MUGUR VASILIU: „Suntem prea aproape de noi însine si prea departe de Dumnezeu”. Si ceva despre festivalul masonului George Enescu, care a costat enorm, din banii nostri, spre desfatarea zidarilor …

   Preiau integral articolul fratelui Mugur Vasiliu:

Suntem prea aproape de noi înşine şi prea departe de Dumnezeu

Schimbările majore, care se petrec într-adevăr, nu sunt tot una cu discursurile sau cu festivităţile, şi nu sunt determinate nici de focurile de artificii sau de mitralieră – care crează un “eveniment unic”, o “schimbare sigură” sau o “revoluţie spontană” populară. Schimbările esenţiale sunt inodore, incolore şi insipide – aşa cum învăţam la şcoală, despre apă. Fie că e vorba despre schimbări care se petrec în mod firesc, ca rezultat al raportului normal dintre istorie şi iconomia dumnezeiască, fie că e vorba de schimbări provocate de practicarea unui raport inventat de mintea omenească şi, tocmai de aceea şi aberant, între aceşti doi poli. Noi luăm act sau vedem doar consecinţele schimbării, adică o vedem când totul e prea târziu, când procesul a fost consumat. Tot atunci se şi afirmă „oficial” schimbarea – cu care, de altfel, lumea deja a început să se obişnuiască. Dar, simultan cu imaginea schimbării – tehnic vorbind – se lansează zvonul (un fel de vietate care contaminează sufletele cu neîncredere şi minţile cu teamă, prin simpla atingere a timpanului). Zvonul este lăsat să facă o frumoasă carieră de zvon ce este – adică o minciună cu totul şi cu totul specială. Zvonul este o interfaţă de o mare utilitate pentru falsa schimbare – e un fel de obosire a vânatului. Falsa schimbare înseamnă schimbarea artificială, produsă nefiresc, neorganic.

Aşadar, de văzut schimbarea – falsă sau nu –, în desfăşurarea ei, nu cred că se poate – oricum, nu în societatea modernă care, de altfel este construită pe baze oculte şi este definită de lupta surdă de a crea o nouă religie, într-o nouă eră, pentru o nouă umanitate – cu alte cuvinte, o fiinţă nouă va fi creată, conform cu toate planurile celor care schimbă. Trebuie observat că o schimbare de acest fel şi de aceeaşi anvergură a fost crescută şi săvârşită de o epocă numită de către istorici Renaşterea. Renaşterea este, în realitate o tentativă de asasinat, o încercare de a-L ucide pe Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, cum e şi firesc, un alt eşec şi, pe de altă parte, o altă dovadă a puterii diavolului asupra omului lipsit de credinţă. Câmpul de luptă nu este realitatea (fiindcă, în realitate, Dumnezeu nu poate fi ucis), ci înlăuntrul fiinţei umane; iar arma acreditată – pentru perioada noastră – este imaginea. Diferenţa între schimbarea de azi şi cea crescută de Renaştere este însă una substanţială şi, în acelaşi timp, dumiritoare: în vreme ce Renaşterea a încercat să-L ucidă pe Dumnezeu, punându-l în loc pe hommo sapiens, vremurile noi (este într-adevăr şi ceva nou) încearcă acelaşi asasinat care are ca punct final, de această dată, înlocuirea omului – care s-a dovedit, şi de această dată, muritor – cu „celălalt dumnezeu”, adică cu însuşi Satan, cu numele său de ultimă scenă: Antihrist (şi, până atunci, numit Marele Arhitect, şamd). Este important de observat că, atunci când a fost afirmată schimbarea prin Renaştere, actul fundamental era încheiat. Tot ce a urmat a fost doar în consecinţă.

În fapt, nu e nimic esenţial nou aici; ceea ce face să pară că ar fi nou este design-ul – în rest, toată povestea este tare veche: e cea cu arborele cunoştinţei binelui şi răului, sau poate cea cu încercarea aceluiaşi „animator” de astăzi, dar cu alt nume şi cu mult timp în urmă, de a deveni Dumnezeu. S-ar putea spune că au fost nenumărate puneri în scenă ale aceleiaşi piese. Numai că, sufletele care se pierd astăzi, prin aceste procese, nu sunt tot acelea de mai demult. Sunt alte şi alte suflete, care intră în bătaia puştii vânătorilor şi ucigătorilor de suflete – sau, cum se spune astăzi, mai frumos: sufletele sunt salvate de scopurile nobile – şi, fireşte, caritabile – ale civilizaţiei şi progresului şcl.

Astfel că, ceea ce putem face noi acum şi aici, este să încercăm să arătăm câteva dintre semnele întâlnite şi de noi şi de frăţiile voastre, în viaţa noastră de zi cu zi, care exemplifică ceea ce am scris mai sus.

Se petrec, sub ochii noştri, tot felul de aberaţii, pe care nu numai că nu le vedem ca aberaţii, dar şi participăm cu mulţumire la ele; şi, cu o inconştienţă care nu are nici un fel de scuză, chiar promovăm şi susţinem necesitatea acestor odioşenii anticreştine – desigur ca ortodocşi adevăraţi ce suntem. Una dintre probele luptei noastre împotriva poporului român, deci împotriva lui Hristos – tot ca „adevăraţi ortodocşi” ce suntem – tocmai s-a încheiat, anul acesta pentru a douăzecea oară: festivalul George Enescu. Şi, pentru ca să nu existe nici un semn de întrebare asupra patronajului sub care s-a desfăşurat acest festival şi nici asupra caracterului anticreştin, deci antiromânesc, pe afişul festivalului, promovat atât la televiziune pe toate posturile, cât şi prin toate celelalte mass media, scrie foarte clar: „MAGIA EXISTĂ”. Acesta este loggo-ul, sau deviza festivalului. Dar, noi nu ne îndoim de acest lucru; fireşte că magia există, fiindcă ştim cu toţii că Hristos există şi de asemenea, că dracul există; astfel că, dacă există slujire şi slujitori ai lui Hristos, există şi slujire şi slujitori ai dracului, adică satanişti şi magie. Aşadar, festivalul desfăşurat sub înaltul patronaj al dracului şi care, în acest fel, ne asigură că există dracu şi satanism, a durat aproape o lună, în întreaga ţară şi a costat mai multe miliarde de euro. Miliarde, nu milioane. O desfăşurare de forţe, la nivel financiar naţional, care are loc în fiecare an, nu contează cât de mizerie este în ţară sau cât de datori suntem pe la băncile străine. Ar putea fi spuse multe lucruri despre această „minunată” manifestare culturală; însă noi vom mai spune doar că banii care se cheltuie într-o singură ediţie – au fost până acum 20 de asemenea ediţii – ar putea rezolva problema sănătăţii, în întreaga ţară, pentru cel puţin patru ani. E bine că, cei care ne conduc, au găsit o formulă de cheltuire a banilor şi, în acest mod simplu, au hotărât să aducă în ţară multe mii de cântăreţi. Despre George Enescu nu se vorbeşte mai deloc – se vorbeşte despre muzica lui şi, cel mai mult, se vorbeşte despre personalitatea lui. Probabil fiindcă nu e interesant de ştiut că George Enescu a făcut parte din iudeofrancmasonerie, adică a luptat cu toată energia lui împotriva lui Hristos din sufletul poporului român; şi, iată că acum, ca omagiu pentru activitatea lui, în toată România au avut loc – în timpul festivalului, care tocmai acest rol îl are – întâlniri ale lojelor iudeofrancmasonice din întreaga lume. Pe banii creştinilor. Aşa au hotărât „conducătorii” noştri. Cred că „oamenii de cultură”, care vor fi cu totul indignaţi de aceste rânduri, ar trebui să îşi asume responsabilitatea pentru starea ţării, stare de mizerie pentru care, şi prin acest eveniment, sunt direct răspunzători. În cele din urmă, apare din ce în ce mai clar că problema ţării nu este lipsa de bani, ci folosirea total iresponsabilă a acestor bani, de către cei care conduc România de mai multă vreme – spre niciunde.

Lăsăm la o parte „cântecelele” şi, pentru că trebuie să vedem şi partea „plină” a nu ştiu cărui pahar – lucru aproape imposibil pentru un orb -, probabil ar trebui să ne declarăm cu totul mulţumiţi de faptul că Gregorian Bivolaru a fost achitat – de ceva timp – şi că au reînceput recrutările pentru Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA). De data aceasta însă, „integrarea spirituală în absolut” se face, declarat, prin mijloace sexuale – promovarea se face la posturile de televiziune, care ne „ţin la curent” cu evoluţia acestui reviriment. Cu alte cuvinte, reîncepe îmbolnăvirea sufletească a tinerilor, sub pretextul unei practici yoga îmbunătăţită cu puţin „absolut” şi „ceva sex”, sub o formă autohtonă care prinde cel mai bine la români – cărora le schilodeşte sufletele, garantat. Vorbim aici despre o nimicitoare vânătoare de suflete. Simptomatic e şi faptul că aceste lucruri, care păreau inacceptabile cu ceva timp în urmă, astăzi sunt privite într-un fel firesc – atât de mult ne-am „civilizat”, plus „emancipat”, sau atât de „europeni” am devenit, în ultimii ani. Realitatea este că, pe lângă afacerea de proxenetism, aceasta este o „mişcare” îndreptată esenţial împotriva lui Hristos, împotriva dreptei credinţe; iar cei care susţin că ar fi o „simplă terapie” ar trebui să mai treacă pe la părinţi şi să-i întrebe ce e atât de „simplu” sau atât de „terapie” la MISA. Pe de altă parte, ar trebui luate măsuri cât mai repede, pentru ca această plagă ucigătoare de suflete să nu se mai răspândească – şi, cu toate drepturile omului, trebuie avut în vedere şi dreptul românului de a se mântui (chiar dacă principal vinovat pentru pierderea sufletului nu este decât cel în cauză), fiindcă nu putem, decât sub formă de glumă, să ne gândim la resposabilitatea şi obligaţia statului român de a-i proteja pe români; statul român e ocupat cu protejarea ucigătorilor de copii, a homosexualilor, a infractorilor ţigani, a celor care ne îmbolnăvesc copii prin vaccinare şi ne îmbolnăvesc pe toţi prin alimentaţie, şi este serios preocupat (prin reprezentanţii săi de stat) de protejarea prostituţiei şi a tuturor celor care „ne vor numai binele” – sigur că, conform politicii actuale de stat, aceştia trebuie protejaţi şi apăraţi de românii care le pot periclita acţiunile.

De altfel, nu cred că mai este un secret pentru nimeni că statul român este un stat evazionist fiscal şi infractor de drept comun, încălcător al propriilor legi, sau că e un stat proxenet (în limbajul de cartier: un stat „peşte”), sau că statul român are ca preocupare îmbolnăvirea şi răspândirea bolilor sufleteşti şi trupeşti peste poporul pe care ar trebui să-l prote… – sigur!

Pentru cei care nu sunt puşi la punct cu bibliografia misită, le sugerăm să folosească netul pentru a afla doar o mică parte din dezastrul produs de „iniţierile” acestei organizaţii proxenete – e vorba şi despre sinucideri. Acest lucru ar putea fi folositor şi pentru „iniţiaţii” începători (sau poate mai bine spus „iniţiatele” începătoare), care ştiu despre ceea ce fac doar că e „cu absolutul” şi că „e bine!”.

Şi, dacă toate lucrurile acestea chiar se întâmplă, dacă, cu mult mai mult decât a fost scris pe această coală, ni se petrece – cu toate lamentările care fac carieră la noi – nu poate fi evitată întrebarea inchizitorială: unde suntem noi, şi unde este Hristos? Cu varianta: noi ce făceam în timpul ăsta? S-ar părea că, din nou, suntem prea aproape de noi înşine şi prea departe de Dumnezeu. Doar astfel se poate explica ceea ce se petrece acum.