Saccsiv – Weblog

VIDEO: Baiatul care vede fara ochi

Posted in Uncategorized by saccsiv on Octombrie 20, 2015

De fapt doar “vede”, in fapt aude, folosind un soi de ecolocatie. Dar o foloseste fantastic de bine.

Cititi va rog si:

IMPRESIONANT: Iconarul rus fara maini si fara picioare

VIDEO: Nick Vujicic si sotia sa …

 

13 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Gabriel M. said, on Octombrie 20, 2015 at 3:17 pm

    Nu cred filmuletul asta. la minutul 10:35 isi misca pupilele in stanga si in dreapta, ceea ce e imposibil pt ca sunt pupile de plastic si nu sunt legate de muschii oculari. E suspect filmuletul. Vor astia sa ne mai tampeasca probabil cu vre-o informatie stiintifica .

    Apreciază

    • Riko said, on Octombrie 20, 2015 at 7:05 pm

      Cauta cum se fac protezele oculare si ai sa vezi ca nu sunt sfere ci au o forma concava in interior, acestea vin perfect puse in orbite si se misca o data cu ele. Nu-i facatura

      Apreciază

      • Gabriel M. said, on Octombrie 20, 2015 at 8:26 pm

        posibil sa ai dreptate. nu ma pricep.

        Apreciază

  2. spiritual said, on Octombrie 20, 2015 at 3:25 pm

    Un caz asemanator doar ca fata vede,se bazeaza pe „deschiderea celui de-al treilea ochi”(glanda pineala)
    Prin initiere si meditatie, se cultiva dimensiunea interioara, activandu-se astfel glanda pineala si hranindu-se abilitatile extrasenzoriale.

    Apreciază

  3. geo said, on Octombrie 20, 2015 at 3:54 pm

    Mărturia lui Alexandru Cojan,

    ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările

    din 1944-1947

    Pe gânditorul şi poetul Nichifor Crainic l-am cunoscut în iulie 1945 într-un sat de pe Târnava Mică în casa unui preot. Cum am ajuns acolo este o împletire între destin, afecţiune şi tărie.

    În toamna anului 1945, după ce am fost lăsat la vatră, am venit, dintr-un oraş moldovenesc de pe Bistriţa, student la Bucureşti. Pentru a avea locuinţă şi o sursă de existenţă m-am angajat ca secretar la administraţia unui bloc. Acolo locuia, împreună cu fiica sa, dr. Aglaia Nichifor Crainic, un om deosebit, atât ca profesie (pe care o exercita cu o excepţională competenţă şi dăruire) cât şi ca atitudine faţă de oameni. Fiica ei, Nini, era o tânără modestă, cu o statură mică, dar foarte curajoasă. Despre profesorul Nichifor Crainic se spunea că a fugit în Germania.

    În mai 1946 d-na Crainic a murit în urma unei tuberculoze, dar cred că şi copleşită de năvala suferinţelor sufleteşti în conjuctura grea în care îi era familia, cu soţul în necunoscut şi fiica în bătaia tuturor vânturilor. Nini, în doliu, venea să-şi achite cotele la administraţie unde stăteam de vorbă despre literatură, despre viaţă. Avea o deosebită cultură, firească în mediul în care trăise şi o judecată sănătoasă şi adânc gândită asupra lucrurilor. Într-una din zile, printre altele, mi-a spus „Te ştiu iubitor al munţilor, nu eşti amator de o excursie periculoasă?”. Surprins, dar fără să bănuiesc nimic, i-am răspuns, spontan, da. Discuţia a continuat pe alte teme şi la despărţire m-a rugat să trec pe la ea peste câteva zile.

    Mai 1946. Eram oaspetele domnişoarei Nini Crainic în apartamentul părinţilor din blocul corpului didactic din strada Vasile Conta. Nini mi-a spus că tatăl ei este ascuns undeva în ţară şi trebuie neapărat să-l vadă. M-a rugat s-o însoţesc în acest drum. Am acceptat şi am discutat cum să-l întreprindem studiind toate amănuntele strict secret, având în vedere riscurile mari pe care le comporta. Nici azi nu-mi pot explica totala încredere pe care a avut-o de a-mi încredinţa în acele împrejurări grele adresa locului unde era retras tatăl ei. N-am mai avut nicio explicație în plus: încrederea dintre noi doi de a porni în această primejdioasă drumeție a fost ceva de la sine înțeles, care trebuia să se întâmple. Rămasă singură, trebuia să-și vadă tatăl, și el hăituit, să caute un sfat, un ajutor sufletesc, o alinare. Amândoi frânți în desfășurarea vieții, unul la maturitate, celălalt la începutul ei.

    Am făcut un plan amănunțit pentru a evita primejdiile și capcanele autorităților și am pornit cu trenul spre Târnava Mică. Era o vară secetoasă, cu câmpul ars de soare, fântânile secate, pomii îngălbeniți și acoperiți de pulberea prafului stârnit de vânt. Spre amurg cerul s-a învolburat de nori și s-a pornit o furtună cu fulgere și tunete și o ploaie cu picături mari și grele care mi s-au părut de bun augur. Pe înserat, înnoroiți, uzi și frânți de oboseala unei zile de mers, am ajuns în satul Lepindea, țelul călătoriei noastre. Un țăran ne-a îndrumat la casa preotului Cornel [Dascăl] unde, intrând în curte, din pridvorul casei s-a ridicat un domn cu ochelari și barbă și a coborât cele câteva trepte spre a vedea cine a venit. O ezitare din partea lui și a lui Nini, apoi o îmbrățișare scăldată de lacrimi.

    Era Nichifor Crainic. Trăia sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din satul Gălănești, jud. Rădăuți, ca refugiat bucovinean și cu această identitate a stat trei ani în zona Sibiului, Munții Apuseni și Valea Târnavei. Atunci l-am cunoscut. Am stat acolo câteva zile, dormind în aceeași cameră cu el și nopţile s-au transformat în lungi spovedanii, aproape până în zori au fost pentru mine o cuprinzătoare lecție de istorie, literatură, filosofie și poezie. Trăiam o imensă emoţie sufletească ascultându-l pe Nichifor Crainic povestind. Știa atâtea lucruri, ca o enciclopedie, participase la atâtea evenimente importante din viața culturală și politică a țării și cele mai grele probleme le explica într-un mod atât de clar, că devenea accesibil oricui. Când vorbea, îi sorbeam cuvintele și simțeam că lui îi făcea plăcere să-și dezvăuie gândurile, să-și retrăiască întâmplările din viață, să-și împărtășească imensele lui cunoștințe. Se plimba prin istorie, filosofie, poezie, artă și aveam imaginea filosofilor greci ce-și împărtășeau gândurile în grădinile lui Academios. Îmi vorbea cu înflăcărare despre mişcările literare dintre cele două războaie mondiale, despre „curentul gândirist” pe care l-a iniţiat, despre implicarea lui în diverse momente de seamă din istoria ţării.

    A doua zi, cu oarecare emoţie şi, parcă, mângâindu-le, mi-a arătat filele unui bloc-notes de vreo 200 pagini şi ale altuia pe jumătate scris. Mi-a spus că-şi scrie amintirile, unde îşi povesteşte viaţa, aşa cum a fost, cu urcuşurile şi coborâşurile ei[1]; participarea lui, fecior de ţăran din Vlaşca, la viaţa culturală şi socială a ţării, încă din tinereţe. Conducător al revistei „Gândirea”, timp de două decenii, a avut mulţi prieteni şi admiratori, dar a avut şi duşmani care l-au lovit numai atunci când nu se putea apăra. Pagini acoperite de un scris mărunt, ordonat, cu rânduri drepte și litere egale, aproape ca de tipar, fără nicio ștersătură sau adăugire. N-a scris niciodată decât cu toc și peniță cu cerneală. L-am întrebat cum de scrie așa de precis. Mi-a răspuns că reflectează asupra unei idei sau a unei poezii și apoi, când i s-a conturat, o așterne pe hârtie fără ezitare sau modificare. Pagini întregi a scris dintr-un elan fără oprire.

    Apoi mi-a arătat câteva caiete cu poezii şi un studiu de vreo 300 de pagini, pe care l-a intitulat „Spiritualitatea poeziei româneşti”, în care prezenta așa cum i-a văzut el, 12 poeți români. În alte câteva caiete erau poezii scrise în acea epocă.

    Mi-a povestit, ca o descătuşare, peregrinările lui începând din toamna anului 1944, prin diverse sate din Transilvania, fiind adăpostit de modeşti preoţi de ţară – foşti studenţi ai lui – sau de rudele acestora. După evenimentele de la 23 august 1944 nu a fost plecat nici o zi în străinătate, deoarece nu se considera vinovat faţă de ţară, la a cărei înălţare, prin cultură, participase cu toată capacitatea lui de muncă şi creaţie. Se retrăsese în Transilvania aşteptând ca patimile să se potolească pentru a se putea apăra de acuzaţiile nedrepte.

    La 23 august 1944 era în Bucureşti unde din cauza bombardamentelor germane, în adăpostul blocului unde locuia a contractat o dublă pneumonie cu 40 de grade. I-a venit în ajutor profesorul Ion Petrovici, vechi şi statornic prieten, care l-a adus pentru îngrijiri la mănăstirea Cernica, anunţându-i, în acelaşi timp, familia care era evacuată la Sibiu.

    D-na dr. Aglaia Crainic a venit la Bucureşti şi, cu o maşină, l-a transportat la Sibiu unde l-a internat în clinica prof. dr. Iuliu Haţieganu. A ieşit din spital pe la jumătatea lunii octombrie. Cu toate că ziarele publicaseră ştiri şi articole despre arestarea lui, el circula totuşi liber prin Sibiu. Însă, prin noiembrie-decembrie, la sfatul unor prieteni, s-a adăpostit în diverse case, nemaiieşind în oraş.

    Atunci şi-a lăsat barbă, nu prea mare, pentru a-şi schimba fizionomia şi, printr-o întâmplare norocoasă, l-a întâlnit pe primarul comunei Gălăneşti din judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, care avea asupra sa actele primăriei. Acesta i-a făcut lui Nichifor Crainic un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea. Sub acest nume a stat ca refugiat bucovinean în tot timpul pribegiei în satele transilvane.

    În preajma Crăciunului anului 1944 a scris un colind care s-a publicat în „Telegraful Român” din Sibiu, sub numele de Victor Mărginaş. Sibiul devenind nesigur, un fost student de-al lui, l-a dus la mănăstirea Sâmbăta, unde a stat toată iarna.

    În martie 1945 se mută în munţii Apuseni în comuna Blăjeni, cătunul Grosuri, la 17 km de Abrud, având gazdă o bătrână de 70 ani, mama unui preot.

    Având fizionomia schimbată, doar îşi lăsase barbă, preotul din sat, tot fost student, l-a recunoscut după voce. Nichifor Crainic îl îndeamnă să tipărească la Brad revista „Flacăra” în paginile căreia preotul, sub semnătura sa, îi publică fostului său profesor câteva articole literare.

    În vara aceluiaşi an 1945, N. Crainic se adăposteşte în comuna Zdrapţi pe Crişul Alb, aproape de Brad, la preotul Ştefi, care era fiu de minier de la Petroşani. În iunie 1945 este judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă. Atunci Perpessicius a publicat un articol infamant cum că N. Crainic ar fi fugit în Germania.

    Toamna se mută la Vaţa, tot pe Crişul Alb, la o familie de învăţători, unde începe să scrie studiul „Spiritualitatea poeziei româneşti”. Acolo a stat toată iarna anului 1945-1946. Dar zona Apusenilor devenise periculoasă pentru libertatea ilustrului pribeag, jandarmii împânziseră munţii în căutarea aşa-zişilor partizani.

    La sfârşitul primăverii anului 1946, Nichifor Crainic coboară la câmpie, în mijlocul Transilvaniei şi se adăposteşte undeva între Blaj şi Sovata, în comuna Lepindea de pe Târnava Mică, la preotul Cornel.

    Acolo l-am cunoscut pe poetul şi gânditorul Nichifor Crainic, ascultându-i până la ore târzii din noapte povestea vieţii lui tumultuoase şi peripeţiile pribegiei de până atunci.

    După puține zile de şedere în tovărăşia atât de caldă şi umană a poetului pribeag, pentru a nu da de bănuit oficialităţilor satului, am plecat cu Nini la Sibiu. Ea a rămas la o mătuşă, iar eu m-am întors la Bucureşti. După scurtă vreme a revenit şi ea.

    Fortuna Ioana, fiica lui Nichifor Crainic – Marturisitorii – Florin DutuN-am mai stat mult pe gânduri şi ne-am hotărât să ne căsătorim. Într-una din zilele lui noiembrie 1946 am mers la ofiţerul Stării Civile, conştient fiind de marea responsabilitate pe care mi-o asumam, în acele vremuri de grea cumpănă, de a lua de soţie pe fiica lui Nichifor Crainic, condamnat în lipsă la muncă silnică pe viaţă. Am fost hăituiți permanent de autorități, culminând în 1951 cu arestarea mea și condamnarea la 5 ani de închisoare pentru deținere de publicații interzise (manuscrise și publicații ale lui Nichifor Crainic). După eliberare au continuat persecuțiile, fiind obligați să facem cele mai umilitoare munci pentru a ne câștiga existența, cu carierele și viețile frânte.

    De Sf. Ioan am încercat să mergem din nou la el, pentru a-l sărbători de ziua sa onomastică. Trebuia să ajungem în satul Icland, la 20 km de Tg. Mureş, la preotul Matei [Morușca], moţ din Apuseni. Dar după trei zile de îngheţ pe trenurile care circulau haotic, de la Ciceu a trebuit să facem cale întoarsă la Bucureşti. Iarna a trecut cu puţine veşti de la el şi în luna mai 1947 am citit în ziare că Nichifor Crainic a fost arestat.

    Adus la Bucureşti, Nichifor Crainic a fost anchetat la Ministerul de Interne şi ţinut în condiţii umilitoare până în iulie 1947 când a fost depus la închisoarea Văcăreşti. După anularea sentinţei din 1945 a început rejudecarea. Procesul se desfăşura normal, cu audiere de martori şi administrarea de probe. Dar după arestarea lui Pătrăşcanu şi a avocatului Pandrea, rejudecarea lui Nichifor Crainic s-a întrerupt brusc, fără nici un motiv juridic. Astel, directorul „Gândirii” a fost ridicat de la Văcăreşti şi transportat la Aiud unde a fost întemniţat, fără nici o sentinţă judecătorească, timp de 15 ani de zile, în condiții de exterminare. Pachetele cu îmbrăcăminte și alimente pe care i le trimiteam ni se înapoiau sau dispăreau. La vorbitor nu ni se aproba să-l vedem. Era complet izolat de familie și ținut în condițiile cele mai inumane.

    Eliberat în aprilie 1962 mi-a povestit restul pribegiei lui.

    În primăvara anului 1947 s-a mutat de la Icland la Cerghid pe Târnava Mică, aproape de Târnăveni, la preotul Ion Sămărghiţan, tot un fost student al lui, în casa căruia a fost arestat în luna mai a aceluiaşi an 1947.

    Obosit de zbuciumul celor aproape trei ani de pribegie şi convins că rejudecarea lui se va face mai puţin părimaş (se încheiase pacea de la Paris), Nichifor Crainic s-a hotărât să se predea autorităţilor. Pentru a uşura situaţia gazdei sale, Nichifor Crainic l-a convins pe părintele Sămărghiţan să-l anunţe personal la jandarmul satului.

    L-am cunoscut pe preotul Ion Sămărghiţan. Venea adeseori la Nichifor Crainic după eliberarea acestuia. Era un om de o deosebită nobleţe sufletească, un adevărat apostol care, cu toate suferinţele prin care trecuse în cei cinci ani de închisoare, avea seninătatea împlinirii unei mari misiuni creştine: adăpostirea unui om hăituit de semenii lui. Am fost de mai multe ori cu Nichifor Crainic la parohia lui din acel sat de pe Târnava Mică. Am petrecut momente înălţătoare în mijlocul unei familii deosebite. Copiii, acum oameni maturi, îi spuneau lui Crainic, ca pe vremea pribegiei sale „unchiule”. La moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, a venit şi preotul Ion Sămărghiţan. A făcut parte din soborul de preoţi care a oficiat slujba religioasă. Şi după aceea a rămas mai departe un preţuit şi apropiat prieten al nostru.

    Manuscrisele memoriilor, eseurilor şi studiilor, poeziilor scrise de Nichifor Crainic în pribegie, au supravieţuit vremurilor vrăjmaşe şi datorită tainiţelor din parohia preotului Sămărghiţan. În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna (un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie [Boca], le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă.

    După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi.

    Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoşoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârşitului:

    „M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de ţărână…”

    Acestea sunt câteva crâmpeie de amintiri din epoca de pribegie a lui Nichifor Crainic prin „Ţara de peste veac”, câteva crâmpeie de amintiri din viaţa şi opera lui, trecute prin asprimea vremurilor pe drumul de pătimire şi suferinţă.

    http://www.marturisitorii.ro/2015/10/18/cei-ce-si-au-riscat-libertatea-si-viata-pentru-a-salva-manuscrisele-lui-nichifor-crainic-marturia-tulburatoare-a-lui-alexandru-cojan-ginerele-fondatorului-gandirea/

    S-a adăpostit mai întâi în Sibiu. În această perioadă de confuzie a spiritului public, era denigrat în presă: „mă feream deoarece citeam ziarele şi vedeam că sunt atacat, ca toţi oamenii din fostul regim. Eram atacat pentru activitatea mea de scriitor şi ziarist dusă în favoarea curentelor de dreapta, naţionaliste, dusă înainte de 23 august 1944”[8]. Noii „aliaţi” sovietici încercau să preia cât mai repede puterea politică, iar pentru aceasta utilizau toate mijloacele posibile pentru a-i compromite pe potenţialii opozanţi. A stat o vreme la finul său Emilian Vasilescu (profesor de Istoria Religiilor), apoi la preotul Nicolae Terchilă (profesor de filosofie şi pedagogie), de unde, din cauza chiriei ridicate cerute de acesta, a plecat să locuiască la alte gazde. În acest timp, Părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stăniloae au aflat de situaţia lui Nichifor Crainic şi l-au vizitat în ascunzătoare, ducându-i diverse alimente. Cei doi lucrau la traducerea primelor volume ale Filocaliei, o colecţie de texte ale Sfinţilor Părinţi despre cum se pot oamenii curăţi, ilumina şi îndumnezei prin har.

    „L-am vizitat de mai multe ori. O dată sau de două ori l-am vizitat împreună cu prof. STĂNILOAE, iar restul de vizite i le-am făcut singur. Atunci când mergeam în vizită pe la el, îi duceam şi alimente ca zahăr etc.”[9] (Pr. Arsenie Boca)

    În Sibiu nu a mai putut rămâne deoarece începuseră raziile româno-sovietice. Părintele Arsenie Boca şi-a asumat riscul de a-l adăposti la M-rea Brâncoveanu:

    „Negăsindu-i loc unde să găzduiască în Sibiu, eu m-am hotărât să-l ascund de organele de stat la M-rea Sâmbăta de Sus, unde eu eram preot, însă fără ştirea mitropolitului BĂLAN…”[10]

    Deoarece se făceau controale la ieşirile din Sibiu, cei doi s-au ascuns într-un camion ce transporta brânză. Episodul a fost relatat de Nichifor Crainic în această carte.

    Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus

    Pr Dumitru Staniloae cu Pr Arsenie Boca – Marturisitorii – Florin DutuÎn iarna 1944-1945 Nichifor Crainic a locuit la M-rea Brâncoveanu, unde a scris poezii şi a revăzut din punct de vedere literar manuscrisul traducerii Filocaliei.

    „Aşa cum am declarat anterior, profesorul Stăniloae şi Arsenie lucrau la traducerea Filocaliei. El avea la mănăstire primele părţi traduse din această operă şi profitând de ocazie că eram acolo, mi le-a dat să le revăd din punct de vedere al formei literare. Ori în tot timpul n-am lucrat la aceasta. Afară de aceasta, am tradus şi comentat cartea «Exerciţiile» a lui Ignaţiu de Loyola[11]. În calitatea lui de călugăr, fiind foarte curios să cunoască această metodă de viaţă spirituală, m-a rugat să i-o traduc şi s-o comentez.”[12]

    Nichifor Crainic a fost prezentat monahilor din obşte ca fratele Ioan:

    „Ţin să precizez un lucru că în toamna anului 1944 prin luna noiembrie a venit la noi la mănăstire o persoană care ne-a fost prezentată de către călugăru[l] Boca Arsenie şi care spunea că se numeşte fratele IOAN[13] pe care am auzit ulterior că îl cheamă NICHIFOR CRAINIC, despre care am aflat că avea studii superioare însă nu pot să precizez în ce domeniu avea el studiile; această persoană pentru mine era suspectă deoarece fuma, lucru ce nu era permis să facă un frate de mănăstire, din alt punct de vedere era suspect pentru mine că avea studii superioare şi a venit să se facă frate de mănăstire, tot ca suspect îmi era faptul că el nu ieşea afară din incinta mănăstirii… Prin luna martie, fratele Ioan a părăsit mănăstirea fără ca să spună unde pleacă şi nici nu l-am mai văzut de atunci.”[14]

    Părintele Arsenie a mers să discute cu Petru Groza în legătură cu salvarea lui Nichifor Crainic:

    „Părintele Arsenie [Boca] cu dragoste de ucenic şi cu tot riscul i-a asigurat adăpost vreme de câteva luni la Mănăstirea Sâmbăta, cu consimţământul tacit al lui Petru Groza în urma unei întrevederi, cu care prilej Petru Groza i-a spus părintelui Arsenie referindu-se la Nichifor Crainic: «Omul acesta trebuie păstrat pentru neamul românesc!…»”[15]

    Din cauză că mănăstirea era „un loc imens de pelerinaj”, „sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arsenie” (N. Crainic), a fost nevoit să caute alte zone mai sigure. A plecat în satele din Hunedoara la recomandarea lui Vasile Şortan, absolvent de medicină (bursier al Mitropolitului Nicolae Bălan) şi apropiat al Părintelui Arsenie. Prima oară s-a adăpostit la rudele acestuia din satul Grosuri Deal.

    http://www.marturisitorii.ro/2015/09/20/academicianul-nichifor-crainic-din-nou-pribeag-in-tara-sa-irodienii-de-la-elie-wiesel-sub-masca-memorii-23-august-1944-24-mai-1947-studiu-de-florin-dutu-plus-harta/

    În toamna anului 1958, Securitatea trecea la o serie de arestări în rândul celor care fuseseră eliberaţi. Dintre aceştia, în anchete aveau să fie luaţi cei care, în Penitenciarul Târgu Ocna (1950-1954), nu de puţine ori îşi exprimaseră solidaritatea împotriva reeducării şi mărturisiseră credinţa creştină. S-au operat arestări atât în rândul celor din libertate, în frunte cu studentul la teologie Constantin Voicescu, cât şi printre cei aflaţi încă în închisori, cap de lot fiind considerat Ioan Ianolide. În anchetă, unii deţinuţi, în special din rândul reeducaţilor, precum Nuti Pătrăşcanu, au formulat declaraţii acuzatoare la adresa celor arestaţi, aşa cum doreau anchetatorii. Altfel spus, toţi aceia care refuzaseră reeducarea şi adoptaseră un mod de viaţă creştin în Penitenciarul Târgu Ocna acum erau „demascaţi” pentru „ajutorul legionar” sau „activitatea mistico-legionară” pornite din timpul detenţiei de la Aiud din anii ’40 şi determinate de curentul legionar de factură codrenistă. În acest sens, la 15 aprilie 1959, Nuti Pătrăşcanu făcea următoarea „demascare”: „[…] Prin pregătire temeinică, această linie a fost moştenită de tineri legionari, precum Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, pe care să o continue în închisoare, apoi chiar în libertate ca «un serios mijloc de conspirare a activităţii legionare»”. Tot Pătrăşcanu mai arăta că Gafencu a făcut un set de „instrucţiuni mistice” pe care legionarii din închisori să-l urmeze, inspirat din literatura legionară, precum: cartea Pentru legionari a lui Codreanu, Jurământul gradelor legionare sau Îndreptarul FDC. Potrivit lui Pătrăşcanu, aceste instrucţiuni ar fi fost puse în practică în timpul detenţiei de la Târgu Ocna, mai ales prin aşa-zisul ajutor legionar, adică prin susţinerea bolnavilor cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte şi alte ajutoare. Apoi, educaţia mistică de la Târgu Ocna presupunea două ipoteze: prima – “aceea a ieşirii lor în libertate, fiind la putere regimul comunist, când spuneau că legionarii trebuie să se menţină pe linia mistică, să nu susţină cu nimic regimul comunist, să caute să muncească numai atât cât este necesar, pentru a-şi câştiga existenţa, pentru că altfel ar însemna să se pună în slujba satanei”; a doua ipoteză – “aceea ca legionarii să fie eliberaţi odată cu răsturnarea regimului comunist. În acest caz, ei spuneau că la început legionarii să nu ia conducerea şi să lase să facă acest lucru partidele istorice, care să ducă greul perioadei de trecere”, pentru ca, ulterior, “legionarii să scoată capul şi să pună mâna pe puterea din stat”.

    Cele declarate de Nuti Pătrăşcanu nu făceau decât să-l incrimineze pe Ioan Ianolide, fiind evident pe placul anchetatorilor. Cum însă declaraţiile lui Pătrăşcanu şi Ianolide erau în opoziţie, atunci procedura anchetei penale reglementa consemnarea unei confruntări între cei doi.

    Această procedură s-a consumat în data de 17 aprilie 1959, între orele 7:30-20:00. În declaraţia sa, Pătrăşcanu a repetat toate acuzaţiile la adresa lui Ianolide. În replică, Ianolide a afirmat: „Recunosc că, în anul 1941, fiind transferat la Penitenciarul Aiud, am stat acolo până în 1946, când am fost trimis în colonia «Unirea». În acest timp am cunoscut pe comandantul legionar Trifan Traian şi Marian Ion. Cu aceştia nu am purtat discuţii niciodată până în 1946. Nu recunosc să fi desfăşurat activitate legionară şi nici mistică şi nici să fi fost pregătit în acest sens de legionarii de mai sus. De asemenea, nici eu nu am pregătit pe linia activităţii legionare pe nimeni în Penitenciarul Aiud. Principiile de viaţă creştină, despre care a declarat Pătrăşcanu Nuti, au fost concepute de legionarul Gafencu Valeriu, nu pot preciza când, însă eu am luat cunoştinţă de ele în anul 1950, chiar de la el în Penitenciarul Târgu Ocna”.

    În continuare, Pătrăşcanu a declarat că aceste principii de viaţă creştină, cu fundamente ideologice legionare, au fost transmise de comandanţii legionari sus-amintiţi lui Gafencu, respectiv Ianolide, în timp ce se aflau în colonia de muncă “Unirea”.

    În replică, Ianolide a afirmat: „Nu recunosc nimic din cele declarate de Pătrăşcanu Nuti. Eu ştiu că nu am desfăşurat nici o activitate legionară, am trăit numai o viaţă creştină interioară, fără a mă exterioriza”.

    Confruntarea dintre Nuti Pătrășcanu și Ioan Ianolide a continuat, primul susținând că Gafencu și apropiații săi, inclusiv Ianolide, au continuat să ducă în penitenciarul tebeciștilor de la Târgu Ocna o „activitate legionară sub mască religioasă”. Ianolide a negat tot, afirmând cu tărie: „Declar că tot ceea ce Pătrășcanu Nuti a declarat nu corespunde adevărului și precizez următoarele: În penitenciarul Târgu Ocna s-a făcut într-adevăr ajutor între deținuții contrarevoluționari printre care erau și legionari. Ajutorul a constat în executarea diferitelor servicii celor care erau grav bolnavi și în darea diferitelor alimente din rațiile noastre celor ce aveau nevoie de ele. (…) De asemenea, ajutorul organizat între noi a mai constat și în confecționarea diferitelor obiecte de îmbrăcăminte (din lână), pentru cei care aveau nevoie de ele. (…) În aceeași perioadă, cât am stat la Târgu Ocna, eu am trăit o viață creștinească, având convorbiri de ordin religios îndeosebi cu legionarul Gafencu Valeriu. (…) În cadrul convorbirilor ce le-am avut am abordat o serie de probleme care privesc viața creștină și îndeosebi atitudinea în fața morții, atitudine care constă în credința în viața de apoi în vederea căreia trebuia să ne pregătim sufletește. Am discutat despre rugăciune, despre spovedanie, împărtășanie, dragostea creștină și alte probleme de felul acesta.

    În anul 1950, fiind împreună cu legionarul Gafencu Valeriu la Târgu Ocna, acesta mi-a făcut cunoscută starea lui de conștiință în fața morții, pe care el și-a fixat-o într-un număr de aproximativ 36 principii intitulate, sub diferite forme ca: «Principii de viață creștină», «Năzuințe creștine» și «Votul meu». Aceste principii au un caracter exclusiv creștin și ele aveau drept scop integrarea omului creștin-ortodox în învățătura și dogmatica Bisericii creștine. Ele se refereau și la cei care nu sunt creștini și la cei ce sunt mai puțin creștini, în scopul de a-i aduce și pe aceștia pe adevărata linie creștină. (…) Scopul cu care am discutat principii de viață creștină cu cei menționați mai sus a fost cunoașterea de către ei a învățăturii creștine și a mijloacelor de purificare sufletească.

    Unul dintre grupurile de principii concepute de legionarul Gafencu Valeriu se intitulează «Năzuințe creștine», compus din 7 puncte. Aceste principii se referă la felul cum trebuie dusă viața creștină în cadrul Bisericii, pentru a se obține mântuirea. Unele asemănări între aceste principii și cele elaborate de Codreanu în lucrările sale se datorează măsurii în care acesta s-a integrat învățăturii și dogmei creștine. Același lucru îl susțin și în legătură cu celelalte principii elaborate de Gafencu Valeriu, în sensul că și ele cuprind norme de viață creștină, stabilind hotărârile de viață personală pe care el și le-a luat și care au fost valabile pentru orice creștin”.

    Față de spusele lui Ianolide, Pătrășcanu a continuat totuși să susțină că principiile de viață creștină lansate de Gafencu în penitenciar au un fundament ideologic legionar sub înfățișare religioasă, căutând să demonstreze asemănările cu scrierile lui Codreanu.

    Din acest motiv, anchetatorul insistă: „Precizează dumneata atunci dacă principiile lui Gafencu Valeriu au ori nu un caracter legionar.”

    Ianolide răspunde: „Principiile lui Gafencu Valeriu au numai unele asemănări cu principiile din doctrina lui C.Z. Codreanu, cât și cu scrierile celorlalți conducători legionari. Legionarul Gafencu Valeriu a ajuns la concluzia că, în doctrina sa, Codreanu s-a abătut de la adevăratul creștinism, subordonându-l ideii naționaliste și politice. Legionarul Gafencu Valeriu, în principiile sale, se fixează pe un plan spiritual universal, cuprinzând în el toate neamurile. Aceste principii sunt valabile și pentru legionari, cu condiția de a și le însuși și accepta în forma în care le-a conceput el”.
    La întrebarea anchetatorului: „Cu ce scop aceste principii au fost concepute și răspândite în rândul legionarilor de la Târgu Ocna?”, Ianolide a răspuns: „Aceste principii au fost concepute și răspândite în rândul celorlalți deținuți din Penitenciarul Târgu Ocna, printre care și legionari, cu scopul ca ei să cunoască starea de conștiință a lui Gafencu Valeriu, putând și ei să o adopte în viață”.

    După ancheta de la Securitate, Ioan Ianolide a fost trimis în justiție. Alături de Constantin Voicescu, Ianolide a fost considerat vârf de lot, în fruntea celor 30 de inculpați. În depoziția de la proces, din 19 august 1959, Ianolide spunea: „În 1950-1953 am stat la Tg. Ocna. Aici, singurul meu prieten cu adevărat mi-a fost Gafencu Valeriu. Ceilalți deținuți au fost egali în fața mea, indiferent de apartenența politică. Știu că Gafencu Valeriu a părăsit linia politică și s-a dedicat celei religioase. A făcut aceste principii și poezii. Neg că ar exista asemănare între principiile lui Gafencu și principiile legionare. Principiile lui Gafencu întruchipează Biserica creștină. Eu am discutat problema creștină cu toți deținuții. Nu a existat deținut cu care să nu fi discutat probleme creștine, respectiv principii creștine. Cred că m-aș fi preoțit și eu dacă aș fi fost vreodată liber. Gafencu Valeriu spunea că ar vrea să se călugărească. Discutând aceste chestiuni, poate atât eu, cât și Gafencu am fost auziți de alții”.

    La 28 august 1959, Tribunalul Militar București dădea Sentința nr. 844, prin care Ioan Ianolide era condamnat la 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică.

    El a aflat de condamnare la 30 septembrie 1959, pe patul spitalului Văcărești. Tot acum a formulat cerea de recurs, din care cităm: „La Tg. Ocna a fost cea mai tragică existență: boală, moarte, temniță și teroarea reeducării. Am ajutat și am discutat cu aceeași dragoste cu evrei, unguri, bulgari, țărăniști, comuniști ori legionari. Am fost pe poziție creștină. Am respectat legile, dar mie nu mi s-au respectat legile și mi-am distrus viața în temniță. Principiile lui Valeriu au caracter strict spiritual, bisericesc-ortodox și nepolitic. Ele se confundă cu înseși principiile structurale ale creștinismului. Cine poate condamna îndemnul spre realizarea unei armonii universale prin dragoste și prin desăvârșirea spirituală a omului? Aceasta reprezintă aceste principii! Am îndemnat și am fost exemplu de legalitate tot timpul. Cer să nu loviți Adevărul și Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu. Pentru mine viața nu mai are nici o chemare, căci s-a rupt și ultima legătură ce o păstrăm cu viața, dar vă cer să faceți dreptate. S-au eliberat din temnițe marii criminali, criminalii de război, comandanții legionari și eu continui să fiu deținut și să asist zi de zi cum mor. Sunt înfiorat de trist nu că sufăr și mor, ci pentru ceea ce mi-au oferit mie oamenii pe care i-am iubit, i-am iubit mai mult decât pe mine însumi”.

    În continuare, Ianolide cerea „casarea sentinței ori retrimiterea spre judecare la tribunal, având în vedere că: nu există organizare contrarevoluționară, ci viață de penitenciar; nu există inițierea nici unei acțiuni contrarevoluționare, ci numai discuții întâmplătoare cu caracter spiritual; aceste principii creștine respectă legile din stat; pe baza acestor principii creștine nu se poate organiza decât Biserica, prin clerul haric, așa că nu poate fi vorba de altă organizare”.

    Recursul a fost respins, iar pentru Ianolide a urmat calvarul golgotei românești. A fost deținut la Gherla, Jilava, iar de la 29 august 1960 la Aiud, acolo unde reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun se afla în plină desfășurare. Aici a refuzat reeducarea, potrivit adeverinței-caracterizare: „Începând din 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziție net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menține pe aceeași poziție de rezervă și refractară, cu influență negativă în rândul deținuților. Nu este folosit la munci”. Într-o altă caracterizare de la Aiud, datată 15 iulie 1964, se arăta că Ianolide „a fost pedepsit cu 23 zile izolare, pentru stabiliri de legături, încălcarea programului, obiecte interzise. Este un element înrăit, fanatic și recalcitrant”. A fost eliberat la 31 iulie 1964, nescăpând nici în libertate de urmărirea atentă a Securității.

    http://www.marturisitorii.ro/2015/10/17/ioan-ianolide-marturii-din-inchisoare-despre-valeriu-gafencu-documente-cnsas/

    https://orthodoxword.wordpress.com/2011/02/19/a-contemporary-confessor-and-martyr-for-christ-valeriu-gafencu/

    http://www.marturisitorii.ro/2015/10/16/in-memoriam-carmen-bjoza-sotia-presedintelui-afdpr-o-dragoste-de-60-de-ani/

    http://manastirea.petru-voda.ro/2014/02/11/parintele-justin-forta-satanica-stapanilor-lumii-va-fi-invinsa-tehnica-lor-se-va-risipi-ca-fumul/

    În ultima vreme auzim din ce în ce mai des cuvântul „holocaust” fără să știm prea bine ce înseamnă în fond, de unde vine și ce sens are, care’i este semnificația etimologică. Îl asociem cu „persecuția evreilor” de către naziști în cel de al doilea Război Mondial și cam atât. Ca să ne lămurim, luăm DEX și anume, la pag.463, coloana I, citim: Holocaust, holocausturi, s.n.1.(în antichitate) Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. *Fig. Ofrandă, sacrificiu. 2. Ucidere ( prin ardere) a unui foarte mare număr de oameni[Pr.: -ca-ust.- Var.: olcaust s.n.,] – Din fr. olocauste. Deci dacă este așa, atunci ne întrebăm, unde au ars românii „un număr foarte mare de oameni”, evrei, pe care îl vor „documenta” în Muzeul Holocaustului (românesc) deschis la București?

    Dumnezeu a dăruit România „Grădina Maicii Domnului”, în loc de, cu: „ o istorie de catedrale” cu: „o istorie de oameni”(Arghezi) iar unul din acești oameni, de valoarea unei catedrale gotice, „un boier al minții” este istoricul Neagu Djuvara, fie și numai prin longevitatea vieții active a Domniei Sale, o „Istorie.” Ce spune acest titan? „Primul lucru pe care trebuie să îl facem pentru brandul nostru de țară e să scriem istorie cinstită! Să știți că nu suntem respectați în străinătate, nu din cauza că n’am jucat un rol important în istorie, ci fiindcă mințim! De aceea nu suntem preluați de către istoricii din occident. De îndată ce vom fi cunoscuți cu o istorie veridică, să vedeți ce repede ne ocupăm locul cuvenit. Noi le umflăm așa de mult, că ajungem să nu fim luați în serios.”

    Ne întrebăm cum se va documenta acest nou muzeu din București privind, nu holocaustul, în înțelesul dicționarului, ci „persecuția” evreilor de către statul Român, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, pentru că toate documentele „serioase” în accepția istoricului Djuvara, arată că România i-a protejat și nu persecutat pe evrei. Aceste documente arată chiar și aceea, că mareșalul Antonescu (cât este el de terfelit azi, de mulți!) i s’a opus lui Hitler să’i predea evreii din România! Documente tot la fel de „serioase” arată că Iuliu Maniu a salvat 38 de evrei de la deportare, alte documente arată cum episcopul Iuliu Hossu, a salvat evrei din Cluj, de sub stăpânirea horthystă, ajutându’i să treacă și să fie primiți la punctul de frontieră de la Turda, la fel ca și Consulatul român, de la Oradea, de sub aceeași stăpânire. Ba chiar, aflăm mai recent, şi atât de atacaţii Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu ar trebui să fie consideraţi salvatori de evrei, cu statui la Yad Vashem. Chiar și declarațiile unor rabini, din această prioadă depun mărturie de felul în care statul Român i-a protejat pe evrei. Există totuși o versiune „folclorică” după care evreii, din Brașov, oraș rămas în România au fost persecutați de statul român, punându’i să curețe zăpada cu periuța de dinți!

    Dar nici un document nu arată că guvernul evreu al Anei Pauker de sub Gheorghiu-Dej l-ar fi protejat pe Maniu, sau Iuliu Hossu și ceilalți episcopi uniți, sau politicieni români, din vremea Antonescu, supuși exterminării în cumplita închisoare din Sighetul Marmației, din Maramureș. Oare nu mințim prin această eludare tipic comunistă?

    Muzeul desigur că va „documenta” holocaustul din „rebelinea legionară” din Ianuarie 1941, care pentru că, după expresia de la televiziune a lui mister E. Wiesel, din Sept. 2015, că nu’i plac legionarii, va fi foarte amplu prezentată, dar putem presupune, că doar dintr’un anumit unghi. Nici nouă nu ne plac legionarii, decât până la un punct, ca și Carol al II-lea, ca și Antonescu, ca și comuniștii, din toate punctele, sau fanarioții, sau habsburgii sau alții și alții. Cum ar fi însă să înțelegem, că Istoria nu este o tablă neagră dintr’o școală, pe care elevul de serviciu o șterge cu buretele uscat, ud sau foarte ud, după fiecare oră de clasă, la comanda profesorului care a ținut ora sau urmează să o țină! Că această tablă neagră a Istoriei, sau Istoria unui popor este una pe care dacă s’a scris ceva, nu se mai șterge în veac, ori că place ori că nu place, unuia sau altuia, rege, ministru, diplomat, profesor sau cerșetor. Că se poate face încercarea de a fi „ștearsă” cu buretele mustind de ud, sau chiar ștearsă prin vopsea, ea rămâne scrisă și odată tot se scutură de ștersătură arătându’și scrisul, mesajul! Doar că mister E. Wiesel se consideră în pielea unui zeu, atotputernic asupra Istoriei unei națiuni, române, cu care singur a spus că nu are nimic de-a face, căci doar el a scris că mama sa s’a exprimat în Septembrie 1940 când armatele horthyste au intrat în Sighetul Marmației, unde locuia familia Wiesel, că ce bine că au revenit ungurii, națiunea căreia ea îi aparține! Atunci cu ce drept vine mister Wiesel să decidă asupra noastră? Pe mine mă interesează în măsura în care această persoană se ridică să dea verdict asupra mea, ca român, a Istoriei țării mele și a poporului din care fac parte. Cu dreptul că a fost la Auschwitz? Au fost și alții și fără să fie controversați, ca și mister Elie, căruia i se impută că s’a prezentat la Nobel sub identitate falsă, ceea ce se pare că a ajuns, sau că ajunge în dosarul justiției.

    Revenind la holocaust, istoria noastră notează că au existat tracii, dacii și romanii, barbarii și slavii, hunii și bulgarii, habsburgii și fanarioții, revoluționarii de la 1848 și memorandiștii, țărăniștii, liberalii și legionarii, comuniștii și neocomuniștii?

    Rebelinea legionară, după unii, n’a fost mai mult decât o răzmeriță, care a înregistrat victime și de-o parte și de alta, ca ori ce răzmeriță, dar n’a fost în nici un caz, un genocid de proporțiile unui holocaust cum a fost deportarea evreilor în lagărele de concentrare naziste, din teritoriile Ardealului de Nord acupate de armatele lui Horthy Miklos, începând cu Aprilie 1944. Aceste crime, da, trebuie să le prezinte un muzeu al holocaustului, dar nu la București, căci n’au fost săvârșite de români, ci la Budapesta, căci pe teritoriul stăpânit de naziștii lui Horthy s’au săvârșit.

    Pot fi puse pe același taler numărul victimelor evreiești ale „rebeliunii legionare” din București, cu cele ale holocaustului horthyst din Ardealul de Nord? Ține comparația? Chiar și dacă socotim și victimele legionare căzute în rebeliune, nici o comparație nu rezistă: atunci?

    Dar să admitem, prin absurd, că în România lui Antonescu a existat un holocaust al evreilor, atunci, să ne permitem să’l întrebăm pe mister Elie Wiesel, „Nobel pentru pace” de ce și cum se face că regina Elena a României, soția lui Carol al II-lea și mama regelui Mihai I al României, este înregistrată la Yad Vashem, în loc de cinste, ca protectoare a evreilor în România! Cum vine treaba? Sau cumva este greșită informația noastră, pentru că se pare că mister Wiesel nu o cunoaște!? Sau cu adevărat „este ceva putred în Danemarca”!…

    http://www.ziaristionline.ro/2015/10/16/unde-au-ars-romanii-un-numar-foarte-mare-de-oameni-evrei-reactia-doamnei-teresia-bolchis-tataru-la-denigrarea-parintelui-justin-parvu

    Senatul României A VOTAT: 27 martie, declarată Ziua Unirii Basarabiei cu România ca zi de sărbătoare naţională

    http://www.realitatea.md/senatul-romaniei-a-votat-27-martie-declarata-ziua-unirii-basarabiei-cu-romania-ca-zi-de-sarbatoare-nationala_28208.html

    Apreciază

  4. Riko said, on Octombrie 20, 2015 at 7:00 pm

    Nu-i nimica nou sau spectaculos, exista zeci de cazuri. Oamenii orbi dezvolta mai mult creierul pentru celelalte simturi. Creierul invata, e ca si cand inveti sa te dai pe bicicleta. Am vazut o data un experiment, stiinduse ca copiii sunt mult mai adaptabili si invata mai usor astfel de lucruri, un copil a stat cateva luni, nu mai tin minte cat, legat la ochi si a incercat sa invete in acelas sistem, dand din limba ca si cand imiti tropotul unui cal, si a reusit sa invete, la sfarsitul experimentului, copilul a fost pus sa mearca intr-o camera cu niste tevi de plastic inalte, si le-a ocolit pe toate, fara sa le atinga.

    Apreciază

  5. mircea.v said, on Octombrie 20, 2015 at 8:13 pm

    Din „Hronograf”

    ” Aşa şi omul pe cît se apropie de Dumnezeu, pe atîta îşi cunoaşte simplitatea sa şi micşorarea sa. Se apropiase de Dumnezeu Avraam întru atîta apropiere, căci precum cel de aproape prieten vorbeşte cu prietenul cel de aproape, aşa el cu Dumnezeu, faţă la faţă şi gură cu gură a vorbi s-a învrednicit. „Acum am început – zice – a grăi cu Dumnezeul meu”. Şi îndată întru acea apropiere s-a cunoscut pe sine că este nimic şi s-a numit pe sine pămînt şi cenuşă. Ca şi cum ar zice; Tu, o, Dumnezeul meu şi Făcătorul meu eşti Cea neapropiată Lumină, neînserată, iar eu întuneric sînt; Tu fără de moarte, Veşnic, Nestricăcios, iar eu peste puţină vreme în mormînt mă voi strica; Tu eşti Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor, iar eu
    sînt vierme tîrîtor înaintea Mărimei celei neapropiate a Slavei Tale; Tu în ceruri locuieşti, iar eu în ţărînă mă sălăşluiesc şi pămînt sînt şi cenuşă. O, bună smerenie a lui Avraam Care în el din cunoştinţa de sineşi prin cunoaşterea lui Dumnezeu s-a născut! Pentru că pe Dumnezeu cunoscîndu-L s-a cunoscut pe sineşi şi s-a smerit pînă la pămînt şi la ţărînă. Şi se vede că din cunoştinţa lui Dumnezeu vine omul întru cunoştinţa de sineşi singur.

    încă se spune de cei iscusiţi că şi din a se cunoaşte pe sine, vine omul întru cunoştinţa de Dumnezeu. Şi pe cît îşi cunoaşte cineva micşorătatea sa pe atîta îl cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că acestea amîndouă: cunoştinţa de Dumnezeu şi cunoştinţa de sineşi, prietene şi soţii sînt sieşi, unde una se află acolo şi cealaltă, măcar de ar şi întrece una pe alta. Pentru că uneori cunoştinţa de Dumnezeu înainte merge de cunoştinţa de sineşi, iar alteori cea dintîi urmează celeilalte, şi una pe alta la a sa vreme o naşte, însă din cunoştinţa sa, a fi cunoştinţă de Dumnezeu mai lămurit se încredinţează de cei ce au cunoscut pe Dumnezeu. Clement Alexandrinul zice aşa în Cartea 3: „De se cunoaşte cineva singur pe sine, cunoaşte şi pe Dumnezeu, iar cel ce ştie pe Dumnezeu, s-a asemănat Aceluia”. Casiodot tîlcuitorul Psaltirii, la aceste cuvinte ale lui David: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sînt” scriind zice: „Mare suire este spre Dumnezeu cunoştinţa neputinţei sale. Mare folos robului Domnului îi este ca adică să-şi cunoască neputinţa sa, nenădăjduind la ale sale lucruri bune”. Isaac cel între călugări preot în Cartea 3 cea „Pentru lepădarea de lume” grăieşte: „Pe sineşi singur întru nimic să te socoteşti şi vei vedea întru sine însuţi Slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se naşte smerenia (prin cunoştinţa de sineşi) acolo Slava lui Dumnezeu răsare”. în Dioptra sa scrie, partea 3, cap. 13: Pe cît mai mult te vei cunoaşte pe tine însuţi, pe atîta mai desăvîrşit vei cunoaşte pe Dumnezeu, îmi vei zice: Toţi îl ştim pe Dumnezeu că nu sîntem fără de Dumnezeu, nici închinători de idoli! îţi răspund:

    Toţi îl ştim pe Dumnezeu prin credinţă, dar nu prin dragoste, nici prin frică, pentru că nici nu-L iubim pe El precum se cade a-L iubi, nici ne temem precum ni se cade a ne teme. Pentru că de L-am fi iubit cu adevărat pe El, apoi pentru singura dragoste n-am voi a-L mîhni pe El. Iar de ne-am teme de Dînsul cu adevărat, apoi pentru singură frica aceasta n-am călca Poruncile Lui. Ştim că Dumnezeu este, dar nu ştim în ce fel este. Cît de dulce este celor ce-L iubesc, şi cît de înfricoşat le este celor ce cu dragoste se tem de El! îl ştim pe Dumnezeu din auz, din cuvintele dumnezeieşti, dar mintea noastră nu se afundă în El, nici nu se învaţă întru Acela. Ne încredinţăm pentru El, dar nu ne îndulcim de El. Pentru că nici negrăitele faceri de bine pe care în tot ceasul ni le arată nouă nu le socotim, nici mulţumitori de acelea nu sîntem, nici de Judecata Lui nu ne temem, nici de groaza Lui nu ne cutremurăm. Ne dă nouă cerul, noi nu ne grijim; ne îngrozeşte cu muncile, noi nu ne înfricoşăm, şi mai cu voie ie este iubitorilor de păcate să-şi aleagă veşnicele munci decît veşnica împărăţie. Pe Dumnezeu a-L şti ni se pare, iar a plăcea lui Dumnezeu ne lenevim şi nici nu voim. Deci sîntem ca şi cei ce nu-L ştiu pe El, drept aceea ni se dă sfat de lâ părinţi, ca prin cunoaşterea de sine să venim întru cunoştinţa lui Dumnezeu.

    Oare cine din iubitorii de înţelepciune mare, filosofie a numit-o pe cunoştinţa de sine şi zice: Mai bun eşti de te vei cunoaşte pe tine singur, decît pentru sineţi nebăgînd în seamă.

    Voieşti să cîştigi cunoştinţa alergării stelelor, puterile verdeţurilor şi ale florilor, firile oamenilor şi ale animalelor necuvîntătoare şi pe toate ştiinţele de cele cereşti şi de cele pămînteşti, pentru că mulţi multe ştiu, iar singuri pe sineşi nu se cunosc, iar a nu se cunoaşte pe sine este mai rău decît a fi dobitoc, pentru că la dobitoace necunoştinţa de sine din fire le este, iar la oameni din însăşi voinţa cea fără de minte. Şi cu adevărat unul ca acela asemenea este cu dobitocul, care pe sineşi nu se cunoaşte. Oare nu s-a prefăcut în dobitoc Nabucodonosor care nevrînd să-şi cunoască omeneasca sa neputinţă, se preaînălţase cu mîndria, părîndu-i de sineşi a fi Dumnezeu. Pentru că de unde între oameni se naşte mîndria? De nu de aici, căci nimeni nu voieşte să-şi cunoască pe a sa nimicnicie, ci fiecare de sineşi multe şi înalte socoteşte şi gîndeşte. Unul cu bunul neam se înalţă, măcar de este şi de aceeaşi stricăciune de care e şi cel mai de pe urmă sărac. Altul cu bogăţia se fuduleşte, măcar deşi este degrab pieritoare, altul cu slava se îngîmfează măcar deşi este nestatornică, ci ca vîntul trecătoare. Altul cu puterea trupească şi cu vitejia se laudă, măcar deşi este supusă la năprasnică neputinţă şi la moarte. Altul cu înţelepciunea se slăveşte, măcar deşi multe sînt pe care el nu le-a ajuns. Altul cu sfinţenia, prin lucruri bune mare i se pare a fi el, măcar deşi nimic nu sporeşte înaintea lui Dumnezeu şi mulţi de sineşi în multe feluri înalte cugetă, iar toate acelea se fac de aici, că pe sineşi nu se cunosc, nici nu se socotesc.
    Iar cum să ne cunoaştem pe noi, chip ne-a dat dreptul Avraam, zicînd pentru sineşi: „Eu sînt pămînt şi cenuşă”.

    Apreciază

  6. geo said, on Octombrie 20, 2015 at 8:20 pm

    http://www.apologeticum.ro/wp-content/uploads/2015/09/Vaccinurile.pdf

    http://www.atitudini.com/2015/10/parintele-justin-parvu-la-parintele-paisie-olaru/

    http://studentipentruviata.ro/2015/10/83-de-ong-uri-vrem-educatie-pentru-familie-si-societate-nu-formarea-de-pionieri-sexuali-pentru-ideologia-gender-de-tip-comunist/

    http://karamazov.ro/index.php/polemici/457-revoluia-permanent.html

    http://art31.ro/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene/

    http://www.aparatorul.md/dependenta-de-computere-provoaca-amnezie-digitala/

    http://art31.ro/colorado-si-taxele-high/

    http://art31.ro/situatia-actuala-ce-o-sa-se-intample-in-continuare/

    http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.nl/2015/10/scolile-din-germania-au-devenit-hotel.html

    https://danielvla.wordpress.com/2015/10/19/concluzia-unui-musulman-care-a-studiat-bine-coranul-iisus-este-cuvantul-lui-dumnezeu-creatorul-si-toti-musulmanii-trebuie-sa-devina-crestini/

    http://basilica.ro/25-000-de-documente-romanesti-la-muntele-athos-dialog-cu-paleograful-florin-marinescu-8018.html

    https://binevestitorul.wordpress.com/2015/10/11/centrul-ortodoxiei-este-hristos/

    http://valeriugafencu.wordpress.com/2008/02/10/virgil-maxim-valeriu-gafencu-a-fost-un-sfant-este-un-sfant/

    http://www.doxologia.ro/episcopia-ortodoxa-romana-europei-de-nord/convertirea-la-ortodoxie-unei-tinere-familii-uppsala

    http://vremuritulburi.com/2015/10/17/rusia-si-iranul-incepe-asaltul-promis-asupra-celui-mai-mare-oras-a-siriei-care-in-final-sa-duca-la-restabilirea-pozitiei-lui-assad/

    Apreciază

  7. jimao22 said, on Octombrie 22, 2015 at 11:08 pm

    Am urmarit acest film – https://www.youtube.com/watch?v=jYRa-fpNonY – este despre sindromul Tourette. Mie mi se pare ca este un caz tipic de posedare – vezi de exemplu minutul 6:45.
    Bolile psihice nu sunt boli ale trupului – sunt boli ale sufletului. Doar ca medicina occidentala refuza sa vada evidenta si de aceea nici nu poate face ceva in tratarea acestor pacienti (nu putem numi tratament terapiile cu electrosocuri sau cu pastile care te fac zombie).

    Apreciază

  8. […] Iata si parerea cititorului jimao22: […]

    Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: