IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului: Naşterea Domnului

                                                     Naşterea Domnului

                                                                 (partea  I)

de Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos

Sărbătoarea Naşterii Domnului după Trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este punctul de plecare al tuturor celorlalte praznice Împărăteşti: Boboteaza, Schimbarea la Faţă, Patimile, Crucea, Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Fără Naştere nu ar fi existat Învierea, dar şi fără Înviere nu s-ar fi împlinit scopul dumnezeieştii Întrupări. Aşadar, toate aceste fapte ale vieţii Împăratului Hristos sunt legate între ele. Noi însă le despărţim pentru a le putea sărbători şi pentru a aprofunda înţelesul lor. La fiecare dumnezeiască Liturghie trăim toate evenimentele dumnezeieştii întrupări. De aceea, după cum spun Sfinţii Părinţi, mereu este Crăciunul, mereu este Paştele, mereu este Cincizecimea. Prin Naşterea lui Hristos se revelează cele petrecute la Bunavestire. Când vorbim despre Revelaţie înţelegem că există unele persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc. cărora li s-a descoperit că Hristos pe Care Îl aşteptau toate veacurile, a venit în lume. Desigur, Hristos se ascunde arătându-Se şi se descoperă ascunzându-se. Vedem acest lucru în toată viaţa Lui, dar şi în revelaţia Lui către Sfinţi.

1. Naşterea lui Hristos este un fapt istoric, pentru că a avut loc într-un moment istoric concret, pe când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudea împărăţea Irod. Evangheliştii insistă pe istoricitatea evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos este o persoană istorică. Asta înseamnă că Hristos Şi-a asumat trup omenesc real şi că Întruparea nu a fost una fantasmagorică sau o închipuire.

Dar dincolo de istoricitatea lui, evenimentul acesta rămâne o taină. Ştim că există Dumnezeu-Omul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, dar rămâne o taină chipul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul Cuvântului. De altfel, ceea ce s-a petrecut în Persoana lui Hristos, şi anume unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu cea omenească, este un eveniment unic. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică este singurul lucru nou după crearea lumii. Asta înseamnă că după creaţia lumii şi a omului, nu se mai întâmplă nimic nou în lume. Toate se repetă. Naşterea unui om este urmarea şi rezultatul sfatului lui Dumnezeu „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi îl supuneţi” (Facere 1: 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos.

Aşadar, caracterul istoric al evenimentului nu înlătură taina, dar nici taina nu anulează caracterul istoric. De Crăciun prăznuim Naşterea lui Hristos, dar, în acelaşi timp, trăim în chip tainic, înlăuntrul inimii noastre, toate faptele legate de aceasta, de vreme ce, atunci când trăim în Biserică, participăm şi trăim toate momentele Dumnezeieştii Întrupări.

2. Deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament constă în aceea că revelaţiile lui Dumnezeu în Vechiul Testament erau revelaţii ale Cuvântului neîntrupat, câtă vreme în Noul Testament sunt revelaţii ale Cuvântului în trup. Cel care S-a descoperit lui Moise şi tuturor Prorocilor a fost Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, fără să aibă trup. Prorocii şi Drepţii în Vechiul Testament nu aveau comuniune doar cu Logosul lui Dumnezeu, ci au văzut [dinainte] şi Întruparea Lui. Acest sens are faptul că ei l-au văzut [dinainte] ca Om. Adam, după cum se spune în Vechiul Testament, a auzit paşii lui Dumnezeu în Rai. Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Moise a văzut spatele lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut ca Om şezând pe Tron, iar Daniil L-a văzut cu asemănare omenească şi ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelaţii arată că Prorocii Vechiului Testament au văzut Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică L-au văzut pe Acela Care avea să Se întrupeze pentru mântuirea neamului omenesc. Faptul că Moise a văzut spatele lui Dumnezeu arată limpede că el a văzut ceea ce avea să se petreacă în viitor, adică Întruparea Cuvântului. Prorocii nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci chipul şi icoana a ceea ce avea să fie, deoarece, mai întâi, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să devină în mod real om, pentru a Se uni cu firea noastră şi pentru a fi văzut întrupat pe pământ (Sfântul Ioan Damaschin).

În afara acestora, există în Vechiul Testament şi alte texte revelatoare care prorocesc limpede nu doar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi anumite fapte concrete, precum acela că fecioria Născătoarei de Dumnezeu nu se va strica, că Hristos va aduce pace în lume şi altele.

3. În aceste analize, încercăm să vedem care sunt aspectele hristologice ale praznicelor împărăteşti. De asemenea, putem să distingem şi alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevărul că Hristos este Mântuitorul lumii şi că trăirea acestui adevăr presupune o anumită stare duhovnicească a omului.

În afară de Maica Domnului şi de Iosif, primii care s-au închinat dumnezeiescului Prunc au fost Păstorii. Un Înger al Domnului i-a vestit că S-a născut Mântuitorul lumii. Iar acesta nu a fost un fapt întâmplător, nici nu însemna că respectivii Păstori s-au învrednicit de această descoperire pentru că s-a întâmplat să se afle mai aproape de Peşteră. Părinţii Bisericii spun că aceasta s-a întâmplat din mai multe pricini. Mai întâi, pentru curăţia Păstorilor care trăiau în retragere şi isihie. În al doilea rând, pentru că ei erau următori ai vieţuirii şi virtuţilor Patriarhilor Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, Păstorii nu erau nişte persoane oarecare. În al treilea rând, pentru a se arăta că Hristos avea să fie adevăratul Păstor al poporului Israel. Iar în patrulea rând, pentru a se vădi în chip limpede că Hristos i-a ales pe cei cu o inimă simplă, care să poate încăpea această descoperire, iar nu pe viclenii cărturari şi farisei. Toate acestea arată cum poate omul să trăiască taina Revelaţiei.

4. Este semnificativă în acest sens şi cântarea Îngerilor: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cântau îngerii nu era o pace socială – absenţa războiului, de pildă – ci Întruparea şi Prezenţa lui Hristos. Astfel, Îngerii cântau pacea care a venit prin Naşterea lui Hristos, iar nu o pace care va veni în viitor. Pentru că Hristos, prin Întruparea Lui l-a împăcat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele său şi cu sine însuşi, tocmai pentru că în Persoana Lui s-au unit firea dumnezeiască şi firea omenească. Omul, după cădere, a pierdut pacea cu Dumnezeu, pentru că se închina idolilor neînsufleţiţi şi nesimţitori, iar nu Dumnezeului Celui adevărat. Acum, prin Întruparea Lui se dă omului posibilitatea să Îl adore pe adevăratul Dumnezeu şi să i se închine Lui. A dobândit şi pacea cu îngerii şi cu semenii săi. Şi, desigur, a dobândit pacea puterilor lui sufleteşti, pentru că Hristos a făcut ceea ce nu reuşise Adam să facă. Adam trebuia ca prin Harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie, să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, iar puterile lui sufleteşti să lucreze după fire şi mai presus de fire. Iar acest lucru l-a reuşit Hristos. Expresia „întru oameni bunăvoire” denotă faptul că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu. După Sfinţii Părinţi, voia lui Dumnezeu se împarte în primordială şi ulterioară. Voia primordială este după bunăvoinţă, iar cea ulterioară este după îngăduinţă. Când se spune că Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, se înţelege că ea nu a fost consecinţa căderii lui Adam, pentru că s-a aflat în planurile lui Dumnezeu încă dinainte de cădere, adică unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut realiza dacă nu ar fi existat o anume Persoană în care firea dumnezeiască să se unească ipostatic cu firea omenească. De aceea, Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea a fost rânduită independent de căderea lui Adam, pe când Patimile şi Răstignirea au fost urmarea căderii lui Adam. Întruparea lui Hristos a însemnat desăvârşirea creaţiei. Omul şi toată zidirea au fost făcute pentru Dumnezeu-Omul.

Cititi continuarea pe Graiul ortodox.