Saccsiv – Weblog

CRACIUN FERICIT, FRATII MEI DRAGI!

Posted in Uncategorized by saccsiv on Decembrie 24, 2015

Cititi va rog si:

 ATITUDINI:

Părintele Justin Pârvu – Cuvânt pentru Nașterea Domnului: Înainte de a dobândi o masă bogată de Crăciun, trebuie să dobândim o inimă curată

 

53 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. alin craioveanul said, on Decembrie 24, 2015 at 8:10 pm

    Doamne ajuta!craciun fericit si tie.La multi ani!

    Apreciază

    • ioannis said, on Decembrie 24, 2015 at 9:43 pm

      HRISTOS SE NAŞTE!
      Iată un colind creştinesc veritabil, necontaminat de influenţele mercantile occidentale sau chiar şi mai rău, de cele manelizate!
      Vă doresc tuturor să aveţi un Crăciun Fericit cu daruri milostive venite de la Atotputernicul şi Atotmilostivul Dumnezeu!

      Apreciază

      • el said, on Decembrie 24, 2015 at 10:17 pm

        ioannis

        frate acestea sunt cuvinte dumneziesti din Slujba Nasterii Domnului , iar NU colinde !

        „Hristos Se naste…” este izbucniréa de bucurie vesnica a Teologului Lui Dumnezeu Grigorie de Nazianz Parintele Ortodoxiei, restul din Canonul Nasterii Domnului!

        Praznic luminos si harul Lui Hristos sa fie cu tine vesnic !

        Apreciază

  2. Orthodox said, on Decembrie 24, 2015 at 8:29 pm

    Craciun Fericit la toata lumea !

    Apreciază

  3. el said, on Decembrie 24, 2015 at 8:30 pm

    EVANGHELIA LA NASTEREA DOMNULUI

    Evanghelia dupa Matei 2, 1-12

    „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel”. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.”

    TROPARUL NASTERII DOMNULUI:

    Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostiintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.

    Apreciază

    • marinela said, on Decembrie 24, 2015 at 11:51 pm

      Ooo,ce veste minunata!!!Astazi s-a nascut Pruncul Sfint,Dumnezeul nostru Cel Prea Laudat,sa ne bucuram cum se cuvine pt aceasta Sarbatoare Sfinta!Fiti bucurosi , sanatosi si binecuvintati toti romanii de pe unde va aflati!Doamne ajuta si Nasterea Domnului cu bucurie si veselie multa in inimile voastre!

      Apreciază

    • Adrian said, on Decembrie 25, 2015 at 8:15 pm

      Om bun, îţi mulţumesc pentru urările frumoase pe care mi le-ai făcut ! (https://saccsiv.wordpress.com/2015/12/23/preot-daniel-terpea-ce-sarbatorim-de-craciun/#comments).

      Totuşi, în această perioada de bucurie, mi-am adus aminte de două articole duhovniceşti pe care le-am citit mai demult.
      Poate nu sunt tocmai gândurile pe care mulţi dintre noi ne dorim să le citim acum, însă….

      I. De ce l-a creat Dumnezeu pe om? De ce a cazut omul in pacat?

      1. De ce a creat Dumnezeu lumea şi pe om?
      Dragostea lui Dumnezeu, una dintre însuşirile Lui cele mai vrednice de Dumnezeirea Sa, este şi cauza creaţiei. Datorită Atotiubirii Lui, Dumnezeu a dorit să creeze fiinţe pentru a le transmite bunătatea şi binefacerile Sale. De aceea, cu îndreptăţire este scris că făpturile erau ”bune foarte”.
      Rezumând învăţătura Părinţilor Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin scrie despre cauza creaţiei: ”Pentru că, aşadar, bunul şi preabunul Dumnezeu nu S-a mărginit la contemplarea de Sine, ci din prea marea-I bunătate a binevoit să fie create fiinţe care să primească binefacerile Sale şi să fie părtaşe bunătăţii Sale, le creează de la nefiinţă şi le aduce la fiinţă pe toate – pe cele văzute şi pe cele nevăzute – şi pe om, care este alcătuit din stihii văzute şi nevăzute. Dumnezeu gândeşte şi zideşte, şi gândul se împlineşte prin lucrare, care este împlinită prin Cuvântul şi desăvârşită prin Duhul”.
      Proasta folosire a libertăţii unora dintre fiinţele raţionale, a lui Lucifer şi a lui Adam, a adus stricăciunea şi moartea ca lucrări (enérgeies) împotriva firii. Acum aşteptăm renaşterea, când Arhitectul [întregii zidiri], Dumnezeu Cuvântul, va readuce sănătatea şi echilibrul în firea stricată a fiinţelor şi va strica stricăciunea, nestatornicia şi moartea.

      2. Cum trăia omul în Rai?
      Raiul era un locaş dumnezeiesc, sălaş potrivit pentru omul care era ”chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea dumnezeieştilor însuşiri pe care le cuprindea firea lui. Avea simţirea superiorităţii şi stăpânirii sale asupra tuturor făpturilor. Era nepătimitor, fără de grijă, fără de îndeletnicire şi nu era nevoie să facă multe pentru viaţa lui. Nu avea decât să aducă neîncetat cântări de laudă Ziditorului. Deplinătatea asemănării lui dumnezeieşti, care era stăpânitoare în el, nu îi îngăduia să aibă nelămuriri şi întrebări, iar deplinătatea dumnezeieştii Atotbunătăţi îi era desfătarea dumnezeiască. Omul ”se sălăşluia în acest locaş prea înalt, fără de asemănare şi prea frumos având acolo împreună-locuitor pe Dumnezeu şi purta această haină luminoasă, fiind îmbrăcat cu harul Lui, şi se desfăta doar de rodul prea dulce al vederii Lui” (Sfântul Ioan Damaschin).
      Poate exista, aşadar, mângâiere mai înaltă decât să ai ceea ce iubeşti, mai ales atunci când cel iubit este Dumnezeu Însuşi?

      3. Care a fost pricina căderii omului?
      Căderea s-a datorat necercării şi lipsei de trezvie a omului plăsmuit de Dumnezeu şi astfel el a ajuns să neglijeze şi să trădeze în fapt unitatea personală şi comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, crezând că poate şi singur să fie fericit.
      Cădere, aşadar, este socotită şi este numită ruperea şi retragerea oricărei existenţe create din comuniunea cu Dumnezeu, Care este cauza primordială a creaţiei. Toate cele create – potrivit dumnezeieştii Revelaţii – fiind rezultate ale cauzei, deci fiind cauzate, nu pot exista singure, ci ”prin împărtăşirea” de dumnezeiasca lucrare (enérgeia) şi pronie, [care este cauza lor]. Prin urmare, fiinţele create, dacă sunt tăiate de la puterea şi lucrarea (enérgeia) lui Dumnezeu care pe toate le ţine în viaţă, se strică şi mor.
      Îndepărtarea fiinţelor de Dumnezeu a dus la două urgii deopotrivă de amarnice. Una este îndepărtarea de Făcătorul şi Stăpânul şi obrăznicia faţă de El, iar cealaltă, retezarea de la rădăcina vieţii veşnice, de la Dumnezeu, singura pricină a existenţei şi a păstrării în existenţă.
      Atât în firea îngerească, cât şi în cea omenească, aceeaşi greşeală a pricinuit prăpădul. Îngerii, din înfumurare egoistă şi-au închipuit că pot fără de Dumnezeu să devină autonomi şi şi-au pierdut nu doar valoarea, poziţia şi luminarea, ci s-au preschimbat la chip şi din persoane luminoase şi preabune, s-au făcut monştri înfricoşători, taţi ai fricii şi ai groazei, fără vrere spre pocăinţă şi întoarcere.
      Omul, victimă a răutăţii diavoleşti, deşi a pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi a fost exilat aici, în valea plângerii, nu a fost totuşi lipsit de binefacerea pocăinţei, care poate să îl ducă la întoarcere.

      4. De ce s-a dat poruncă primilor zidiţi?
      Porunca lui Dumnezeu către oamenii cei dintâi zidiţi nu s-a dat spre a fi privaţi de libertatea lor personală. Aşa cum am spus şi mai înainte, toate cele create, ca unele ce sunt „cauzate”, nu sunt de sine stătătoare şi astfel nu doar „fiinţarea” nu o au de la sine, dar nici „buna fiinţare” şi „fiinţarea veşnică” nu le pot dobândi prin propria lor putere. Le primesc de la Creator. Modul prin care se împlineşte comuniunea şi relaţia lor cu Ziditorul este ţinerea poruncii. Ţinerea poruncii este pentru om o necesitate ontologică. În poruncă vedem nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care voieşte să îl ţină pe om aproape de El. Căderea nu a provocat-o Dumnezeu, ci îndepărtarea fiinţelor de Viaţa în sine. Cu îndreptăţire, Scriptura ne descoperă că „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13).

      5. De ce Dumnezeu, de vreme ce cunoştea dinainte căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?
      Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit cumva abuziv şi ar fi anulat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dăruit-o ca harismă. Dacă l-am lipsi pe om de libertate, atunci purtarea, dar şi mântuirea lui, ar fi silnice. Omul şi-ar pierde personalitatea şi ar fi o fiinţă lipsită de voinţă. De aceea, Dumnezeu a preferat să Îşi schimbe planurile de dragul omului, decât să îl lipsească pe el de elementul cel mai important al personalităţii sale, şi anume de libertate.
      Un al doilea element, binefăcător pentru om, care i-a fost adăugat de către Dumnezeu, este dreptatea lui în faţa răutăţii şi invidiei diavoleşti. Diavolul credea că prin înşelarea omului ar împiedica dumnezeiescul plan şi ar distruge asemănarea lui cu Dumnezeu, aşa încât şi pe Dumnezeu să se răzbune, şi pe om să îl lipsească de valoarea lui. Dumnezeu nu l-a împiedicat, aşadar, pe diavol să îşi pună în practică răutatea, ca să îl zdrobească deplin prin asumarea viitoare a firii umane de către Dumnezeu, prin Întruparea Lui. Astfel, omul, devenit o victimă a răutăţii diavoleşti, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele” (Efeseni 1, 21) şi în prezent, şi în veşnicie. Aşadar, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de valoarea sa, pe care acum a moştenit-o prin unirea lui ipostatică cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare.

      6. Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările acestuia?
      Este păcatul pe care l-a săvârşit omul întâi-zidit în grădina Edenului, unde îl aşezase Creatorul. Omul – care mai înainte nu avea simţirea păcatului, era simplu şi lipsit de răutate – trebuia să fie încercat, ca unul ce era fiinţă raţională şi liberă, ca să hotărască conştient dacă vrea să se afle în comuniune cu Dumnezeu sau nu. Şi, ca să învedereze acest lucru, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Însă omul a încălcat porunca şi nu s-a mai încredinţat voii lui Dumnezeu.
      O triplă vină a pricinuit strămoşilor noştri această faptă. Mai întâi, neascultare faţă de Cel Care a dat porunca; în al doilea rând, a fost o faptă nedreaptă de obrăznicie şi de necuviinţă, de lipsă de mulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Creatorul binefăcător; în al treilea rând, s-a vădit drept p lucrare fărădelege, de vreme ce omul cunoşteau că încălcarea poruncii va aduce moartea. Motivul central al îndepărtării omului a fost dorinţa de independenţă, dorinţa de a fi egal cu Dumnezeu, pe care cu viclenie i-a sugerat-o diavolul. Oamenii au crezut că se vor face dumnezei cu de la sine putere şi, prin urmare, independenţi [de Dumnezeu]. S-au făcut însă asemenea satanei care i-a înşelat. Astfel, s-a adeverit cuvântul Creatorului „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2, 17).
      Prin păcat, omul a căzut de foarte sus. Urmările au fost tragice. A pierdut darurile harului Sfântului Duh, care alcătuiau „chipul” şi prin care ar fi putut să îşi împlinească menirea, adică să ajungă la „asemănarea” cu Dumnezeu. În urma tăierii lui de la izvorul vieţii veşnice a pierdut posibilitatea nemuririi, a nestricăciunii şi a statornicirii în bine. „Chipul” s-a înnegrit, s-a întunecat şi s-a atrofiat. Nu a fost distrus în întregime, aşa cum învaţă protestanţii, nici nu a rămas neatins, aşa cum învaţă romano-catolicii. După cădere, omul păstrează în sine noţiunea binelui şi poate lucra virtutea.
      Firea adamică s-a pervertit în întregime. A căzut sub stăpânia necesităţii stricăciunii şi a morţii. Patimile, dorinţele şi instinctele l-au copleşit pe om. Mintea, lipsită de izvorul Luminii adevărate, i s-a întunecat, a căzut în înşelare şi oamenii au ajuns să se închine „făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Sau, ca să o spunem prin cuvântul psalmistului: „omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 13).
      Fiecare om, prin naşterea lui, este legat de firea primului om. Poartă, adică, firea stricată a lui Adam, cel care s-a predat morţii. Din pricina acestei unităţi a firii umane se transmite ereditar păcatul strămoşesc.
      Pavel descrie propria noastră tragedie spunând că „prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (Romani 5, 19). Şi în altă parte scrie: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Descriind pervertirea firii de după cădere, spune: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7, 15-17). Această scurtă descriere, prin cuvintele lui Pavel, arată întreaga pervertire pe care ne-a pricinuit-o greşeala strămoşească şi pe care a tămăduit-o Domnul nostru prin venirea Lui aici pe pământ.

      7. Care sunt însuşirile caracteristice şi puterile sufletului omenesc?
      Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu dumnezeiasca Fiinţare. Cunoştinţa aceasta, că firea umană a fost creată „după chip şi asemănare”, este cea mai înaltă plusvaloare a omului faţă de toate fiinţele pe care le-a creat Dumnezeu.
      În nici una din etapele creării făpturii, nu a arătat Făcătorul Dumnezeu atâta bunăplăcere ca la plăsmuirea omului, care, în chip paradoxal, nu s-a săvârşit prin poruncă, precum la celelalte făpturi, la care „El a zis şi s-au făcut” (Ps. 32, 9). Nici locul de sălăşluire a omului nu s-a creat prin poruncă, pentru că „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facere 2, 8). Aşadar, cea mai caracteristică însuşire a sufletului omenesc – care este dumnezeiască suflare de viaţă – este asemănarea cu Creatorul ei. Asta înseamnă că sufletul poate avea în sine dumnezeieştile însuşiri. Tocmai despre acest lucru ne-a înştiinţat Dumnezeu Cuvântul, după Întruparea lui, numindu-ne prieteni şi fraţi, moştenitori ai propriului Său Părinte şi împreună-moştenitori cu El. Ce altceva mai înalt sau mai preţios există, decât să fie omul în chip ipostatic părtaş al rudeniei dumnezeieşti? Dumnezeu ne-a dăruit bunuri „către care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), după cuvântul Apostolului Petru.
      Potrivit învăţăturii Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu, patru sunt puterile sufletului: cugetarea, înfrânarea sau buna înţelepciune, bărbăţia şi dreptatea. Acestea se mişcă prin cele aşa-numite „trei părţi” ale sufletului, şi anume: partea raţională, mânioasă şi poftitoare. Lucrarea cugetării este să stârnească partea mânioasă, lucrarea înfrânării sau a înţelepciunii este să mişte partea raţională spre trezvie şi dreaptă socoteală, lucrarea dreptăţii este să mişte partea poftitoare către virtute şi către Dumnezeu, şi a bărbăţiei este să îndrepte cele cinci simţuri către mişcări raţionale.

      8. Ce este vederea (theoría) lui Dumnezeu?
      Vederea (theoría) lui Dumnezeu nu aparţine sferei sentimentelor, nici diferitelor niveluri ale domeniului optic, ci este unire ipostatică şi comuniune a creaţiei zidite cu „Fiinţarea” necreată a lui Dumnezeu; nu cu firea (phýsis) sau cu esenţa (ousía) lui, ci cu dumnezeieştile lucrări (enérgeies), după măsura în care „cel ce pătimeşte” vederea (theoría) le poate primi. Când Moise a cerut să Îl vadă pe Dumnezeu, aşa cum îşi închipuia el că Îl poate vedea pe Dumnezeu, a auzit de la Dumnezeu că nu este cu putinţă să Îl vadă şi că doar „spatele” lui Dumnezeu putea să contemple – prin care vrea să spună că nu se poate împărtăşi decât de dumnezeieştile lucrări-energii sau însuşiri. Cel care se află în starea de vedere (theoría) a lui Dumnezeu dă mărturie că între creat şi necreat nu există nici o asemănare şi că „a-l exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, a-L înţelege este şi mai cu neputinţă” (Sfântul Grigorie Theologul).

      9. Cine este diavolul şi cum lucrează el?
      Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.
      Diavolul, care altădată era purtător al Luminii dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei, s-a preschimbat automat – prin revolta împotriva lui Dumnezeu – în instrument absolut al întunericului, al urii, al minciunii, al întregii răutăţi şi al tuturor răutăţilor prin care se împlineşte tragedia stricăciunii şi a morţii. S-a făcut şi va rămâne pentru totdeauna întuneric, minciună şi pierzanie – şi, mai mult încă – răzvrătire împotriva a tot ce este al lui Dumnezeu şi a celor cărora Dumnezeu le poartă de grijă şi mai ales împotriva omului. S-a făcut – şi va rămâne pe veşnicie – moştenitor al morţii şi locuitor al iadului, având ca ţel de căpătâi să ademenească şi să atragă de partea lui pe cât mai mulţi.
      Ţinta lui principală este omul care are menirea de a se uni cu Dumnezeu şi care se îndreaptă către această unire. Diavolul nu rabdă să îl vadă pe om că urcă mai presus de demnitatea pe care el însuşi o avusese mai înainte de cădere, şi de aceea şi aruncă împotriva lui cele mai turbate săgeţi ale lui. A devenit şi a rămas prin propria-i vrere ucigaş de om.
      Fiind minciună, şi viclenie, şi răutate nu se înfăţişează însă ca atare. Prin sugestii excită mintea şi simţurile, născocind pretexte viclene spre a seduce gândirea şi voinţa, vrând să atragă către învoire părerea omului şi astfel să manevreze victima, totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi sentimente. Iar vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. De aceea excită simţurile prin pretexte rezonabile şi astfel fură mai uşor învoirea omului. Pune înainte, după cum vedeţi, necesitatea biologică. Asta se întâmplă în lumea trupească şi sufletească.
      Dacă omul este liber de patimi şi de relele obişnuinţe, cu uşurinţă scapă de uneltirile diavolului şi de războirea lui. Dacă însă este rob al obişnuinţelor viclene, lupta este dură şi încleştată. Totuşi, a se împotrivi diavolului, având ca temelie cunoaşterea menirii noastre şi a dumnezeieştilor porunci, este cu putinţă doar având ca aliat harul dumnezeiesc, care împreună viază în noi.
      Îndemnul apostolic „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7) este adevărat şi sigur. Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiast 10, 4). Diavolul nu are stăpânire direct asupra omului şi nu poate să îl tulbure în chip vădit. Izbuteşte asta doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul intelectului, şi îl provoacă prin înţelesuri sugerate în minte. Omul singur hotărăşte dacă să primească provocarea (atacul) sau să îl respingă. Acesta e prin excelenţă modul prin care cel viclean are contact cu omul. Continuarea depinde de voinţa omului. Fie i se supune, fie i se împotriveşte.
      Cel mai direct mod de apărare şi împotrivire a noastră este chemarea lui Dumnezeu (rugăciunea) şi neîncetata aducere aminte de rostul şi menirea noastră. Pilda Domnului nostru, când era în pustie, ne arată cum să ne luptăm practic cu duşmanul şi cu toate forţele care îl susţin pe diavol în acest război. Diavolul nu are putinţa înainte-vederii, nici nu cunoaşte gândul omului. El trage concluzii despre om din mişcările sentimentelor sale şi în funcţie de acestea stârneşte mădularele trupului şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Când vede că dispoziţia omului este atrasă de o imagine, sau de un lucru, sau de un înţeles anume pe care i le proiectează în închipuire, înţelege că în aceasta îşi are omul dorinţa şi intenţia şi aduce pricinile potrivite, ca să îşi supună victima prin firea minţii. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăitor, statornic în viclenie şi răutate. Se preface şi se schimbă îndată în felurite forme şi chipuri, dacă asta ajută scopului său viclean. Se mişcă totdeauna foarte repede, în orice loc, şi foloseşte orice cale, urmărind înainte de toate să împiedice împlinirea voii dumnezeieşti.

      10. Ce este dumnezeiasca dreptate şi cum se aplică ea?
      Una dintre cele mai înalte şi mai neasemuite însuşiri, puteri sau lucrări dumnezeieşti este dreptatea, pe care Dumnezeu o acordă făpturilor Sale, după nevoile pe care le au, pentru funcţionarea şi existenţa lor firească.
      Dumnezeu în două moduri ţine şi stăpâneşte făptura. Primul este puterea lui creatoare: „El a spus şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”. Al doilea este puterea şi pronia lui atotcuprinzătoare, care pe toate le ţine şi le „călăuzeşte” potrivit cu rostul fiecăreia. Aşadar, dumnezeiasca dreptate acordă fiecărei făpturi pronia care îi este de trebuinţă, ca să izbutească în scopul pentru care a fost creată. Astfel se atinge armonia firii. Ori de câte ori, dintr-un motiv oarecare, este tulburată armonia, dumnezeiasca dreptate readuce echilibrul şi astfel se continuă sau, mai bine zis, se lărgeşte funcţionarea în ritm normal a făpturii, potrivit dumnezeieştii vreri. După căderea celor două firi raţionale – a îngerilor şi a oamenilor – care a atras în stricăciune şi restul făpturii, au devenit vădite dumnezeieştile puteri şi lucrări şi mai cu seamă dumnezeiasca dreptate, care readuce elementele care nu se supun – pe fiecare în parte sau în întregul lor – la locul lor firesc şi la rânduială, aşa cum dintru început a fost aşezat de Creator.
      Dumnezeiasca dreptate ţine fiinţele în bună rânduială şi nici un factor nu poate să se impună spre a strica planurile Sale. În ce priveşte elementele neînsufleţite, aşa stau lucrurile. Însă, în ce priveşte făpturile raţionale şi mai ales omul, deşi dreptatea dumnezeiască i se aplică acestuia în chip desăvârşit, pentru felurite pricini ale „iconomiei”, dreptatea se restabileşte în diverse moduri spre folosul fiecăruia. Este atât de multilaterală aşezarea dumnezeieştii dreptăţi, încât doar puţini, şi anume „cei luminaţi”, pot pricepe criteriile acesteia. Un îndemn al lui Pavel ne convinge de aceasta, când spune: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi, dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Cor. 11, 31-32). Căci fără de greş şi dumnezeieşte le ocârmuieşte pe toate dumnezeiasca dreptate, care intervine neînduplecat spre reaşezarea lucrurilor în buna lor rânduială firească, pentru că Dumnezeu nu a greşit întru nimic la crearea lor. Dacă dumnezeiasca dreptate nu ar readuce echilibrul, s-ar da impresia greşită că crearea făpturii, de la sine, a dat naştere dezechilibrelor, iar nu fărădelegea şi reaua folosire a făpturilor [de către fiinţele raţionale căzute]. Dumnezeiasca dreptate, fiind desăvârşită şi vrednică de Dumnezeu, precum de altfel şi toate îndreptările dumnezeieşti, se recunoaşte în două lucrări: în armonie şi în echilibru, pe de o parte, şi în răspândirea reală a dumnezeieştii Atotiubiri, pe de altă parte. Deşi noi, oamenii, ne arătăm nevrednici de locul de cinste ce ni s-a acordat şi ne încălcăm îndatorirea, El nu Îşi retrage dragostea şi grija atotţiitoare şi proniatoare, pentru că, după cuvântul lui Pavel, El nu Se căieşte că a dăruit [oamenilor] dumnezeieştile Sale harisme.
      Aşezarea dumnezeieştii dreptăţi se arată în felurite chipuri. Sfântul psalmist şi Părinţii noştri – încercaţi în practica războiului nevăzut – ne spun multe despre acest subiect. Dacă omul are purtare de grijă, poate să dobândească înstăpânirea dumnezeieştii dreptăţi în viaţa lui. Trebuie să îndrepte greşeala prin pocăinţă şi sârguinţă, pe măsura iubirii de plăcere care a premers fărădelegii sale. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18), „genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 24), „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Ps. 101, 10), „jelind şi întristându-mă, aşa m-am smerit” (ps. 34, 14), „lacrimile mele să nu le treci sub tăcere” (Ps. 38, 16) şi „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5).
      Încălcarea legilor morale şi fizice, fie în viaţa noastră personală, fie, mai larg, în relaţie cu cele ce ne înconjoară, pricinuieşte o dublă vinovăţie potrivit legilor proniei atotcuprinzătoare, prin care Dumnezeu ţine şi ocârmuieşte zidirea. Un mod de încălcare este iraţionala distrugerea a firii din nebăgare de seamă şi din nepăsare; altul este satisfacerea plăcerilor împotriva firii care ne vin dinspre partea noastră pătimaşă – ceea ce este totuna cu perversiunea. În amândouă aceste încălcări dreptatea dumnezeiască intervine pentru a reaşeza echilibrul. La această acrivie a dumnezeieştii dreptăţi se referă Domnul nostru când spune: nici „o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece” (Matei 5, 18). Mai mult încă, dacă „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2), ce altă înştiinţare mai ne este necesară pentru a fi convinşi de infailibilitatea dumnezeieştii dreptăţi? În acest sens, ne lămureşte foarte limpede o apoftegmă a Părinţilor noştri: „dacă nu vrei să pătimeşti rău, învaţă să nu faci rău!”. Ochiul neadormit al atotcuprinzătoarei pronii a lui Dumnezeu Care priveşte asupra zidirii Sale, lucrează prin dreptatea Lui vrednică de un Dumnezeu şi care nu dă greş, oricât ar părea acest lucru de neînţeles pentru oameni.

      11. Ce este Pronia dumnezeiască şi cum „se arată” ea în viaţa noastră?
      Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate. Deşi toate se supun dumnezeieştii pronii şi purtări de grijă, ea se schimbă potrivit cu împrejurarea, timpul, locul, persoanele şi perfidia satanică. Nici un factor nu poate să împiedice însă sau să anuleze pronia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu faţă de zidirea Lui. Din pricina faptelor noastre greşite, pronia dumnezeiască îşi schimbă doar felul după care lucrează.
      Dumnezeiasca voinţă, dacă am defini-o potrivit anumitor trepte, am putea afirma că se manifestă în patru moduri. Primul este dumnezeiasca bunăvoire, voinţa cea „întru bunăvoire”, adică ceea ce Dumnezeu vrea prin excelenţă. Al doilea este iconomia, voinţa „întru iconomie”, potrivit căreia Dumnezeu îngăduie părinteşte, pentru neputinţa noastră. Al treilea este retragerea, vrerea Lui cea „întru retragere”, când Dumnezeu intervine pedagogic şi mustră pe om. Al patrulea mod este foarte vrednic de plâns pentru oamenii cărora li se aplică – ea voinţa cea „întru părăsire”, când omul trăieşte cu neschimbată învârtoşare a inimii şi nesimţire, stare care aduce după sine părăsirea lui de către Dumnezeu.
      Prin voinţa dumnezeiască se pune în lucrare şi se înstăpâneşte dumnezeiasca pronie cea atotmântuitoare, în ciuda căderii noastre care a pervertit hotarele şi căile cele foarte bine aşezate spre realizarea echilibrului. „Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele lui Dumnezeu” (Ps. 106, 43).
      Dumnezeu, pentru că pe toate mai dinainte le cunoaşte, putea să împiedice toată această aventură a căderii pe care a pătimit-o omul, dar asta ar fi însemnat anularea libertăţii lui personale. Şi tocmai pentru că i-o respecta, a lăsat alegerea şi preferinţa în seama omului însuşi. Omul este, aşadar, răspunzător pentru viaţa lui zbuciumată şi plină de osteneală, care se datorează fie întunecării minţii, fie pervertirii lui pătimaşe sau pierderii discernământului minţii.
      În această stare jalnică însoţită de multe gemete de suferinţă în care a ajuns omul, pentru că s-a despărţit de Dumnezeu, este prezentă şi uneltirea atotrea şi înrâurirea satanei, care are drepturi de stăpânire în această vale a plângerii în care ne petrecem exilul, drepturi pe care noi i le-am cedat când am plecat din Rai şi l-am urmat pe satana. Ca „dumnezeu al veacului acestuia” (II Cor. 4, 4), după cuvântul lui Pavel, dracul care locuieşte în adâncuri niciodată nu încetează să uneltească şi să îl înşele pe om prin pretexte foarte ruşinoase. Mai ales în vremurile noastre, în care răul exemplu a devenit lege şi se transmite fulgerător prin mijloacele care există, e nevoie de mai multă atenţie şi rugăciune.
      Aşadar, dumnezeiasca pronie este ocârmuirea atotmântuitoare şi atotţiitoare şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile sale, sensibile şi înţelegătoare, prezente şi viitoare, în prezent şi în veşnicie.
      Proniei dumnezeieşti îi aparţine şi împlinirea dumnezeieştii dreptăţi, care intervine când fărădelegea domină în viaţa omenească. Astfel, dumnezeiasca dreptate, fiind absolută, opreşte fărădelegea spre folosul mai general al împlinirii scopului pentru care omul a fost creat. Orice lucru care există, este de la începutul creării sale menit pentru un anume scop. Acest plan dumnezeiesc nu poate fi schimbat, pentru că Dumnezeu pe „toate cu înţelepciune le-a făcut”.
      Dacă naivitatea omenească şi răutatea demonică duc la abaterea de la scopul iniţial, iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu – prin pocăinţa omului şi pe măsura pocăinţei şi a îndreptării greşelii sale – face ca dumnezeiasca bunăvoire să facă loc dumnezeieştii iconomii.
      Dumnezeu, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ( 1 Timotei 2, 4), le acordă tuturor menirea potrivit voinţei Lui celei „după bunăvoire”, care nu este alta decât calea izbânzii absolute şi fără de greş şi El poate să ne dăruiască „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20). Când omul este înşelat sau îşi neglijează îndatorirea, Dumnezeu, în loc să îşi schimbe hotărârea, în loc să îl respingă ca pe unul ce este vinovat, îi arată milă şi intervine pedagogic, ca să îl conducă spre îndreptare; acest acte reprezintă, potrivit Părinţilor noştri, aşa-numitele „pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare”. Fără ca Dumnezeu să Îşi schimbe calitatea de Părinte, îl rabdă pe cel ce încalcă legea, dar în acelaşi timp îl şi împinge spre îndreptare. Atunci se împlineşte cuvântul: „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Proverbe 3, 12). Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu tămăduieşte boala trădării prin ispite pe măsura fiecăruia, în loc să îl respingă pe cel care a încălcat legea. Cele mai multe dintre judecăţile de o profunzime infinită ale lui Dumnezeu, prin care este ocârmuită prezenta viaţă, aparţin acestui fel de pogorăminte. „Fericit bărbatul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Ps. 93, 12). Şi iarăşi: „înainte de a fi umilit, eu am greşit” (Ps. 118, 67) şi „certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Ps. 117, 18). Nestatornicia omului de după cădere şi cugetul lui care „se pleacă la rău din tinereţile lui” (Facere 8, 21), sunt principalele cauze ale neorânduielii, care există în viaţa omenească. Astfel, pentru că nu suntem hotărâţi să rămânem consecvenţi în împlinirea îndatoririlor noastre, încălcăm planurile proniei dumnezeieşti şi îl determinăm pe Dumnezeu să recurgă la pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare, care sunt dureroase pentru noi – ca astfel să menţină echilibrul. Aceasta este crucea pe care toţi trebuie să o răbdăm.

      Sursa: https://saccsiv.wordpress.com/2012/11/11/de-ce-l-a-creat-dumnezeu-pe-om-de-ce-a-cazut-omul-in-pacat/

      +++

      II. Însemnătatea pentru om a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu

      Cuvântul întrupat a ieșit dintru Sine și a creat aceeași sine cu cea a omului, întru toate asemănător cu noi, afară de păcat, și astfel ca Dumnezeu-Om l-a izbăvit odată și pentru totdeauna pe om din mersul său spre inexistență. Primul om al păcatului se renaște în persoana Celui care a creat viața cea nouă.

      Prin întruparea Cuvântului se descoperă nu numai adevărul despre Dumnezeu Cel în Treime, ci se arată și deplinul adevăr despre lume și despre omul adevărat, autentic și deplin. Iar consecința directă a acesteia este faptul că învățătura ortodoxă despre om se bazează în mod necesar pe Persoana teandrică a lui Hristos. Dumnezeu-Omul este arhetipul și modelul omului adevărat. Cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, provenită din toate cele pe care ni le-a făcut cunoscute nașterea lui Hristos – „Nașterea ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței” (Troparul Nașterii Domnului) -, ne conduce și la adevărata cunoaștere a omului.

      Taina Întrupării a rezolvat definitiv problema adevărului despre Dumnezeu și, în același timp, despre om. Iar aceasta se datorează realității istorice și credinței seculare a comunității bisericești care crede că Hristos nu este numai Dumnezeu adevărat și desăvârșit, ci și Om adevărat și desăvârșit, adică Dumnezeu-Om. Prin urmare adevărul despre omul autentic l-a descoperit și l-a arătat în Persoana Sa însuși Hristos.

      În tradiția și viața ortodoxă, adevărul despre Dumnezeu și om se identifică întotdeauna cu o persoană concretă și niciodată nu se înțelege neipostaziat și impersonal. Deplinătatea și sobornicitatea acestui adevăr este Persoana lui Iisus Hristos, Care a propovăduit: „Eu sunt adevărul”. Adevărul existenței autentice a omului „prin Iisus Hristos s-a făcut”. Iar acest adevăr l-a exprimat Adevărul în sine, Hristos, în mod real, nu ca Cel ce a spus, ci ca Cel a făcut, ca „Cel ce a făcut adevărul”. Aceasta înseamnă că posibilitatea înaintării și desăvârșirii omului în Hristos există numai după Întrupare. A fi om adevărat și autentic, înseamnă a se împărtăși cu Hristos, Dumnezeu-Omul, și a participa la viața Sa. Tocmai de aceea, cei care au comuniune cu El, prietenii Săi, Sfinții, cunosc prin experiență că Hristos nu este numai „calea și adevărul”, ci este și „viața”. Comuniunea credincioșilor cu El este viață, cea mai dreaptă viață, „ca să aibă viață și mai mult să aibă”.

      Cuvântul, fiind Dumnezeu desăvârșit, a luat întreaga fire omenească, a devenit Om desăvârșit și a creat din nou, a îndumnezeit și a mântuit întreaga fire omenească. Și aceasta pentru că, potrivit Părinților, ceea ce nu se asumă de către Persoana lui Hristos, nu se naște din nou și nu se mântuiește (ceea ce nu este asumat, nu este nici vindecat). Iar consecința directă a celor spuse este faptul că lucrarea lui Hristos privește mântuirea omului întreg, dar își asumă și întreaga realitate creată. Astfel se înțelege de ce un Hristos „cu lipsă” sau „micșorat”, fie în privința Dumnezeirii Sale, fie în privința omenității Sale, nu poate să mântuiască și să-l slobozească pe om. Prin urmare se cuvine ca omul întreg, potrivit exprimării liturgice, să-și încredințeze, să-și dea „toată viața sa lui Hristos Dumnezeu”.

      Planul iconomiei de mântuire a omului se desfășoară mai ales prin arătarea Noului Adam, Hristos. Vechiul Adam nu mai este pildă pentru Cel nou, ci Cel nou pentru cel vechi. Firea omenească a fost plăsmuită dintru început datorită omului nou, pe care l-a arătat Hristos. În Persoana Celui care a conlucrat la crearea tuturor, se înfăptuiește o a doua creație și omul își regăsește modul firesc al vieții sale.
      Din unirea firii dumnezeiești cu cea omenească într-un Ipostas al lui Dumnezeu-Cuvântul rezultă consecințe mântuitoare directe pentru om. Una dintre ele este că tot ceea ce dobândește firea de la Dumnezeire, se transmite fiecărui om, fiecărui mădular al Bisericii. Întreaga taină a Iconomiei dumnezeiești, precum și fiecare aspect în parte al ei, se referă la om. Cuvântul autentic despre Hristos devine deja cuvântul adevărat pentru omul autentic și toate care se referă la Hristos dau sens la toate cele se referă și la om. De aceea, orice denaturare sau schimbare a Credinței drepte în Hristos are o repercusiune directă asupra învățăturii Bisericii despre om și mântuirea sa.

      Hristos este „chipul identic” al lui Dumnezeu-Tatăl. Omul însă este chipul „nedeslușit” al lui Dumnezeu, pentru că, fiind creat după chipul lui Hristos, constituie chipul Aceluia. Pentru ca omul să se arate om adevărat, trebuie să devină aceea pentru care a fost plăsmuit, adică chipul lui Hristos. Așa cum prototipul, Hristos, nu poate exista în chip impersonal, ci numai în legătură personală de dragoste și comuniune, întocmai la fel trebuie să se petreacă și cu chipul Său, omul, care are posibilitatea să creeze legături de dragoste și să fie încorporat în chipul original și unic al Tatălui, Hristos. Prin urmare, atunci când omul participă la viața în Hristos, este un om autentic. Atunci, cu adevărat, poate să-și regăsească „Frumusețea autentică a chipului său”, să-și arate adevărata sa măreție, să se desăvârșească ca om, ajungând până la măsura de a se face dumnezeu după Har.

      Înțelegerea bogăției teologiei ortodoxe, care a fost folosită aici prin toate pe care le-am cercetat în linii mari, dar și integrarea în viața în Hristos, se înfăptuiesc și se întregesc concret în inima experienței liturgice a Bisericii. Nașterea lui Hristos se trăiește și acum, „astăzi” („Astăzi se naște…”), prin participarea fiecăruia în parte la Tainele Bisericii. Calea și metoda cele mai sigure ale abordării ermineutice și empirice a lor trece negreșit prin experiența Sfintelor Taine și mai ales prin comuniunea euharistică, în care credinciosul se familiarizează cu evenimentul întrupării Cuvântului „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.

      Prin acest mod concret și cu putință de înfăptuit se înțelege mai lesne și mai deplin faptul că evenimentul Nașterii lui Hristos are o foarte mare însemnătate, de vreme ce oferă fiecărui om posibilitatea de a dobândi viața adevărată și mântuirea. În tradiția ortodoxă viața teandrică a lui Hristos este într-adevăr viața adevărată a întregului neam omenesc, dar și viața fiecărui mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Această viață nouă, adevărată, a început pentru toți la această sărbătoare a Nașterii lui Hristos și tot prin ea să dăruiește tuturor, pentru că acum S-a întrupat Dumnezeu, S-a născut Hristos, însăși Viața, nădejdea cea vie și sigură și calea mântuirii pentru noi toți. Totodată, prin întrupare, prin pogorârea și deșertarea iubitoare de oameni a dragostei lui Dumnezeu, s-au arătat măreția, adevărul și posibilitatea îndumnezeirii după Har a omului.

      Sursa: http://marturieathonita.ro/insemnatatea-pentru-om-a-intruparii-cuvantului-lui-dumnezeu/

      +++

      Om bun, acesta este gândul meu pentru tine, pentru doamna Mirela şi, nu în ultimul rând, pentru fratele Vasile…

      1. Să te audă Domnul în ziua necazului şi să te apere numele Dumnezeului lui Iacob.
      2. Trimită ţie ajutor din locaşul Său cel sfânt şi din Sion să te sprijinească pe tine.
      3. Pomenească toată jertfa ta şi arderea de tot a ta bineplăcută să-I fie.
      4. Dea ţie Domnul după inima ta şi tot sfatul tău să-l plinească.
      5. Bucura-ne-vom de mântuirea ta şi întru numele Dumnezeului nostru ne vom mări. Plinească Domnul toate cererile tale. (Ps.19, 1-5)

      Doamne ajută !

      Apreciază

      • el said, on Decembrie 25, 2015 at 10:02 pm

        Adrian

        multumim pentru cuvintele de invatatura.

        multumesc pentru urari si Domnul sa-ti daruiasca si tie cele asemenea INMIIT !
        Doamne ajuta !

        Apreciază

      • Mirela said, on Decembrie 28, 2015 at 11:34 pm

        Adrian,

        Mulţumesc pentru dragostea întru Hristos! Dumnezeu să te apere, să te lumineze şi să te miluiască!

        Apreciază

  4. el said, on Decembrie 24, 2015 at 8:36 pm

    SINAXAR

    In această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, prăznuirea Naşterii celei după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

    Nasterea DomnuluiBunul Dumnezeu, văzând neamul omenesc chinuit de diavol, I s-a făcut milă de el. A trimis pe Arhanghelul Gavriil să zică Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”. Şi îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Când s-au împlinit nouă luni de la zămislire, ieşit-a porunca de la cezarul August ca să se înscrie toată lumea şi a fost trimis Quirinius în Ierusalim ca să facă înscrierea. Deci a venit şi Iosif, păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, cu dânsa ca să se înscrie în Betleem. Şi când a venit vremea să nască Fecioara, n-a găsit casa, că era multă lume; de aceea a intrat într-o peşteră săracă şi acolo a născut, fără stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos. L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a culcat în ieslea vitelor. Acolo, între vite, au pus pe Ziditorul tuturor, pentru că avea să ne mântuiască pe noi de întinăciune.

    TROPARUL Naşterii Domnului:
    „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

    CONDACUL Naşterii Domnului:
    „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”

    Tot în această zi, pomenirea închinării magilor.

    În vremurile de demult, era într-o ţară din Răsărit un prezicător numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: „Va răsări o stea din Iacob şi va zdrobi căpeteniile Moabului”. Prezicerea aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători şi ei au făcut-o cunoscută şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi, care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi cunoscători de stele, când au văzut pe cer că o stea nu merge ca celelalte stele de la răsărit la apus, ci de la miazănoapte la miazăzi, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat. Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: „Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut, că am văzut steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui?”. Şi auzind împăratul Irod s-a tulburat. A chemat în ascuns pe magi şi le-a spus:

    „Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui”. Spunea aceasta ca să afle unde este şi să-L omoare. Apoi a chemat pe cărturari şi i-a întrebat: „Unde spune Scriptura că Se va naşte Hristos?”. Ei i-au spus: „în Betleemul Iudeii!”. De la Irod magii au plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi intrând au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos. Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt”. Şi Iosif a făcut aşa. A luat Pruncul şi pe Mama Lui şi s-a dus în Egipt.

    Tot în această zi, pomenirea păstorilor care au văzut pe Domnul.

    Celui născut în peşteră slavă I se cuvine în vecii vecilor. Amin.

    „La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc.
    Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

    Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.

    Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare.

    Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui Dumnezeu.”
    „Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.”

    Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008

    Apreciază

  5. Kami said, on Decembrie 24, 2015 at 8:40 pm

    Sarbatori fericite ! Domnul sa fie cu noi cu toti , sa se nasca si in pestera sufletelor noastre!

    Apreciază

  6. el said, on Decembrie 24, 2015 at 8:41 pm

    Din VIETILE SFINTILOR :

    „Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept şi bătrân cu anii – căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfântului Grigore de Nissa şi a Sfântului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dânsa, mai înainte până a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioară aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pântece.

    Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfântul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicând: „De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii”. Asemenea şi Sfântul Vasile cel Mare grăieşte: „Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif”. Şi Sfântul Ioan Damaschin zice: „Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, că nu cumva, cunoscând diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mânia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de când a proorocit Isaia: Iată fecioară în pântece va lua şi va naşte, pândea pe toate fecioarele, când va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

    Deci, mai înainte de săvârşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt şi creştea sfântul ei pântece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescând dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

    Acest lucru văzându-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburându-se bătrânul foarte, zicea în sine: „De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dânsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gândul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dânsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dânsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dând-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dânsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrânare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dânsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta”.

    Astfel gândind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioară, precum vorbeşte de aceasta Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: „Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?”

    Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: „Iosif, văzând-o pe ea având în pântece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburându-se vorbea către fecioară, zicând: „Ce ţi s-a întâmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi neveştejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?”

    Acestea şi multe altele zicând Iosif către dânsa, o! cât se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dânsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudându-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: „De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine”.

    Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decât numai acestea: „Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie până acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este”. Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dânsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dânsa undeva departe.

    Acestea gândind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioară, femeie a lui Iosif, înlăturând părerea acestuia despre desfrânare – căci Iosif socotea că Maria prin desfrânare a zămislit „femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat”. Teofilact aşa zice: „Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătând că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege”. Aşa socoteşte şi Sfântul Vasile cel Mare: „Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime”.

    Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rânduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, că Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: „Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintii ca să-şi păzească fecioria neîntinată până la sfârşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punându-i nume”.

    Sfântul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: „Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da vă fi Iisus, care înseamnă Mântuitor, pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate”.

    Sculându-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpânului şi care de la Duhul Sfânt a zămislit pe Mântuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mântuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o până când a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dânsa niciodată.

    Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: până ce a născut, acest cuvânt, până ce, l-a pus Sfânta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

    Nu trebuie să înţelegem că numai până atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, până când va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfârşite. Asemenea şi despre Sfântul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, până ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atâtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii – pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dânsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.

    Pentru acest cuvânt, până ce, Sfântul Teofilact vorbeşte astfel: „Sfânta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, până ce s-a uscat apa de pe pământ. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sunt până la sfârşitul veacului. Oare se înţelege că după sfârşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vârtos va fi cu noi în veacurile cele nesfârşite. Aşa şi aici zice, până ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfârşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

    De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci când s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrânare. Când acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfânt, după naşterea lui Hristos – înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt – după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducându-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui – iar nu pe femeia ta – şi fugi în Egipt”. Şi în Egipt iarăşi îi zice: „Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pământul lui Israel”.

    Aici se arată că nu spre nuntă rânduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai până ce a născut pe Fiul său cel Întâi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

    Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor – aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif – şi, văzând pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicând: „Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioară, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată”.

    Ducându-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luând-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: „Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfânta sfintelor, care ai primit hrană din mâinile îngerului şi ai auzit cântări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?” Iar ea, plângând, zicea: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sunt curată şi nu ştiu de bărbat”. Atunci arhiereul a zis către Iosif: „De ce ai făcut aceasta?” Iosif a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul meu că sunt curat faţă de dânsa”. Şi i-a zis arhiereul: „De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvântată seminţia ta şi fiindcă, nespunând fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor”.

    Era judecată rânduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrânare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurământului în casa Domnului, cu lucrările şi rânduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rânduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întâi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încât se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dânşii arhiereul: „Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace”. Iosif, luând pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurându-se şi lăudând pe Dumnezeul lui Israel.

    După această a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – pentru că el era din casă şi familia lui David – ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lingă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.

    Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, până aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormântul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscând acolo dobitoacele sale, l-a numit casă pâinii, mai înainte văzând cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pâinea, care s-a pogorât din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit – în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: „Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fântâna cea dinaintea porţilor Betleemului?” – acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.

    Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pântecelui său cel binecuvântat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfârşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară, în miezul nopţii, rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. „Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită”.

    Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfântul Grigorie al Nissei: „Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pământ nu a fost mai mare ca aceasta”. Iar Sfântul Damaschin zice: „O minune mai nouă decât toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?” Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel: „Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa”.

    Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. „Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cântă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas”. Şi iarăşi zice: „Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată”. Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujbă cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfântul Atanasie al Alexandriei – despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întâi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: „Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe când la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întâmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle”.

    Asemenea şi Sfântul Ciprian zice: „Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioară, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişându-L, sărutându-L, alăptându-L şi făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii”.

    După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşând pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punându-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său”. De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurată, zicând: „Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinându-L în mâinile tale, închinându-te Lui şi sărutându-L, ai zis că o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mâna toată făptura?”

    Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat până la pământ Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserică, astfel: „Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpânul. Lângă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioară cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vândă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvântătoare stând lângă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpânului şi Făcătorului.

    Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfânt, precum grăieşte şi Sfântul Atanasie: „Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dânsa, până ce a născut pe Fiul său Cel întâi născut. Cât a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzând pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, când fecioară a născut, iar cele ce sunt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut când a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gândite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dânsa a scris Isaia: Iată, fecioară în pântece va lua”.

    Până aici sunt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscând, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sâmbăta spre Duminică, la miezul nopţii.

    Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicând că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mântuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pântecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

    Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină – întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: „Pentru că liniştită tăcere cuprinzând toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvântul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pământului celui pierzător”.

    S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorât din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pământ un izvor de untdelemn şi a curs în râul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărâmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În pământul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cântare s-au pogorât îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.

    În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stânjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întâi stătător între puterile cereşti – pe care îl socoteşte Sfântul Ciprian că este binevestitorul Gavriil – s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dânşii, iar ei, văzându-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mântuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.

    Acestea vorbind îngerul către dânşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cântările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă până la Betleem ca să vadă de sunt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

    Crezând fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întâmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.

    Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel pururea de o fiinţă, Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

    Apreciază

  7. schiraplesSilvia said, on Decembrie 24, 2015 at 8:42 pm

    Hristos Se naste , mariti-L !
    Hristos din ceruri ,intampinati-L !
    Hristos pe pamant ,inaltati-va !

    Apreciat de 1 persoană

    • Aurora said, on Decembrie 25, 2015 at 9:49 pm

      Hristos Se naste, SLAVITI-L ! Domnului i se cuvine SLAVA, nu marire !

      Apreciază

  8. el said, on Decembrie 24, 2015 at 8:44 pm

    Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu mantuieste-ne pe noi !

    Apreciază

  9. el said, on Decembrie 24, 2015 at 8:47 pm

    Rugăciune către Domnul ce S-a născut – Sf.Nicodim Aghioritul

    Iisuse, Fiule al Tatălui fără de maică după dumnezeire, Te slăvesc pe Tine, Cel ce ai fost dintru început mai presus de pricină şi de cuvânt.

    Iisuse, Fiule al Maicii fără de tată după omenire, Te slăvesc pe Tine, Cel ce la plinirea vremii Te-ai făcut om pentru noi.

    Iisuse Emanuele în care nu este schimbare, purtător îngeresc al măritei veşti a mântuirii, îţi mulţumesc pentru marea Ta dragoste pentru om.

    Iisuse, Mielul lui Dumnezeu fără de prihană, pururea mă mărturisesc Ţie, căci eu sunt oaia cea pierdută.

    Iisuse, Mântuitorule cel preamilostiv, fă lucrător în mine harul Duhului Tău.

    Iisuse, noule Adame, dezbracă-mă de omul cel vechi şi îmbracă-mă întru cel nou.

    Iisuse, Care Te-ai pogorât pe pământ, învredniceşte-mă desfătării Raiului.

    Iisuse, Care ai luat fire omenească, fă-mă părtaş îndumnezeirii.

    Iisuse, suflarea mea, vino şi cercetează-mă.

    Apreciază

  10. ioan said, on Decembrie 24, 2015 at 9:02 pm

    Craciun fericit cu multa bucurie tuturor. As vrea sa ma numesc si eu fratele vostru,al celor ce cred in Mantuitorul nostru IIsus Hristos,dar ma simt asa de pacatos,ca mi-e si jena sa va zic frati.

    Apreciază

    • el said, on Decembrie 24, 2015 at 10:37 pm

      ioan

      multumim asemnea si tie !

      nu ai de ce sa te rusinezi de niste oameni pacatosi asemenea tie cum sunetm noi,
      DE HRISTOS sa te rusinezi si LUI sa-i marturiseti pacatele tale ca sa te mantuiesti !

      Apreciază

  11. gabi said, on Decembrie 24, 2015 at 9:15 pm

    Aici chiar ma simt intr-o familie, deci Craciun fericit fratii mei!

    Apreciază

  12. NIMENI said, on Decembrie 24, 2015 at 9:21 pm

    Mare lucrare spre mantuirea neamului omenesc caci a dat Dumnezeul lui Israel pe unicul sau Fiu pe mana oamenilor!
    Si putini vor fi vrednici Sa-i stea alaturi Celui nascut in iesle si incalzit de aburul gurilor dobitoacelor….

    Apreciază

    • el said, on Decembrie 24, 2015 at 10:12 pm

      NIMENI

      ADEVARAT !

      de as avea eu cinstea magarului care a purtat-o pe Nascatoarea de Dumnezeu cu pruncul dumnezeiesc din pantecele Ei fecioresc de la Nazaret la Ierusalim ….si apoi l-a incalzit in iesle cu aburul rasuflarii lui …..!

      Apreciază

  13. Liliana said, on Decembrie 24, 2015 at 10:00 pm

    ,,Intru aceasta am cunoscut ca m-ai voit,ca nu se va bucura vrajmasul meu de mine.”(Psalmul 40)
    Sa fim cu totii sanatosi, hotariti pentru mintuire si sa avem toata bucuria intru Hristos Mintuitorul Nostru!Sa ne ajute Dumnezeu sa avem bucuria Preasfintei Nescatoare de Dumnezeu care ni L-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu si sa o rugam fierbinte sa ne faca vesnic partasi la aceasta cea mai mare bucurie!
    Hristos S-a nascut!Sa se nasca pentru vesnicie si in sufletele noastre!

    Apreciază

  14. Ionuț said, on Decembrie 24, 2015 at 10:54 pm

    Nașterea Domnului cu bucurie! http://geografilia.blogspot.ro/2015/12/nasterea-domnului-cu-bucurie.html

    Apreciază

  15. Adita said, on Decembrie 24, 2015 at 10:56 pm

    Sărbători tihnite, Doamne-ajută!!!

    Apreciază

  16. Anda said, on Decembrie 24, 2015 at 11:47 pm

    Cu mult drag, tuturor

    Hristos se naste, slaviti-L!

    Apreciază

  17. Ana said, on Decembrie 25, 2015 at 12:38 am

    La Sfantul Praznic al Nasterii Domnului iti transmit cu smerenie urarile mele de bine.
    Sa-mi fie ingaduit a ruga pe Pruncul Mantuitor, nascut in ieslea Bethlemului, sa-si revarse asupra ta si a familiei, caldura sfanta o iubirii ceresti.

    Va doresc din suflet Sarbatori Fericite si La Multi Ani!

    Apreciază

  18. Mirela said, on Decembrie 25, 2015 at 1:14 am

    Sărbători fericite tuturor fraţilor întru Hristos! Să ne bucurăm de marea minune a naşterii din Fecioară a Celui din veci născut din Dumnezeu Tatăl, spre mântuirea noastră, a păcătoşilor!

    Apreciază

  19. sherlock_holmes said, on Decembrie 25, 2015 at 1:44 am

    Slava Tie Doamne,multumiri pentru tot si toate,Craciun cu pace si bucurii pentru noi toti !

    Apreciază

  20. cristi o. said, on Decembrie 25, 2015 at 1:48 am

    Craciun fericit! Doamne-ajuta!

    Apreciază

  21. ines said, on Decembrie 25, 2015 at 4:14 am

    pana si papa realizeaza ca traim vremurile din urma…

    Papa Francisc a spus mulțimii prezente în Piața San Pietro că acest Crăciun ar putea fi ultimul pentru umanitate, scrie site-ul yournewswire.com.

    http://yournewswire.com/pope-says-this-may-be-our-last-christmas/

    http://yournewswire.com/pope-says-christmas-is-cancelled-now-that-world-war-3-has-begun/

    http://www.lovendal.ro/wp52/papa-face-o-profetie-teribila-craciunul-anului-2015-va-fi-ultimul-pentru-multi-dintre-noi-ce-mesaj-vrea-sa-ne-transmita-papa-francisc-reprezentantul-ocultei-mondiale/

    Într-un discurs sumbru, Papa a spus că starea actuală haotică a lumii marchează începutul “vremurilor din urmă”, și că anul viitor, în această dată, lumea o să fie probabil de nerecunoscut. Francisc, care a mai anunţat începutul celui de-al treilea război mondial, a etichetat Crăciunul din anul acesta ca o “șaradă”, în timpul liturghiei de la Casa Santa Maria de la sfârşitul lunii noiembrie 2015.

    “Suntem aproape de Crăciun. Vor fi lumini, vor fi petreceri, vor fi brazi luminoşi, și chiar scene cu Nașterea Domnului, în timp ce lumea continuă să fie în război”, a spus papa. Pontiful, care a împlinit vârsta de 79 de ani, şi-a mai spus opiniile sale cu privire la Crăciun, făcând o profeţie înfiorătoare: “În timp ce lumea moare de foame, arde și coboară în continuare în haos, ar trebui să ne dăm seama că sărbătorile din acest an de Crăciun pentru cei care aleg să-l sărbătorească s-ar putea să fie ultimul. Iar dacă nu este aleasă calea păcii, trebuie să ne plângem pentru victimele nevinovate care cresc pe zi ce trece și să cerem iertare de la Dumnezeu”.

    In a solemn sermon at the Vatican, Pope Francis has announced that Christmas this year will be a “charade” due to the fact that the globe is currently engaging in World War 3.

    Apreciază

  22. hilohi bogdan said, on Decembrie 25, 2015 at 6:20 am

    Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos să fie zorii mântuirii noastre după o noapte neagră şi lungă de rătăciri şi căderi ,promisiunea unei zile veşnice alături de Soarele Dreptăţii, împreună cu cei dragi ! Iertaţi-mă fraţilor !

    Apreciază

  23. costea said, on Decembrie 25, 2015 at 6:34 am

    Craciun fericit si tie frate Vasile. Dumnezeu sa-ti dea sanatate!

    Apreciază

  24. adriandirnescu said, on Decembrie 25, 2015 at 9:04 am

    Craciun fericit ! La multi ani, sanatate si putere de munca celor care tineti blogul ! Doamne ajuta !

    Apreciază

  25. Alexandru(Fulger) said, on Decembrie 25, 2015 at 10:27 am

    Doamne ajuta! Craciun fericit , frati si surori dragi!

    Apreciază

  26. Oana said, on Decembrie 25, 2015 at 10:40 am

    Craciun fericit!

    Apreciază

  27. artion said, on Decembrie 25, 2015 at 11:10 am

    Hristos Se naşte, slăviţi-L!

    „În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule, dar cerul, ca o gură, tuturor Te-a propovăduit, steaua arătând-o !“

    Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbriit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mantuitorul lumii. Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lor, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii.
    Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a cărnii. Popoarele orientale se străduiau sa găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia – împăratul pământesc. Însă treburile cotidiene nu-i mulţumeau pe oameni chiar când aveau spor. Tot mai tare se auzea „dorul duhului” după adevăr şi se simţea că lumea, împotmolită în deşertăciune şi în vicii, se îndrepta spre pieire.
    Nu doar iudeii aşteptau un izbăvitor, dar şi cei mai vrednici dintre păgâni erau în aşteptarea cuiva care să mântuie lumea de la pieire. Dar fiecare îşi închipuia in felul său venirea acestuia şi, fiind ei înşişi trupeşti, nu se puteau gândi la ceva duhovnicesc. Iudeii cer semn iar elinii caută înţelepciune (I Cor. 1, 22).
    Şi nimeni nu aştepta un Mântuitor blând şi smerit cu inima, acoperit nu de slavă pământească, ci cerească. Şi tocmai aşa a fost „Cel ce voia ca toţi să se mantuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”.

    Nu cu o putere din afară sau prin trufaşă înţelepciune a venit El să domnească peste popoare, nu „înfricoşând cu năluciri” ci in chip de rob a venit Mântuitorul, ca să ia asupra Sa pacatul lui Adam, să poarte pe umerii Săi povara omenească, fiind gata să primească pe fiecare. Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujeasca si să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. Potrivit cu aceasta, El Se naşte în peşteră, într-un mărunt orăşel, în care familia bogată doar în virtuţi a săracului dulgher, dreptul Iosif sosise pentru perioada recensământului. Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăţeşte peste toate făpturile.
    Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu II recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmui pe când încă era înger. Taina cea dinainte de veci, asunsă puterii sale, despre mântuirea neamului omenesc putea fi cunoscută doar de cei care iau aminte la glasul din cer şi într-acolo îşi îndreaptă privirile. Păstorii îi auziră pe îngeri cântând venirea lui Hristos în trup – acei sărmani păstori din Bethleem, al caror singur izvor de înţelepciune era cartea deschisă a înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în frumuseţea zidirilor Sale, neatinse de păcătoasa mână omenească.
    Iar celeilalte părţi a omenirii, care nu a auzit cântarea îngerească, prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer, cerul parcă din gură i-a vestit: Întru ale Sale a venit Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (In. 1, 11; 1, 9).
    Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu. Dar numai regii-magi, ce căutau să-i descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi parasiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmand doar mersului stelei, care le arăta calea spre împaraţia cea veşnică. Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii-magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii. Iar lumea continua să freamăte în patimile ei. Irod, auzind de naşterea Veşnicului Împărat, căută să-L omoare; negăsindu-L, el ucise o mulţime de prunci,
    dar nu reuşi să-L omoare pe Cel născut tainic în peşteră. Taina aceasta rămânea ascunsă pentru cei ce trăiau după stihiile lumii acesteia. „El era printre oameni dar ei nu L-au cunoscut” (In. 1, 31). Ci li Se dezvăluia treptat doar inimilor curate, căutatoare a dreptăţii lui Dumnezeu, gata să lupte pentru adevăr, descoperindu-Se şi acelora care voiau să-şi curete inima şi erau gata să-şi supună propria voie voii cereşti. Şi a venit vremea când lumina de la Bethleem s-a întins peste toate marginile lumii.

    „Astăzi va fi iarăşi pace ! Unii au fost gata sa-l omoare pe Prunc şi se străduiesc să îi şteargă numele, alţii parcă nici nu-L observă. Dar El este printre noi, descoperindu-Se acelora care „încearcă mărturiile Lui şi îl caută cu toată inima lor“ (Ps.118-2). „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni ? Îi va paşte pe ei cu toiag de fier , ca pe vasul olarului îi va zdrobi pe cei ce L-au mâniat pe El ” (vezi Ps. 2, 1, 9).
    Iar steaua de la Bethleem iarăşi străluceşte nevăzut deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-si ţină inima, să cadă la Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu ! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci, cu noi este Dumnezeu !“. Hristos S-a născut! (Sfantul Ioan Maximovici – Predică la Nasterea Domnului )

    Apreciază

  28. DorDeTepes said, on Decembrie 25, 2015 at 1:17 pm

    CRACIUN FERICIT !!!!!!

    Apreciază

  29. lastunnegru said, on Decembrie 25, 2015 at 2:30 pm

    Craciun fericit si numai bine tuturor.

    Apreciază

  30. AKRITAS said, on Decembrie 25, 2015 at 2:38 pm

    CRACIUN FERICIT ! LA MULTI ANI !

    Apreciază

  31. mmichaela79 said, on Decembrie 25, 2015 at 3:20 pm

    Craciun fericit si multa sanatate tuturor..sa fiti fericiti si iubiti..

    Apreciază

  32. Radu said, on Decembrie 25, 2015 at 5:02 pm

    Craciun Fericit tuturor de pe aici si de pretutindeni !
    Domnul sa fie cu noi cu toti !
    Sa aveti sanatate,ganduri bune,pace,iubire si mantuirea sufletului !

    Doamne ajuta!

    Apreciază

  33. Geo said, on Decembrie 25, 2015 at 5:19 pm

    Crăciun fericit! Încă sunt sub impresia a ceea ce am văzut la Bălăceanca. Nu doresc nimănui să ajungă acolo decât cu ajutoare, dacă poate!

    Apreciază

  34. Elena J. said, on Decembrie 25, 2015 at 7:01 pm

    Sarbatoare binecuvantata cu pace, sanatate si bucurii si tie, frate Vasile!

    Apreciază

  35. Ionut said, on Decembrie 25, 2015 at 7:10 pm

    Craciun fericit tuturor!

    Apreciază

  36. vasilica said, on Decembrie 25, 2015 at 9:02 pm

    Craciun fericit tuturor !

    Apreciază

  37. ozana said, on Decembrie 26, 2015 at 11:07 am

    Craciun fericit, dragii mei frati. Sa dea bunul Dumnezeu liniste si pace acestui popor iar voua multa sanatate , si putere de a tine piept tuturor relelor cu care ne lupram. Doamne ajuta.

    Apreciază

  38. ioana said, on Decembrie 26, 2015 at 11:55 am

    Binecuvantarea Nasterii Domnului cu voi, cu toti!

    Apreciază

  39. Beby said, on Decembrie 26, 2015 at 1:04 pm

    Multumim la fel. Craciun fericit, si putere de a lupta cu raul pentru a mentine adevarul prin acest blog.
    Doamne ajuta. Fie numele Lui Binecuvantat.

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: