MUGUR VASILIU: „Cu Biserica”

   Preiau integral articolul Cu Biserica:

RAPORTUL ORBULUI XXXVIII

Prietenul meu Călin Marinescu era orb. Nu din naştere, ci în urma şocului suferit la cutremurul din 1977 – era student şi locuia în blocul Scala. Şi-a văzut părinţii înghiţiţi de moloz. În câteva luni după cutremur era orb complet. L-am cunoscut orb. Scria poezie, făcea traduceri şi juca şah. Există o lume a nevăzătorilor – am aflat.

După trei zile de examene şi de piaţă – stăteam propriu-zis în facultate, pe toată perioada cât s-a desfăşurat manifestaţia de protest din ’90, din Piaţa Universităţii, în care am avut oarece amestec, în cadrul Ligii Studenţilor -, mulţumit de rezultatele obţinute la examen, m-am hotărât să mai trec pe la prietenul meu Călin, pe care nu-l mai văzusem de ceva timp. Aşa că am pornit pe jos până la Scala, am urcat la etaj şi am sunat la uşa pe care stătea scris Marinescu. Ca de obicei, mi-a răspuns femeia despre care n-am ştiut niciodată ce grad de rudenie are cu Călin – cred că era verişoara mamei lui, deci un fel de mătuşă. Din hol am auzit vocea lui Călin care îmi cerea să intru mai repede. După ce mi-a povestit despre concursul de şah pentru nevăzători – la care participa şi el, cu rezultate foarte bune, cel puţin aşa am priceput atunci – în timp ce eu scoteam din buzunar pachetul de ţigări, aproape mi-a strigat, foarte îngrijorat: „Te rog să nu fumezi, nu-ţi aprinde ţigara… nu aici!”. Am pus pachetul de ţigări înapoi în buzunar, foarte mirat de reacţia lui Călin, care era un fumător înrăit – cel puţin până ultima oară când ne-am văzut. N-am întrebat, dar m-am bucurat chiar, gândind că a reuşit să se lase de fumat – nu era puţin lucru. Apoi, a continuat să-mi povestească ultima partidă de şah pe care o câştigase, în două luni – juca prin poştă, prin cărţi poştale – şi care însemna nemaipomenit de mult pentru el, fiindcă îl învinsese chiar pe campionul en titre al respectivului campionat, campion care comisese nu ştiu ce greşală chiar din runda a doua şi care… cu alte cuvinte, intervenţia cu fumatul fusese făcută ca un fel de lecţie – se aştepta şi se pregătise pentru momentul în care voi vrea să fumez. La un moment dat, mi-a spus: „Hai să fumăm!”. „Cum să fumăm, nu m-ai oprit să-mi aprind ţigara?”, m-am mirat eu. „Nu aici, mergem pe balcon. Acolo putem fuma; doar nu crezi că m-am lăsat de fumat! E adevărat că azi am fumat doar o ţigară, da, de tot încă n-am reuşit să le las. Mai pufăi, cîteva pe zi”. „Atunci, am întrebat eu, nu vrei să mai fumezi în cameră, fiindcă fumul îţi face rău?; am înţeles!”, am rostit, dezlegând misterul. „Nici vorbă; am avut o întâmplare minunată şi mă bucur că ai trecut pe la mine; nu mai ştiam să dau de tine: am sunat la Ligă şi mi-au spus că ai nu şiu ce examene; e adevărat? Le-ai luat? Dă-mi o ţigară – eu le-am terminat…”. „Am luat tot ce era de luat, chiar foarte bine, i-am răspuns. Spune-mi întâmplarea!”. Mi-a făcut semn să nu mă grăbesc, arătându-mi ţigara.

În cameră mi-a povestit că, deşi se spovedise doar cu o săptămână – „nici măcar o săptămână în urmă” – acum patru zile s-a trezit cu gândul că trebuie să se spovedească, cât de repede. „Am încercat să mai trag de timp, fiindcă mi-era nu ştiu cum să-l sun pe părinte; ce să-i spun? Că, doar, de-abia mă spovedisem. Şi mai era un lucru, destul de neplăcut: părintele nu fusese niciodată la mine acasă. De fiecare dată când trebuia să mă spovedesc, mergeam eu la biserică, aşa cum cred că este şi firesc. Acum, ar fi trebuit să-l rog să vină el la mine – lucru care îmi era peste mână, fiindcă eu ştiam câtă treaba are părintele, câţi se spovedesc – era puzderie, de fiecare dată când mergeam.”.

Totuşi, mi-a spus el preocupat, după ce a văzut că nu poate să renunţe la acest gând, şi-a construit o întreagă argumentaţie, cu care urma să-l înduplece pe părinte să vină, de data asta, acasă la el şi să-l spovedească. „Am rămas cu gura căscată – a continuat el –, atunci când, după prima frază rostită la telefon, părintele mi-a răspuns sec şi oarecum grăbit: Mai am puţină treabă şi vin la tine. Spune-mi exact adresa. Dă-ţi seama că toată frământarea mea, toate pe care mă pregătisem să i le spun erau un fel de piedică, pe care singur mi-o puneam, fusese degeaba.”. Călin s-a oprit puţin din povestit, s-a ridicat în picioare – se cam gârbovise în ultimul timp – şi a scos din buzunar o sticluţă cu mir: „Uite ce am; poţi s-o deschizi, miroase minunat, dar nu mirosul e cel mai important.”. I-am spus că ştiu ce e mirul, nerăbdător să aflu deznodământul poveştii. „A venit, te-ai spovedit până la urmă?”, am întrebat eu. „De ce spui până la urmă? A venit chiar foarte repede, cam în jumătate de oră şi sigur că m-am spovedit, dar nu despre asta vreau să-ţi spun…” „Cum nu despre asta?” „Nu despre spovedania propriu-zisă vrea să îţi spun, ci despre venirea părintelui, despre intrarea lui în casa mea.”.

M-am dat bătut, nu înţelegeam nimic; care era legătura cu fumatul, credeam că am întrezărit-o – probabil părintele a făcut o aghiazmă şi atunci, firesc că, cel puţin, nu mai fumezi în acel loc. Dar nu pricepeam, în nici un fel, unde vrea să ajungă. De fapt, nici nu aveam de unde să pricep. A continuat: „Când a intrat părintele în casă, cum a păşit în apartament, am simţit un lucru tare ciudat, ca un fel de febră. Dar, în momentul în care a intrat în cameră, atunci s-a întâmplat. Aia a fost clipa.”. Mie mi se părea că devine din ce în ce mai confuz. „Din acel moment – a continuat Călin – am avut imaginea clară – adică am văzut limpede – că nu mai sunt acasă, ci în biserică. În interiorul bisericii. Vedeam şi candelele, lumânările şi iconostasul – toate erau în camera mea. Nu ştiu dacă mă pricepi bine – poate sună ca vorba unui nebun…”. „Încerc să te pricep”, am mormăit eu. „Totul s-a întâmplat, la propiu: camera aceasta chiar s-a preschimbat în biserică – erau sfinţii de jur împrejur. Camera, în care am făcut nu mai şiu câte chefuri, înainte să păţesc accidentul; camera asta, care a văzut atât de multe că îmi vine să urlu de mâhnire şi de ruşine; camera mea s-a transformat în biserică. Aşa că eu am îngenunchiat şi m-am spovedit, nu acasă la mine, ci tot la biserică. Ţi se pare că aiurez?” Se aprinsese povestind şi parcă îi era teamă de părerea mea. „Am ţinut să-i spun părintelui tot ce se petrecea cu mine (la urma urmei, asta cred că era şi treaba lui – nu doar a mea), numai că n-am avut cum. Fiindcă, după ce m-a spovedit, şi-a luat geanta, s-a ridicat, s-a scuzat că mai are de mers şi prin alte părţi şi mi-a spus, mergând spre uşă: Ce să facem, Căline? La cei care nu pot veni la biserică, mergem noi cu biserica la ei acasă. Am amuţit.”. Călin s-a oprit un moment, doar cât i-a luat să ridice degetul arătător spre mine: „Ce zici, el ştia, nu-i aşa? Ştia tot, nu? Nu cred că a spus doar aşa o vorbă, la plecare, ce spui? Ce ai amuţit şi ce te uiţi aşa la mine? Să ştii că dacă nu-mi spunea părintele că merge cu biserica acasă la credincioşi, eu nici nu-ţi povesteam astea; sincer, nu vreau să mă crezi puţin nebun. Dar, vezi?, nu e nebunie, părintele ştia!”.

N-am înţeles de unde ştia Călin cum mă uitam eu la el şi nu mi s-a părut deloc nebunie povestea lui. M-am bucurat pentru el şi, nu mai ţin minte dacă i-am spus sau nu că eu cred că el e pe drumul cel bun, dar, oricum, ştiu că mai mult de trei ore, cât am mai stat la el, nici nu mi-a mai venit să fumez – am uitat complet de fumat, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când era în biserică.

Mergând înapoi spre facultate, de fapt spre piaţa universităţii, mi-am amintit cuvintele rostite de Căpitan, atunci când fusese întrebat despre cum poate fi îmbunătăţită viaţa creştinilor: „Să vă trăiţi întreaga viaţă, ca şi cum aţi fi permanent în biserică.”.

Atunci gîndeam că e „ca şi cum” peste noi, peste întreaga Românie ar sta cupola imensă, nemărginită a unei bisericii. Tot ceea ce facem, tot ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim şi spunem sau nu spunem – toate acestea le facem „ca şi cum” am fi în biserică. Aşa îmi tălmăceam cuvintele Căpitanului, atunci.

Astăzi, ştiu cu claritate că nu pătrunsesem de ajuns vorbele lui. Căpitanul se referea la faptul că într-adevăr trăim în Biserică, că într-adevăr România este în Biserică şi că noi ar trebui să luăm în seamă acest lucru şi să ne trăim viaţa ca urmare a acestui adevăr. Nu este „ca şi cum” viaţa noastră ar fi în biserică, şi nu este „ca şi cum” România ar avea deasupra ei o mare biserică, ci chiar este aşa. Faptul este pe cât de minunat,pe atât de grav; fiindcă noi ne-am cam obişnuit să fluierăm, fără să ne pese şi fără să ştim că suntem, întreaga noastră viaţă, în Biserică.

Mai târziu am aflat că, de fapt, Călin se lăsase deja de fumat, chiar din momentul în care i s-au petrecut cele povestite de el. Am înţeles, atunci, de ce a fumat cu mine pe balcon şi, mult mai important, am înţeles că, într-adevăr, mergea pe drumul cel bun.