Unii dintre noi vom fi prigoniti, torturati si ucisi chiar de catre parintii, fratii sau prietenii nostri …
Recititi va rog:
Ce cumplit a putut sa-si tortureze fiul si fiica … Biata mama, i-a zis sotului ei: “De acum înainte bucura-te, tu si împaratia ta; ca fiul meu ca si cum ar fi facut greseli de mii de ucigasi, în mii de chinuri s-a petrecut; iar acum si fiica mea, ca si cum ar fi ucis pe tatal sau, goala, ucisa cu toiege ghimpoase ca un tâlhar, s-a savârsit si ea”. Acestea auzind cumplitul si nemilostivul acela mâncator de sânge împarat, nu s-a plecat nicidecum spre mila. Iar împarateasa luând aromate de tot felul cu mirosuri scumpe a uns moastele sfintei fiicei sale si învaluind-o în porfira împarateasca, a pus-o cu Govdela fiul ei.
Si nu este singurul exemplu din Vietile Sfintilor.
Ce inima trebuie sa ai ca sa poti actiona astfel? A zis bine Domnul nostru Iisus Hristos:
34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
(Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 10)
Dar iata ca ticalosii in ura lor draceasca vor ajunge chiar sa-si prigoneasca casnicii. Iar cele ce s-au petrecut in vechime, se vor repeta. Ba vor fi chiar cu mult mai rele.
Cand te tortureaza un strain parca e altfel decat atunci cand o face propriul tata. Te-a crescut si s-a jucat cu tine cand erai mic, te mangaia si incerca sa-ti aline durerea cand te raneai din joaca, iar apoi sa ajunga sa-ti infiga in trup tot soiul de unelete taioase. Mana care te tinea la piept sa ajunga sa te jupoaie de viu. Sinistru …
Si pentru ce? Pentru ca tu esti crestin iar el ratacit.
Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
SACCSIV - blog ortodox 
Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:
https://saccsiv.wordpress.com/about/
ApreciazăApreciază
http://videonews.antena3.ro/action/viewvideo/820041/maicuta-cosmica-si-factorul-x-daca-nu-ajung-in-semifinala-terra-e-in-pericol
ui şi la muierea asta, cică măicuţa cosmică – o dedic iecumeniştilor de profesie
ApreciazăApreciază
http://iondelachiuiesti.blogspot.com/2011/10/o-justitie-de-invidiat-sau-de-imitat.html
ApreciazăApreciază
totul e pana la pacat,ma refer la ascultare
ApreciazăApreciază
Un tata isi bate copilul atunci cand el nu se ridica nivelului dorit de acesta, cand nu corespunde imaginii sale despre cum ar vrea sa ajunga fiul sau. Cum majoritatea oamenilor au planuri de viitor marete cu odraslele lor, vor sa ajunga cat mai bogati si asa mai departe, e usor de inteles ca atunci cand isi vad visul zdrobit nu vor mai avea pic de dragoste pt. odrasla lor; ba chiar se vor intarata impotriva ei. Iar daca parintele asociaza cauza pt. care odrasla lor nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor cu credinta, atunci negresit va prigoni si credinta aceea, ca motiv inchipuit pt. dezamagirea suferita.
Si imparatul din martiriul de mai sus a avut cu siguranta asteptari ce i-au fost spulberate de la odraslele lui si nesuportand dezamagirea si-a martirizat proprii copii; asta pt. ca in prima instanta s-a amagit cu o imagine falsa despre ei, iar apoi cand a constatat ca visul lui nu se va implini cu copiii sai, i-a ucis cu brutalitate.
Un asemenea gest e prezent si la tarul Petru cel Mare, care si-a ucis fiul, Alexei, pentru ca acesta n-a vrut sa preia conducerea imperiului tarist, fiind mai atras de Biserica decat de razboi. Tarul a incercat chiar sa obtina binecuvantarea unui sinod bisericesc sa-si ucida copilul, insa sinodul nu i-a blagoslovit gandul ucigas, pe care Petru cel Mare l-a pus in practica. Si cel putin de ochii lumii tarul Petru cel Mare este considerat a fi fost crestin, ori fapta lui il descalifica din punct de vedere uman pe acest „mare conducator” al rusilor; cu atat mai putin nu se poate spune ca a fost crestin (poate doar cu numele).
Cel mai probabil o viitoare prigoana de catre casnici va avea ca motiv o neimplinire pe plan material a persoanei martirizate, neimplinire ce va fi asociata cu credinta sa. Din cate am observat oamenilor nu le pasa de credinta altora (fie ei apropiati lor), dar cand intervine aspectul material lucrurile se schimba… Devin violenti chiar.
ApreciazăApreciază
Noi cei care suntem incepatori in ale credintei, in permanenta sa dam pomelnice si acatiste pe la manastiri sau biserici de mir, pt ca rugaciunile inaltate din aceste lacasuri sfinte, mult ne pot ajuta.
ApreciazăApreciază
_______________________________________________________________________
PARINTELE ARSENIE PAPACIOC SI PARINTELE CLEOPA. Cand se intalnesc Batranii sfinti si se bucura ingereste unul de altul… “Maica Domnului, cum de l-ai adus aici!”
ÎMPREUNĂ CU PĂRINTELE CLEOPA
Să vă spun ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă; o pădure nu prea înaltă, mare cât casa, aşa. Părintele Cleopa într-o parte, eu într-altă parte, căutam tufişuri mai dese să ne adapostim. Părintele însă insista, aşa, pe sub ramuri, să vin la el. Până acolo erau cam 30 de metri. Eu ziceam, că culcuşul meu este mai bun, şi zic „Nu!“. “Stai, măi, băiete! Ia să ascult eu pe Părintele Cleopa!” Am fugit de acolo şi imediat a trăsnit locul acela în care am fost eu. Măi, m-a impresionat! Ce înseamnă ascultarea!
– Câţi ani v-aţi nevoit împreună prin pădure?
– Patriarhul Justinian, după ce ne-am întors de la pustie în 1954, a avut o părere pe care ne-a împărtăşit-o: să ne trimită în toate mănăstirile din Româ¬nia, cel puţin de două ori pe an, să spovedim părinţii şi să-i povăţuim duhovniceşte. Insă, i-am spus că nu sunt de aceeaşi părere, pentru că mănăstirile au şi ele duhovnicii lor şi nu se cuvine să te duci peste ei, pentru că s-ar crea antagonisme. „Cine sunt ăştia? Ce sunt ăştia? Nişte pustnici? Acum nu prea i-am cali¬fica noi mari sfinti!”
Atunci am fost de părere să ţinem mănăstirea noastră, Slatina, deschisă, să vină toată lumea să se folosească. Şi aşa s-a şi întâmplat.
După ce am fost arestat la Suceava, am fost transportaţi cu o maşină la Bucureşti pentru a fi judecaţi. Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul… Până la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate. (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă, că nu stă călugăria în barbă!” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!” Doar Sfântul Clement Alexandrinul are o vorbă despre barbă: „Are o mare înrâurire sufletească asupra cugetului”.
[Continuare:]
[Parintele Cleopa]:- Părinte Arsenie, cea mai mare bucurie este că te văd aici, dragul mamei! Te-a împodobit mila Domnului cu răbdare, cu harul preoţiei şi cu barba asta aşa de frumoasă! Iaca, mila Lui te-a ţinut! Ai 82-83 de ani! Vai, Doamne, mare bucurie mi-ai fă¬cut! Am aiuzit că eşti tare ocupat!
– Da, Părinte! Am spus însă: „Plec la Mănă¬stirea Sihăstria cu orice chip!” La mine se pune o problemă încordată, destul de grea. Nu are cine să mă înlocuiască! Şi am făcut noi intervenţii la Pa¬triarhie şi mi-au trimis un părinte tinerel, care a mai fost pe la noi. A rămas la mănăstire până vin eu.
[Parintele Cleopa] – Mai stai, mamă, mai stai! Să ştii că de acum, dacă ne-am întâlnit, cu mila Domnului, să-ţi mai spun de-ale mele. Eu sunt bolnav şi bătrân, cu cinci operaţii…, mâine-poimâine, mă duc la fraţii mei. Ce zice psalmul 89: Anii lor sunt 70, iar de vor fi în putere 80, iar ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere, că trece viaţa noastră şi ne vom duce! Parcă visez când te aud vorbind, dragul mamei! Mila Preasfintei Treimi te-a adus aici! Am vrut să ne mai vedem încă odată în viaţă! Nu se ştie! Vai de mine, prin câte ne-a trecut pe noi Dumnezeu!
– Este foarte bine să ne rugăm unii pentru alţii! Da, cu adevărat, ca să fim întru adevăr! Să aducă omul jertfă ca să fim în împărăţia lui Dumnezeu! Pentru că s-a dorit mult în adâncul inimilor noastre lucrul acesta! Dar cine poate să spună că merită? De asta trebuie să ne rugăm, Părinte Cleopa!
[Parintele Cleopa]- Doamne, Maica Domnului, cum de l-ai adus aici! Tare am dorit să-l mai văd, săracul! Că am ştiut că-i sincer şi cu frica de Dumnezeu! M-a ajutat cand eram scârbit şi necăjit! Săracul, o trecut prin multe!
[Parintele Ioanichie] – Veniţi aici la noi, Părinte Arsenie măcar acum la bătrâneţe.
– Mai mult decât sfinţiile voastre doresc să vin. Am simţit duhul lui Dumnezeu în mănăstirea asta. Eram cu Părintele Cleopa prin pădure şi spunea odată părintele cu insistenţă că, dacă moare – îşi punea pro¬blema asta sincer -, zicea să-l aduc la Sihăstria. Eu îi spuneam: „Pe mine leagă-mă de picior şi arunca-ma”. N-a vrut Dumnezeu să murim! Se spune că istoria unui neam este scrisă pe ziduri, dar la Sihăstria este scrisă pe copaci!
[Parintele Cleopa] – Ne-a ţinut mila Domnului până acum, eu am 85 de ani, el 83.
– Eu sunt la Techirghiol de 21 de ani. Vine multă lume şi sunt singur. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu. Cea mai obositoare ascultare a mea! Dar mă liniştesc cu gândul că dacă Dumnezeu a hotărât aşa, nu am motive de întristare. Ferească Dumnezeu. Nu mai permiteţi întristări. Vorba Sfântului Ioan (Carpatiul), nu mai fericesc pe nimeni, decât numai pe voi călugării! Trebuie să avem o stare de veselie per¬manentă, care să ne menţină verticalitatea să ne ţină mereu în mişcare. N-are la cine să mai ceară Dum¬nezeu acum sprijin pentru lume, decât la noi.
A venit odată unul, care m-a impresionat aşa de tare, era din Maramureş, şi zic: „Aţi venit aici la băi?” „Nu, domnule Părinte! N-am venit! Am venit special la Sfinţia ta!” Era în Săptămâna Mare, Sâm¬băta Mare. Şi l-am spovedit. Nu am avut de lucru şi l-am întrebat dacă a postit. Dar cu acest om, de 35 de ani se luptau sectanţii să-l facă adventist. încă şi nevasta lui de 35 de ani se dăduse la adventişti. Vă închipuiţi! El, săracul, nu avea Paşti, nu avea Crăciun… Dar nu s-a lăsat! Era un om foarte înalt şi voinic şi sufleteşte. Că dacă îl amăgeau pe el ad¬ventiştii, atunci îi cucereau pe toţi din sat.
Dar, nu am de lucru şi-l întreb dacă a postit: „N-am postit, domnule părinte! Ieri a fost Vinerea Mare, am mâncat şi atunci!” Atunci zic în sinea mea: „Arsenie, ce faci?” Dar, deodată mi-am amintit: „Au oare postul decide, sau sfărâmarea inimii? Omul acesta de 35 de ani lupta pentru Ortodoxie, pentru credinţa lui adevărată şi strămoşească!” „Bine, zic, te împărtăşeşti, dar nu mai mănânci până mâine!” Mai erau câteva ceasuri!
Nu vă lăsaţi! Oricât aţi fi de neînsemnaţi, oricât aţi fi de obosiţi, nu trebuie să vă lăsaţi. Căci, va repet, nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu e pierdut, cât credinţa este in picioare, capul se ridica din nou sufletul nu abdica, sa te ferească Dumnezeu de întristări! Nu vă temeţi! E adevărat, gândul la iad şi numai la iad, dar nădejdea la Dumnezeu fără de întrerupere, gândindu-ne că ne iubeşte mai mult. Părinţilor, Dumnezeu ne este mai intim decât ne suntem noi înşine! Când te gândeşti la lucrul asta, te umpli de nădejde. Dar, pentru faptele noastre, fie ele chiar grozav de bune, nu ne putem mântui. Nu ne poate şterge nimic. Si, fără discuţie, suntem nişte păcătoşi, dar în nădejde. Nădejdea, asta e!
Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un prooroc sau un apostol, ci a spus-o Hristos: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? De ar avea toată lumea nu poate cumpăra un suflet! Asta a spus-o Hristos!
Pentru că, aşa cum spun şi marii cercetători, libertatea unui sclav este mai mare decât a unui rege, de cele mai multe ori! Şi noi suntem, nu nişte sclavi, ci suntem fraţii lui Hristos, fii Lui, miresele Lui.
Călugăria este mare lucru, părinţilor. Se vor¬beşte mult, s-au vorbit multe, lucruri subtile despre călugărie, dar nu s-a atins niciodată tot. Şi toată frumuseţea ei sta în tăierea voii. Tăierea voii este o continuă luptă cu Dumnezeu. „Trebuie biruit, căci El ne-a creat!” El ne-a creat cu voinţa liberă. Şi noi acum trebuie să ne tăiem aceasta voinţă liberă. Şi când te gândeşti, care sunt eforturile pe care le facem pentru cinstea care ne este dată?
Părinţilor, plăcerile nu au făcut decât să împuţească pământul! Ce plăceri? O plăcere de sminteli, oricum le-ai lua! Mănâncă cât îţi este foame, bea când îţi este sete, dar numai să stai aici. Şi cine a spus asta? Un mare părinte; chiar şi Arsenie cel Mare a spus vorba asta.
Aşa că, părinţilor, foarte mult să ne bucurăm că suntem călugări! Să-mi daţi voie să va spun, tare aş vrea, ca la sfârşitul vieţii mele, să pot să spun atât: „Mor fericit că sunt călugăr!” Şi am fost foarte ispitit, părinţilor! Închisori, pustii, stareţii, fel de fel, chiar şi ca duhovnic acum.
M-a întrebat odată o fată, ca la 25-30 de ani, cred că era profesoara, după ce terminasem slujba de acolo, eram pe treptele de la casa de unde stau eu în mănăstire, zice: „Părinte, care este prima condiţie care trebuie s-o îndeplineşti ca să te faci călugăr?” Zic, dintr-o data: „Să fii nebun!” A înţeles!
Ne ducem dintr-o necesitate sufletească, şi atunci te iei la luptă cu tine, frate, şi să nu te laşi cu nici un chip. Nu trebuie să urmăriţi mântuirea te miri cum! Urmăriţi-vă pe voi, cercetaţi-vă mai mult! Şi ca metodă, înregistraţi-vă mereu paşii: „Ce fac, unde merg, cine sunt?” Pentru că una din marile tactici ale diavolului este să ne scoată din mănăstire, după cum sunt foarte convins, atunci când te duci la mănăstire diavolul este în stare să angajeze toată lumea ca să te împiedice, toată lumea pământului!
– La Cuviosul Paisie cel Mare a venit la miezul nopţii Constantin cel Mare, împăratul creştinilor. Strălucea ca soarele! Şi zice: „Mata eşti Hristos?” „Nu sunt Hristos! Paisie, ferice de voi şi de toţi care vor răbda în mănăstire până la sfârşit! Eu am mare slavă, am făcut atâtea biserici, am dat libertate creştinismului, am văzut Sfânta Cruce pe cer, am scos de la închisoare atâtea mii de călugări şi preoţi, am palate de aur…, dar nu sunt unde sunt călugării! Acolo unde sunt călugării, nici nu pot privi! Atâta slavă au adevăraţii călugări!”
– Se spune despre Sfânta Elena, mama împă¬ratului, că servea călugăriţele în genunchi, că zicea: „Eu sunt împărăteasa unui împărat stricăcios, dar voi sunteţi împărătesele lui Hristos!” Vă daţi seama!
Lucrul acesta, părinţilor, nu este o glumă sau alegorie, ci este un adevăr. Suntem miresele lui Hristos! Pe cine să iubească mai mult un mire, decât pe mireasa lui? Nu aţi observat, pe apostoli întâi i-a numit slugi şi pe urmă i-a numit fraţii Mei! Suntem acolo unde trebuie să fim. Poziţia călugărilor este mare pe suprafaţa pământului.
– La rai să ne vedem, mamă!
– Vă rog foarte mult să mă pomeniţi şi să mă în¬ţelegeţi. Eu, părinţilor, mă închei la nasturi mai puţin, ca să mă pot descheia la mai puţini. Aşa puţin timp am!
– Atâta lume-i pe capul lui!
– Părinţilor, să cădem cu feţele la pământ să mul¬ţumim Domnului că ne-a dat această putere să fim călugări. Ţineţi-vă în mare unitate. Respectaţi-vă de sus până jos. Şi de jos până sus. Nu este nimeni neînsemnat. Oricare dintre noi suntem prieteni lui Hristos, nu suntem nişte sclavi. Şi libertatea unui sclav poate să fie mai mare decât a unui rege, de multe ori.
Vă rog să mă credeţi că este o mare lipsă de duhovnici în mănăstiri. Gândiţi-vă că sunt mănăstiri întregi care n-au duhovnici. Dacă ar fi să plec, unde aş putea să mă duc?
– A rămas singur, dragu mamii! Mila Preasfintei Treimi, că te văd, mamă! Uite ce albă i s-a făcut barba, că era roşie!
– Eu, părinţilor, mănânc, când mi-e foame, nu prea dorm că n-am timp, dar aş dormi, şi sunt cu inima veselă. Acestea sunt secretele mele. Mi-e dragă mănăstirea! Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima, cum de mi-a dat mie în minte cu zeci de ani în urmă, să mă duc la mănăstire! Nu m-a învăţat nimeni şi totuşi am plecat.
– Minune de la Domnul, tată!
– Asta este cea mai mare minune pe care o făcut-o Dumnezeu cu un om, să-i dea harul plecării la mănăstire! Nu înviere de morţi, nu vindecări de bolnavi, ci aceea să te aşezi pe poziţia cea mai înaltă a Sfintei Scripturi: Vrei să fii desăvârşit? Vinde-ţi totul, ia-ti crucea şi urmează-Mi Mie! Părinţilor, cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine! Asta-i crucea!
– Aşa-i. Dragu mamii! Parcă visez când te văd c-ai apărut aici! Preasfânta Treime şi Maica Domnului să ne întâlnească dincolo, dragul mamei!! Să nu mă uiţi la rugăciune! Mântuiltorul spune în Evanghelie: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua,, nici ceasul Dar la vârsta asta ce să aştepţi?
– Ei, părinte…
– Şi dacă mâine-poimâine primeşti telegramă c-am murit, să vii să mă dezlegi la mormânt!
– Aş vrea să-mi ajute Dumnezeu. Dar cine ştie prin ce momente trec şi eu! Dar cine -va pleca mai înainte? Nu ştim. Uneori pleacă cei tineri…”
(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)
ApreciazăApreciază
_______________________________________________________________________
DUMINICA SFINTEI CRUCI – Parintele Seraphim Rose: “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti”
“Trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme. Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.“
(Eugene – Seraphim Rose)
[Continuare:]
”Ultima razvratire adevarata” – Învatatura radicala a Parintelui Serafim Rose
de monah Damaschin Christensen
S-a terminat cu ceea ce a fost cunoscut sub numele de civilizatie crestina. Traim intr-o era post-crestina. Precum zicea profetul nebun Friedrich Nietzsche, “Veacul al 20-lea va fi triumful nihilismului“. Si acest triumf, spune monahul Serafim Rose, se va sfarsi intr-o domnie a anarhiei. “Nihilismul este mijlocul, Anarhismul este tinta.”
“Nihilism” vine de la cuvantul nihil, ce inseamna “nimic”. Nietzsche definea astfel nihilismul: “Nu exista adevar. Nu exista o stare absoluta a lucrurilor – nici un “lucru-in-sine“. Acestea singure sunt nihilism, unul dintre cele mai extreme”. Parintele Serafim scria ca “Nihilismul a ajuns, in vremea noastra, atat de raspandit si de persuasiv, a patruns atat de mult si de adanc in mintile si inimile oamenilor de astazi, incat nu mai exista nici un “front” de pe care sa se poata lupta impotriva lui“.
Acesta este cugetul societatii contemporane, si valul viitorului. Dar daca abandonarea Adevarului a devenit orientarea predominanta, atunci cine sunt rebelii? Nu sunt nihilistii, ce declara fatis ca viata nu are sens si traiesc ca si cand nu ar avea unul. Ei sunt doar victime, distruse de duhul vremilor. “Crestinii”, atunci? Nu, atat timp cat sunt vanduti lumii, si, afundati in desertaciunea lor lumeasca, ce straluceste de o curatenie fatarnica, se poarta de parca ar incerca sa sustina ceva nelumesc.
Nu; adevaratii rebeli sunt cei care, prin faptele si vietile lor, scuipa asupra falsitatii lumii si a curentului covarsitor al nihilismului ce refuza sa priveasca dincolo de aceasta lume. Un astfel de rebel a fost calugarul Serafim Rose.
Parintele Serafim s-a nascut intr-o familie tipica protestanta alba, de clasa mijlocie, la San Diego, in 1934. In copilarie, era copilul proverbial, ascultator si dornic de invatatura. Dupa liceu, insa, a inceput sa caute, plin de pasiune, raspunsul la intrebarea “De ce?” – si, neaflandu-l in societatea in care a fost crescut, a inceput sa se revolte. A refuzat sa accepte raspunsurile acceptate de ceilalti.
Aceasta se petrecea la inceputurile timpurii ale culturii moderne, in anii 1950. Parintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi, Alan Watts (despre care a realizat mai tarziu ca este un impostor desavarsit) si, apoi, un budist boem, in San Francisco. A invatat chineza veche pentru a studia Tao Teh Ching si alte texte orientale in original, nadajduind ca astfel sa patrunda in inima intelepciunii lor. Pana la aceasta data, respinsese pe de-a-ntregul crestinismul protestant al anilor sai de inceput, pe care il privea ca fiind lumesc, slab si fals; a ridiculizat conceptul acestuia despre Dumnezeu, zicand ca il “asaza pe Dumnezeu intr-o cutie“. L-a citit pe Nietzsche pana ce cuvintele profetului au inceput a-i rasuna in suflet cu o putere electrizanta, infernala.
In tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul il evita. A cazut intr-o stare de deznadejde, descrisa in anii de mai apoi ca un “iad viu“. A simtit ca nu se potriveste in lumea moderna, nici chiar in familia sa, care nu l-a inteles. Era ca si cand s-ar fi nascut fara de loc, in afara timpului. Ii placea sa hoinareasca sub cerul instelat, dar simtea ca nu se gaseste nimic acolo sa il cuprinda – nici un Dumnezeu, nimic. “Neantul” budist l-a lasat gol, precum patise si intemeietorul miscarii beat, Jack Kerouac; si, precum Kerouac, parintele Serafim s-a aplecat asupra bauturii. A inceput sa bea vin cu voracitate, pana cadea epuizat la podea, strigand catre Dumnezeu sa il lase in pace. Odata, pe cand era beat, a inaltat pumnul catre ceruri, din varful unui munte, blestemandu-L pe Dumnezeu si provocandu-L sa il osandeasca iadului. In deznadejdea sa, i se parea ca merita a fi osandit vesnic de mania lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, in mod empiric, ca Dumnezeu exista – decat sa ramana intr-o stare statica de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci, cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire, atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns.
“Ateismul“, scria in anii de mai apoi parintele Serafim, “adevaratul ateism ‘existential’ arzand de ura impotriva unui Dumnezeu aparent nedrept sau nemilostiv, este o stare spirituala; este o incercare reala de lupta cu adevaratul Dumnezeu, ale Carui cai sunt atat de inexplicabile chiar si pentru cei foarte credinciosi, si se cunoaste ca nu doar o data s-a sfarsit intr-o viziune orbitoare a Lui, Cel pe care adevaratul ateu il cauta in realitate. Hristos este Cel ce lucreaza in sufletele acestea. Antihristul nu este de gasit in marii contestatari, ci in micii sustinatori, al caror Hristos se afla doar pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine Antihrist, si-a dovedit astfel nutrirea intensa pentru Hristos…“
cautarea sa prin diferitele traditii religioase stravechi, parintele Serafim s-a dus odata sa viziteze o biserica Ortodoxa Rusa. Mai tarziu, a scris despre aceasta experienta:
“Vreme de ani, am fost satisfacut in studiile mele de faptul ca sunt ‘deasupra tuturor traditiilor’, dar si cumva credincios lor… Cand am vizitat o biserica ortodoxa, a fost doar ca sa vad o alta ‘traditie’. Insa, cand am intrat pentru prima data intr-o biserica ortodoxa (una ruseasca, in San Francisco), ceva mi s-a intamplat, ceva ce nu mai traisem intr-un templu budist sau altul oriental; ceva imi rostea in inima ca sunt ‘acasa’, ca intreaga mea cautare luase sfarsit. Nu am stiut cu adevarat ce insemna aceasta, caci slujba mi-a fost destul de indepartata, si intr-o limba straina. Am inceput sa particip la slujbele ortodoxe mai des, invatand treptat limba si obiceiurile… Prin expunerea mea la Ortodoxie si la ortodocsi, am inceput sa constientizez o idee noua: Adevarul nu era doar o idee abstracta, cautata si cunoscuta de catre minte, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita de catre inima. Si astfel L-am intalnit pe Hristos“.
Devenind ortodox, parintele Serafim a continuat sa dispretuiasca lumea moderna si sa nu nadajduiasca nimic de la ea; dorea doar sa scape din ea. Se simtea nici mai mult, nici mai putin, decat un instrainat de crestinismul in care fusese crescut, caci in vreme ce acel crestinism se gasea acasa in lume, crestinismul său apartinea in mod radical unei alte lumi. Gasise in cele din urma sensul existentei umane, si anume: omul este menit unei alte lumi.
Parintele Serafim era un credincios ascetic. Dorea un crestinism care sa puna accent nu pe mangaiere si pe castigurile pamantesti, ci mai degraba pe izbavirea cereasca prin suferinte intense pe pamant. Nimic altceva nu i-a sunat a fi adevarat, lui, celui ce suferise atat de mult. Doar un Dumnezeu Ce ingaduie copiilor Sai sa se desavarseasca pentru rai prin suferinta, si Care Insusi a dat exemplu venind la o viata de suferinta – doar un asemenea Dumnezeu este capabil sa atraga lumea indurerata catre Sine si este vrednic a fi venerat de cele mai inalte facultati spirituale ale omului.
In jurnalul sau, parintele Serafim scria: “Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare.“
“Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.”
“Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.“
“Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.“
Inainte de gasirea Adevarului, parintele Serafim suferea din pricina lipsei lui. Acum ca il gasise, suferea de dragul lui. S-a dedicat restul vietii trairii Adevarului, si jertfirii de sine spre a-l oferi celorlalti. Impreuna cu un tanar rus pe nume Gleb Podmosenski, a infiintat o Fratie ce practica filosofia lui “Fa-o singur” (Do It Yourself). Au deschis o librarie in San Francisco si au inceput sa tipareasca o revista de mici dimensiuni, manual, folosind o mica presa tipografica, refuzand astfel sa devina un brat subordonat institutiei lumesti a bisericii. Mai tarziu, in parte si pentru a evita aceasta institutie, si-au mutat activitatea tipografica in salbaticia Californiei nordice, unde au inceput sa traiasca precum “vietuitorii pustiei” (ascetii din salbaticie) ai vremurilor de demult. Pe muntele lor impadurit nu se gaseau apa curenta, telefon, linii electrice. Si-au ridicat singuri constructiile, din lemnul asezarilor vechilor pionieri, si au carat apa in spate, pana sus pe munte. Traiau impreuna cu caprioare, ursi, vulpi, iepuri, veverite, lilieci, rasi, scorpioni si serpi cu clopotei.
In 1970 au devenit monahi, murind astfel pentru totdeauna fata de lume. In acest moment, institutia bisericii a incercat sa inchida sihastria lor din salbaticie si sa ii faca pastori obisnuiti ai parohiilor din lume. Cei doi calugari au luptat indelung si cu tarie impotriva acestui lucru, si dupa multa suferinta au dobandit biruinta.
In pustie, duhul parintelui Serafim incepu sa se inalte. “Orasul“, spunea el odata, “este pentru cei ce sunt goi, si ii respinge pe cei ce sunt plini. Pustia ii tine pe cei ce sunt plini si le ingaduie sa se implineasca.”
Lucrand la lumina lumanarii in micuta sa chilie, parintele Serafim a dat la iveala un mare numar de scrieri originale si traduceri ale vechilor texte ascetice. In America, scrierile sale au ajuns pana acum doar la cercuri restranse, dar in tarile ce erau pana nu de mult in spatele Cortinei de Fier, au avut un impact nemasurat asupra vietilor oamenilor. In timpul erei comuniste, ele erau traduse in secret in rusa si distribuite prin presa subterana (“samizdat”) sub forma unor manuscrise dactilografiate.
Pana la caderea puterii comuniste din 1991, parintele Serafim era deja cunoscut intregii Rusii. Astazi, cartile sale se gasesc de vanzare peste tot in Rusia, pana si pe tarabele din metrou si de pe strada. Pricina pentru care a avut un impact mult mai mare asupra Rusiei decat in tara sa de bastina, este ca in Rusia oamenii stiu ce inseamna suferinta. Mesajul parintelui Serafim, despre o crestinatate a catacombelor, a suferintei si a persecutiei in aceasta lume din dragoste pentru Adevar, a atins o coarda sensibila in niste oameni ce deja fusesera rastigniti. In America, oamenii ar asculta mai degraba mesajele “placute” ale unor predicatori precum reverendul Robert Schuller (care, apropo, isi emite programul catre Rusia, unde oamenilor le vine cu greu sa creada cat de stupid poate sa fie).
L-am intalnit pe parintele Serafim cu un an si jumatate inaintea mortii sale din 1982. Ca si el, cautam Realitatea prin religii orientale s.a., cautand sa scap pseudo-realitatii printr-o intrerupere de tip Zen a procesului gandirii logice. Ajuns in cele din urma la disperare, am ascultat cele doua albume solo ale lui Syd Barrett, pline de zavorari schizofrenice si regresiuni catre copilarie, iarasi si iarasi, pana ce am memorat tot talmes-balmesul cuvintelor sale. (In Rusia, se zice ca ai “innebunit de la pantecele plin“).
Apoi, intr-o zi, Parintele Serafim a venit in campusul in care mergeam la scoala. Conducea o camioneta veche, aflata intr-o stare jalnica, si a coborat din ea in roba sa neagra, uzata, cu parul sau lung, si barba sa sura si extrem de lunga si incalcita (am aflat mai apoi ca nu a mai facut o baie sau un dus, de cand a devenit monah, inainte cu 11 ani – o practica monastica obisnuita in Israel, Grecia si Egipt – dar dintr-o anume cauza nu mirosea). Era imaginea saraciei absolute.
Urmatorul lucru care mi-l amintesc este plimbarea alaturi de parintele Serafim prin universitate. Masa tocmai luase sfarsit, si studentii se invarteau prin jurul bufetului. Toata lumea se uita tinta la parintele Serafim, dar el a mers printre ei plin de naturalete, ca si cum s-ar fi gasit acasa. In mijlocul acestei universitati americane progresiste, parea precum cineva care tocmai pasise din pustia egipteana a secolului al IV-lea.
Parintele Serafim a mers catre o sala de curs si a tinut o conferinta numita “Semnele apropierii sfarsitului lumii“. Se intamplase sa fie bolnav in perioada aceasta, si isi tragea nasul de-a lungul prelegerii. Epuizat in mod vizibil, a ramas totusi cu mintea limpede, voios si gata sa raspunda intrebarilor pe indelete. Puteam vedea ca era cel putin la fel de invatat si mult mai inteligent decat oricare dintre profesorii mei, si totusi era vadit un om din pustie, mai la locul lui intr-o padure decat intr-o sala de clasa.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult la Parintele Serafim a fost ca in fata mea se gasea un om ce se jertfea pe deplin pentru Dumnezeu, pentru Adevar. Nu era un profesor universitar ce primea un salariu confortabil pentru a fi un raspanditor al cunoasterii, nici nu era un conducator religios ce tanjea sa ii fie asezate la picioare putere, influenta, sau macar un vas cu fructe, precum faceau “maestrii spirituali” ce aveau, pe atunci, discipoli in zona. El nu se gasea “in religie” pentru ce ar fi putut obtine de acolo; nu cauta un sprijin, sa se “bucure de o viata spirituala”! Era doar un calugar simplu ce cauta Adevarul mai presus de toate. Si am stiut, dincolo de orice umbra de indoiala, ca ar muri pentru acel Adevar, caci puteam simti ca deja murea pentru el.
Asa cum am spus, mesajul parintelui Serafim cade asupra multor urechi surde, aici in America. Chiar si oameni din propria sa biserica asculta doar o parte din el. Cand se gandesc ca ar putea sa fie impotriva opiniei publice si sa riste pierderea recunoasterii si a acceptarii din partea lumii (incluzand “lumea bisericii”), ei se opresc de indata. Si totusi Dumnezeul Rastignit, caruia ei ii dau slujire din buze, a spus odata ucenicilor sai: “Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste“. “În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti. Eu am biruit lumea“.
Cei care au suferit dureri nemasurate in lumea aceasta pot crede cu mult mai multa tarie ca trebuie sa existe o alta lume, decat cei ce nu au suferit. Acei care, asemenea parintelui Serafim, se simt nelalocul lor in societatea moderna, care au fost “inghititi si scuipati afara de catre lumea cea neintelegatoare“, pot intelege mai bine chemarea radicala a lui Hristos, de respingere a lumii si de razvratire impotriva ei. Astfel, nu cei “acceptati” sunt cei ce aud mesajul “nu al acestei lumi” al parintelui Serafim si il poarta pana la capat. Ca si in vremea lui Hristos, proscrisii sunt cei ce inteleg. Chiar si un ateu ar putea fi mai aproape de Dumnezeu decat un “drept-credincios“, daca cel dintai sufera in necredinta sa si cel din urma este satisfacut si se complace in credinta sa. Precum zicea parintele Serafim, Dumnezeu lucreaza in sufletele “marilor contestatari” mai mult decat in cele ale “micilor sustinatori“
Nu este o intamplare, atunci, faptul ca in timp ce multi oameni din biserica parintelui Serafim merg doar pana la jumatatea drumului cu invatatura sa, exista un numar crescand de oameni din miscarea punk ce o urmeaza pana la capat. Mai multi punk-isti s-au alaturat Fratiei intemeiate de el si mor fata de lume, ca monahi, gasind stravechiul monahism ortodox a fi punkdom-ul final.
Inca din 1960, parintele Serafim a ajuns la multe dintre concluziile la care au ajuns si punk-istii de astazi. El spunea ca umanitatea, atunci cand se desparte de Dumnezeu, devine in mod firesc o SUBUMANITATE, si umanismul devine subumanism. Acei artisti si muzicieni care il infatiseaza pe omul modern, lipsit de Dumnezeu, individualist ca fiind desert, deznadajduit, inrait si dezumanizat, se apropie mai mult de adevar decat umanistii naivi si fericiti care incearca sa priveasca la situatia contemporana cu optimism.
Cativa ani mai tarziu, in 1962, parintele Serafim a scris un eseu in care indica directia pe care o ia nihilismul, dirijat de Cel Rau. Cuvintele sale s-au dovedit profetice in deceniile ce au urmat.
Primul stadiu al nihilismului, spunea el, este “liberalismul“, intelegand prin aceasta incercarea de a realiza un compromis intre Vechea Ordine (“civilizatia crestina”) si Noua Ordine a omenirii, fara de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, in care credinta in lumea cealalta si in Adevarul transcendent este abandonata si toata grija este acordata asupra lumii materiale, bunastarii trupesti, progresului tehnic etc. Realismul, totusi, refuza nevoile neplanuite, irationale ale omului, si prin urmare trebuie sa determine o reactie impotriva, care este al treilea stagiu: “vitalismul“.
In perioada vitalista, criteriul Adevarului este substituit de un standard nou: “datatorul de viata”, “vitalul”. Acesta poate lua forma unor experiente pseudo-duhovnicesti, invocarea unor “puteri” si “prezente”, sau unei alte forme a “cultului naturii” cu elementele sale fundamentale, pamantul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea parintele Serafim, este “un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al “prospetimii”, al “vietii” si al “imediatului” pe care discipolii sai le cauta cu atata disperare (tocmai din cauza ca le lipsesc), ci al stricaciunii si necredintei, ce sunt ultima faza a civilizatiei muribunde pe care ei o urasc.”
Astfel, credea parintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar inca un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. “Aici, in cele din urma”, scria el, “gasim un nihilism aproape “pur”, o ura impotriva creatiei si impotriva civilizatiei, care nu va fi multumita pana ce nu le va distruge pe deplin”.
De cand parintele Serafim a scris despre acestea in 1962, miscarile de tineret au tins sa corespunda cu stadiile pe care le-a indicat el. Miscarea hippie a anilor `60 si inceputurilor de ani `70 a fost un exemplu de vitalism reactionand impotriva liberalismului mort si a realismului sec al anilor `50 (cand stiinta era asteptata sa aiba grija de toate, conformismul era regula, iar cautarea spirituala privea de sus). In anii `80 si `90, idealurile hippies-lor s-au dovedit naive si simpliste, si vitalismul lor a deschis calea manifestarilor nihilismului distrugerii, intr-o cultura de tineret mult mai fragmentata acum. Aici ne gasim astazi. Si dincolo de aceasta, spunea parintele Serafim, este Anarhia.
“Nihilismul timpurilor noastre se gaseste in toate“, scria parintele, “si cei ce nu aleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa lupte impotriva lui, in numele deplinatatii Fiintei Dumnezeului celui viu, sunt inghititi deja de catre el. Am fost adusi la marginea prapastiei neantului si, fie ca ii recunosteam ori nu natura, vom fi inghititi de catre ea fara nadejde de scapare, prin afinitatea fata de neantul atot-prezent din noi – doar daca nu ne agatam prin credinta deplina si sigura (care, indoindu-se, nu se indoieste) in Hristos, fara de Care nu suntem nimic…“
“Interpretarile facile ale ‘crizei’, ale ‘alegerii’ ce ne sta dinainte, abunda; a tine parte oricareia dintre aceste interpretari iluzorii este osandire. Adevarata criza este acum, precum a fost mereu, inlauntrul nostru; este acceptarea sau negarea de catre noi a lui Hristos. Hristos este criza noastra; El cere de la noi totul sau nimic, si aceasta “problema” care ne-o infatiseaza este singura care are trebuinta de raspuns… Il alegem pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau pe noi, neantul, abisul, Iadul? Vremea noastra este intemeiata asupra neantului; dar acest neant, inexplicabil noua, infatiseaza, celor ce il pot inca percepe, criza tuturor oamenilor din toate vremurile, cu deplina claritate si inconfundabil. Vremea noastra spune, daca putem a o asculta, sa il alegem pe Dumnezeul cel viu.”
ApreciazăApreciază
Doamne Fereste pentru oameni care au parinti pagani.
ApreciazăApreciază
O, da! Vai de cei ce au parinti pagani.
Copiii au ajuns niste trofee, sunt un mijloc pt a obtine „aprecierea”= slava desarta a celuilat .
Duce vecinul dupa scoala copilul la 3 cluburi ,eu il duc la 4 cluburi. Copilul meu are cutare nota, ce conteaza ca e sau nu acoperita de cunostinte, etc.
Cauza este PARASUL care nu doarme niciodata:CONSTIINTA= glasul lui Dumnezeu in om.
Nu gandeste ca mine, nu are preocuparile mele, parerile mele, insemna ca dezaproba ce fac eu.
Cum, eu gresesc in alegerile mele=(viciile mele)?!
O viata curata a fiului, fiicei este o palma directa peste constiinta celor apropiati inecati in vicii: lacomie, desfrau, lene, tigara si poate betie. Toate acestea sunt fiicele mandriei, ale slavei desarte.
Am auzit textual de zeci de ori:” Nu gandeste ca mine, nu e fiul ,fiica mea”! As traduce :Nu ma aproba in ce fac si gandesc nu e fiica mea.Eu sunt un mic Dumnezeu!
Aaaa! Ca are realizari de exceptie chiar, obtinute prin demnitate( cu harnicie, curatie trupeasca, etc +cat de multa smerenie se poate) tocmai pt ca nu gandeste ca tine, aceasta nu conteaza!
Dimpotriva chiar enerveaza, mai ales ca deseori nu vrea copilul sa mi se alature in preocuparile mele idolatre. In plus nici subiecte sau pareri comune cu privire la orice nu vor mai exista intre cei doi.
Deci slava desarta din care decurg cam toate pacatele grele, va face sa nu-ti agreezi propriii copii pt ca sunt smeriti si nu au pacatele, idolii tai, parerile tale.
BANUL NU ESTE UN SCOP IN SINE, CI ESTE UN MIJLOC DE A OBTINE SLAVA DESARTA A CELOR DIN JUR confuandand-o cu iubirea. Cei ce alerga dupa bogatii, fug dupa iubire, dar in directie gresita,pt ca nu tin cont de indicatiile lui Hristos!
De aceea se vrea gurernarea lumii ca o turma!Banii (ce se poate obtine cu ei) nu-i mai satisfac din punct de vedere al orgoliului. Vor sa se simta Dumnezei mai mari decat se simt acum etaland cutare obiect ultraluxos din posesie.
Si Antihristul va dori marire totala!
Acesta este scopul”suprem”: Slava de la mic la mare a necredinciosilor (ortodocsi marturisitori)!
ApreciazăApreciază