la altii ca sa-i fie bine intai lui si apoi sa-si dea aere cu rolul de circoteca de marturisitor la gloate, NU RISCA NIMIC ……si deci (DEOCAMDATA cel putin) dv suneti MINCIUNI !
salutari Parinte DOCTOR Ciprian Staicu!
ApreciazăApreciază
io acum chiar îl văd ca pe un mai rău ca ecumeniștii – un viclean în piei de oaie
ApreciazăApreciază
Frate el,
Ce frumos ne lamuresti zicand….,,iar daca am ajuns sa imi iau sarcini de puratat (faptul ca NUMESC PACATELE LOR si INSELAREA ca sa NU se vateme niznanii, iar NU INSELATII ca tine imbecilule, lingatorul cadavrului imputit INDRACITULUI si VRAJTORULUI boca „sfatul vostu” !) este ca sa ARAT OTRAVA SI VICLENIA popilor NEBUNI si INSELATI”
Dar iata ce ne invata Sfantul Ignatie Briancianinov ,,cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice”. Si tot Sfantul ne spune ca ,,ravna dumnezeiasca te va indemna la tacere si smerenie inaintea aproapelui”.
Ma rog sa iti deschida Domnul usile pocaintei, frate, daca imi zici numele tau de botez!. Apropo, cum te-ai rugat azi in biserica? „Multumesc Doamne ca nu sunt curvar, nebun, inselat, dobitoc, tembel, imbecil, mincinos, ca orbii astia de pe blogul fratelui Vasile?”
ApreciazăApreciat de 1 persoană
cristina v.
„Ma rog sa iti deschida Domnul usile pocaintei, frate, daca imi zici numele tau de botez!.”________
tantanaaa, a aparut MAREA cristina care se roaga la Dumnezeu FARA GRES cu rezultate sigure beton armat pentru luminarea „recalcitrantilor” delcarati de ea dupa 2 palavre citate dupa mintea ei bashita de la vreun Sfant…
tanatanaaa,, neamule , scrieti repede aici pe blog numele de botez ca te „mantuieste” cristina .v ……… vvvvvvvvffff ! 🙂
cristina v . = baba Omida a netului te „vindeca” orice de boale neamule, rezultate 100% , ….scrie repede beleaua si numele de botez la baba cristina v.
HAI SICTIR „smerito” ! du-te si da in bobi la altii ca tine
….si à propos : vezi ca NU SUNT frate cu tine !
ApreciazăApreciază
@Pr. dr. Ciprian Staicu,
eu sant mirean parlit, da cand vad din astea cu „pr. dr….” sant atat de emotionat ca incep sa imi tremure picioarele. Smerenie la max in „pr. dr… ”
Sa ne ajute Dumnezeu sa fie toti de acord cu noi pe tema cipurilor, ecumenism… ca asta insemna ca sant de acord cu Sf Paisie, Parintele Justin, Parintele Elpidie si multi, multi alti Parinti. De Sf Paisie Aghioritul cred ca ati auzit ca doar ati fost prin Grecia, ocazie cu care v-ati luminat si in privinta Sfintilor Inchisorilor, asa ca stiti si de Parintele Justin.
Acum, intrebarea e: doar stim despre acesti Sfinti si Parinti sau stim si ce spun ei si mai si facem ce spun ei?
Oricum, f tare asta cu „Sa ne fereasca Dumnezeu sa fie toti de acord cu noi! Ca atunci mandria e la usa.”. Super-mega tare 🙂
Lupta este si acum, ca merge poporul sa se amprenteze si stie de la pr Vulcanescu si altii, ca este bine.
Toti astia de zic ca e bine, imping poporul spre prapastie, dar il imping elegant, cu vorbe mestesugite, cu manusi albe, asa cum sant impinsi calatorii cu metroul in Tokyo dimineata ca sa incapa mai multi si sa mearga incarcarea in vagoane mai repede, de catre unii care sant angajati special pt treaba asta (angajatii astia poarta manusi albe).
Preotii, monahii, ierarhii si oricine indeamna la asa ceva, oricine nu vorbeste clar, sau nu vorbeste, sau are o atitudine neutra, nu face altceva decat sa faca jocurile satanei.
„Incarcarea in vagoane…!” ; vagoanele satanei.
ApreciazăApreciază
Ce repede va grabiti sa aruncati cu pietre…
Daca si Pr Staicu e mandru…. Eu l-am intalnit pe acest parinte si mi s-a parut destul de smerit.
„Sa ne fereasca Dumnezeu sa fie toti de acord cu noi! Ca atunci mandria e la usa.” cred ca a spus-o in sens duhovnicesc, nu neaparat in problemele importante. De altfel, recunoaste ca si preotii invata de-a lungul timpului.
Faptul ca si-a trecut titlul de doctor inaintea numelui poate fi un defect profesional – obisnuinta de a-si trece titlurile pe lucrarile scrise etc.
ApreciazăApreciază
danielvla,
pai noi nu vorbim aici la modul general, vorbim f clar despre ecumenism, cipuri, amprentare, rock.
Frate, acum nu mai e timp de vorbe mestesugite, vrajeli, abureli, cu pe la Ploiesti…, ca ce bun e pr Vulcanescu.
Ai vazut tu odata un om si ti s-a parut… Stai sa vezi cati o sa mai vezi… Sa fii sanatos, nu e asta subiectul pe care discutam. Poate fi om bun, nu stiu, nu-l cunosc, stiu doar ce scrie. Da sa vezi tu si antihristul ce smerit va fi; pana la un punct.
De discursuri cu generalitati sant satul de pe timpul lui ceasca. Acum vreau clar: nu ecumenism, nu cipuri, nu biometrie, nu vaccinuri… E complicat???
ApreciazăApreciază
mircea.v
Acum vreau clar: nu ecumenism, nu cipuri, nu biometrie, nu vaccinuri…
Da de Împărtăsania cu nevrednicie(cu păcate opritioare) nu pomenesti frate?…sau nu vezi ce se întîmplă?!!nu vezi oare că Duminică de Duminică frati ai nostri se osândesc cu impărtăsania cu nevrednicie(cu păcate opritoare)?!!…nu stii cam cât e de grav acesta?nu stii cam cum întunecă mintea Împărtăsania cu nevrednicie(cu păcate opritioare)?….nu stii că de la Ipărtăsania cu nevrednicie(cu păcate opritioare) se ajunge la demonizare?…si noi batem câmpii?!!nu zic că e rău ce spui…dar e incomplect….ia aminte si la duhovnicii care DEZLEAGĂ PĂCATE OPRITOARE ca să aibă pe cine Împărtăsi !!…care e mai complicat frate?!!
SĂ LUAM AMINTE!! ca nu cumva să avem surpriza să stim că ne ducem la bine si să ne trezim izgoniti….
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/12/26/o-povestire-infricosata-despre-ce-au-patit-cei-care-s-au-impartasit-cu-nevrednicie-2/
ApreciazăApreciază
Eu vorbeam de parintele Ciprian Staicu. Pe pr. Vulcanescu nu l-am intalnit. Iar la acesta din urma am observat o doza de viclenie, caci pe de o parte propovaduieste antiecumenismul chiar si celor anticip, parand ca e si el anticip (a se vedea o predica de la Man. Paltin), iar pe de alta parte continua cu explicatiile despre cat de inofensive sunt actele cu cip (blogul lui).
Poti sa vrei lucruri clare, numai ca neputinta in randul unor ortodocsi (chiar si preoti) e mare.
Eu asta am in vedere: sa nu dam cu ciomagul in capul nimanui din prima.
Ai vazut un „dr.” acolo si te-ai apucat sa-l judeci pe pr Staicu, ca ce mare se da el ca e doctor. Eu cred ca e unul din preotii marturisitori buni (pr. C. Staicu).
Stai usor, ca si cu judecata ta si a altora, majoritatea preotilor tot vor tacea in privinta cipurilor, a ecumenismului, a vaccinurilor etc..
Nu-mi fac mari sperante in privinta asta.
Duhul impotrivirii, duhul dublei intelegeri, duhul ignorantei fac ravagii in randul preotilor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
danielvl
ascculta bai vlavlabla…. „Faptul ca si-a trecut titlul de doctor inaintea numelui poate fi un defect profesional – obisnuinta de a-si trece titlurile pe lucrarile scrise etc.”_________ daca si-ar trece toti cei cu doctorate si postdoctorate titlurile aici ar fi academie.
popa al tau e MANDRU, doar un PROST MANDRU se fuduleste cu un tilu de nimic dat lui de OAMENI, un popa ar trebuis astie ca pe el NU titlul lui de mascarici il va salva la Judecata iniantea lui Hristos si nici nu-l face mai sfant sau mai drept ci FAPTELE si CUVINTELE si INIMA lui.
paa una alta MINTE cu NERUSIANRE incercand sa-l faca pe MASCARICI CLOWNUL vulcanescu sa treaca de „marturisitor” care „risca totul” …cu curl la soare, calducrica, capatuaila usoara, adapsot de prigoana sub fustele unor IPS VREDNICI si ADEVRATI antiecumenisti si marturisitori de la care a invata si el o placa ca papagalul si o repeta ca sa-si faca loc pe langa ei.
UNDE „marturiseste ” agarici vulcanescu? In Grecia care NUA RE NEVOIE de un mascarici cael sa stie AEDVARUL depsre ecumenism, in Grecia unde si el a aflat la ecumenism si sub protectia IPS Serafmi ( DEGEABA dealtfel ca pe un limbric ca el nu-l va proteja NIMIC de Judecata Infricosatoare a lui Hristos pe care nu-l pacaleste nimeni cu VICLESUGURI bashite si false virtuti de circoteca ca agarici vulcanescu.!!!)
asadar „smeritul” tau popa Ciprian NU UITA DELOC sa-si puna firma de dr. ca sa vada lumea ca e citit/invatat si nu vorbeste oricine aici, e si FUDUL si MINICINOS !
dr. ca tot popangii si episcoparii APOSTAZIEI ca si capetenia de TRADATORI din deal dantz ciobotea, satia TOTI sunt dr. si NU UITA sa ne aminteasca de cate ori au ocazia…. de parca titlul ii da AUTORITATEA Sfintenei sau Ortodoxiei , doctoratele lor : fitzuici de sters la cur la Judecata de Apoi !
cat despre „discernamantul” tau sunt demult lamurit neica danielvla …..
ApreciazăApreciază
danielvla
….vlavlabla….
asa scriau si Sf Trei Ierahi si Sf Grigorie Palama si Sf Marcu Eugeicul si pe scurt TOTI MARII SFINTI PARINTI INVATATI ai Bisericii cand isi trimiteau scrisorile/cuvintele catre popor : DR. !!!
bai ix pix , TRUFIA URLA in popologii astia dr. auzi, ca preotia la ei e INFERIOARA , trebuie musai asortata si „inbunatatita” cu statului lumesc de „dr.”….. asta pretuiesc ei TITLUL de la OAMENI, hirotonia e MOCA dar marunt in viziunea lor ca nu are trecere la poporul indobitocit si plin de aceleasi „valori” ca si ei insisi „valorile” lumii ….. ei sunt dr. NU PREOTI ….si in nici un caz SFINTI sau SMERITI !
cine NU ia exempu si nu se comporta sau se conformeaza la Invatatura si FAPTELE Sf Parinti e doar un nefericit de MASCARICI si IMPOSTOR.
de aia nici nu-i asculta si nici nu-i respecta lpoporul ca DUHNESC a PATIMI !
e lege duhovniceasca : SFINTENIA IMPUNE respct chiar si paganilor/ateilor/ereticilor, FATARNICIA atrage DISPRETUL si IGORAREA !
ApreciazăApreciază
el,
Crizatule, nu mai denigra preotii si mirenii ortodocsi, ca o sa fii judecat cu masura cu care judeci.
Mai ales pentru vorbele grele pe care le arunci preotilor (justificat sau nu – de cele mai multe ori nejustificat), o sa dai socoteala.
Tu esti smerit, nesocotitule? Ca vad ca te-ai apucat sa corectezi pe toata lumea.
Nu poate sa faca nimeni o cat de mica greseala ca vii tu, corectul corectilor, un cacat in ploaie, sa arunci cu noroi peste toti.
Taca-ti gura clantanitor defect ce esti!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cat despre pr. Vulcanescu, cu greselile lui cu tot, caci consider ca are destule, n-as zice ca nu e sincer.
Cred ca mai degraba nu intelege exact cum sta treaba cu pericolele astea ale lumii de azi. Cu siguranta slugile incornoratilor nu ne ataca doar cu ecumenismul simplu. E evident ca e o intreaga masinarie, cu diferite componente si cu legaturi intre ele, cu rolul de a implementa noua ordine mondiala.
Unii inca nu inteleg sau nu s-au convins pe deplin cum functioneaza masinaria. Din categoria asta face parte si pr. Vulcanescu.
Si mai cred ca are dreptate pr. Ciprian Staicu. Se risca si in Grecia. Pai insusi mitropolitul Serafim risca, cand vorbeste impotriva ecumenismului, impotriva masoneriei etc. Tentaculele Masoneriei se intind peste tot. Daca va permite Dumnezeu (sa nu fie!) ii vor putea face rau si vrednicului mitropolit si celor din subordinea lui (inclusiv pr. Vulcanescu). Evident ca riscul e posibil, in momentul asta, sa fie ceva mai mic in Grecia decat la noi, caci acolo exista mai multi marturisitori ai adevarului. Dar, oricum, riscuri sunt peste tot!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si ca dovada, ca se poate sa fie sincer, dar sa nu inteleaga totul, este si pozitia asemanatoare a pr. Mihai Andrei Aldea, care desi e anticip si antiecumenist ( si chiar si asa nu a fost scutit de veninul comentatorului „el” si al altora), totusi chiar si el ii considera pe sarmanii tineri din clubul Colectiv „luptatori pentru libertate”. Halal luptatori!
Numai ca nimic nu se intampla fara voia lui Dumnezeu: admiratori ai rockului satanic arsi in club, copii nevinovati arsi in biserica etc. Nimic nu e fara rost. Pedeapsa lui Dumnezeu, corectia lui Dumnezeu, alte randuieli ale lui Dumnezeu… Ce stim noi? Ce stiu parintii Vulcanescu si Aldea? Numai inteleptul Dumnezeu stie! Caci toate le face sau le permite spre binele nostru.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
danielvla
vlavlablablabla…..trancaneli din burta ta plina de dracul curviei !
„Tu esti smerit, nesocotitule? Ca vad ca te-ai apucat sa corectezi pe toata lumea.
Nu poate sa faca nimeni o cat de mica greseala ca vii tu, corectul corectilor, un cacat in ploaie, sa arunci cu noroi peste toti.
Taca-ti gura clantanitor defect ce esti!”… „Crizatule….”______ esti magistral tembelule !
aici daca nu sunt/par smerit unora ca tine cretinule, iata ca ASUM !
iar daca am ajuns sa imi iau sarcini de puratat (faptul ca NUMESC PACATELE LOR si INSELAREA ca sa NU se vateme niznanii, iar NU INSELATII ca tine imbecilule, lingatorul cadavrului imputit INDRACITULUI si VRAJTORULUI boca „sfatul vostu” !) este ca sa ARAT OTRAVA SI VICLENIA popilor NEBUNI si INSELATI care INSELA poporul sub aparente false si prefacute de „pastori buni” . caci toti ca tine raspanditi MINCIUNA si INSELAREA sub pretexte de „smerenie” si „duhovnicie” dupa mintea voastra!
EU voi da scoteala cretinule si minte sparta de draci ! NU mi face nici o placere sa imi asum asemnea poveri, Hristos STIE dobitocule si Lui dau eu socoteala nu unui imbecil mincinos si orb ca tine.
cat despre : „vorbele grele pe care le arunci preotilor (justificat sau nu – de cele mai multe ori nejustificat)”______daca popii aldea si vulcanescu ba chiar si popa ciprian (care MINTE despre vulcanescu VADIT) sunt criticati nejustificat ( argumentele sunt aduse la locul respectiv) … e clar nivelul intelegerii tale, mintea ta E BOANTA tembelule !
ApreciazăApreciază
el,
Croncanitorule,
Tu nu numesti doar pacatele/greselile oamenilor de rand sau preotilor, care sunt, daca sunt; tu ii denigrezi, ii jignesti, ii defaimezi in fel si chip, spre a-ti satisfaci mandria draceasca care te indeamna sa te crezi judecator peste toti.
Ce nevoie au oamenii de insultele tale, neghiobule??
Greselile se pot arata si cu un limbaj decent.
Evident ca nu mie imi vei da socoteala, ci lui Hristos, cu atat mai mult cu cat insulti pe nedrept.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
danielvla
vlavlablablabla….
esti IREMEDIABIL PIREDUT in INSELAREA si RAUTATEA ta tembelule.
roadele arseminsulului , asta sunt mintea intunceta, ura, confuzia si trancanitul trufas si impotrivitor!
esti un exemplar RELEVANT pentru ilurarea practica a RUNIEI la care este adusa mintea omului de INSELARE!
nu a pretentii sa pircepi t ceva tebelule, de la tine care CONFUNZI Sfinii cu INSELATii si dracismele si vrajitoaria cu Sfintenia nue NIMIC de asteptat!
stai pe blogul tau de cacat nevizitat de nimeni , sau da skip la comentariile mele daca nu-ti plac; dar NU RASPANDI sminteala din sufltetul tau putred de ura si INSELARE si aici caci am sa te „croncanesc” pana CRAPI de cuida limbar marunt si fudul!
danielvla vlavlabla, blablabla, blaaaa….. aaaa : din categoria „putzul gandirii arseniste !
ApreciazăApreciază
el, catelusule,
N-ai decat sa latri cat vrei pe aici, indepartand comentatorii echilibrati. Si in speranta ca iti va mai alimenta cate cineva mandria din cand in cand.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pr. dr. Ciprian Staicu
luându-ne puterea din Jertfa euharistica
R:da!…cei care se împărtăsesc cu vrednicie(fără păcate opritoare)…căci, cei care se împărtăsesc cu nevrednicie(cu păcate oritoare)…nu se întăresc, ci se „demonizează”o spune sf Ioan Gură de Aur
asta e plata aici pe pămînt si dincolo ,osînda si chinul cel vesnic
CUVANT DE LA SF IOAN GURA DE AUR
„Nimeni, dar, să nu fie prefăcut, nimeni să nu fie plin de răutate, nimeni să nu aibă venin în cuget, ca să nu se împărtăşească spre osândă. Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă. Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşez, ci ca să vă întăresc.
,,… să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138)
https://tainacasatoriei.wordpress.com/2011/11/02/sfantului-ioan-gura-de-aur-despre-sfanta-impartasanie/
https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2015/08/23/impartasania-cu-nevrednicie-duce-la-indracirea-omului-2/
ApreciazăApreciază
el zice că rock-ul n-are treabă cu satana … înseamnă că el n-are treabă cu preoția. ca și necula constantin, altu cu ecumenism în suflet, iar la fel sunt și toți popii mincinoși, idolești care ascultă rock și laudă rock-ul
idolatri |
ApreciazăApreciază
de fapt cu lauda asta a rock-ului matei vulcănescu a anulat toată lupta lui anti-ecumenistă
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciat de 1 persoană
acest clip conține mărturia monahului Teodot în care vorbește despre o profeție a unui sfânt Metodie al Patarelor despre care a dat detalii referitoare la greci (poporul său) Sfântul Paisie Aghioritul, de la care aflăm că după războiul pe care-l vedem că începe cu musulmanii va fi pus la putere de către îngerul lui Dumnezeu un conducător chiar la Constantinopol.
eu le văd în f. strânsă legătură cele 2 profeții – una cu peste o mie de ani în urmă făcută față de cea de-a 2-a , dar care vine cu detalii pt. poporul profetului care va fi implicat direct – Grecia va avea la sfârșit câștig și va fi Grecia Mare, cu toate teritoriile răpite de turci din epoca otomană am putea-o numi
ApreciazăApreciază
dar ei nu vedeau că și Părintele Iustin întreba împreună cu cel din sală de ce nu vă implicați măi în problema actelor biometrice….
ba că nu au timp de rugăciune, ba că au alte probleme … dar ascultarea de un sfânt ca părintele Iustin care câte demersuri a făcut și a fost luat în râs asta nu o aveți de făcut ? ȘI A FOST LUAT ÎN RÂS DE IERARHI, DE PROTOPOPI ȘI DE PREOȚI – DE ACEȘTI MĂSCĂRICI FACEȚI ASCULTARE – ÎN A LUA UN RÂS UN SFÂNT ! AȘA CĂ AJUTORUL LUI DUMNEZEU NU EXISTĂ PT. BATJOCORITORI ! SĂ NU MAI ZICĂ EI CĂ PROBLEMA ECUMENISMULUI E ALTĂ PROBLEMĂ PT. CĂ TOATE SUNT LEGATE ȘI NU POȚI SĂ LUPȚI CU 2 DUȘMANI ȘI 8 SĂ TE FACI CĂ NU TE ATACĂ …. DOAR DACĂ TE DAI DE PARTEA LOR ȘI VII TU LA MINE ȘI ZICI – HAI LA LUPTĂ, VOTEAZĂ CU MINE SCHIMBAREA CONSTITUȚIEI ! MARȘ DE-AICI ȘARPE!
ApreciazăApreciază
comentariu care nu vine la clip-ul asta, ci la conferinta despre semnaturile alea, actiune facuta de niste oameni care nu-i baga in seama pe aia care sunt anticip pe motiv ca nu au timp sa se roage….
dar parintele iustin avea timp sa se roage si chiar a dedicat mult timp actiunii anti-cip deci eu cred ca n-o sa-i ajute Dumnezeu pe cei cu semnaturile pentru ca nu lupta sincer ci sunt fatarnici si pe ascuns fac fara sa-si dea seama total un pact – dar de fapt compromis prin omisiune – la un moment dat multe delicte grave se savarsesc doar prin aceasta ‘omisiune’ –> si pe motiv ca ‘ noi n-avem timp pt. ca ne rugam’
de mult ce se roaga nu sunt anti-ecumenisti, anti-cip, anti-islamizarea lumii crestine, anti-erezii de tot felul
de mult ce se roaga
ApreciazăApreciază
http://www.apologeticum.ro/2016/02/un-roman-a-dat-statul-in-judecata-pentru-ca-nu-doreste-cnp-pe-23-februarie-are-proces-sa-mergem-sa-l-sustinem/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Au început să apară tot mai mulţi inşi care pozează în aşa-zişi mărturisitori şi care umblă după faimă fluturând stindardul aşa-zişilor mărturisitori.
Vedetismul nu are şi nu a avut niciodată vreo legătură cu credinţa creştină ortodoxă sincer asumată.
Vedete din astea au tot apărut în ultima vreme.
Să ne uităm la sfinţii adevăraţii mărturisitori ai credinţei ortodoxe care nu au umblat niciodată după faimă, fiindcă nu au căutat să placă lumii, ci lui Dumnezeu. Sfinţii, chiar dacă au avut îngăduinţă faţă de neputinţa şi căderea omului în păcat, nu au căutat niciodată să îndreptăţească păcatele şi dezmăţul, ci le-au mustrat arâtând primejdia pierzătoare de suflet, chiar dacă i-au primit pe acei păcătoşi care au căutat sincer să se pocăiască.
ApreciazăApreciază
io m-am săturat să aud un preot care îmi spune mie , care m-am luptat cu ispita rock-ului și aproape era să mor din cauza acestui păcat – să bată el câmpii și să-mi spună că nu e păcat … că nu e satanic …. că el chiar ascultă rock, e chiar nu știu de care stil rocker … treaba lor dar ăia sunt cu pluta… le-a luat dracu mințile să zică ei așa ca preoți slujitori în Biserica Domnului
ApreciazăApreciază
ba e chiar erezie – ca în cazul în care le spune sectanților că nu e erezie credința lor și de fapt le face un mare rău că nu îi lase să caute Adevărul, la fel e și cazul în această înșelare numită rock – le face în special lor un mare rău – că nu îi lase să vadă adevărata față satanică a rock-ului |
ApreciazăApreciază
și din cauza asta era să mor – pt. că eu nu credeam că e arma diavolului și nu credeam în arma creștinilor cu convingere – eram aproape rece, dar nici rece – ceva căldicel aproape mortal… dar alții au și murit și vedem cu ochii noștri ce rău e rock-ul iar ei încearcă tocmai cu asta să convingă că suntem habotnici, fanatici și răi pt. că nu e rock-u de vină că de fapt nu avem compasiune și suntem reci, nu e creștinește ce facem noi – da rock-ul e creștinesc…bolșevicii mințeau la fel pt. ideologii asemănătoare.
popi idolești, unelte ale satanei !
ApreciazăApreciază
Arma creștinilor este Crucea.
ApreciazăApreciază
nu are voie nici el, nici aldea – preotul mihai andrei aldea care zice că nu știu ce muzică de la colectiv e ceva perfect ortodox – nici necula, șamd…. n-are nici unu voie să zică despre o închinare la satana că nu e închinare la satana!
ei pierd harul preoției pentru un lucru așa de grav și eu nu discut asta cu nimeni. dacă nu se spovedesc și nu se leapădă de erezia asta ei sunt eretici!
ApreciazăApreciază
cu ocazia asta mi s-a deblocat și tasta de semnul exclamării! că a fost blocată câteva zile !!! o minune 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Guvernul va marca “Ziua Brâncuși” printr-o expoziție fotografică organizată în zilele de 18 și 19 februarie, la Palatul Victoria.
“În acest an, marcăm pentru prima dată Ziua Brâncuși, o reparație morală față de marele nostru sculptor, român prin apartenență, universal prin creație. Am avut recent ocazia să revăd operele sale care se găsesc la Atelierul Brâncuși din Paris și am trăit o mare bucurie și mândrie. Avem însă la îndemână creațiile de la Târgu Jiu, care trebuie văzute de fiecare dintre noi și îi îndemn, mai ales pe tineri, să descopere astfel valorile românești autentice”, consideră premierul Dacian Cioloș.
Cele 20 de fotografii expuse la sediul Guvernului ilustrează opere ale marelui sculptor român și au fost puse la dispoziție de Centrul de cercetare, documentare și promovare “Constantin Brâncuși”.
Expoziția fotografică este dedicată aniversării a 140 de ani de la nașterea sculptorului român, Constantin Brâncuși.
http://gov.ro/ro/stiri/ziua-brancu-i-marcata-la-palatul-victoria
http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-20802019-omagiu-lui-constantin-brancusi-varsovia.htm
Brâncuşi, Constantin (19.02.1876, Hobiţa, Gorj, România – 16.03.1957, Paris, Franţa). Pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz şi marmură sunt caracterizate printr-o formă pură elegantă şi reţinută şi printr-o finisare rafinată. Pasionat sculptor în lemn, a realizat numeroase sculpturi în lemn, adesea de inspiraţie folclorică, şi a sculptat adesea prototipuri în lemn pentru lucrări executate mai târziu în alte materiale. El este cel mai bine cunoscut pentru sculpturile sale abstracte de capete ovoidale şi păsări în zbor.
Tinereţea şi primele lucrări
Părinţii lui Brâncuşi, Nicolae şi Maria Brâncuşi, erau ţărani. La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu a mers la şcoală. De la şapte ani a lucrat ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Acesta a fost momentul când tânărul păstor a învăţat să sculpteze în lemn, o artă populară în România rurală, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea să influenţeze numeroase lucrări ale lui Brâncuşi. În preferinţele sale, în port şi în stilul de viaţă, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale.
La nouă ani, Brâncuşi a mers la Târgu Jiu, în regiunea Oltenia, pentru a căuta de lucru. Mai întâi a lucrat într-o vopsitorie; doi ani mai târziu a lucrat pentru un băcan din Slatina; apoi într-o cârciumă din Craiova, principalul oraş din Oltenia, unde a rămas câţiva ani. Şi-a păstrat gustul pentru lucrul în lemn şi s-a implicat în proiecte de sculptură elaborate. Performanţele lui au atras atenţia unui industriaş care, în 1894, l-a adus la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a rămâne la această şcoală, Brâncuşi a trebuit să înveţe singur să scrie şi să citească.
În 1896, la 20 de ani, Brâncuşi a început să călătorească: a mers la Viena pe Dunăre şi s-a angajat cioplitor în lemn pentru a câştiga banii necesari şederii acolo. Pentru că ambiţia lui era să devină sculptor, în 1898 s-a înscris la concursul de admitere la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a fost admis. Chiar dacă a fost mult mai atras de lucrările „independenţilor” decât de cele ale academiştilor de la şcoala sa, el a studiat totuşi serios modelajul şi anatomia.
În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi indignarea academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării sale şi a plecat la München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. Apoi s-a decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate şi a trebuit să îşi vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.
Brâncuşi a fost admis la École des Beaux-Arts, unde a intrat din nou în atelierul unui sculptor academist, Antonin Mercié, care se inspira în lucrările sale din sculptura florentină renascentistă. Brâncuşi a lucrat cu el doi ani, dar, pentru a-şi câştiga existenţa, a avut ocupaţii neobişnuite. Comenzile de portrete de la câţiva compatrioţi l-au ajutat de asemenea, în vremurile dificile.
În 1906 a avut prima expoziţie la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Cu un spirit destul de clasic, dar care exprima o mare energie, primele sale lucrări au fost influenţate de viguroasa operă a lui Rodin. Pentru a se distanţa de această influenţă, Brâncuşi a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.
În 1907, angajat să sculpteze monumentul funerar al unui bogat moşier în cimitirul Buzău din România, Brâncuşi a sculptat o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată Rugăciune, care reprezintă prima etapă a evoluţiei sale către formele simplificate. A participat pentru prima dată la expoziţia Tinerimea Artistică, o expoziţie anuală dedicată tinerelor talente, în Bucureşti, şi a închiriat un atelier în zona Montparnasse din Paris.
Influenţa lui Rodin asupra operei lui Brâncuşi a apărut ultima oară în 1908, în prima versiune de Muză adormită, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. De asemenea, în 1908, Brâncuşi a executat prima lucrare cu adevărat originală, Sărutul, în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice. Într-unul dintre primele sale experimente de sculptură directă, acesta a evidenţiat întrebuinţarea pură, organică a formei, care avea să devină marca sa specifică şi să influenţeze opera a numeroşi artişti, primele influenţe apărând într-o serie de sculpturi executate de prietenul său Amedeo Modigliani, începând din 1910.
Maturitatea
În 1910, Brâncuşi a executat o versiune embrionară a Muzei adormite. Sculptura este un cap izolat, de formă ovoidală, executat în bronz, detaliile feţei fiind reduse drastic; lucrarea are curbe şlefuite, pure. În timp, Brâncuşi avea să experimenteze adesea cu această formă ovoidală, atât în ipsos, cât şi în bronz. În 1924 a creat o formă ovoidală de marmură pură, lipsită de orice detaliu şi intitulată Începutul lumii; aşa cum sugerează şi titlul, această masă ovoidală a reprezentat pentru Brâncuşi esenţa însăşi a formei sau un fel de primă manifestare a formei, pe care artistul nu a dorit să o altereze prin tehnici de sculptură tradiţionale de modelare.
Brâncuşi şi-a extins experimentele cu formele simplificate până la modelarea exploratorie a păsării din 1912, Măiastra, o sculptură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti. Prima variantă a lucrării a fost realizată în marmură, iar pasărea, o formă pură, era reprezentată în zbor, cu capul ridicat. Brâncuşi a continuat această idee cu alte 28 de variante în următoarele două decenii. După 1919, păsările sale au evoluat într-o serie de sculpturi de bronz şlefuite, toate intitulate Pasăre în văzduh. Liniile eliptice, suple ale acestor figuri dau esenţei însăşi a zborului rapid o formă concretă.
În aceşti ani de experimentare radicală, opera lui Brâncuşi a început să aibă un public internaţional din ce în ce mai mare. În 1913, când continua să expună la Salon des Indépendants din Paris, a participat la Armory Show (Expoziţia Internaţională de Artă Modernă) din New York, Chicago şi Boston, expunând cinci lucrări, între care Domnişoara Pogany, un bust stilizat care a avut diverse variante. Cunoscut deja în Statele Unite, Brâncuşi şi-a găsit acolo colecţionari credincioşi în următoarele decenii. între timp, critici din întreaga lume atacau natura radicală a lucrărilor sale.
Mai presus de toate, Brâncuşi a iubit sculptura însăşi, care necesită, spunea el, „o confruntare nemiloasă între artist şi materialele sale”. A sculptat adesea în lemn de stejar sau de castan obiecte pe care avea să le realizeze ulterior în bronz sau marmură. Opera sa a reflectat tradiţia africană a sculpturii directe. La fel ca mulţi artişti europeni de avangardă ai timpului, Brâncuşi a fost interesat de calităţile „primitive” ale artelor africane. Prima sa sculptură în lemn, Fiul risipitor, în 1914, era aproape abstractă, o bucată de lemn de stejar sculptată grosolan, cu trăsături umane abia schiţate. El avea să urmeze această cale printr-o serie întreagă de sculpturi de lemn care se numără printre cele mai stranii lucrări ale sale. A acordat o importanţă deosebită soclului de lemn al unei sculpturi şi l-a construit întotdeauna el însuşi, uneori din cinci sau şase piese suprapuse. (Brâncuşi şi-a construit singur chiar şi propria mobilă, majoritatea ustensilelor şi pipa din care fuma.)
În 1918 a sculptat în lemn prima versiune a Coloanei Infinitului (sau fără sfârşit). Creată dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, această coloană inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România întruchipa nevoia de ascensiune spirituală pe care Brâncuşi a exprimat-o adesea în lucrările sale.
Contribuţia lui Brâncuşi la Salonul din 1920, Prinţesa X, un portret al unei persoane imaginare care ia o curioasă formă falică, a declanşat un scandal. A intervenit poliţia şi l-a obligat să scoată lucrarea, deoarece dădea naştere la interpretări nedorite.
În 1922 a sculptat primele versiuni ale Peştelui, în marmură, şi Bust de femeie tânără, în lemn. S-a reîntors în România pentru prima dată în 1924.
În 1926 a vizitat Statele Unite, pentru o importantă expoziţie cu lucrările sale la Galeria Brummer din New York. Transportul operelor sale din Franţa a declanşat un proces de doi ani cu vameşii americani, deoarece o lucrare în cupru, Pasăre în văzduh, a fost atât de abstractă, încât aceştia au refuzat să creadă că era o sculptură: Brâncuşi a fost acuzat că introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite. În 1928 a călătorit din nou în Statele Unite, unde avea numeroşi cumpărători şi a câştigat procesul.
Brancusi – poarta sarutului
Maturitatea şi ultimele lucrări
Maharajahul din Indore a mers să îl vadă pe Brâncuşi la Paris în 1933 şi i-a solicitat să creeze un templu care să îi adăpostească sculpturile. Brâncuşi a lucrat mai mulţi ani la proiectul acestui templu şi, în 1937, a mers în India la invitaţia maharajahului. Moartea acestuia din urmă a împiedicat însă finalizarea proiectului. Între timp, Brâncuşi se întorsese la New York pentru o nouă expoziţie la Galeria Brummer în 1933 şi, în 1934 a participat la expoziţia „Pictura şi sculptura sec. XX” la Chicago Renaissance Society. S-a întors din nou în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări monumentale dintr-o grădină publică din Târgu Jiu: noi versiuni uriaşe în oţel la Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
În 1939, Brâncuşi a făcut ultima călătorie în Statele Unite, pentru a participa la expoziţia Arta în timpul nostru (Art in Our Time) la Muzeul de Artă Modernă din New York. A continuat să-şi exploreze temele preferate în ultimii ani de viaţă, inclusiv pasărea. Ultima lucrare importantă a fost Ţestoasa zburătoare, în 1943. Din acel moment, numeroase expoziţii din Statele Unite şi din Europa aveau să îi asigure faima. Cea mai mare expoziţie a fost la Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York, în 1955.
Printr-un decret de naturalizare din 13 iunie 1952, a dobândit cetăţenie franceză. Brâncuşi a oferit prin testament Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris tot ce avea în atelierul său (peste 80 de sculpturi), cu condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa originară.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 24-26
https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/05/constantin-brancusi-viata-si-opera/
Constantin Brancusi s-a nascut in ziua de 19 februarie 1876, in localitatea Hobița, din judetul Gorj, si a trecut la cele vesnice in ziua de 16 martie 1957, departe de pamantul natal, in Paris, Franta. Statul roman i-a refuzat in repetate randuri intoarcerea in tara, lipsindu-se, astfel, atat de multe dintre operele sale inestimabile, cat si de mormantul sau.
Brancusi este socotit drept unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX. El a eliberat sculptura de toate elementele secundare, care o sufocau, alegand sa prezinte realitatile in esenta lor. Toate lucrarile sale au un puternic substrat spiritual, mostenit din viata satului romanesc. Fara a gresi, putem spune ca Brancusi a descoperit lumii occidentale dimensiunea profund spirituala a fiecarui lucru.
Constantin Brancusi, sculptor crestin
Constantin Brancusi s-a nascut in ziua de 19 februarie 1876, in localitatea Hobița, din judetul Gorj. Parintii sai, Radu Nicolae si Maria au primit de la Dumnezeu cinci copii, viitorul scuptor fiind cel mai mic dintre ei. Primii ani de scoala si i-a petrecut in scolile din Pestisani si Bradiceni. Inca de mic, artistul a obisnuit sa plece de acasa, petrecand mult timp prin atelierele de boiangerie si alte pravalii ale vremii. Pe cand se afla intr-un atelier din Craiova, lucrand ca ucenic, Constantin a construit prima sa vioara, din scandurile unei ladite de portocale.
Intre anii 1894-1898, tanarul artist urmeaza cursurile Scolii de Arte si Meserii, din Craiova, avand bursa. Constantin Brancusi a fost si slujitor al Bisericii, in calitate de cantaret si paraclisier bisericesc. Cat timp a studiat la Scoala de Arte si Meserii din Craiova, el a fost cantaret la Biserica Madona Dudu. Desi sarac material, Brancusi era bogat spiritual, avand, pe langa simtul artistic, multa credinta si un talent deosebit in cantarea bisericeasca.
Constantin Brancusi
Brancusi pleaca la Viena, unde, vreme de un an, lucreaza intr-un atelier de tamplarie. Intors in tara, intre anii 1898-1902, urmeaza cursurile Scolii de Arte Frumoase, din Bucuresti. Isi vinde casa natala, din Hobita, spala vase prin cateva restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. Pe cand studia la Scoala de Arte Frumoase, el a fost cantaret la Biserica Mavrogheni.
Constantin Brancusi realizeaza primele sale opere inca din timpul studentiei. Astfel, in anul 1898 termina lucrarea „Bustul lui Vitellius”, care este premiata cu o mentiune, in anul 1900 termina lucrarea „Capul lui Laocoon”, pentru care primeste o medalie de bronz, iar in anul 1901, cu lucrarea „Studiu”, castiga o medalie de argint.
In ultimii ani de studiu (1900-1902), fiind ajutat de doctorul Dimitrie Gerota, artistul gorjean realizeaza lucrarea numita „Ecroseu”, o reprezentare plastica a corpului uman, pentru care primeste o medalie de bronz. Datorita preciziei cu care este finisata, multa vreme, aceasta lucrare brancusiana a fost folosita in scolile de medicina. Mai tarziu, in anul 1933, pictorul francez Marcel Duchamp a inclus fotografia acestei lucrari intr-o expozitie organizata in Galeria Brummer, din New York.
In anul 1903, indata dupa terminarea studiilor, prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, lui Brancusi i s-a cerut sa realizeze bustul medicului Carol Davila. Mai apoi, in anul 1912, aceasta lucrare a fost asezata in curtea Spitalului Militar Central, din Bucuresti. Pana astazi, acesta ramane singurul monument realizat de Brancusi si asezat intr-un loc public din Bucuresti. Cu banii obtinuti din vanzarea acestui monument artistic, Brancusi dorea sa-si plateasca drumul pana la Paris, insa, din pricina unor aprecieri superficiale facute monumentului, artistul a plecat din oras mai inainte de a primi toti banii.
Constantin Brancusi
Mai inainte de a pleca din tara, Brancusi a trecut prin Hobita, spre a-si lua ramas bun de la mama sa. Mai apoi, in drum spre Paris, el s-a oprit in Viena, unde, pentru o vreme, a lucrat intr-un atelier de mobila si a vizitat marile muzee si galerii cu opere de arta. In cele din urma, in anul 1904, artistul gorjean porneste spre Munchen, unde petrece jumatate de an, iar mai apoi, spre Paris, prin Bavaria si Elvetia.
Brancusi a parcurs drumul spre Paris mai ales pe jos. Din aceasta pricina, cazand prada unei ploi torentiale, pe cand se afla in apropiere de localitatea Luneville, Brancusi a racit puternic, facand pneumonie. In ultima clipa, el este salvat si adapostit intr-un spital din apropiere, fiind ingrijit de cateva maici. Mai tarziu, drept multumire, artistul roman a realizat pentru acestea o cruce deosebita, care se pastreaza pana astazi. Fiind slabit, ultima bucata de drum, pana la Paris, o va parcurge cu trenul.
In anul 1905, printr-un concurs greu, Constantin Brancusi este admis in Scoala Nationala Superioara de Arte Frumoase, din Paris. Ajuns in Paris, Brancusi va continua sa slujeasca in Biserica, angajandu-se ca paraclisier si cantaret, in Biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. In acelasi timp, vreme de un an, el va lucra in atelierul mesterului Antonin Mercie.
In anul 1906, implinind treizeci de ani, adica limita de varsta admisa, Brancusi paraseste celebra scoala pariziana. Tot acum, el este acceptat sa lucreze in atelierul sculptorului francez Auguste Rodin, insa refuza, rostind celebra sintagma: „La umbra marilor copaci nu creste nimic, decat iarba.” Cand artistul francez a aflat raspunsul lui Brancusi, ar fi spus urmatorul lucru: „In fond, are dreptate, este tot atat de incapatanat ca si mine.”
Constantin Brancusi
In anul 1906, Brancusi incepe sa-si expuna public lucrarile, in Societatea Nationala de Arte Frumoase si in Salonul Toamnei, din Paris. In anul 1907, artistul inchiriaza un spatiu pe strada Montparnasse, unde isi amenajeaza atelierul. Apoi, incepand cu anul 1907, cand realizeaza prima lucrare intitulata „Sarutul”, si culminand cu anul 1940, cand realizeaza celebra lucrare „Poarta Sarutului”, asezata in parcul central din Targu Jiu, artistul roman a reluat de mai multe ori aceasta tema. Tot acum, Brancusi incepe sa lucreze la opera numita „Rugaciune”, comandata pentru un monument funerar ce urma sa fie asezat in „Cimitirul Dumbrava”, din Buzau.
In anul 1909, pentru putin timp, Brancusi revine in tara natala, unde isi expune cateva lucrari. Dintre operele prezentate, „Somnul” este cumparata de colectionarul Anastasie Simu, iar „Bustul pictorului Nicolae Darascu” este cumparata de Ministerul Instructiunii Publice. Pana in anul 1914, artistul va participa la mai multe expozitii, organizate in Paris si in Bucuresti, cu lucrarile „Pasarea Maiastra”, „Muza adormita” si „Domnisoara Pogany”.
In anul 1914, Constantin Brancusi organizeaza o prima expozitie in America, intr-o galerie de arta din New York. Desi lucrarile sale sunt foarte apreciate, multe dintre ele fiind cumparate, o comisie a Ministerului de Interne, din Romania, ii respinge lucrarea comandata in anul anterior, pentru un monument dedicat lui Spiru Haret. Aceasta lucrare, numita, mai apoi, „Fantana lui Narcis”, a fost asezata in atelierul din Paris.
Incepand cu anul 1915, artistul gorjean va realiza primele lucrari in lemn, spre deosebire de cele anterioare, lucrate in piatra; acum iau fiinta operele „Cariatide” si „Fiul risipitor”. Mai apoi, pana in anul 1940, alaturi de alte lucrari, sunt realizate lucrarile „Pasarea in Vazduh” si „Ovoidul”. In aceasta perioada, Brancusi isi expune lucrarile in cele mai celebre galerii de arta din Franta, Anglia, America, Elvetia si Olanda.
Constantin Brancusi
Aprecierea sa internationala se datoreaza, in mare parte, si ansamblului artistic din Targu Jiu, finalizat in anul 1938. Acesta, alcatuit din „Masa Tacerii”, „Scaunele”, „Poarta Sarutului” si „Coloana Infinita”, era inchinat eroilor romani care, in data de 14 octombrie 1916, au cazut in batalia de la Jiu, impotriva nemtilor. Aceasta opera se dovedeste a fi infaptuirea unei vechi dorinte a lui Brancusi, aceea de a lasa pe pamantul romanesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gandit el mai profund si mai indelung.
In ultimii ani ai vietii, Brancusi a fost ingrijit de doi refugiati romani, care locuiau in apropierea atelierului sau. Artistul roman a refuzat sa aibe o dubla cetatenie pana la sfarsitul vietii, insa, din pricina refuzului constant de a fi reprimit in Romania si pentru a-i putea desemna drept mostenitori pe cei care l-au ingrijit pana in sfarsit, in anul 1952, el a acceptat sa devina cetatean francez.
O mare parte din operele si uneltele lui Brancusi, adica peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, se afla in Muzeul Național de Arta Moderna, din Paris. Sculptorul roman, pastrand pana in sfarsit o mare iubire de neam, a dorit sa lase mostenire Romaniei toate lucrarile sale nevandute, precum si uneltele sale, insa autoritatile acelor vremuri au refuzat, ramanand in ignoranta si socotind ca Brancusi este „un reprezentant al burgheziei decadente”.
Pana in ultimele clipe de viata, Brancusi a trait ca un simplu taran roman sau, mai degraba, ca un ascet, in pofida faptului ca dispunea de sume uriase de bani. In primavara anului 1957, Constantin Brancusi il cheama la sine pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxa din Paris. Dupa ce se spovedeste si se impartaseste, sculptorul gorjean ii marturiseste urmatorul lucru: „Mor cu inima intristata pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea”.
Constantin Brancusi
Desi bolnav, Brancusi a hotarat sa ramana acasa, cerand ca patul sau sa fie mutat din camera lui obisnuita in atelierul in care a sculptat peste 40 de ani, unde L-a intalnit pe Dumnezeu. Cu ultimele puteri, batranul sculptor a spus: „Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.”
La miezul noptii, in primele ceasuri ale zilei de 16 martie 1957, marele sculptor Constantin Brancusi, in varsta de 81 de ani, trece la cele vesnice. Mai apoi, in ziua de 19 martie, el este inmormantat in cimitirul de pe strada Montparnasse. Dupa moartea sa, ca un omagiu postum, amplul monument din Targu Jiu a fost restaurat si asezat sub protectia statului, dupa ce fusese lasat in parasire si aproape demolat.
Peste ani, in cuvantul rostit cu ocazia unui parastas savarsit pentru Constantin Brancusi, Preafericitul Parinte Patrarih Daniel va spune: „Pomenirea lui Constantin Brancusi de catre Biserica se face, in primul rand, pentru ca el a fost un fiu credincios al Bisericii si a ramas pana la moarte atasat de Biserica, incat s-a declarat totdeauna ca a fost un crestin ortodox, iar in al doilea rand pomenirea lui se face si pentru ca el este un artist misionar, dar nu unul care pleaca in alta parte doar ca sa mearga sa propovaduiasca Evanghelia, ci este misionar prin ceea ce realizeaza el, prin ceea ce creaza, oriunde ar fi. A realizat opere de arta in care se marturiseste direct si indirect lumina harului lui Dumnezeu care sustine creatia si care devine dinamica si taina vietii umane.”
Cuvintele unui artist exilat
Cuvintele ramase de la Constantin Brancusi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituala si artistica. Lucrarile artistice realizate de-a lungul vietii au emanat in mod firesc din insasi viata lui simpla, caracterizata de credinta si cuviosie. Referindu-se la cumintenia artei sale, Brancusi obisnuia sa spuna: „Eu am vrut sa inalt totul dincolo de pamant. Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata.”
Constantin Brancusi
M-am sacrificat intotdeauna pe mine insumi. Mi-am lasat dalta si ciocanul si am slefuit materia cu propriile-mi maini. Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele insele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodata la o desavarsire completa, pentru ca insasi materia nu este desavarsita.
Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, sa iti vina sa te joci cu ele. Vreau sa sculptez forme care sa dea bucurie oamenilor. Ceea ce are intr-adevar rost in arta este bucuria. Nu ai neaparata nevoie sa intelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este sa creeze bucurie… si nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca, iar pacea se obtine prin renuntare. Bucuria si pacea, pacea si bucuria, iata ce este de dobandit!
Iubesc tot ceea ce se inalta. Pasarile maiestre m-au fascinat si nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodata. Eu nu am cautat, in toata viata mea, decat esenta zborului! Eu nu creez Pasari, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decat apa. Apa insasi!
Arta trebuie sa odihneasca si sa vindece contrarietatile interioare ale omului. Ea are aceasta misiune terapeutica: sa ne amintim de acel „catharsis” aristotelic. O sculptura desavarsita trebuie sa aiba darul de a-l vindeca pe cel care o priveste. Arta trebuie sa apropie, nu sa indeparteze, sa umple, iar nu sa sape prapastii in bietele noastre suflete… si asa destul de rascolite de intrebari. In Arta nu exista straini.
Constantin Brancusi
Arta trebuie sa fie realitatea insasi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitate cea mai adevarata, poate in singura realitate autentica. Ceea ce multi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor. Exista in toate lucrurile o masura, un adevar ultim. Proportia interioara este adevarul ultim, inerent in toate lucrurile.
Inaltimea in sine a unei lucrari de arta nu spune nimic, dupa cum nici lungimea propriu-zisa a unei bucati muzicale nu spune mare lucru. Proportiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astazi, arta deschide toate intrarile, spre a se putea contempla principiile creatoare si frumosul absolut al legii universale. In realitate, calatoria are loc in noi.
Lucrarea de arta este precum o oglinda, in care fiecare vede ceea ce ii seamana. Sapand necontenit fantani interioare, eu am dat de izvorul tineretii fara batranete. Asa este Arta: tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Arta nu este intamplare. Cei ce au pastrat in suflet armonia ce salasluieste in toate, in esenta lucrurilor, vor intelege usor arta autentica, pentru ca vor vibra pe coardele acelorasi legi ca si natura.
Zavoiul m-a invatat sa inteleg graiul lemnului si al pietrei. Sculptorul se lupta cu materialele, piatra, bronz, marmura sau altele si urmareste sa imbine toate formele intr-o unitate perfecta si sa le insufle viata. Trebuie sa pretuim simplitatea formei, echilibrul ei precis si matematic, precum si arhitectura, tot atat de mult cat pretuim materialele.
Constantin Brancusi
Arta nu s-a dezvoltat decat in marile epoci religioase. Arta poate cea mai desavarsita a fost creata in timpul copilariei umanitatii. Caci, omul inceputurilor uita de grijile casei si lucra cu multa voiosie. Copiii au aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa retrezesc aceasta stare prin sculpturile mele. Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.
Tot ce se creeaza prin filozofie, inteleasa ca iubire de intelepciune, devine bucurie, pace, lumina si libertate. Lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevarat greu este sa ajungem sa fim in stare sa le facem. Trebuie sa ne detasam de noi insine si de toata partinirea omeneasca, numai astfel vom izbuti sa redescoperim frumosul.
Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul.
Noi nu intelegem si nu vedem viata reala decat prin rasfrangerile si stralucirile ei. Functia artistului ramane aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele universului. Semne se afla peste tot. Numai sa stii sa le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie sa cautam formule obscure sau taine de nepatruns. Cand ti-e draga viata, iti ies in cale semnele si-i destul sa le privesti cum trebuie, ca sa le patrunzi talcul. Cei cu inima curata, copiii mai ales, le zaresc cei dintai. Priviti lucrarile pana cand le vedeti. Cei care au ajuns aproape de Dumnezeu le-au vazut.
Constantin Brancusi
Cand o societate nu mai cunoaste, sau amesteca binele cu raul, ea se afla deja pe povarnisul pierzaniei. Oamenii vad lumea ca pe o piramida fatala si se inghesuiesc inauntru-i, pentru a ajunge cat mai sus, inspre varfu-i, drept pentru care se si sfasie intre ei si sunt cu totul nefericiti (nemultumiti). Pe cand, dimpotriva, daca ar creste si s-ar implini in chip firesc, daca s-ar dezvolta ca si spicul de grau pe campie, fiecare ar fi ceea ce trebuie sa fie sau ar putea fi.
Dumnezeu este pretutindeni si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/constantin-brancusi-sculptor-crestin-139944.html
http://www.descopera.ro/cultura/15053829-lungul-drum-de-la-hobita-la-paris-cum-a-devenit-constantin-brancusi-unul-dintre-cei-mai-apreciati-sculptori-din-lume-galerie-fotovideo
http://adevarul.ro/cultura/arte/romani-geniu-constantin-brancusi-portret-muncitorului-genial-1_55a8e356f5eaafab2ca869d0/index.html
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Brancusi nu era mason?, nu stiu sigur, dar parca asa ceva stiam.
ApreciazăApreciază
In privinta acelor suflete de copii arsi de la tragedia de la Costesti in Vinerea Mare, cam uite ce au asociat localnicii, deci nu prea „degeaba” a fost asta
„“Oamenii au căutat să priceapă cum de-a permis Dumnezeu o aşa pedeapsă, într-o zi mare, în sfânta Biserică. Şi nu puteau să nu lege cumplita tragedie de un alt evenimet petrecut la Costeşti, când s-a furat salba de aur de la gâtul moaştelor Sf. Parascheva. Şi-au spus c-a fost blestem, că altă explicaţie n-au găsit, şi-aşa a şi rămas vorba în sat”, mai spune viceprimarul Damian Haralambie”
http://atlas-geografic.net/116-morti-intr-un-incendiu-in-biserica-de-vinerea-mare/
ApreciazăApreciază
așa e!
ApreciazăApreciază
noi trebuie să întrebăm preoții și să condamnăm împreună cu ei acest satanic mod de a se manifesta artistic, nu e vorba de inchiziție cum suntem acuzați că facem ci e vorba de delimitare, spus că e rău și că e în afara Bisericii. atât înseamnă a condamna erezia și bineînțeles ce decurge de aici – ca toți care vor să vină la Biserică se lepede erezia, dacă vor să se împărtășească trebuie să se spovedească și să primească canon, ceea ce nu e nimic fanatic. Iar cine crede mai departe că rock-u e bun merge cu diavolul. PUNCT! nu există derogări!
ApreciazăApreciază
Si simpla manie, cat o fi de scurta, atunci cand nu-ti iese ceva cum doresti este semn de razvratire impotriva voii lui Dumnezeu. Daca crima este apogeul maniei, rock-ul este cu siguranta imnul acestui pacat de moarte. Trist este faptul ca si unii preoti sau calugari confunda ravna si marturisirea cu ambitia si razvratirea. Primele le dobandim prin rugaciune, celelalte doua au la baza si muzica rock.
ApreciazăApreciază
https://www.youtube.com/channel/UC82oaFM2O_rnT171XtKIPOg/videos
ApreciazăApreciază
interesant ca brother natanael(despre care nu stiu inca de ce spuneti ca este dubios) are despre marie le pain o parere ca a reusit sa dea lovitura pt. poporul ei chiar in parlamentul european – in regimul comunist al UE
ApreciazăApreciază
Am luat cateva pasaje din RECVIEM PENTRU UN VIS # COLECTIV. Mărturisirea unui ex-rocker, care rezuma textul autorului:
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.
Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.
Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, NUMAI O PERSOANĂ EDUCATĂ SPIRITUAL poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de SFINȚENIE, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, DEMONICĂ adică.
Împreună cu alţi muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang şi Jessica Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale muzicii acestor culte şi aplicarea lor etică, în raport cu conceptele diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea SUPERIORITĂȚII EVIDENTE A MUZICII SACRE ORTODOXE, prin complexitatea componistică şi prin puterea incontestabilă de a eleva conştiinţa (nu ne referim deloc la compoziţiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol în România vechea tradiţie, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza, muzici care n-au nici o legătură cu Transcendenţa)
NU E SUFICIENT nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie ORIGINAL scrisă, INGENUĂ, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.
Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. MUZICA ESTE VAS PENTRU DUH.
M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.
Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).
ApreciazăApreciază
aceste ultime cuvinte sunt blasfemii din albume rock , dar forma asta în versuri fiind scrisă de el înseamnă că el e un blasfemiator, nu are decât haina de preot, în rest – lup în haină de preot, cam asta e – doar o înfățișare exterioară – iar duhovnicu meu apreciind f. mult lupi ca el, sunt dator să-mi caut alt duhovnic… mi-a zis de ex. că ce mă intereseză pe mine că papa și cu patriarhu au zis ceva … orice ar zice… sau că zissis – protoprezbiter din Grecia anunță că schimbarea aceasta a datei paștelui îi face să fie eretici pe cei care o vor pune în practică și deja sunt pt. că au spus că vor să se unească cu catolicii, anatematizați și spun canoanele – cine nu dă anatema pe cei care au fost dați anatema de sinoade, să fie și ei anatema !
deci lui necula i se spune după această mică hotărâre, care s-a văzut ca fiind necesară – pt. că unii nu ascultau de ea și se uneau cu ereticii , anatema !
ApreciazăApreciază
iar din aceasta se vede cât de mult respectă Calistrat aceste canoane cu privire la anatematizarea ereticilor – care zice el că nu ține de el … ba chiar se spune acolo că toți fiii Bisericii celei una trebuie să dea împreună cu Biserica, respectând sinoadele sfinților – anatema pe eretici !
dacă nu riscă să facă ei o degringoladă , neștiindu-se care mai e erezia și care mai e calea cea dreaptă !
deci se pun în pericol de a fi ei înșiși dați anatema și asta nu pt. o iubire pe care o au ei așa de mare față de eretici …. care vai , cică s-ar putea și ei mântui …. oricum se pot mântui dacă vin la Biserica Ortodoxă cea Adevărată a lui Hristos , prin pocăință sinceră, dar până atunci nu, iar Biserica trebuie să mărturisească acest Adevăr, pt. a-i trezi pe eretici.
iar dacă nu prin preoți, prin cine mai mărturisește Biserica ADEVĂRUL ?
ApreciazăApreciază
pro cip vulcanescu eretic si mai si minte ca nu e pro cip Matei Vulcanescu pe fb
Sunt actele cu cip semnul fiarei?
Semnul fiarei este pus prin lepadarea de bunavoie si in mod liber-constient de Hristos. Aceasta nu se poate face in ascuns, printr-un cip, ci numai in mod deliberat, constient. Daca omul primeste semnul 666 in ascuns,fara sa cunoasca ce a primit, el nu este vinovat, nu s-a lepadat de Hristos si nu poate fi judecat de Hristos ca s-ar fi lepadat de El. Cand cineva inconstient primeste ceva rau nu il afecteaza decat exterior, nu ii afecteaza libertatea interioara. Sunt multi indraciti, care desi au demoni in trupul lor, Hristos ii mantuieste si chiar ii considera mucenici, pentru ca nu cu voia lor au fost demonizati.
De aceea nu exista lepadare inconstienta de Hristos, ci numai lepadare constienta, voita. Atata timp cat cineva primeste un buletin cu cip sau card, etc si nu i se cere sa se lepede de Hristos atunci nu il afecteaza in viata lui cu Dumnezeu. Asa cum spune IPS Serafim de Pireu, ca cineva sa fie vinovat pe timpul lui Antihrist, trebuie sa colaboreze cu el si cu organele sale (in mod constient). Iar Sfantul Porfirie Kapsokalivitul spune ca daca noi am trimite portocale cu semnul crucii in ele la turci, turcii nu devin in mod magic ortodocsi, nu se sfintesc, pentru ca nu devin credinciosi in mod constient.De aceea Sf Porfirie il cearta pe Sfantul Paisie care fusese influentat de unii monahi influentati de neoprotestantii din America pe acest subiect.
Tot el vulcanescu zice :
Eu va intreb. De ce sa nu accepte cipul?
Tocmai am explicat ca nu are nici o problema cu Mantuirea!!!
deci care e problema?
https://m.facebook.com/groups/762574643871787?view=permalink&id=824401154355802
ApreciazăApreciat de 1 persoană
[…] Preotul MATEI VULCANESCU este un ANTI ECUMENIST sincer? Caci iata ce parere are despre ROCK … […]
ApreciazăApreciază
[…] Preotul MATEI VULCANESCU este un ANTI ECUMENIST sincer? Caci iata ce parere are despre ROCK … […]
ApreciazăApreciază
[…] Preotul MATEI VULCANESCU este un ANTI ECUMENIST sincer? Caci iata ce parere are despre ROCK … […]
ApreciazăApreciază
[…] Preotul MATEI VULCANESCU este un ANTI ECUMENIST sincer? Caci iata ce parere are despre ROCK … […]
ApreciazăApreciază