SACCSIV – blog ortodox

Prigoana cumplita din Nicomidia in vremea imparatului Maximian. 20 000 Mucenici arsi in biserica. Pilda de vietuire si marturisire a unei adolescente

Posted in Calendar Ortodox, mucenici, MUCENICIE, prigoana by saccsiv on iunie 14, 2013

   Iata ce putem citi la Pătimirea celor douăzeci de mii de Mucenici arşi în biserica din Nicomidia (28 decembrie):

Maximian, avînd al doilea an la împărăţie şi pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creştinilor, sfînta credinţă în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rîndunelele şi privighetorile duhovniceşti, păstorii şi învăţătorii Bisericii, cîntau dogmele dreptei-credinţe. Între aceştia, cel mai împodobit cu cuvîntul şi cu viaţa, a fost Sfîntul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decît cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lăţindu-se dreapta-credinţă creştinească, ajunsese pînă şi la palatul împărătesc, vieţuind în acel timp Maximian în Nicomidia.

Atunci începuse mulţime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli şi a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înştiinţîndu-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întîi să meargă împotriva vrăjmaşilor din afară şi să-i biruiască, apoi să ridice război şi înăuntru, nu asupra vrăjmaşilor, ci asupra casnicilor şi ajutătorilor împărăţiei, adică asupra creştinilor, care cu rugăciune şi cu credinţă dreaptă întăreau patria.

Ieşind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credinţe, luminînd pe cei necredincioşi şi numărul oştilor lui Hristos se înmulţea şi se pregătea pentru nevoinţa ce avea să vină.

În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamna, pe care o dăduse împăratul necuraţilor zei, pentru paza fecioriei şi o făcuse cea dintîi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mîini cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli şi Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atîta visterie duhovnicească şi se minuna de credinţa cea tare a credincioşilor creştini întru unul Dumnezeu; dar se mîhnea cu sufletul că a petrecut atîta vreme în întunericul necunoştinţei şi în noaptea rătăcirii.

Dorind cu desăvîrşire să cunoască dreapta-credinţă şi cu aceea să se facă părtaşă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creştină, şi de ea fiind povăţuită, s-a dus noaptea la Sfîntul episcop Chiril, neştiind nimeni. Iar el, învăţînd-o multe din dumnezeiasca Scriptură şi însemnînd-o cu semnul crucii, a încredinţat-o unui diacon sfînt, cu numele Agapie, ca prin povăţuirea lui să se pregătească cu post şi cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvîrşea în taină; şi nimeni nu ştia de aceasta, decît numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, şi care s-a apropiat de sfînta credinţă împreună cu Doamna şi se pregătea pentru Botez.

Sfîrşindu-se vremea cea rînduită de episcop, au fost botezaţi Doamna şi Indis. Astfel fecioara, după naşterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decît paisprezece ani de la naşterea sa. Întorcîndu-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decît numai în rugăciuni, în post şi în citirea dumnezeieştii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moşii sau case, vînzîndu-le aduceau preţul celor vîndute şi-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gîndit şi Sfînta Doamna, să facă acelaşi lucru, adunînd toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe şi mărgăritare, haine de mare preţ şi toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfîntul Chiril şi, punîndu-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostoleşti, îl rugă ca să le împartă cu mîinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a şi făcut.

După aceasta, Sfîntul Chiril a murit, iar Sfînta Doamna punînd toate învăţăturile sale în inima sa, ziua şi noaptea se sîrguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osîrdie împreună cu cel de un gînd al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă şi din Duh. Deci postea în toate zilele pînă seara, învăţîndu-se în Legea Domnului, iar seara tîrziu, masa lor era pîine uscată şi apă. Iar cu bucatele cele rînduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pîntecele flămînzilor, căci pe toate le împărţeau săracilor în ascuns.

O viaţă ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu avînd ei, nu a fost cu putinţă a se tăinui, ca şi cetatea ce stă în vîrful muntelui; deşi în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc şi comoara cea aflată în ţarină, astfel s-a arătat şi dreapta lor credinţă, Dumnezeu voind astfel, ca această sfîntă doime să fie pildă credincioşilor, iar necredincioşilor spre ruşinare. Pentru că s-a înştiinţat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor şi cel mai mare peste bucatele împărăteşti şi în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieţii lor, mai mult s-a pornit spre tiranie şi-i bătea pe dînşii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăinuind fapta cea bună, nevrînd nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgîn şi de neam pers, şi a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunînd cu defăimare şi cu clevetire, că vieţuiesc blînzi şi curaţi, se înfrînează de bucatele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărăteşti adică creştinilor celor săraci. „Dacă voieşti, zicea el, să ştii cu adevărat, apoi deschide cămările lor şi vei cunoaşte că nu sînt minciuni cele grăite de mine”.

Mai marele eunucilor şi ispravnicul palatelor împărăteşti, luînd cheia de la dînşii, s-a dus în locuinţele şi cămările lor şi, deschizîndu-le, le-au aflat pe toate deşarte. Înăuntru nu era decît numai cinstita cruce, cartea Sfinţilor Apostoli, două rogojini pe pămînt, un vas de lut şi o făclie, cum şi un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: „Unde sînt, aurul, hainele de preţ, precum şi alte lucruri prea minunate şi scumpe?” Ei, însă, nerăspunzînd nimic, iarăşi îi munciră şi nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, pînă ce vor vesti despre dînşii împăratului. Fecioara, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cartea Sfinţilor Apostoli şi a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea şi Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieştile Taine şi fiind închişi, au fost torturaţi cu foamea şi cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămînzi să moară de foame.

Apoi s-a întîmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemîncare. Dar Cel ce se îngrijeşte de păsări şi de fiare, Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopţi şi cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească şi băutură neobişnuită, apoi s-au dus. Iar ei mîncînd şi bînd ceea ce li se puse înainte, s-au întărit şi au uitat reaua pătimire dinainte.

Deci, pe de o parte mîngîindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulaţi cu hrana cea îngerească, străluceau cu feţele ca şi cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cîntînd cîntarea lui David: Ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După aceasta a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sînt biruiţi de foame – că doar astfel i-ar avea pe dînşii supuşi lui. Dar văzîndu-i bucurîndu-se cu feţele luminate şi pline de bucurie, a lăsat iuţimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea şi, prefăcînd-o în blîndeţe vicleană, le-a poruncit să vieţuiască în casă, în orînduiala lor cea dintîi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuinţă: hrană, haine, aur, argint, podoabe fecioreşti, nu mai puţine decît cele dintîi.

Sfînta Doamna iarăşi pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci şi hainele cele de mult preţ. Văzînd pe mulţi săraci alergînd la dînsa ca la hrănitoarea lor, brîul ei care era făcut din pietre scumpe şi din mărgăritare, precum şi alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vîndă, iar preţul să-l împartă spre hrana flămînzilor. Apoi, gîndind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoşii şi de lăcaşurile cele pline de urîciune, şi-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din faţa lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus. Deci s-a prefăcut şi ea nebună, căzînd, spunînd, tremurînd şi strigînd. De acest lucru înştiinţîndu-se ispravnicul palatelor împărăteşti, mai marele eunucilor, s-a mîhnit pentru dînsa şi nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflînd că o asemenea boală o vindecă creştinii, a chemat pe episcopul creştinesc, pe Sfîntul Antim, care era după Sfîntul Chiril şi i-a încredinţat pe fecioară ca s-o vindece, pînă se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus şi pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepînd cu duhul gîndul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească şi a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurîndu-se şi veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgînii, s-a învrednicit a vieţui împreună cu creştinii.

După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruinţă. Dar biruinţa sa asupra vrăjmaşilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt şi tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulţumire cu jertfe şi apoi să înceapă prigoana asupra creştinilor. Deci a gătit privelişte în mijlocul cetăţii şi în acea privelişte a scos din palat idolii cei de aur şi de argint şi, punîndu-i pe scaune împărăteşti şi încununîndu-i cu cununi, le jertfea viţei graşi, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sînge de viţel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creştini au început a ieşi din privelişte, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzîndu-l împăratul a început a striga cu glas mare: „Unde vă duceţi, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decît lumina şi nesocotind zeii aceştia, care ţin întreaga lume? Oare nu vedeţi biruinţa şi prăznuirea, nu vedeţi marile bunătăţi adăugîndu-se celor buni şi cum sînt toate în linişte şi se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni şi acum le stăpînim? Nu vedeţi slava înmulţindu-se şi împărăţia lăţindu-se, cetăţile supunîndu-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeţi împărăţiile limbilor supunîndu-se şi slujindu-ne şi toate făcîndu-se după inima noastră? Cu a cui ocîrmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă înveţe buna aşezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei”.

Astfel vorbind împăratul cel fărădelege şi cele ce nu sînt socotindu-le ca cele ce sînt şi multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăţi sînt adevărate, n-a lăsat mai mult minciuna a se lăuda şi a se înălţa peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată şi soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari şi înfricoşate. Şi s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoşi, apoi s-au făcut fulgere şi a venit piatră cu vînt mare şi cu vifor foarte tare, precum şi multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mînia lui Dumnezeu asupra păgînilor. Apoi glas din cer s-a auzit: „Dumnezeu s-a mîniat şi v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut la pămînt, ca morţi, iar alţii, voind să fugă, se călcau unii pe alţii în picioare, împăratul umplîndu-se de frică şi de spaimă, a fugit la palat cu ruşine. Astfel s-a risipit acea privelişte şi s-a stricat acel praznic urît lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut rîurile de apă multă, din ploaia cea mare şi, înecînd ţarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pămînt, căci era vremea secerişului şi toate acestea s-au făcut ca să cunoască păgînii mîna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea şi împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicînd război împotriva Celui înfricoşat şi a Celui ce ia duhurile împăraţilor. Apoi, nevăzînd pe Doamna şi pe Indis în mijlocul slujitorilor idoleşti, care se închinau celor doisprezece zei mincinoşi ai săi şi care erau mai mari în palate, a întrebat despre dînşii unde sînt. Aflînd că Doamna şi-a pierdut mintea şi se găseşte la cei ce ştiu a tămădui acea neputinţă, iar Indis este pus s-o păzească şi să-i slujească, s-a mîniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărţit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa şi l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orînduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemîndu-l, l-a rînduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărăteşti, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neştiind împăratul despre aceasta.

Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici şi zidind capişti idoleşti. Deci a trimis ighemoni cumpliţi prin toate laturile împărăţiei ca să muncească fără milostivire pe creştini; iar el era cel dintîi şi mai cumplit muncitor, ucigînd şi pierzînd şi vărsînd sînge nevinovat. Uneori înşela cu cuvinte viclene şi dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutînd pe Sfinţitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creştinească cu mulţime de ostaşi înarmaţi, ca un lup în turmă şi grăind poporului, îi momea şi-i îngrozea atrăgîndu-i pe toţi la rătăcirea sa. Apoi, la sfîrşit, a zis: „Depărtaţi-vă de la credinţa voastră cea deşartă, că de nu veţi asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeţi acest locaş, în care v-aţi adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi”.

Un preot creştin înţelept şi fierbinte cu rîvna bunei-credinţe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele şi cu fapta, Sfîntul Glicherie, stînd împotriva lui cu bărbăţie şi spunînd cuvînt cu îndrăzneală, a ruşinat pe acel fărădelege, zicîndu-i:

„Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate cîte sînt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă şi pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruinţa asupra barbarilor, pe cînd de femeile şi de copiii creştini te biruieşti, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-şi va aduce aminte de tunetele şi fulgerele cele înfricoşate, care nu demult au fost, de grindina şi de ploaia cea neobişnuită? Cînd mulţi dintre voi deodată au murit şi toate roadele pămîntului cu înecarea neaşteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mîniei lui Dumnezeu, pe care ai întărîtat-o tu, socotind că toate lucrurile sînt ale mincinoşilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stînd împotrivă ţie, vom dobîndi minunată biruinţă, pentru că fiind bătuţi de tine noi biruim”.

Împăratul, auzind aceasta, deşi se iuţea în mînia sa, încă nefăcînd nici un rău, a ieşit de acolo. Poporul creştin care era în biserică, dînd slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputînd îndelung a stăpîni mînia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie şi să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept şi, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Pînă într-atît l-au bătut, încît au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: „Grăieşte o Glicherie, nu fi mîndru, nici gîlcevitor, nici fără de rînduială, cinsteşte pe împăratul şi obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decît cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, aşa mă întăreşte a şi pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învredniceşti”.

Cu aceste cuvinte, precum focul se aţîţă, aşa s-a adaugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare şi să rănească trupul mucenicului, pînă ce s-a umplut pămîntul de sînge şi, căzîndu-i carnea, se vedeau oasele goale şi toate mădularele lui, încît abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu uşurinţă vorbea, zicînd: „Sînt creştin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputînd mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate şi s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.

După aceasta iarăşi a sosit un praznic păgînesc, urît de Dumnezeu, cînd se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleşi din capiştea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcaţi în haine albe, spre care, uitîndu-se împăratul şi nevăzînd între dînşii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se şi plîngînd pentru pierzarea păgînilor şi s-a spus împăratului despre dînsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa şi, văzîndu-l în haine de mîhnire şi de plîngere, a cunoscut pricina şi, nemai întrebîndu-l despre credinţă şi despre viaţa lui, a poruncit să-i pună lanţuri la mîini, la picioare şi la grumazul său şi să-l arunce în temniţă. Apoi cu multă mînie a întrebat de Doamna, ca un om beat uitînd că i se spusese mai înainte despre dînsa şi zicea deseori: „Unde este Doamna? Unde este preoteasa Dianei şi a Minervei?” Deci s-a spus lui iarăşi că şi-a pierdut mintea şi pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducîndu-şi aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.

Stareţa, cu numele Agatia, văzînd că nu este cu putinţă ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o şi, îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi cu rugăciuni şi cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfîntă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaţilor şi aşa să nu fie cunoscută. Neaflîndu-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mîniat împăratul şi a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească şi să le ruşineze. Îndată a început a se face risipire şi nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munţi şi prin pustietăţi şi se ascundeau prin peşteri şi prin prăpăstiile pămîntului, voind mai bine a vieţui cu fiarele, decît a cădea în mîinile oamenilor celor necuraţi. Iar care nu s-au sîrguit a fugi, acelea au fost prinse şi unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea şi le păzea neruşinate şi nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminînd în mijlocul fecioarelor, cu frumuseţea şi cu podoaba, cu neamul şi cu viaţa cea bună, cu numele Teofila.

Aceasta fiind tîrîtă cu sila de ostaşii cei fără de ruşine la casa cea de desfrînare, ridicîndu-şi mîinile şi ochii către cer, a strigat: „Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei şi al vieţii mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ţie mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană şi degrabă sîrguieşte-Te şi-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se risipească aşezămîntul fecioriei celei logodite Ţie. Nu da fiarelor sufletul ce ţi se mărturiseşte Ţie, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzeşte, Mire, pe mireasa Ta, păzeşte fecioria mea, izvorule al curăţiei, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.

Astfel rugîndu-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locaşurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostaşi plin de pofta necurăţiei, ca să întineze pe mireasa lui Hristos cea fără de prihană. Dar, cînd s-a apropiat de dînsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoşat, încît a căzut la pămînt mort şi zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalţi, stînd afară şi aşteptînd ieşirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrînd ca să intre şi ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat şi îndată a căzut peste dînsul spaimă, căci a văzut pe tovarăşul său mort zăcînd la pămînt şi o lumină neapropiată a văzut strălucind lîngă fecioară. Apoi, îndată şi-a pierdut vederea sa şi, rămînînd orb, pipăia cu mîinile peretele ca să iasă afară şi nu putea. Asemenea au pătimit şi mulţi alţii, care intrau fără de ruşine cu poftă necurată. Apoi s-au înştiinţat despre aceea toţi cîţi erau acolo şi au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Şi au văzut pe fecioară şezînd şi citind pe o cărticică mică, care era Sfînta Evanghelie, – că pe aceea o avea în sînul său – şi un tînăr preafrumos stătea lîngă dînsa, strălucind cu lumină negrăită şi căutînd cu ochii ca de fulger. Pe acela văzîndu-l păgînii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alţii strigau: Mare este Dumnezeul creştinilor!, şi toţi au crezut. Făcîndu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tînărul cel purtător de lumină şi ducînd-o la biserica cea mare, au aşezat-o în pridvor, zicînd: „Pace ţie!” Apoi s-a dus.

Sfînta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică şi bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mîinile celor fărădelege. Apropiindu-se de uşă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creştinesc înăuntru, aducînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea şi încuiaseră uşile de frica păgînilor. Diaconii dinăuntru întrebînd cine este şi auzind glasul Teofilei şi cunoscînd-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizînd uşile, toţi s-au strîns pe lîngă dînsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun şi cu viaţa cea sfîntă. Înştiinţîndu-se de toate cele despre dînsa, cum s-a izbăvit de păgîni şi cîtă milă a făcut Domnul cu dînsa, cu mînă tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălţînd cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfîntă fecioară, căzînd cu faţa la pămînt, îl uda cu lacrimi de bucurie şi s-a făcut de către toţi mulţumire de obşte Stăpînului Hristos.

În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici şi a trimis slujitorii săi să caute ca la o vînătoare de iepuri, pe creştini şi să-i aducă la dînsul. Şi era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credinţa preaarătat şi alţi doi, care se numeau Mardonie şi Migdonie. Pe aceştia i-a pîrît la împărat un oarecare că sînt creştini; zicînd: „Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărăteşti şi se cinstesc şi se hrănesc de tine, o! împărate, nu poţi să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruieşti pe vrăjmaşii tăi? Înşişi prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori şi cuvînt a se împotrivi ţie şi apoi cum se vor înfricoşa ceilalţi potrivnici?”

Auzind aceasta, s-a mîniat împăratul şi întrebînd pe pîrîtori cine sînt aceştia, apoi, aflîndu-i, a poruncit să-i aducă pe dînşii în divan, către care a zis: „O! nemulţumitorilor, cîtă dragoste şi iubire de oameni am arătat eu vouă şi voi v-aţi făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceţi aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-aţi lepădat de mîntuitorii zei, neruşinaţilor”. Dar sfinţii tăceau, lăsîndu-l să latre ca un cîine fără de rînduială, iar el mai mult se mînia, zicînd: „Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor şi păsărilor le voi da să le mănînce ca şi alţii să se înfricoşeze”. Dar sfinţii nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegîndu-şi brîiele şi dezbrăcîndu-se de hainele lor, într-un gînd cu toţii au mărturisit că sînt creştini şi pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit să le întindă mîinile şi picioarele şi să-i bată fără de milă cu vine crude, pînă va apune soarele. Făcîndu-se aceasta, pămîntul s-a înroşit de sîngele lor, dar sfinţii răbdau fără cîrteală cu vitejie, fără grai, numai cu gîndul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Tiranul cu cît afla alţi credincioşi, cu atît se tulbura asupra lui Hristos şi se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă şi ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă şi jertfe cuvîntătoare, omorînd pe creştini.

Sosind praznicul Naşterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toţi credincioşii în biserică, iar necuratele slugi ale păgînilor au zis împăratului: „De vreme ce o! împărate, acum creştinii au praznic mare, căci zic că este naşterea Mîntuitorului lor şi toţi s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vînatul din mijlocul năvodului, ci porunceşte ostaşilor să deschidă uşile bisericilor şi să se ducă jertfelnicul zeilor noştri înaintea uşii bisericii lor, ca îndată, ieşind de acolo, să aducă negreşit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar şi de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostaşilor să înconjoare biserica, să-i dea foc şi se vor pierde pînă la unul toţi cei ce nu se pleacă ţie. Asfel poporul cel pierzător şi vătămător împărăţiei tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mîhnire va fi”.

Acestea grăindu-se, Maximian, luînd cuvîntul, a zis: „Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gîndit la aceasta, dar nu ştiu ce mi s-a întîmplat de n-am săvîrşit pînă acum ceea ce am gîndit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulţumire se cuvine, că aţi rînduit să vie şi acestora în minte ceea ce este de folos împărăţiei noastre”. Şi îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulţime de ostaşi, cu lemne, cîlţi şi cu alte materii care sînt lesnicioase de ars, să le aşeze împrejurul bisericii creştine, iar uşile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcîndu-se, a intrat în biserică unul din trimişii împăratului şi, stînd în mijloc, a strigat: „O! oameni, Maximian, stăpînul a toată lumea, trimiţîndu-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeţi una: sau să ieşiţi şi îndată să jertfiţi zeilor, pentru că şi jertfelnicul este gata înaintea uşilor şi astfel să fiţi vii, sau, neascultînd, toţi veţi pieri cumplit că şi focul acum este gata şi lemnele stau împrejur; deci, alegeţi mai degrabă ceea ce voiţi”. Aceasta zicînd, a tăcut.

Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stînd lîngă altar, a zis către popor: „O! iubiţii mei fraţi de un gînd, nu ştiţi ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăţie şi tărie neclintită întru buna-credinţă, cu puţin mai înainte de aceste zile săvîrşind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci ca în mijlocul unui cîmp de rouă, alcătuind dans şi cîntau singuri şi toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceştia noi, nu numai îi fericeam, dar şi doream a fi părtaşi ai cununilor lor. Deci, de vreme ce şi pe noi către aceeaşi soartă ne cheamă această vreme de acum – pentru că şi împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania şi cu nedumnezeirea sînt asemenea şi uniţi.

Deci, să ne facem şi noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă ruşine, cînd aceştia, fiind tineri şi numai trei şi neavînd încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credinţă, aşa de slăvit s-au nevoit, iar noi şi cu numărul sîntem mai mulţi, ca şi cum am fi fără de număr, între care mulţi sînt acum bătrîni şi avînd înaintea noastră atît de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăţie pentru Hristos. De aceea noi, fiind atîţia şi într-acest chip, nu ne va fi oare ruşine a fi iubitori de viaţa aceasta scurtă şi vremelnică, fricoşi şi cu împuţinare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoinţă, să o socotim ca pe un cîştig mare şi să trecem cu vederea viaţa cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinţei noastre celei tari şi neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o ruşine fără de măsură.

Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar cînd sînt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în faţa răsplătirilor găsite acolo, unde viaţa este fără de durere şi veşnică, pentru această viaţă scurtă şi cu multe nevoi cum şi pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe cînd bogăţiile nejefuite, ca şi veselia, niciodată nu se schimbă în mîhnire. Oare mai voim a vieţui aici încă? Sau ne vom sîrgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutaţi, fraţilor, la altarul Domnului şi înţelegeţi că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune şi noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfînt şi pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.

Zicînd acestea sfîntul arhidiacon, toţi s-au hotărît a muri pentru Hristos şi cu toţii au răspuns: „Sîntem creştini şi pe zeii tăi cei mincinoşi, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioşii au adunat în biserică pe toţi cei ce erau între dînşii chemaţi şi i-au împărţit în patru părţi, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez şi după ungerea cu Sfîntul Mir s-au împărtăşit cu toţii cu Sfintele Taine.

Astfel, sfîrşindu-se aceasta, ostaşii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, cîlţii şi pereţii ei şi, ajungînd flacăra cea mare pînă la vîrf şi intrînd înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creştin arzînd de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cîntarea celor trei tineri şi chemînd toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfîrşi cîntarea, şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului şi au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arşi a fost cam la douăzeci de mii.

Astfel, ceata cea minunată a sfinţilor mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuieşte, ca să facă praznicul nesfîrşitei bucurii. Trecînd cinci zile, iar focul încă arzînd şi fumul ieşind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toţi creştinii cîţi erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri şi cu alergarea cailor, cum şi cu diferite feluri de privelişti.

În Nicomidia, aproape de locul de privelişte, era o capişte mare a zeiţei păgîne care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capişte, cu toată oastea şi cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rînduiala ostăşească, cu numele Zinon, avînd dregătoria de voievod, pornindu-se cu rîvnă spre buna-credinţă şi nerăbdînd să vadă o păgînătate ca aceea, stînd la un loc înalt a strigat: „Rătăceşti, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimţitoare şi lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înşelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înţelege, o! Maximiane, şi întoarce ochii tăi trupeşti, cum şi pe cei dinăuntru către cer şi din cele văzute cunoaşte pe Ziditorul. Din fapturi cunoaşte în ce chip este Făcătorul şi te învaţă cu dreaptă credinţă a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sîngele dobitoacelor necuvîntătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor şi cu inimile cele curate”.

Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura şi faţa cu pietre, să-i zdrobească dinţii, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia şi să-l scoată afară din cetate. Aşa s-a încununat Sfîntul Mucenic Zinon, iar Sfîntul Dorotei cu Indis şi cu ceilalţi tovarăşi şedeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cerceta cu dese scrisori, îi întărea în credinţă şi-i deştepta către nevoinţa cea cu bărbăţie. Odată păgînii au prins pe diaconul Sfîntului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinţii mucenici şi l-au adus la împăratul.

Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mînie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinţilor. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soţii săi şi cu mînie căutînd la dînşii i-a batjocorit şi le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzîndu-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul şi stînd de departe i se închinau lui cu privire luminoasă şi cu feţe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.

Împăratul, căutînd cu mînie asupra diaconului, i-a zis cu groază: „Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ţi-a dat această scrisoare şi în ce loc este ascuns?” Diaconul, mai întîi rugîndu-se în inima sa lui Dumnezeu, şi-a deschis gura cu îndrăzneală şi a zis: „Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor şi acum, stînd departe de turma sa, o sfătuieşte şi o deşteaptă către buna credinţă. Iar cînd simte năvălirea lupilor şi a fiarelor, atunci cu glas mare grăieşte turmei sale şi o sfătuieşte a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăieşte nu sînt ale lui, ci sînt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide. Iată acum ţi-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ţi voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aş fi eu vînzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult şi care şi fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stînd în vîrful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.

Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfîntă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeţi şi cu pietre. După aceasta şi pe ceilalţi sfinţi mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfîntului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu ţărînă de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis şi lui Petru, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunaţii mucenici ai lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa prin felurite chinuri, pe aceeaşi cale s-au suit către Dumnezeul lor.

Sfînta Doamna era ascunsă într-o peşteră dintr-un munte, avînd ca hrană buruienile pustiei ce creşteau împrejurul peşterii şi auzind de moartea sfinţilor mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plîngerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veşnice. Dar mai vîrtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dînsa şi părtaş al naşterii celei duhovniceşti prin Botez. Însă, plîngea pentru sine că a rămas dintre toţi necălătorind împreună cu dînşii pe acea cale şi se pregătea către nevoinţă, cerînd ajutor de sus. Apoi, pogorîndu-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbăteşti cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia şi o căuta pe aceasta. Dar neaflînd-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare şi a plîns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit şi ea să moară împreună cu dînsa pentru Hristos. Stînd în locul bisericii celei arse amesteca cenuşa cu lacrimi, plîngînd şi tînguindu-se.

Făcîndu-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalţi au fost înecaţi şi iată nişte pescari stînd, îşi găteau mrejele pentru vînat; dar văzînd pe sfînta fecioară şi din haine socotind-o că este bărbat, au zis: „Vino de ne ajută, tînărule, şi de vom prinde ceva apoi şi ţie îţi vom face parte”. Ea cu sîrguinţă a mers să le ajute, şi după ce au aruncat mrejele şi le trăgeau la mal se simţea greutate mare în mreje, încît abia au putut să le tragă la mal; şi fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulţime de peşte, iar în mijlocul vînatului stăteau cele trei trupuri ale sfinţilor mucenici: Gorgonie, Indis şi Petru şi s-au înspăimîntat foarte tare. Adunînd degrabă mrejele şi peştele, iar trupurile punîndu-le pe pămînt, se grăbeau către caiac, vrînd să înoate la alt mal şi-l chemau şi pe tînăr, dar ea n-a voit. Dîndu-i pentru osteneală o parte din peşte şi puţină pîine, au plecat de acolo.

Sfînta fecioară Doamna, apropiindu-se de trupurile sfinţilor mucenici, cunoscînd pe fiecare şi mai vîrtos cunoscînd pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta şi vărsa lacrimi fierbinţi deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pînzele lăsate şi vîslind încetişor, iar Doamna, depărtîndu-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea şi strigînd către corăbieri le-a arătat peştele ce-l avea. Îndată cîrmaciul, socotind că este de vînzare, a întrebat de preţ ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preţ. Dar acela, nepricepînd, a zis: „Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cît îl vinzi?” Sfînta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sînt creştini, deci le-a spus şi despre tinerii mucenici, despre trupurile lor şi numele lor. Iar cîrmaciul, cu soţii îndată sosind, au scos pînze subţiri cu aromate i-au înfăşurat şi ducîndu-i la zidurile cetăţii, care era aproape de pîrîu şi unde murise şi Sfîntul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscînd pe Doamna, că este de o credinţă cu dînsul şi socotind-o că este tînăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicînd: „Să petrecem împreună nedespărţiţi, în toată viaţa noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. „Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce şi sfîrşitul vieţii mele este aproape şi nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinţilor, cu care în viaţa aceasta, cu credinţa şi cu duhul am fost însoţită”.

Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuinţă trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate şi tămîie, cu care să cinstească mormintele sfinţilor; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfînta Doamna, ziua şi noaptea stătea lîngă mormintele lor, tămîindu-le, miresmîndu-le şi cu lacrimi rugîndu-se. Şi n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvîrşească dorinţa de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru că pe faţă făcea cele ce se cuveneau dreptei-credinţe şi cinstei sfinţilor.

Împăratului i s-a vestit că un tînăr tămîiază mormintele creştinilor, iar el a rîs, zicînd: „Se cuvine dar ca şi el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se înveţe, că oamenilor celor ce nu ştiu nimic despre moarte, în deşert li se face o cinste ca aceea”. Acestea zicînd îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia şi Sfînta Doamna, rugîndu-se lîngă mormintele sfinţilor mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgînii cu foc.

În acea vreme şi Sfinţitul episcop Antim, îndemnînd pe mulţi către cunoştinţa lui Dumnezeu cu preaînţeleptele sale învăţături şi scrisori şi pe mulţi îndemnînd către pătimire, s-a sfîrşit şi el cu sfîrşit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul pînă l-a aflat, dar, muncindu-l mai întîi cu amar şi cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decît Sfîntul Antim, care răbda chinurile şi bătăile. Pentru aceea a dat hotărîrea ca să-i taie capul. Şi aşa s-a dus şi el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei şi a pătimirii.

Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinţilor mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugîndu-se minunatul Glicherie şi preafericitul Zinon şi cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru şi cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila şi preafrumoasa Doamna. Iar sfîrşitul a toată ceata este Sfîntul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

19 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. geo said, on iunie 14, 2013 at 10:50 am

    Cu toate ca de cind lume si pamintul tutunuleste „iarba diavolului” iata ca onor guvernul Romaniei nu este de acord cu interzicerea fumatulu: http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-14992381-romania-nu-sustine-noua-directiva-anti-tutun-forma-actuala-motivul-industria-tutunului-este-doilea-mare-contributor-bugetul-statului.htm pe motivul ca…industria tutunului este al doileamare contributor la buget…

    Si asta in timp ce americanii sint avertizati ca 90% din tutunul pe care il ard este GMO: http://www.naturalnews.com/040703_GMO_tobacco_chemicals_in_cigarettes.html#ixzz2VoAjYcoR

    Oare pentru acest motiv sa fie interzis cannabis-ul? http://preventdisease.com/news/13/050313_There-Is-No-Mistaking-The-Evidence-Cannabis-Cures-Cancer.shtml

    In ciuda ofensivei mass media de a distorsiona adevarul mai exista voci care se opun si ne arata si noua, celorlalti, calea spre adevar: http://www.expressionoftruth.com/2013/06/23-movies-with-message-of-truth-and.html

    La final, iata lista, recenta, acelor mai mari 10 puteri militare din lume:
    http://www.globalfirepower.com/country-military-strength-detail.asp?country_id=United-States-of-America

    Ce de resurse umane, materiale, financiare…

    Apreciază

    • ionut ignat said, on iunie 14, 2013 at 5:15 pm

      geo, frate filmele de hollywood sunt pline de mesaje subliminale si vadit anticrestine. cum poti sa spui ca acele filme iti arata calea spre adevar? este un adevar fals, al elitelor sioninste care detin hollywood-ul, sunt viziunea lor asupra noii ordini mondiale.

      stiai ca in filmul „eyes wide shut” (este in lista) intr-o scena satanista sexuala se foloseste in sincron o slujba ortodoxa in limba romana, dar redata invers?
      pentru lamurire citeste acest articol: https://saccsiv.wordpress.com/2009/12/18/video-%E2%80%9Ceyes-wide-shut%E2%80%9D-cu-ochii-larg-inchisi-%E2%80%93-secventa-ritualului/

      Apreciază

      • geo said, on iunie 15, 2013 at 8:24 am

        in acele filme e vorba despre adevarul diferit, oficial, de cel al autoritatilor care de cele maimulte ori estede fapt o mare inselatorie…nu contest faptul ca ele filmele su si mesaje anticrestine…

        Apreciază

  2. STOP RFID 666 said, on iunie 14, 2013 at 11:31 am

    http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/183194.html

    Apreciază

  3. STOP RFID 666 said, on iunie 14, 2013 at 11:38 am

    EFECTUL DE TURMA

    Apreciază

  4. […] Prigoana cumplita din Nicomidia in vremea imparatului Maximian. 20 000 Mucenici arsi in biserica. Pi… […]

    Apreciază

  5. STOP RFID 666 said, on iunie 14, 2013 at 12:30 pm

    Din mizeriile Pr. Timotei alias Matei Vulcanescu-asta dovedeste ca e un ecumenist ascuns.

    Maestrul Matei Vulcanescu este lup in piele de oaie. Totul le vrea schimbate pentru a se potrivi cu ecumenismul. El cica e antiecumenist, dar schimba totul pe sub masa. Am vazut ca e si cu SOLA SCRIPTURA. Acest parinte e mai viclean decat Pr. Vasile.

    IATA CE ZICE PARINTELE VULCANESCU – INTRE GHILIMELE SI CU SPATIU SUNT COMENTARII DIFERITE LA UN ARTICOL MAI VECHI

    https://saccsiv.wordpress.com/2012/07/20/comentariul-zilei-20-07-2012-noul-liturghier-contine-slujbe-mai-scurte-si-are-cuvinte-inlocuite/#comments

    ,,Conform canonului cei care nu au voie de la duhovnic sa se impartaseasca trebuie sa paraseasca Biserica la Cei chemati iesiti” Nu postul iti da vrednicia de a te impartasi ci Binecuvantarea Duhovnicului, care poate sa iti randuiasca post sau nu, care te cerceteaza in functie de canoane si iti poate spune daca esti oprit de la Sf impartasanie sau nu. In Biserica Ortodoxa intodeauna crestinii nu se spovedeau de fiecare data cand se impartaseau, ci cand erau nevoie, cand simteau nevoia. Dar cateheza si controlul asupra credinciosilor era fosrte strict mai ales prin faptul ca inainte de a fi botezati stateau cativa ani catehumeni, nu erau botezati de mici si apoi lasati de izbeliste”.

    ,,Sa se stie clar ca cel oprit de la sf impartasanie in constiinta Bisericii este afurisit, aceasta insemna afurisirea.
    In mod normal orice credincios care se afla in sf Liturghie este obligatoriu de a se impartasi. Parintele Rafail Noica era sa fie batut pentru aceste afirmatii, pentru ca in Romania traditia sanatoasa canoica pen care deabea acum se descopera era pierduta dinperioada interbelica. Adica Sfintele Canoane nu mai erau respectare. Vine pr Rafail Noica si spune ca trebue impartasilre de cate orie e liturghie si oamenii care nu cerceteaza canoanele se smintesc ca asa au auzit ei de la pr Cleopa sau de la alt parinte. Dar parinttii nu sunt mai presus de canoane si de constiinta Bisericii care asa a procedat de la Pogorarea Duhului Sfant”.

    ,,In primul rand e nevoie de specialisti care sa stapaneasca bine subiectul, ca asa fiecare crede asa cum a vazut el la Biserica si nu cunoaste cum se face corect. Deci e nevoie de specoialist in greaca veche, teolog care sa cunoasca codicile Liturghiilor.
    Din Liturghia sf Ioan Hrisostom se mai pastreaza numai o mica parte, o singura rugaciune, cea a prefacerii. Sunt multe probleme, Liturghia nu a venit din cer si nu a inventat-o Sf Ioan Gura de Aur”.

    ,,Pentru cine este interesat de subiect sa citeasca cartea Canonul Ortodoxiei de diacon Ioan Ica Jr. sunt o adevarata caopdopera a Ortodoxiei culeasa de parintele Ica. Cartea are peste o mie de pagini si costa pente opt sute de mii , dar merita. Ca altfel vorbim numai sa ne aflam in treaba”.

    ,,1. Nu sfantul ioan Gura de Aur a inventat Liturghia, asa cum muti credinciosi ar crede
    2. Liturghia a existat, bineinteles, inainte de Sfantul ioan Gura de Aur.- Frangerea Painii.
    3. Sfantul ioan Gura de Aur a consacrat o anumita anafora(rugaciune de prefacere a Darurilor)
    4. In Biserica exista multe anaforale, unele folosite, altele nu, cum ar fi anaforaua Sfantului vasile cel mare, Sf iacov, etc.
    5 Toate anaforalele sunt bune atata timp cat nu contin erezii- canon Apostolic.
    6. Deci anaforaua este rugaciunea de prefacere a Darurilor, pe care la inceput , fiecare episcop o compunea asa cum vroia el.
    7. Liturghia asa cum o avem azi nu e pogorata din cer.,
    8. ea este instituita de hristos la Cina cea de Taina, ucenicii dezvoltand in dpua parti -invatatoreasca- catehumeni, demonizati, opriti de la Impartasanie si anaforaua credinciosilor- o rugaciune de prefacere a Darurilor – apoi Impartasirea cu trupul si Sangele Domnului a preotilor si credinciosilor si concedierea: Cu pace sa iesim.
    9. Asta e Liturghia- e Masa unde mancam Trupul si Sangele lui Hristos
    10. Crestinii intai mancau mancare si apoi se impartaseau, etc- diaconii slujeau la mesele de obste si apoi urma Jertfa Euharistica, etc”.

    ,,ioancadar- aveti dreptate partiala, pentru ca daca textul nu pastreaza intelesul original e o mare problema. In momentul in care spui “Painea noastra cea de toate zilele” in loc de Painea noastra cea spre fiinta” cum e corect- epiusion-esenta fiinta- care te tine in Viata Duhovniceasca- e vorba de Sfantul Trup al Domnului- Sfanta Impartasanie din start ai schimbat senul si ai distrus Liturghia. Deci nu e chiar asa de simplu si daca niste neaveniti de la patriahie schimba fara sa cunoasca BINE treaba, e vai de noi, o facem mai rau decat era. Si asa Litrughia in romaneste e un chici de Liturghie, daca o mai dai mai rau peste cap, se ajunge la dezastru. E nevoie de specialisti. Ca si Bartolomeu Anania sa apucat sa traduca Biblia si a facut-o varza….”

    ,,Pentru ca Sf Impartasanie nu e legata de post. Nu exista nici un canon care sa specifice ca trebuie un post special ca sa te impartasesti. E suficinet sa tii posturile de peste an si mercuri si vineri care sunt randuite prin canon si cine nu le tine e afurisit de Biserica”.

    ,,cine ne opreste ca de Sfantul Grigorie Papa Romei sa savarsim anaforaua Gregoriana! Si sa cantam gregorian. E foarte ortodox. Deci nu forma liturghiei a stricat pe papistasi cu erezia lor. Degeaba faci Liturghia bine daca esti eretic, painea sau azima,sau orice ar fi nu se va treansforma in trupul Domnului ci se va demoniza. De aceea am spuipat cu nadejde pe ostia papistasa la vatican si pe mormantul de vrednica blestemare a Papei Ioan Paul al II-lea. Am primit binecuvantare prin acest gest”.

    ,,nu sunt deacord cu vesmintele impopotonate si aurite si colorate- vesmintele preotuluitrebuie sa fie albe, ca vesmantul ingerului de la Sfantul mormant. –simple si albe ca la papistasi”.

    ,,Ce vorbesti mai CD, Sf Spiridon era Ierarh casatorit, mai citeste sinaxarul. Se pare ca ai putine probleme cu caputul, sa mergi frate la psihiatru, ca e nevoie. Omul care isi pierde si cea mai elementara logica are probleme, se vede din modul cum scrii”.

    ,,Pentru toate Mariile, Danutele si alte femei evlavioase si preacucernice:
    CANONUL 9 APOSTOLIC PRELUAT DE SINODUL ECUMENIC 5-6 – DECI CANON UNIVERSAL VALABIL IN BISERICA ORTODOXA SPUNE:
    Canon 9 Apostolic— Despre Impartasire
    Toti credinciosii care intra in Biserica si aud Scripturile dar nu raman la Sfanta Euharistie ca sa se impartaseasca TREBUIE SA SE AFURISEASCA!
    Canonul 66 Trulan Din Sfant azi a Invierii in toata Saptamana Luminata, credinciosii se cuvine a fi nelipsiti de la Sfanta Euharistie si impartasindu-se in toate aceste zile cu Sfintele TaineCa asa in veci vom fi inaltati impreuna cu Hristos.
    Deci pe cine ascultam pe pr. Cleopa, care din nestiinta si evlavie vorbea sau de Sfintii Parinti a toata Lumea?”

    ,,Doamna Aurora, in primul rand eu nu apreciez pe eretici, e vorba de anumite forme pe care ei le-au pastrat si le pastreaza mai bine ca noi ortodocsii, de exemplu studiul Sfintilor Parinti, Liturghia, Vesmintele- dar acestea raman forme goale daca ei sunt eretici.
    Nu tot ce are un eretic e rau, de exemplu, folosim masini germane sau stofe italiene facute de eretici. Asta nu insemna ca le impartasim erezia, daca apreciem ceva bun pe care il fac.
    In legatura cu viata domniei voastre eu simt sa va spun sa va impartasiti cu Trupul lui Hristos la fiecare Sfanta Liturghie, atata timp cat sun sunteti oprita de canoane prin duhovnic. Asa e firesc pentru orice crestin.
    Am postat canoanele Bisericii care spun clar acest lucru, ele sunt mai presus de parerea orcarui mare duhovnic sau expert sau facator de minuni sau harismatic. Pentru ca Canaonele sunt baza credintei. De ce sa ascultam numai de canoanele care ne convin. Cand se fac rugaciuni cu ereticii, toti spun, ca nu e bine ca e orita de canoane in schimb aproape nimeni nu se impartaseste cu Izvorul Vietii la Liturghie.
    Nu este nevoie de post pentru a va impartasi, iar sambata postul este interzis de Sfintii Parinti, doar cand este postul randuit de Biserica(Pastilor, Craciunului, etc)
    Un alt lucru important- relatiile sexuale cu sotul- nu sunt oprite si nu sunt impediment pentru Sfanta Impartasanie, pentru ca daca sotul va doreste si dumeavoastra il refuzati pe motiv de evlavie Biserica VA AFURISESTE. De bun acord, in noaptea care este inainte de Liturghie e bine sa va abtineti de la dragostea pamanteasca pentru a primi o dragoste mai mare, Trupul lui Hristos.
    Dar sa fie numai si numai cu invoiala sotului dupa cum si marele Pavel ne invata.
    In legatura cu fiul dumneavoastra- mult poate rugaciunea mamei pentru fiu, dar trebuie rabdare, el va lasa etnobotanicele, sunt convins vazand exemplul dvs., sa se spovedeasca si el si daca are binecuvantare sa se Impartaseasca, pentru ca in felul acesta avand constiita ca se impartaseste duminical va fi mai greu sa ia si etnobotanice. Dar Trupul lui Hristos vindeca de patimi, dar Hristos va conlucra cu vointa lui si ii va intari vointa. In Ortodoxia autentica TOTUL SE INVARTE IN JURUL SFINTEI IMPARTASANII!
    Va sfatuiesc sa nu plecati urechea la pietisme ieftine. Eu sunt mai dur pentru ca aici e vorba de MANTUIRE SI NU TE POTI JUCA CU MANTUIREA De aceea neavenitii care isi dau cu parerea ca la fotbal gresesc ca nu asculta. Dumnezeu sa ii ierte si sa ii lumineze. Va dati sema ca daca nu ii iertam nu mai postam nimic”.

    Apreciază

    • timoshciuc said, on iunie 14, 2013 at 4:37 pm

      @STOP 666 ,iti consumi energia degeaba pentru ca vulcanescu nu o merita ! e parsiv si ecumenist cu manusi

      Apreciază

      • ionut ignat said, on iunie 14, 2013 at 5:28 pm

        opaaa,

        marcel, ploiesti, gil, marcela pune-ti frate si tu numele cu care postai, ca vasile ( saccsiv ) nu te cunoaste 🙂
        ce inseamna timoshciuc?

        Apreciază

      • Maria said, on iunie 14, 2013 at 6:54 pm

        ionut ignat,
        Lasa-l bre , daca nu zice nimic de rau si e cuminte !!!:)) Vezi ca si Marius Barbu e tot el .

        Apreciază

    • Irina said, on iunie 16, 2013 at 11:04 pm

      Da de acord cu tine, dar te intreb, ai tu o viata in Hristos ca si crestinii mai din vechime? Sunt canoane care nu se schimba niciodata, adica cele referitoare la dogma, la dreapta credinta, dar sunt si canoane ce tin de diverse randuile care in functie de starea duhovniceasca a oamenilor s-au schimbat. De exemplu inainte crestinii se spovedeau in public pt ca in primele veacuri cei care veneau la crestinism erau in general oameni cu adevarat traitori, care traiau la maxim Evanghelia pt ca ei erau in asteptarea celei de-a doua veniri a Mantuitorului si de aceea erau foarte atenti la viata lor si de aceea spunea un parinte erau numiti sfinti, iar principalul pacat era atunci cel al lepadarii de frica prigoanei. Mai tarziu cand crestinii incepusera sa slabeasca duhovniceste si sa faca tot felul de pacate, a fost necesar ca spovedania sa se faca individual. Acelasi lucru se intampla si cu Sf Impartasanie, in vechime crestinii fiind mai traitori si mai atenti la viata lor duhovniceasca se puteau impartasi des si fara post si spovedanie de fiacare data inainte de Impartasanie. Dar mai tarziu si mai ales azi, cand credinta a slabit si cand se fac tot felul de compromisuri atunci cand e vorba de partea spirituala, cand suntem poate mai imprastiati in cele duhovnicesti, cred ca pregatirea mai ales prin spovedanie este esentiala inaintea Sf Impartasanii. Iata ce spune pr Dumitru Staniloaie, unul dintre marii teologi al intregii Ortodoxii:

      „Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea noastră, dacă este primită cu credinţă, cu pocăinţă şi dacă facem şi noi efort spre faptele bune, ca prin puterea Trupului înviat al lui Hristos să putem înainta spre o viaţă asemenea lui Hristos cel jertfit şi înviat. Împărtăşania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire. Astfel, devenim tot mai mult fii ai Tatălui după har şi fraţi între noi, în Hristos.”

      Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor care n-au căzut din credinţă şi au primit iertarea păcatelor grele prin Taina Spovedaniei. Unele dintre aceste păcate cer după mărturisirea lor un timp mai îndelungat de pocăinţă după săvârşirea lor: ucideri, avorturi. Celor ce trăiesc în desfrâu sau necununaţi, chiar dacă arată această stare a lor unui duhovnic, nu pot fi primiţi la Sfânta împărtăşanie atâta timp cât continuă să se afle în această stare. Credincioşii fără păcate foarte grele se pot împărtăşi de mai multe ori pe an, dar numai după spovedanie. E o tradiţie a Bisericii să acorde acestor credincioşi spovedania de patru ori pe an, în cele patru posturi mari: Postul Paştilor, al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cei mai râvnitori şi cu o viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie, şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (Miercuri-Vineri). O hotărâre a Sinodului din Constantinopol, la sfârşitul secolului XVIII, când se născuse o discuţie, dacă e bine să se împărtăşească cineva mai des sau mai rar, a hotărât că se poate şi una şi alta, dar totdeauna după spovedanie.

      „Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei împărtăşanii”

      Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de la început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfânta Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Sfânta Liturghie, fără spovedanie şi fără post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment, atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de gânduri, de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi al pământului şi cu prea scump Sângele Lui.

      Pentru poporul nostru, mai ales pentru cel de la sate, Sfânta Împărtăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate celelalte de peste an. Toţi oamenii se pregătesc cu multe rugăciuni, se îmbracă cu haine nefolosite alte dăţi, se iartă toţi unii cu alţii, se feresc în acea zi cât mai mult de la grijile obişnuite ale vieţii.

      Ce fapte bune ar trebui să facă credincioşii înainte de Sfânta Împărtăşanie? Dar după aceea?

      Credincioşii trebuie să se împace cu cei cu care sunt supăraţi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii; să ceară iertare celor pe care i-au supărat şi să ierte pe cei ce le-au pricinuit supărări, dacă sunt apropiaţi aceia sau accesibili telefonic, prin comunicare personală; iar dacă nu, ştergând din sufletul lor orice urmă de mâhnire, şi odată cu aceasta rugându-se pentru ei. Aceasta înseamnă să se împărtăşească cu cuget «curat». Dacă sunt oameni lipsiţi în jurul lor, e bine, dacă pot, să-i ajute; dacă sunt bolnavi, bătrâni, fără nimeni lângă ei, să-i cerceteze. Să împlinească sfaturile ce le sunt date de duhovnic.

      Spuneţi-ne ceva despre bucuria duhovnicească pe care o primesc credincioşii după Sfânta Împărtăşanie. Nu este o arvună a bucuriei cereşti?

      Credincioşii trăiesc după Sfânta Împărtăşanie liniştea de a fi iertaţi de Dumnezeu, bucuria de a simţi pe Hristos în ei, de a nu mai fi închişi într-o viaţă pur pământească. Au bucuria de a se simţi împăcaţi cu toţi oamenii, de a-i înţelege şi iubi pe toţi. Ea este de fapt o arvună a bucuriei cereşti, când fiecare va fi ca un frate al tuturor şi ca un fiu iubit al Tatălui ceresc şi frate iubit al lui Hristos.

      Apreciază

  6. Marius Barbu said, on iunie 15, 2013 at 8:40 pm

    Maria eu nu am de ce sa postez cu alte nume CU AJUTORUL Bunului Dumnezeu nu ma tem de nimic ,peste tot unde am postat am scris cu Marius Barbu si eu am amai auzit asta cu hartia scrisa da nu mai stiu unde …apropo cati ani ai Maria ?esti maritata? , noi toti ar trebui sa ne UNIM si sa ii „atacam” pe ecumenisti si pe astia procip si nu sa ne atacam intre noi ….eu cred ca Suntem cu TOTII in aceasi barca ..luati aminte de la Sf.Mucenici si urmati’le Credinta cum zicea Sf.Antonie : Dupa Marturisire urmeaza Mucenicia,pregatiti’va!!!

    Apreciază

  7. […] Prigoana cumplita din Nicomidia in vremea imparatului Maximian. 20 000 Mucenici arsi in biserica. Pi… […]

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: