96 de ani de la NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN PARVU. Sa nu uitam de LINIA PARINTELUI JUSTIN PARVU

Iata-l si pe parintele nostru drag la ultima aniversare pământească:

   Mai multe filme la:

Părintele Justin împlinește azi 96 de ani de viață închinată lui Hristos și lângă Hristos. VIDEO de la ultima aniversare pământească. Evocarea monahului Teodot 

   Iata si ce putem citi la 10 februarie: Părintele Justin Pârvu ar fi implinit 96 de ani!:

AVVA JUSTIN – APOSTOL AL DRAGOSTEI
„Omul trebuie să fie jumătate dragoste, jumătate luptă!”

Viaţă şi vieţi. Sfârşituri şi sfârşituri
Pe 16 iunie 2013 s-a încheiat calea pământească a Schiarhimandritului Justin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă, cunoscut multor drept-credincioşi din lumea întreagă. Părintele Justin s-a născut de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, pe 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ. „Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu, m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei. În zona de la munte unde bărbaţii sunt mai mult plecaţi la lucru, mamele erau acelea care se osteneau cu naşterea cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu influenţa în viaţa spirituală pe care o aveau ele”.
Zona Moldovei în care s-a născut părintele Justin este considerată Athosul României, datorită mănăstirilor de călugări şi de maici. Părintele Justin, copil fiind, avea o icoană cu care se culca şi se trezea înaintea ochilor: Sf. Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee cu mănăstirile şi chiliile sihaştrilor şi în înălţime Sfânta Treime binecuvântând pe nevoitori. Mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ. Ideea de mănăstire i-a venit copilului Iosif, pe când dormea acasă în cerdac şi se trezea cu muntele Ceahlău, după cum însuşi povesteşte cu haz. Apoi era mănăstirea Neamţ cu tipografia, iar cărţile erau o atracţie pentru viitorul monah. Mai târziu, la plecarea de la Seminarul monahal de la Cernica de lângă Bucureşti, îşi amintea de lacrimile tatălui său, Gheorghe, pe care avea să-l vadă pentru ultima dată.
Părintele a intrat în mănăstire la vârsta fragedă de 17 ani. În mănăstirea Durău a cunoscut călugări foarte buni trăitori, cereşti, o Filocalie vie. Acolo erau duhovnicii unei generaţii care avea o tradiţie spirituală solidă, o responsabilitate în faţa lumii, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi puneau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie. Acei părinţi erau cu totul cereşti: Părintele Pahomie, om de rugăciune, Părintele Dometian, om de dragoste, Părintele Irinarh, atât de lepădat de cele lumeşti, Părintele Irimia Schivnicul, mare postitor, care-i învăţa Rugăciunea lui Iisus.

Prevestire minunată
După Sfintele Paşti, prin anul 1948, după Izvorul Tămăduirii se scotea de la Durău icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se mergea cu ea prin satele de pe valea muntelui. Pe când aduceau acasă icoana, părintele Justin împreună cu un alt părinte au văzut colţul sticlei icoanei spart. Acesta a fost un semn şi a urmat arestarea după două săptămâni. La icoană, la mănăstire, avea să revină după 17 ani. Prin plânsul lor, icoanele sunt o continuitate a durerii Maicii Domnului şi a Mântuitorului care a plâns cu lacrimi de sânge. Astăzi sunt semne pentru creştinii care se pierd în oceanul de păgânism, în materialismul care le ia libertatea.
Părintele a suferit 16 ani în închisorile comuniste pentru credinţa în Dumnezeu şi neam. Acei ani au însemnat mult în viaţa sa. Mai întâi, spunea părintele, trăieşti cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei. Ca preot, începe să-şi facă un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea lângă tine. „Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”.

Temniţele comuniste – fabrici de martiri
Închisori precum Aiud, Gherla, Canal erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvântului. Când eşti martorul degradării propriului trup, nu ai în faţa ochilor decât moartea. Folosindu-se din plin de harul preoţiei, singura preocupare devine pentru părintele Justin cum să-i pregătească pe acei oameni închişi, pentru moarte. Săvârşeşte pe ascuns de ochii gardienilor Sfintele Taine: spovedania prin alfabetul morse şi Sf. Liturghie cu mare sacrificiu şi jertfă.
În infernul închisorilor comuniste, acolo unde se voia reeducarea fiinţei umane prin anularea sufletului, după 12 ani părintele Justin a mărturisit că tot mai crede în Dumnezeu. Acolo se aflau toate categoriile: profesori universitari, ingineri, doctori, judecători şi preoţi. Fiecare a învăţat unul de la celălalt, închisoarea fiind o şcoală, o universitate a vieţii pline de respect.
„În închisori aveam pururi în minte paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste care mi-au fost de mare ajutor. Suferinţa aceea din închisoare era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa. Vrei să trăieşti creştineşte? Vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului. Şi să le transformi în duh. Trăirea şi suferinţa trezesc în monah rugăciunea”, zicea părintele Justin. Nu o dată stareţul a mărturisit că în închisoare a învăţat să se roage cu adevărat, că frumuseţea rugăciunilor, a Sfintei Liturghii din spatele gratiilor nu a mai trăit-o niciodată în libertate.

Eliberarea din temniţă, revenirea la viaţa monahală
La ieşirea din temniţă, în 1964, a fost pentru o perioadă muncitor forestier, apoi a intrat la mănăstirea Secu ca preot monah până în 1975. Timp de opt ani nu s-a mai despărţit de povăţuirea caldă a marelui duhovnic, părintele Paisie Olaru de la care şi-a întărit smerenia şi dragostea faţă de aproapele.
La Mănăstirea Secu a avut ascultarea de stupar şi făcea adesea aluzii la hărnicia şi truda albinelor, servind pe oricine îi trecea pragul cu un fagure alb. Uneori, mergea după-amiezile la Mănăstirea Sihăstria, unde avea duhovnic pe Părintele Ioil, dar şi prieteni de suflet: Părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Paisie, Părintele Nazarie stuparul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă.
În primăvara anului 1975 a reuşit să plece la Muntele Athos, în Grădina Maicii Domnului, dar „dorul de ţară” l-a adus înapoi acasă, unde poţi la fel să te mântuieşti.
Arhimandritul Justin nu obosea să spună că „nu mai sunt vremurile marilor progrese duhovniceşti, ci ne aflăm faţă în faţă cu o neputinţă a firii dusă la extrem, în care Dumnezeu îngăduie să ne lase oarecum singuri şi neajutoraţi. Lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se întrezăreşte, încât pare că ne-a părăsit. Dar nu este aşa, căci Hristos spune prin gura Apostolului că în slăbiciune se vădeşte puterea Sa, în asumarea smereniei şi vederea neputinţei firii în toată goliciunea ei. După cum zice şi Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm şi nu uita că Dumnezeu ne rabdă”.
În 1977, în toamnă, pleacă de la Mănăstirea Secu la Mănăstirea Bistriţa, unde se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Părintele Justin iubea cel mai mult slujbele bisericii şi cânta la strană. Tot la Mănăstirea Bistriţa, îl întâlneşte pe călugărul cărturar Ioanichie Bălan, autorul Patericului românesc şi formează o mică obşte misionară, în slujire, ascultare, smerenie, iubire de aproapele. Pentru Părintele Justin, precum avea să spună, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale. Chiar atunci, în anii comunismului veneau oameni din toate colţurile ţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină. Întotdeauna durerea ascunsă în cuvintele oamenilor lovea în centrul fiinţei lui. Ca monah, părintele Justin îşi părăsea singurătatea, căci „monahismul este singura armă a unei naţiuni, care trebuie să lupte întotdeauna în linia întâi a bătăliei”.

Ctitor al mănăstirii Petru Vodă, închinată sfinţilor închisorilor
După revenirea timp de un an la mănăstirea Secu, în 1991, întemeiază mănăstirea de la Petru Vodă, Neamţ, al cărei Stareţ şi duhovnic a fost, iar în anul 2000 ridică o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrâni, iar mai apoi, mănăstirea Paltin, de maici. Cea mai mare împlinire pentru părintele Justin a fost, după căderea comunismului, punerea temeliei pentru Biserica închinată martirilor din închisorile comuniste, în poiana copilăriei lui, la Petru Vodă, în 1991. Stareţ şi duhovnic, în chilia lui „îngropată în popor”, părintele Justin era punctul de sprijin în durere.
Lucrarea părintelui Justin nu poate muri. Ea îşi are temelia pe dragoste şi milostenie, nu în sens material, ci sufletesc. Mănăstirea Petru Vodă devine astfel unul din cele mai căutate locuri de pelerinaj din România.
În vremurile în care trăim, stareţul îndemna pe maicile şi călugării din mănăstiri să rămână în lumina lumii. „Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele biruinţei, trebuie să conştientizeze că aceste biruinţe nu vin decât prin suferinţe, greutăţi prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferinţele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta-i crucea pe care au luat-o miile de călugări ce au căzut în faţa Sf. Altar. Aceştia, împreună cu mucenicii închisorilor comuniste, cu rugăciunile lui Valeriu Gafencu, cu nevoinţele părintelui Gheorghe Calciu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătuşu, cu rugăciunile sfinţilor părinţi Antim şi Vichentie de la mănăstirea Secu şi mulţi alţii, formează oarecum o pârghie de rezistenţă ortodoxă: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aceasta e pregătirea pentru dincolo”.

„Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!”
După exemplul Sfântului Mucenic Haralambie, Părintele Justin a mărturisit pe Hristos până la a se identifica cu neamul românesc, cu durerile lui. Dumnezeu i-a dat Părintelui Justin multe daruri, a fost purtător de harisme, dar mai mare decât toate, a fost darul libertăţii, de care s-a folosit în mod pozitiv şi în închisoare chiar. Aici e vorba despre libertatea de a-I urma lui Hristos, de a merge pe calea pe care au mers şi sfinţii.
„Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti!”, iată singurul ideal spre a cărui finalitate ţintea părintele Justin. Libertatea în duh este să trăieşti în afara păcatului, să devii om despătimit. Întreaga fiinţă a Părintelui Justin a fost continuu întoarsă spre Dumnezeu, devenind din om trupesc, om duhovnicesc, din monah însingurat pentru Domnul, persoană în comuniune, din om muritor, om nemuritor, ca şi Melchisedec, despre care se spunea că este „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” (Evrei 7, 3).
Şi Părintele Justin era atât de unit cu Dumnezeu pentru a-i mângâia pe oameni, încât i se potrivesc şi cuvintele Sfântului Siluan: „Pentru a fi liber trebuie să te legi pe tine însuţi”. Pentru că Părintele Justin mult a iubit, a avut şi privilegiul de a fi iubit. Darurile primite de Stareţ de la Dumnezeu: dragostea, milostenia, echilibrul, smerenia, înţelepciunea, cumpătarea, mângâierea şi vindecarea rănilor trupeşti şi sufleteşti, bunătatea nemărginită, înainte-vederea, sunt adeverite de cei care au venit la Sfinţia sa după ajutor. Stareţul vedea sufletul omului cu ochii duhovniceşti, îi străvedea întreaga lui viaţă şi pentru aceasta, ajutorul dat de el oamenilor era atât de lucrător. Părintele Justin i-a hrănit duhovniceşte nu numai pe călugări, ci şi pe mireni, le-a descoperit voia lui Dumnezeu şi „a zidit, a îndemnat şi a mângâiat”(1 Cor. 14, 3).
Învăţătura Stareţului Justin poate fi asemănată la alt nivel, în duhul curat al Predaniei ortodoxe, cu învăţătura lui Gheron Iosif din Muntele Athos sau a Arhimandritului Sofronie de la Essex. Numai că suferinţa i-a deschis Părintelui Justin alte canale de percepţie, diferite de ale altor părinţi cu viaţă sfântă. Nu era vorba la Părintele Justin despre suferinţele duhovniceşti pentru Dumnezeu care nu distrug, ci sunt izvor de bucurie, fireşti pentru călugăr, ci de acea suferinţă simţită organic pentru durerea aproapelui. Părintele spunea: „Să luăm în viaţa noastră de bunăvoie crucea durerii” sau „Şansa noastră e suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre. Şi cu asta noi biruim”.
Stareţul Justin emana linişte dătătoare de încredere, dar nu o linişte lipsită de griji, ci una care insufla responsabilitate şi încredere că eşti în stare să înfăptuieşti ceva. Părintele a fost un luptător până în ultima clipă a vieţii lui, precum veţi citi în paginile următoare, fie că vorbeşte oamenilor despre ultima dihonie ce poate distruge sufletele: cip-ul biometric, fie că vorbeşte despre neam sau despre necesitatea canonizării în România a mucenicilor din temniţele comuniste. Aşa a mers Părintele, pentru neam, cu Evanghelia înainte. Nu o dată, Părintele Justin spunea românilor plecaţi departe: „Să păstraţi Ortodoxia, să o păziţi!” sau „Viaţa este fericire doar cu Dumnezeu şi cine nu are Dumnezeu, nu are nimic”.
În 2012, arhimandritul Justin mulţumea Maicii Domnului şi martirilor, foştilor colegi de suferinţă, veghetori din Împărăţia Cerurilor pentru visul împlinit de a se înălţa şi la Canal o mănăstire în cinstea celor ce nu mai sunt. Aceasta a fost o împlinire la anii bătrâneţilor lui ca să spună liniştit precum bătrânul Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…”, cântare mult iubită de părintele Justin.

Părintele era un învăţător nu doar prin cuvinte, ci şi prin ceea ce era, prin prezenţa sa
Părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieţii duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele şi mai apoi la tine. Stareţul Justin a experimentat aceasta. Cu cât se apropia mai mult de aproapele său, cu atât era mai aproape de Dumnezeu. Aplicarea Evangheliei era în relaţia cu aproapele care avea nevoie să-i pui balsam pe rană.
De pe patul suferinţei în lupta cu boala pe 7 mai 2013, şi-a mângâiat fiicele duhovniceşti cu un cuvânt înălţător: „Fiicele mele duhovniceşti, am fost şi rămânem împreună până la sfârşitul veacului acesta trecător. Rugaţi-vă liniştite acolo şi staţi în planul acesta al Maicii Domnului şi ne vom regăsi iarăşi împreună şi vom face gândurile noastre de mântuire pentru viitor. Să fiţi binecuvântate şi Dumnezeu să vă aline durerea sufletească şi trupească şi vouă, şi mie, şi neamului nostru creştin-ortodox. Să fiţi binecuvântate în cele dorite!”
Părintele era un învăţător nu doar prin cuvinte, ci şi prin ceea ce era, prin prezenţa sa. În urmă cu câţiva ani a venit din Elveţia, profesorul şi „teologul icoanei”, Michel Quenot, care a spus despre Părintele Justin: „Destul că l-am văzut. În preajma lui simţi o bucurie, o căldură, o binecuvântare părintească pe care numai un părinte adevărat ţi le poate da”. Era un purtător de Duh capabil să dialogheze ca de la egal la egal cu fiecare, de la copil la intelectual, trecând pe la cea mai simplă ţărancă, dar şi un om care să participe la suferinţele şi la bucuriile lor, să pătimească, dar să şi râdă împreună cu ei. Într-un sens care făcea parte din existenţa Părintelui, era şi angajarea sa în relaţia cu fiii săi duhovniceşti şi cu cei care îl vizitau; lua păcatele lor în pocăinţa sa.
Nu putem lăsa la o parte starea de luciditate căpătată prin rugăciune tăcută, din simplitate. Viaţa întru Hristos a Părintelui Justin era această continuă stare de luciditate. Câtă luciditate, atâta sfinţenie. Câtă sfinţenie, atâta putere. Câtă putere, atâta credinţă. Câtă credinţă, atâta omenie. Dar şi iubirea e stare de luciditate, credea Părintele, fiindcă iubind îţi vezi dimensiunea de om.
Întrebat despre moarte, Părintele Justin a spus: „Moartea propriu-zis nu există, chiar dacă ea este cel mai sigur act din viaţa unui om…”. Părintele Justin rămâne luptător de pe pământ şi triumfător din cer. De acolo veghează împreună cu colegii de suferinţă cu care abia aştepta să se întâlnească, să împlinească ce a început aici pe pământ: să-i vadă pe aceşti martiri canonizaţi. Spune Sfântul Apostol Pavel în cap. 4,1 Corinteni, că „noi suntem consideraţi ca apostoli şi arătaţi ca şi gunoiul lumii şi ne-am făcut pentru Hristos, nebuni pentru Hristos”. Este vorba despre cum preotul, prin lucrarea sa, merge împotriva duhului acestei lumi, împotriva lumii păcatului. Atunci când preotul cădeşte Sfânta Masă din Sfântul Altar, cădeşte invers acelor ceasornicului, contrar ceasului lumii. Stareţul Justin aşa a luptat, cu demnitate în vremurile grele ale comunismului şi mai ales în ultimii ani, când descreştinarea lumii e mai puternică.
Se spune că Dumnezeu îl ia pe om la El atunci când şansele lui de mântuire sunt maxime, când s-a copt fructul. După cum ne rugăm, după cum ne silim, vine şi sfârşitul. Dar Părintele Justin a stat pregătit, grijindu-se de mântuirea lui şi a altora, spre ajutorul şi îndrumarea celorlalţi în credinţă, ca să se desăvârşească, fiindcă şi îngerii în ceruri, cât şi sfinţii sporesc în asemănarea cu Dumnezeu şi înaintează în virtute. Părintele a fost mereu gata să-L întâmpine pe Mirele ceresc cu candela sufletului aprinsă. Căci viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu „de aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii că toate acestea trebuie să vină”, cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos. Puţine sunt cuvintele despre părintele Justin care şi-a asumat conştient înţelepciunea muceniciei, mai vie şi mai profundă decât orice teorie, precum în versurile unui alt martir Mărturisitor al închisorilor, Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger:
„Abia-Şi ducea povara pe trupu-nsângerat;
Trăgeam de lemnul Crucii, când Omul a căzut;
S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat…
Şi tremurând Papini îmi spune: „L-am văzut!”.

Şi izbucneşte-n hohot: „De ce n-am mers cu dânsul,
Să-I sprijin eu povara şi muntele să-l sui?”
Am plâns şi El pe faţă mi-a şters cu haina plânsul,
Şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui.

„Tu nu poţi şti”, îmi spune, „din ce adâncuri plâng,
Din ce-ntunerec iese o lacrimă de gnom!
Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! Într-însa îţi răsfrâng
O clipă, o durere, un cer întreg, pe Om”.
(fragment dintr-o Epopee noologică, scrisă în închisoare)

Părintele ne-a părăsit fizic, dar este prezent cu sufletul, forţa care creşte din noi înşine, care nu ne părăseşte niciodată, dacă l-am ascultat cu adevărat. Patru cuvinte ne-a lăsat testament: unitate, pocăinţă, ascultare de Biserică şi rugăciune. Datori suntem să le păzim!
(a consemnat Monahia Dometiana, m-rea Paltin Petru-Vodă)