SACCSIV – blog ortodox

RMGC va lua gratis de la Rosia Montana METALE RARE DE 4 ORI MAI VALOROASE decat cele 300 tone de aur si 1600 tone de argint?

Posted in aur, Romania, ROSIA MONTANA by saccsiv on februarie 3, 2012

   Preiau integral articolul E oficial! Valoarea celorlalte metale rare de la Roșia Montană e mai mare de patru ori decît cea a aurului:

A lucrat vreme de peste 20 de ani la minele de la Rosia Montana, ca inginer geolog sef. Este omul care stie cel mai bine din Romania ce zacaminte sunt acolo. Si cu toate astea, niciun ministru din Romania nu a fost curios sa ii ceara opinia. Cititi mai jos ce crede specialistul Aurel Suntimbrean despre proiectul Rosia Montana.

Reporter: Care-i cea mai mare problema a proiectului Rosia Montana?

Aurel Suntimbrean: Discutiile nesfarsite in necunostinta de cauza. Nu am vazut niciun specialist, un geolog, un miner, un inginer de preparare, care sa discute problema cum trebuie. Trebuie sa analizeze specialistii. Sa se faca dezbateri televizate cu specialisti, nu sa vorbeasca oricine.

Rep.: Unul dintre specialisti sunteti dumneavoastra…
A.S.: Am pretentia, si mi-e jena ca o afirm, ca sunt cel care cunoaste cel mai bine zacamantul de la Rosia Montana.

Rep.: Cat aur este acolo?
A.S.: Aur este mult. As vrea sa va spun ca zacamantul de la Rosia Montana ii un unicat. Astazi, daca merg cu dumneata la Rosia Montana si dezlipim o bucata de roca cu tarnacopul, o macinam si spalam acel macinis cu apa, obtinem aur.

Rep.: Dar foarte putin, banuiesc.
A.S.: Da, dar la nivelul tarnacopului. Mii de ani oameni asa au trait, la nivelul tarnacopului si al lopetii. Azi un gram, maine zece, poimaine nimic. Acum, trebuie sa stiti ca cei de la Gold Corporation exagereaza in privinta cantitatii de aur pe care cica o vor extrage.

Rep.: Dar de ce sa spuna ca e mai mult aur decat in realitate?
A.S.: Nu stiu, banuiesc ca au interese pe bursa. in muntele Cetate si in muntele Carnic sunt evaluate 180 de milioane de tone de minereu. De ce spun asta? Ei au cumparat documentatia noastra, situatia zacamantului de la Rosia Montana, facuta in 1985. Documentatia a fost facuta sub semnatura mea, eram inginer-sef, aveam ultima semnatura. Documentatia facea o evaluare de 30 milioane tone de minereu, cu 1,05 – 1,1 grame de aur pe tona de minereu. Ei, pe baza documentatiei noastre, au recalculat ca zacamant ar fi 218 milioane de tone de minereu din care se pot recupera 300 tone de aur si 1600 tone de argint. Eu la o discutie cu planurile pe masa, pot sa le arat ca zacamintele aurifere de la Rosia Montana sunt distribuite pe verticala. Zonele cele mai bogate au fost si sunt la suprafata si cu cat cobori, continutul in aur scade. La muntele Cetate, daca la suprafata continutul e de 3 grame, la o adancime de 300 metri ajunge la 0,5 – 0,4 – 0,3 grame pe tona de minereu. Va dati seama ce diferenta? S-ar putea sa aiba surprize…

Rep.: An muntii astia care vor fi rasi de pe suprafata pamantului e doar aur si argint, nu mai sunt cumva si alte metale rare?
A.S.: As vrea sa va dau doar niste date, pe care le am si in fata. in 1970, uzina de la Baia Mare a extras din concentratele noastre: seleniu, indiu, galiu. in 1962, Icechim din Bucuresti, evidentieaza prezenta germaniului, 20 de grame pe tona de minereu. in 1973 am recoltat din cariera din muntele Cetate o proba de 350 kilograme de zacamant si am trimis-o la analiza la Institutul de Cercetari din Baia Mare. Vreau sa va prezint cateva din metale identificate: aur – 1,5 grame pe tona, argint – 11, 7 grame pe tona, arseniu – 5000 grame pe tona, titan – 1000 grame pe tona, molibden – 10 grame pe tona, vanadiu – 2500 grame pe tona, nichel – 30 de grame pe tona, crom – 50 grame pe tona, cobalt – 30 grame pe tona, galiu – 300 grame pe tona. Aceste probe si rezultate se afla in documentatia pe care RMCG-ul a cumparat-o de la Agentia Nationala de Resurse Minerale.

Rep.: Aceste metale rare le vor extrage fara sa plateasca nimic?
A.S.: Nimeni nu vorbeste despre ele. in orice discutie se vorbeste de 300 tone de aur, 1600 de tone de argint. De aceste metale nu vorbeste absolut nimeni. Din anumite informatii, in contractul de concesiune secretizat se spune ca orice metal in plus recuperat intra in beneficiul celui care exploateaza zacamantul.

Rep.: Pfaaai de capul meu! Dar, ca pret, care sunt mai valoroase, tonele de aur si argint sau si mai multele tone din celelalte metale?
A.S.: Cantitatile din celelalte metale sunt mai valoroase decat cele 300 tone de aur si cele 1600 tone de argint. intr-un document intocmit de un grup de profesori de la ASE – Bucuresti se spune, pe calcule, nu pe povesti, ca valoarea celorlalte metale rare de la Rosia Montana e mai mare de patru ori decat valoarea aurului si argintului de acolo.

Rep.: Pe langa aceste alte metale rare, mai e si problema patrimoniului cultural, care nu se poate cuantifica in valute.
A.S.: Absolut. Sunt sapte biserici: una greco-catolica in Rosia, de la 1741, apoi una ortodoxa, de la 1620, biserica ortodoxa din Corna, de la 1710, biserica greco-catolica din Corna, de pe la 1846 si restul biserici maghiare, de pe la 1850. Ar fi multe de povestit. Familia Gritta, o mare familie, renumita in toti Apusenii, cu Mihaila Gritta, care a trait intre 1762-1837 si care a gasit in galeria lui proprie 1700 kilograme de aur. Cu acest aur a facut sapte biserici si sapte scoli confesionale in Muntii Apuseni. Cine mai face asa ceva azi? Noi cica vom scoate 300 tone de aur, cu pretul caruia vom rade de pe fata pamantului doua localitati cu tot patrimoniul lor cultural-istoric, cu sapte biserici vechi, cu galerii romane unice in Europa, care pot fi vizitate in frac si cu pantofi cu lac, atat de bine-s amenajate si pastrate.

de Alexandru Cautis |  Buciumul.ro

Preluat de la http://www.kamikazeonline.ro/2011/09/aurel-santimbrean/

Cititi va rog si:

Video: Parintele IUSTIN PARVU DESPRE CHESTIUNEA ROSIA MONTANA

Rosia Montana Gold Corporation – o afacere evreiasca …

Video: MOISE GURAN despre ROSIA MONTANA: “Au omorat zona aia ca sa faca mina”. Si despre reclamele facute de profesionisti …

Chestiunea ROSIA MONTANA – TRAIAN BASESCU e ultima manevra ce dovedeste ca presedintele, politicienii ce-l sustin si militantii lor din presa sunt TRADATORI DE NEAM SI TARA

O parte a pretului fotoliului prezidential? ROSIA MONTANA …

23 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on februarie 3, 2012 at 9:00 am

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază

  2. gigir said, on februarie 3, 2012 at 9:43 am

    Oare in aceste momente e normal ca noi sa tacem si eventual sa ne face provizii pentru a supravietuii viscolului si vremurilor ce vor venii ?

    Apreciază

  3. STOP RFID 666 said, on februarie 3, 2012 at 10:42 am

    POLITICA DE PROSTIRE – IMPOZITAREA BOGATILOR O TACTICA COMUNISTA PENTRU INDUCERE IN EROARE – PENTRU SCLAVIZAREA LUMII BOGATII VOR OFERII O PARTE DIN BOGATIILE LOR

    http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/obama-crede-ca-iisus-i-ar-sustine-politica-de-crestere-a-taxelor-pentru-bogati-160665.html

    Apreciază

  4. STOP RFID 666 said, on februarie 3, 2012 at 10:49 am

    VREMEA SPANACULUI – SA NU UITAM CA IN PREAJMA PASTILOR MEREU ILLUMINATI NE FAC BUCURII

    http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/leon-panetta-pentagonisraelul-va-ataca-iranul-in-cursul-primaverii-160651.html

    Apreciază

  5. geo said, on februarie 3, 2012 at 10:49 am

    http://www.jurnalul.ro/economia/compania-aeriana-ungara-malev-a-incetat-zborurile-dupa-66-de-ani-de-activitate-vezi-aici-de-ce-603277.htm

    http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_23911/Inca-o-lovitura-pentru-vecini-Transportul-public-din-Budapesta-la-un-pas-de-faliment.html

    Apreciază

  6. bogdan said, on februarie 3, 2012 at 11:18 am

    Vara asta am fost la Rosia Montana si ing sef , de fapt directorul minei spunea ca singurul lucru care ii interes de RMGC e sa rada cei 2 munti pentru aur , nici macar argintul nu crede ca ii intereseaza. Cat despre celelalte metale ele nu sunt profitabil de exploatat,asa ca vor manane in haldele de steril pline cu cianura.

    Apreciază

  7. mircea said, on februarie 3, 2012 at 11:22 am

    Off
    Prima parte la https://saccsiv.wordpress.com/2012/02/01/video-animatie-mucenicia-sfintelor-perpetua-si-felicitas/#comments
    A 2-a parte la https://saccsiv.wordpress.com/2012/02/02/intampinarea-domnului/#comment-116844

    Doar am mai spus – raspunse imbufnat Grimalschi: odata tot trebuie sa murim. C-o fi acum sau altadata, ce importanta are?Totul, nene, e cum murim, nu cand murim, intelegi matale?

    Ceea ce spune un om la capatul puterilor e interesant, dar nu si convingator…

    … Pînă să ajungă la izolările în corn de capră din vîrful Reduitului, spre care fuseseră îndreptaţi după ieşirea din Casimcă, atît Pavel Grimalschi, cît şi Vică [Valeriu] Negulescu trebuiră să mai facă un popas la camera de bătaie, în faţa uşii ghintuite şi ferecate cu zeci de fiare. Vică fu primul oprit. Le măsurase pe toate dintr-odată cu privirea şi rămăsese cu ochii holbaţi la ele, cînd dinăuntru se auziră primele bufnituri: loviturile de bîtă ale sergenţilor care aplicau “douăzeci şi cinciul la cur”, apoi ţipetele, horcăiturile, după care, pînă la a douăzeci şi cincea, nu se mai percepu nimic.
    “O fi murit?” – se-ntrebă el, gîndindu-se la nefericitul care le primise. Dar nu-şi putu răspunde, că-n ceafă simţi o răsuflare. “Să fie oare a…”, şi se întoarse uşor. Era a lui Grimalschi, pe care doi plutonieri, înşfăcîndu-l zdravăn de braţele prinse în cătuşe la spate, îl opriseră în dosul lui.
    – Ia vezi, tovarăşe! – îi spunea maiorul plutonierului care-l însoţise. Gata-i? Să-l tocăm şi pe ăsta!
    Vică-şi adusese atunci brusc aminte de o scenă de abator văzută cîndva într-un oraş de provincie: doi măcelari ţinînd un bou de coarne, gata să-l bage pe o uşă strîmtă, de după care un al treilea avea să-l lovească cu un tîrnăcop în cap. Şi boul era roşu, halatele celor doi albe, pătate ici-colo cu sînge, flendurind descheiate sub botul aplecat al vitei resemnate…
    Numai că Grimalschi ţinea capul sus, barba-n vînt şi, din mîinile-i prinse dinapoi în cătuşe, degetele-i ţîşneau crenvurştii, într-o ciudată inflorescenţă terminală. N-avea nimic cu vita dusă la tăiere, şi totuşi cam spre aşa ceva era purtat. Uşa se deschise atunci brusc, împinsă dinăuntru în afară, pe ea ieşind doi sergenţi îmbrăcaţi în albastru care tîrau un şomoiog uriaş de zdrenţe vărgate, de pe care sîngele încă mai curgea şiroi.
    Vică se-nfioră, iar Grimalschi privi compătimitor spre întregul grup, dezaprobînd nu atît starea jalnică a victimei, cît furişatul într-ascuns al călăilor. De fapt, loveau “reglementar”, şi atunci de ce să se mai ascundă?! “Ce laşă-i canalia cînd are ciomagul în mînă!”, se mai gîndi el, aşteptînd să-i vie şi lui rîndul.
    Dar uşa se-nchise iar în urma celor ce ieşiră de după ea, lăsîndu-i în faţa ei pe Grimalschi şi pe Vică să aştepte cu escorta alături.
    – Bum! – răsună atunci lovitura unui picior în uşă, dat de unul dintre însoţitorii lui Grimalschi. Apoi un glas de dincolo: “Vineee! Vineee!”.
    – Mai repede, mă, c-am adus un Hitler!… – încercară cei dinafară să-i grăbească pe cei dinăuntru, folosind cuvîntul magic care-i speriase pe atîţia în şi după război.
    Şi atunci uşa se deschise iar, însă numai atît cît să fie vîrîtă prin deschizătura ei făptura aproape pătrată a lui Grimalschi. Doi din escorta de afară îl împinseră, iar patru dinlăuntru îl înşfăcară încă din prag, ridicîndu-l pe sus şi ducîndu-l apoi ca pe un buştean: doi la umeri, doi la picioare, fiecare ţinîndu-l de cîte o gleznă sau de ce puteau prinde.
    Cînd să-l aştearnă pe un pat de fier, pe ale cărui chingi de metal era pus un vraf de rogojini de pe care ţurţurii de sînge închegat atîrnau ca nişte omizi, un personaj îmbrăcat în alb le strigă: “Citiţi-i sentinţa!”.
    – Nu mai are nevoie de ea – îi mai răspunse unul, ce-l ţinea de umăr. Acum şi-aşa…
    Iar Grimalschi mai roti încă o dată privirea prin hruba de execuţie, ca şi cum ar fi fost o ultimă privire pe care i-o mai zvîrlea lumii înainte de a o fi părăsit. Să se mai fi zvîrcolit? Da, ar fi putut, însă încheieturile mîinilor îl dureau de moarte şi palmele numai că nu-i făceau explozie. Întoarse apoi capul, de la pardoseala plină de sînge, noroi şi excremente, spre bolta curbă a hrubei, din unde calcarul, topit de infiltraţii de apă, se scurgea în jos, acicular.
    Rotindu-şi apoi capul şi într-o parte şi într-alta, îi zări bine şi pe cei din jur. Vreo doisprezece vlăjgani, caporali şi sergenţi, rînduiţi în jurul patului de fier, doi de o parte şi doi de o alta a patului, avînd fiecare în mînă cîte un furtun de cauciuc, cam de vreun metru şi jumătate, umplut cu nisip. Altul, la picioarele patului, despăturind sau împăturind un fel de cearceaf plin de sînge, în timp ce unul de lîngă el, cu o găleată de apă în mînă, era pregătit s-o arunce pe fundul celui ce avea să-ncaseze cele douăzeci şi cinci de lovituri. Ceilalţi şase stăteau şi ei tot prin preajmă, gata să intre în acţiune la primul semnal. Şi cînd cei ce-l duceau îl zvîrliră ca pe un sac de făină pe patul de execuţie, cei ce-l aşteptau îl luară şi ei în primire ca pe un dar, dezlegîndu-i cătuşele şi aşezîndu-i-se pe umeri şi pe picioare, în aşa fel încît să nu mai poată face nici o mişcare. Ca să-i scoată însă pantalonii, îl mai răsuciră o dată cu faţa-n sus, unul descheindu-i cingătoarea şi trăgîndu-i de pe el de parcă ar fi jupuit un iepure. Urmă apoi o altă răsturnare pe burtă, după aceea scoaterea cămăşii şi a izmenelor, smulse de pe el la fel ca şi nădragii, apoi încă o răsucire şi punerea pe fundul gol-goluţ a cearceafului însîngerat pe care-l despăturise şi udase sergentul de la picioarele patului cu o găleată de apă. Cînd să-nceapă însă loviturile, se auzi iar un “Stai!”, scos de data aceasta din gura ofiţerului politic, care stătea alături de felcerul îmbrăcat în alb.
    – Întîi, sentinţa! – ordonă el.
    “Ce sentinţă?!” ar fi vrut să spună cei doi, care-şi ridicaseră furtunurile cu nisip în aer, pregătindu-se să lovească.
    – Regulamentul prevede – continuă ofiţerul politic pe un ton neutru –, ca pentru infracţiunea săvîrşită – aţipire la marginea patului în timpul zilei – să i se dea celui inculpat douăzeci şi cinci la fund, sub supravegherea medicului.
    Şi ridicînd apoi ochii de pe hîrtia în care erau menţionate cele spuse de el şi îndreptîndu-i spre felcerul care ţinea loc de medic, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: “Acum da, se poate începe”, porunci pe deplin satisfăcut: “Executarea!”.
    Atunci, cei doi sergenţi ce ţineau în mînă furtunurile cu nisip începură să dea în Grimalschi ca într-un sac cu fasole. Loviturile cădeau ritmic precum ciocanele-n potcovărie pe fierul cald, pînă cînd cearceaful ce-i fusese pus pe şale şi fund se-nroşi de tot. Picuri de sînge se prelingeau din el, adăugîndu-se la ţurţurii formaţi deja sub rogojină de la celelalte bătăi ale celor ce-l precedaseră.

    La prima lovitură, victima stătea cu nervii şi cu muşchii încordaţi la maximum. La a doua sau a treia începea zvîrcoleala şi lupta cu cei ce-l întinseseră pe pat, aşezîndu-i-se apoi pe braţe, pe picioare şi uneori chiar şi pe cap, înfundîndu-i-l în rogojina de dedesubt, ca să nu i se mai audă ţipetele, blestemele sau horcăiturile. De obicei, ţipetele începeau de la a treia lovitură, urmate fiind de răcnetele care, pe măsură ce se-nteţeau loviturile, scădeau şi ele în intensitate, transformîndu-se-n horcăituri, şi-n cele din urmă, dacă victima era slabă, stingîndu-se într-un leşin. Era de altminteri şi momentul cînd felcerul care numărase loviturile sărea de la locul lui din colţul încăperii, făcîndu-le executanţilor semn să oprească; uneori – cei doi nevăzîndu-i semnul – ajungea chiar să-i ţină de braţ pentru a-i face să înceteze, ca nu cumva victima să fi “evadat”. Dacă leşinase numai, bătaia înceta, urmînd ca inculpatul să-şi primească restul loviturilor după vindecare. O aşteptare cumplită însă, pe care unii, ca s-o evite, se rugau chiar la începutul bătăii – dacă mai trecuseră prin aşa ceva – ca, indiferent de leşin, bătaia să continue pînă la terminarea numărătorii celor douăzeci şi cinci de lovituri. Dar felcerul se-ncumeta rar să-şi ia răspunderea continuării, temîndu-se ca nu cumva “politicul” de alături să facă în vreun raport menţiunea: “executarea pedepsei s-a făcut cu acordul medicului care… “ şi vina eventualei morţi a victimei să cadă asupra lui. De aceea, cînd victima nu mai ţipa, el, felcerul sau doctorul, era cel ce trebuia să dea primul semnal de oprire, aprobat fiind de “politicul” care, cu o aplecare a capului în semn de acord, îl înştiinţa pe cel de pe ceafa victimei – care se uita în timpul bătăii cînd la cearceaful ce se înroşea sub lovituri, cînd la el, ca să vadă ce ordonă, şi deci dacă într-adevăr e sau nu cazul să oprească loviturile. Şi atunci înceta bătaia, cei doi lovitori lăsîndu-şi furtunele să cadă în jos ca nişte şerpi negri, morţi, pe lîngă picior, cu stînga ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, în timp ce buzele le murmurau înjurături la adresa celui ce le dăduse atîta de furcă.
    Unul dintre cei care-i stătuseră victimei pe picioare îi smulgea atunci cearceaful de pe fund, azvîrlindu-i-l în braţe celui ce stătea la capul patului; celălalt, de pe celălalt picior, se ridica şi el, lăsîndu-i nenorocitului libertatea de a-şi îndoi picioarele – dacă le mai putea îndoi – spre rana hidoasă ce-i acoperea fundul, iar uneori şi şalele şi şoldurile, pînă la genunchi. O plagă de fapt ca un front de luptă în care celulele roşii izvorau de pretutindeni ca să cîrpească ceea ce fusese sfîşiat de şerpii de cauciuc. Şi priveau toţi spre ea, cu scîrbă sau cu ură chiar, începînd cu cel ce stătuse pe capul victimei, şi sfîrşind cu cei ce-i imobilizaseră mîinile. Dezaprobau de fapt în sinea lor urîtul pe care-l produseseră, cu sau fără motiv, sfîşiind un corp omenesc. Atunci, trezindu-i ca dintr-un coşmar, răsuna iar vocea felcerului: “Să ne dezinfectăm, tovarăşi!”.
    Dezinfectarea însă privea, de fapt, nu atît mîinile călăilor, nici fundul victimei, cît spălarea cu ţuică a gîtului celor ce priviseră şi făcuseră ceea ce făcuseră. Băutura era leacul cel mai eficace pentru producerea uitării.
    Un “drepţi” răcnit apoi din toţi bojocii “politicului” făcea ca şi cel bătut să încerce să se scoale, sau să reuşească chiar să se scoale în două picioare, ca să-şi tragă, în hohotele de rîs ale celor ce-l priveau, nădragii vărgaţi şi izmenele peste plaga-i mustindă. Reuşea, nu reuşea, era înhăţat apoi de ce se nimerea şi tîrît din pat sau de lîngă pat – în caz că reuşise singur să se scoale – pînă în dreptul uşii, unde era preluat de cei ce urmau să-l transporte la infirmerie, la celula de unde fusese scos sau într-o izolare şi mai aspră, la turelă.

    “Să fie oare aceştia „apostolii timpurilor noi”?!”, se-ntrebă Grimalschi, tîmpit de bătaie şi de amintirea, nici el nu ştia de ce, a unor versuri ce-i rămăseseră-n minte [din Apostolii lui Maiakovski], pînă cînd unul dintre sergenţii ce-i sta pe cap îi înfundă de tot fruntea în rogojina pe care era trîntit.
    Nu era bătut la fund pentru prima dată. O mai încasase de atîtea ori, şi la tălpi, pe rangă, şi legat fedeleş şi făcut minge în picioarele unor ofiţeri care avuseseră sau n-avuseseră niciodată curajul să-şi arate chipul în faţa lui. Şi de fiecare dată, cînd nu putuse lovi şi el, îşi muşcase buzele ca să nu strige, să nu geamă sau să ţipe într-un fel care i-ar fi putut satisface pe cei ce-l băteau. Auzise povestindu-se prin cîte trecuseră alţii şi la Gestapo, şi-n beciurile Liubiankăi, de la Moscova, cum se făceau odinioară, sub ţari, bătăile cu cnutul sau cu vergile, şi chiar cum fusese bătut odată şi “tovarăşul” Stalin, fără să scoată un scîncet măcar. Dar el nu prea crezuse. Ba chiar şi zisese: “Mai dă-i dracului! N-o fi fost chiar aşa!”. Apoi se răzgîndise. Dar dacă o fi fost şi aşa? Adică cu bătaia, nu şi cu răbdatul… S-auzi numai şuieratul celor o mie de nuiele abătîndu-ţi-se pe spinarea goală cînd te tîrau legat cu mîinile pe patul unei puşti, cu baioneta în faţă şi-n spate, ca să nu poţi iuţi pasul printre cele două rînduri de soldaţi bătăuşi, era totuşi ceva… Şi fuseseră inşi care răbdaseră o mie, două şi pînă la trei mii de vergi! Cel puţin aşa se spunea…
    Iar pe fundul lui se abăteau doar doi “şerpi” de cauciuc, care nici să muşte nu prea aveau din ce. Picul de carne ce-i mai rămăsese pe fese i se încordase atît de tare încît se putea rupe doar din el şi nicidecum muşca. Să dea în el ca într-un bolovan şi lui să nici nu-i pese – asta voia. Să le-arate că n-au ce-i face în nici un fel şi că tot el era mai tare, chiar dacă… Dacă însă ce? Dacă era victimă? Poate. Deşi fusese şi el cîndva stăpîn. Dar nu-şi înjosise adversarul, îi bătuse şi el pe atîţia, dar pe nici unul legat. Şi nu-i făcuse plăcere. Dar ce-ar fi putut face? Trebuind cîndva să se bată cu cei ce azi aveau puterea, să le fi poruncit şi el atunci subalternilor să-şi distrugă fără milă adversarul? Iată însă că martirii lui de atunci îi deveniseră acum călăi… Greşise oare că nu-i ucisese? Cei ce-l loveau slăbiră ritmul, întărind în schimb loviturile, ca să poată savura efectul din intervale. Nu li se oferea însă decît plescăitul cărnii sfîşiate, vederea sîngelui şi o tăcere care-l făcu pe cel ce-i stătea pe cap să se ridice şi să se uite dacă nu cumva murise…
    – Mai sînt, mai sînt, “tovarăşilor”, dar vedeţi să nu greşiţi numărătoarea, că eu alt cur nu mai am. Dacă-l fleciuiţi pe ăsta – bombăni Pavel Grimalschi, mişcîndu-şi buzele şi înfundîndu-şi gura în rogojina de dedesubt, eu altceva nu vă mai pot oferi…
    – Al dracu’ ce este! – i se adresă atunci un caporal mai tînăr politicului. Ăsta da bandit!
    – Fascist! – exclamă politicul, apropiindu-se de capul patului pe care stătea banditul, ca şi cum ar vrut să se convingă şi el de adevărul propriilor cuvinte.
    Cu un semn înteţi apoi loviturile, numărîndu-le exact pînă la a douăzeci şi cincea, cînd iar făcu semn să se oprească bătaia. Degeaba însă: cei ce loveau, furioşi că nu scoseseră decît plescăituri din trupul stropşit, mai scăpară cîteva şi peste măsura cuvenită.
    – Gata! Gata! – le strigă atunci politicul, spulberîndu-te patima cu un ton a cărui semnificaţie o cunoşteau bine.
    – De ce, tovaraşu’?! – mai schiţă totuşi o întrebare unul dintre bătăuşi. Nici n-a simţit fascistul…
    – Ca să mai poată simţi şi altădată – îi răspunse ofiţerul, rînjind la vederea lui Grimalschi, care abia se ridica din pat, încercînd să-şi tragă pantalonii vărgaţi peste fundul făcut fleici.
    – Nu-i aşa, Grimalschi? – mai adăugă el, adresîndu-i-se direct.
    – Ba da, politice – îi răspunse Grimalschi, căutînd aproape disperat să-şi mascheze pe chip rictusul durerii. Dar cu suplimentul ce facem?!…
    Şi ar mai fi vrut să spună ceva; încercînd însă să facă primul pas, se prăbuşi în balta de sînge şi urină de pe jos.
    – Rămîne în contul altei pedepse – îi răspunse politicul, uitîndu-se spre el cu o privire care trăda cinism, nedumerire, scîrbă şi dispreţ. Ce mai! Căzuse într-o salată în care oţetul, ardeiul şi piperul bîtei se amestecau cu zahărul din zîmbetul ofiţerului…
    – Cred că ştii că noi nu rămînem datori? – mai adăugă el.
    – Nici noi, ţi-o garantez! – îi răspunse Grimalschi, încercînd să se ridice de pe jos.
    – Vai de curul tău, mai şi vorbeşti! – adăugă un sergent care-i stătuse pe umăr cînd îl bătuseră şi care încerca acum să-l ajute să se scoale.
    – Deci tot numai cu sprijinul nostru… – continuă ofiţerul, privindu-l cu sarcasm cum se ridica.
    – Mai ştii? – bombăni Grimalschi, cu gîndul însă la cu totul altceva.
    – Hai, curăţaţi terenul! – le porunci atunci politicul subalternilor, convins fiind că de Grimalschi trebuie să scape oricum şi cît mai repede cu putinţă. Apoi, tot rînjind:
    – Băgaţi-l pe celălalt!
    Vică Negulescu, ţinut tot timpul bătăii lui Grimalschi după uşă, auzise totul, numărase loviturile, aşteptase ţipetele şi îşi imaginase şi scena bătăii. Introdus însă la locul execuţiei, nu-şi putu crede totuşi ochilor: Grimalschi mai putea umbla totuşi, şi-i ardea şi de vorbă!
    – Nu-i dai raportul camaradului comandant? – îi strigă politicul, văzîndu-l că trece pe lîngă Vică încercînd să se ţină cît mai drept. Grimalschi însă nu-i dădu nici un răspuns, iar Vică privea năuc spre patul de execuţie.
    – Păi boşorogul ăsta, după două la cur, îi stă inima-n loc! – şopti felcerul la urechea politicului.
    – Ce să-i stea, tovarăşe; ăsta-i comandant, nu glumă! Şi dacă subalternul a-ncasat şapte, el n-o să ţină la cincizeci?!
    Mărise cifra anume, cu voce tare, ca să savureze spaima produsă pe chi-pul lui Vică. Şi-o savura din plin. Bătrînul, văzînd patul plin de sînge, murdăria de pe jos, cearceaful roşu spînzurînd în urma unui caporal ce-l ţinea pregătit, ca şi toată echipa de execuţie cu mutrele de fiare duhnind alcool, se sperie, căscînd ochii mai mari decît la Judecata de Apoi. Înşfăcat şi întins apoi pe patul cu rogojinile puţind de sînge şi urină, se cufundă ca într-o groapă.
    – De ăsta nici n-ai ce ţine! – exclamă un sergent, uluit de slăbiciunea bătrînului. Nu l-ai putea vinde nici la kilogram!
    – Ţine-l, ţine-l bine, să nu se răsucească cînd dau! – îi răspunse unul dintre cei care-şi ridicaseră furtunurile de cauciuc în aer. Că altfel chiar că-l iei cu kilogramul de aici…
    Într-adevăr, bătrînului, în locul feselor, sub pielea zbîrcită, abia i se pu-teau bănui nişte oase schimonosite şi ele de încercările prin care-i trecuse trupul.
    – Gata? – se auzi atunci vocea politicului pus să-i dea zor executării.
    – O clipă, tovarăşe locotenent, să-i văd şi inima! – zise felcerul, sărind de la locul lui.
    Şi apropiindu-se de patul pe care era ţintuit Vică Negulescu, îi luă pulsul preţ de cîteva clipe.
    – Bunicel – încuviinţă el, dînd din cap, după ce-şi zisese în sinea lui că în definitiv bătrînii care au răbdat atît mai pot răbda în continuare şi un “douăzeci şi cinci” la cur.
    – Cum bunicel, tovarăşe?! E bun şi chiar foarte bun pentru cîte a făcut şi mai are de tras camaradul comandant – îl contrazise politicul. Nu-i aşa, domnule Negulescu? Sentinţa! – ordonă el apoi scurt.
    Dar Vică n-o mai auzi. De simţit, însă, o simţi, şi chiar din plin, dar numai pînă la a treia lovitură, cînd leşină. După ce fu apoi trezit şi întrebat dacă mai suportă şi restul, nu mai putu zice nici da, nici ba.
    Atunci politicul făcu semn să se continue bătaia pînă cînd, după încă patru lovituri, însoţite de tot atîtea gemete, felcerul sări de la locul lui, strigînd: “Gata, că rămînem fără client!”. Vică leşinase din nou.
    – Restul îl trecem în contul dăţii viitoare, tovarăşe plutonier – îi ordonă politicul unui plutonier de alături, care-i ţinea mapa cu documentele. Şi p-ăsta-l duceţi la turelă, aşa cum e! – mai adăugă el.
    – Mai că nu mai ai ce! – murmură atunci cel mai tînăr caporal, din grupul celor însărcinaţi cu “transportul”.
    – Tovarăşe caporal, pactizezi cu fascismul? – îl întrebă ofiţerul politic, zîmbind.
    La care caporalul, uluit şi speriat de întrebare, răspunse doar atît:
    – Nu tovarăşu’, nu, ferească sfîntu’!…
    – Cuum? Sfîntu’-ai zis?!
    Iar caporalul, de-a dreptul încurcat, încercă să explice:
    – Nu tovarăşu’, nu sfîntu’; fascistu’…
    Politicul rînji atunci din nou, gîndindu-se probabil fie la încurcătura şi spaima caporalului tînăr, acuzat că pactizează cu fascismul, fie la faptul că însuşi fascismul, întruchipat în Vică Negulescu, era făcut zob pe catafalcul de rogojini însîngerate.
    – Azvîrliţi-i încă o găleată de apă pe cur! – le porunci ei executanţilor. Poate învie!
    Şi sergentul, care ţinea găleata, o aruncă peste patul de execuţie, făcînd să picure din rogojini o zeamă roş-gălbuie.
    Între timp, Vică deschise iar ochii. Politicul îl observă şi-i strigă:
    – Degeaba leşini, că tot nu scapi! Însă, ca să poţi încasa totul, acum treci la refacere-n turelă!… Hai, am spus, tovarăşi, executarea! Sus cu el, în turelă, aşa cum e! Îl zvîrliţi acolo şi-mi raportaţi pe urmă cum suflă!
    Cînd îl luară apoi pe sus şi caporalul cel tînăr îl simţi pe Vică aproape fără greutate, îi veni iar să întrebe: “Şi dacă nu mai suflă?”. Dar nu întrebă, din teamă de a nu pactiza cu fascismul, despre care nu ştia decît că era ceva foarte-foarte rău…
    Îl duseră apoi, ţinîndu-l de cap şi de picioare, pînă sus, la turelă, unde-l zvîrliră într-una din încăperile ce se îngemănau, undeva în spate, în corn de capră. Vizavi, într-o încăpere soră, fusese pus la dospit şi Pavel Grimalschi…

    La aceste cuvinte, ofiterul dadu sa-l loveasca pe Grimalschi cu cizma. Nu reusi insa, caci acesta para lovitura, ba mai si prinzandu-l de piciorul cu care voise sa dea..
    – Vezi ma nenorocitule?! – incepu atunci el sa-i vorbeasca in aceiasi termeni (tinandu-l insa si de picior). Vezi ca nici nu va stiti bate decat cu victime legate fedeles?
    Si-l privi tinta in ochi, dupa care adauga.
    – As putea si eu sa-ti rup acum piciorul, cum mi-ati fleciuit si voi curul, dar uite ca n-o fac!
    Si zicand aceasta, il impinse cu dispret in bratele trupei de caporali, care intepenisera in fata scenei dintre cei doi.
    – Si pe deasupra mai santeti si lasi! Uite-ti cainii! Nu vezi cum au intepenit? N-a sarit unul sa te apere! Astia santeti voi, bolsevicii! Atacati numai in haita, noaptea si la inghesuiala.

    […] desi imi inchipuiam ca anchetele pot fi tot atat de dure si chiar mai dure decat cele ale fostei Sigurante antonesciene sau carliste, nu mi-as fi inchipuit totusi ca se poate ajunge pana-ntr-acolo incat, printr-o asa zisa Reeducare, sa faci dintr-un adversar un robot, o fiara, un monstru, reducandu-l pe scara biologica la un stadiu de unde singura gratia sau o mutatie divina l-ar mai putea salva.

    – E reeducat, dom’ sergent. Suta-n suta. Model! Asa ar fi trebuit sa fim toti, daca izbutea Reeducarea si-l mai lasau in pace pe Turcanu. Si dupa noi, toti detinutii, iar la urma intreaga tara. Roboti, domnule! Asa trebuia sa ajungem, ca nenorocitul asta care vorbeste de parca-ar fi programat.
    – Adica?
    – Adica cum il vedeti. Stie una si buna: sa se supuna orbeste la tot ce i se comanda si sa toarne tot ce i se pare ca iese din regula. Nu mai e om. E un mecanism perfect reglat pentru cei ce l-au vrut asa.

    Pesemne nu se spune degeaba ca „Esti pedepsit tocmai pe unde ai pacatuit”. Dar am pacatuit fiindca am nazuit prea mult.

    – Ce sa cred, nu vad? Nu vad ca nu mai stiu cum sa ne stearga urma ca am fost vreodata si noi oameni intregi? Vreau sa spun – pana la experienta autodemascarii si a Reeducarii…
    – Da, dar asta, Ghita, nu inseamna oare ca prin noi au descoperit si ei ceva de care, sau la care, raportandu-se, se tem cumplit? Si atunci nu inseamna ca-i si-n constiinta lor ceva ce-i deranjeaza?
    – Gandind asa, poate, dar ce ma intereseaza pe mine, victima, punctul de vedere al calaului, sau al calaului punctul de vedere a;l victimei?
    – Si atunci pe tine ce te intereseaza?
    – Ca sa-ti spun drept, de mine putin imi pasa. De tine insa, de vecini si de tot ce a fost sau va fi cu noi, da, imi pasa… Incolo, ce-o vrea Dumnezeu, dar la judecata Lui sper ca altele vor fi criteriile… Oricum, Maromet, Goiciu si MAI-ul vor mai avea de spus si acolo cate ceva…
    Si Iosif V. Iosif vazu, intr-adevar, ca Ghita Calciu, din aceea zi, ziua mortii lui Aristotel Popescu, nu-l mai preocupa altceva decat ce faceau ceilalti, din celelalte celule vecine. Se temea sa nu mai moara careva si nu cumva sa izbucneasca in vreo celula cearta. Era de aceea mai tot timpul cu urechea la usa sau la zid, batea in perete Morse ca o mitraliera, cu degetele facute maciulii de toba, iar mintea-i o luase cu cel putin zece pasi inaintea celor ce-l supravegheau.

    Apreciază

  8. STOP RFID 666 said, on februarie 3, 2012 at 11:56 am

    DORU LEVY – PASTOR PENTICOSTAL – FACE SALUTUL SATANEI

    Apreciază

  9. studentperole said, on februarie 3, 2012 at 12:17 pm

    Cum nu vi tu Tepes Doamne…

    Am ajuns mai rau decat pe vremea cand boierii luau si pielea de pe taranime, macar atunci toate bogatiile erau furate tot de romani, acum ne fura din afara si noi stam cu mainile legate si privim cum nu mai ramane nimic

    Apreciază

  10. saccsiv said, on februarie 3, 2012 at 12:28 pm

    geo

    Tu esti pro RMGC?

    Apreciază

  11. Cosmin S. said, on februarie 3, 2012 at 7:09 pm

    bogdan

    De cand am auzit prima data in ce consta tehnologia cu cianuri, am inteles ca totul e o lucratura draceasca.
    Este ca si cum ai sufla un praf de metale peste muntii aia si apoi vrei sa iei melalele inapoi macinand muntii si topindu-i in cianuri.

    Nu este nici o resurasa acolo. Ci doar cateva prafuri de metale, aur in special care se gasesc oricum pe oriunde in lume. Si chiar daca statul roman ar exploata metalele de acolo prin aceasta tehnologie, intr-un mod cinstit si in interesul poporului, tot nu ar fi profitabil.
    Dar cacealmaua este urmatoarea: RMGC va solicita statul roman sa finanteze proiectul prin BNR, iar apoi praful de metale il vor lua ei. Statul va ramane cu o gaura in buget si cu enorm de multa poluare. Adica le dam bani se distruga niste munti, sa polueze cumplit si le facem cadou si praful de metale recoltat.

    Acelas lucru este valabil si pentru gazul de sist. Apa cu diluanti puternici injectata in pamant pentru a topi niste roci si apoi cica extrag gaz…

    Scopul acestor actiuni nu este goana dupa aur, gaz, profit, resurse ci otravirea mediului, otravirea apelor, distrugerea iremediabila a mediului.
    Daca va uitati pe harta asa-ziselor zacaminte de gaz de sist veti observa ca ele se suprapun „culmea” peste cele mai mari rezervoare subterane de apa potabila, panzele freatice de mare adancime. Scopul este otravirea acestor ape.

    E genocid pe timp de pace.

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: