O analiza a filmului anti crestin „AGORA”. Detalii importante despre Ipatia (Hypatia) si Sfantul Chiril, personajele principale

Zilele trecute TVR a redifuzat filmul anti crestin AGORA. Nu l-am vazut, insa iata parerea fratelui Laurentiu Dumitru in articolul Filmul “Agora”, inca o palma lui Hristos:

Agora. O productie cinematografica cu un fir epic gandit in cele mai marunte detalii, infipt bine in timp si spatiu, cu personaje istorice reale, pentru a da o incarcatura cat mai impartiala, cat mai obiectiva, pentru ca efectul sa fie de-a dreptul ucigator de suflet. Concluziile filmului nu se lasa descoperite, ci i se baga spectatorului pe gat. Regizorul productiei, Alejandro Amenabar, un chilian, din intamplare si homosexual, tine mortis sa ne spuna limpede, scolareste, cine-i bun si cine-i rau pe lumea asta.

Hypatia, celebra matematiciana si filosoafa (daca exista cumva acest feminin),  impreuna cu alti cativa distinsi si rafinati pagani, pieptanati frumos si imbracati in robe elegante, scoliti intr-ale artelor si stiintelor vremii, lupta din rasputeri sa salveze intelepciunea lumii antice adapostita in celebra biblioteca alexandrina de furia unor salbatici, fanatici si neciopliti care, intamplator, se imbracau in piei de animal si se numeau… ati ghicit!… crestini. Asedierea nu va dura insa mult, pentru ca un decret imperial le ingaduie de acum crestinilor sa intre in biblioteca, de fapt sa darame statuile idolesti. Iaca, au intrat, dar nu sa citeasca si sa studieze, ci sa dea foc pergamentelor „dracesti” ale lumii vechi, sa darame statuile zeilor muti si sa ucida cu sange rece, zice filmul. Pana si numai privirea spre vechile statui se pedepsea cu moartea…

Dupa trei veacuri de catacomba si martiraj, liberi si protejati de imparat, crestinii isi fac de cap in Alexandria sfarsitului de secol IV, inceput de secol V, impunandu-se prin violenta si teroare. Mai precis, e vorba de gruparea calugarilor parabolani, un fel de politie crestina ce facea legea in oras, ducand un razboi de gherila cu paganii civilizati care-si vedeau linistiti de viata lor, toate astea sub supravegherea si ascultarea episcopului, zice filmul. Nici iudeii nu scapa de furia parabolanilor, prefectul cetatii fiind nevoit sa medieze conflictul intre ei. Episcopul reaminteste tuturor ca evreii sunt blestemati si exilati pana la sfarsitul vremurilor si ca sunt de plans ca nu stiu de Hristos, zice filmul, dar si Evanghelia (ambele in acest punct incorecte politic).

Vina de capatai a paganilor alexandrini? Ca nu imbratiseaza credinta in Cel Rastignit si Inviat! Hypatia, baricadata in biblioteca, isi vede serioasa de cercetarile ei privind miscarea astrelor si nu vrea sub nici un chip sa imbratiseze noua credinta a gruparii teroriste barbare, desi cativa fosti ucenici apropiati ai ei, Orestes, devenit prefectul orasului, si episcopul Synesius din Cirene, insista sa cugete la noua credinta.

Conflictul ia amploare cand episcopul Chiril ataca de la amvon pe „pagana si vrajitoarea” Hypatia si il infrunta pe fostul ei ucenic, prefectul Orestes, care, desi acum crestin, o simpatiza si-i cauta compania inca. Episcopul, cu o mima plina de ura, dupa ce citeste din Epistola catre Timotei despre femeia care trebuie sa stea in liniste (in silence), fara a invata pe altii, il forteaza pe Orestes sa ingenuncheze in fata Cuvantului Domnului si sa se lepede de prietenia cu… vrajitoarea. Pus intre ciocan si nicovala, Orestes intoarce spatele episcopului, iese din biserica in huiduielile multimii, iar un parabolan il loveste puternic cu o piatra in cap.

Parabolanul va fi executat, episcopul Chiril insa il canonizeaza, iar mai apoi cauta razbunare pentru sangele lui. Tinta lui este Hypatia, zice filmul. Parabolanii o prind, o dezbraca si fata altarului ca Domnul sa o vada in toata necuratia ei si o omoara prin lapidare.

Ultimul cadru al filmului ne informeaza ca Hypatia a fost tarata prin oras, arsa pe rug, iar episcopul Chiril care va prelua puterea in Alexandria, a fost declarat de catre Biserica „sfant si doctor”.

Inca o data Biserica e batjocorita si istoria falsificata. Aparent totul e istorie reala. Filmul „Agora” nu se limpezeste insa cu 3 cautari pe wikipedia, lucrurile fiind mult mai adanci.

In ciuda detaliilor ce par a fi obiective, filmul este nerealist; in ciuda maretiei lui, este mincinos.

Prigoana crestinilor asupra paganilor. Momentele din film care reliefeaza prigoana dusa impotriva paganilor sunt emotionante, induiosatoare. Daca esti putin sensibil, dai apa la soricei. Nu putem nega ca unii crestini, oarecand, in istorie, „in numele lui Hristos”, au facut greseli mai mici sau mai mari. Biserica a cladit dintotdeauna sfinti si marturisitori, dar sub streasina ei s-au adapostit deseori impostori si oportunisti. Daca un singur pagan sau frate a fost ucis vreodata cu sange rece de un crestin „in numele lui Hristos” este regretabil in sine, dar si pentru ca tocmai de aceasta sete de sange a cautat sa ne tamaduiasca Hristos pe Golgota, prin jertfa asumata din iubire. A aduce pe ecrane astfel de momente rarisime, uitand ca vreme de 300 de ani, pana la edictul de la Milan (313), (cand crestinism a devenit gratie lui Constantin cel Mare religie licita, ingaduita in Imperiu), au fost ucisi zeci de milioane de crestini, inseamna, prin omisiune, a denatura si falsifica istoria, iar, tacit, a ascunde un truism, un adevar evident.

Parabolanii. Etimologic, numele lor (paraboloi) inseamna „cei ce isi risca viata”, pentru ca se ocupau de obicei de ingrijirea bolnavilor si ingroparea acestora, chiar si pe vreme de ciuma. E clar ca nu oricine avea disponibilitate spre a se expune bolilor contagioase, deci nu erau chiar o adunatura de salbatici. Se stie ca numarul lor nu a fost niciodata mare, deseori ei erau mai mult o garda de corp a arhiereului. Este drept ca de numele lor sunt legate evenimentele violente de la asa zisul Sinod talharesc de la Efes (449). Chiar daca faptele acestor „garzi de corp” au fost reprobabile, nu cred ca trebuie amplificate artificial. E vorba pana la urma doar de una din paginile nefericite ale istoriei crestinismului. Credinciosii de rand nu au avut apucaturile acestei grupari minoritare nici atunci si nu au nici acum. Intotdeauna, dupa putere si credinta, crestinii s-au osarduit sa traiasca dupa dreptarul Evangheliei, sa lupte cu patimile, sa se instraineze de lumea aceasta. Alejandro Amenabar sugereaza in „Agora” ca asa-s crestinii, iar asta e rautate gratuita.

Teofil al Alexandriei. Este primul din episcopii prezentati in film, desi se accentueaza mai mult personalitatea nepotului si urmasului sau, Chiril al Alexandriei. Despre Teofil stim ca este cel care convoaca sinodul de la Stejar (403), sinod in cadrul caruia este depus din treapta si trimis in exil Sfantul Ioan Gura de Aur. Asadar nu e o personalitate cu care Biserica sa se laude, nu a facut cinste ei si nu e pomenit in randul sfintilor. Aparam crestinismul cand marturisim drept, cinstit, nu cand aparam nedreptatile crestinului, fie el vladica sau opinca.

Hypatia vs. Chiril al Alexandriei. Hypatia nu putea fi decat incantatoare, rafinata, caci asa e si oscarizata actrita Rachel Weisz. Astfel dramatismul filmului este mult mai intens. Desigur, asta e mai putin relevant, insa e bine de stiut ca in jurul Hypatiei s-au dezvoltat multe mituri. Adevarul e ca in jurul ei este multa literatura si mai putin date clare. De altfel nu ni s-a pastrat nimic din opera ei magistrala. Stim ca a fost o persoana foarte influenta, ca a creat in jurul ei o scoala, ca avea preocupari de filozofie, matematica si astronomie, dar de fapt… nu stim nimic clar despre ea. Oricum o filosoafa de talia ei, rasarita pe temelia neoplatonismului lui Plotin (foarte faimos in Alexandria) nu putea fi atee, cum se sugereaza in film. Hypatia a devenit un brand, un mit, „o poveste frumoasa”. Hypatia este un martir al stiintei, un simbol al ratiunii biruite de barbarismul religios.

Hypatia este, daca ingaduiti, un fel de Che Guevara, care poate fi imprimat pe tricou, dar despre care nu cunosti mai nimic. Toata lumea il stie, dar de fapt nimeni nu stie mare lucru. Sunt surse care considera ca Hypatia e posibil sa fi fost o victima a politicii acelor vremi. Este si usor nerealist a crede ca avand atata influenta in cetate, avand si prietenia si consideratia prefectului si chiar a unor clerici, putea sfarsi in felul prezentat in film.

In filmul „Agora” dusmanul de moarte al Hypatiei este Sfantul Chiril al Alexandriei, unul dintre cele mai luminate minti pe care le-a dat Biserica in primele veacuri, despre care avem, de data asta, destule date biografice limpezi si de la care ne-a ramas majoritatea lucrarilor teologice. Sfantul Chiril este protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea si al V-lea. S-a impus ca un adevarat apologet si marturisitor la Sinodul de la Efes (431) care a culminat cu indepartarea din scaunul de la Constantinopol a ereticului Nestorie. Sfantul Chiril a sprijinit întoarcerea Sfantului Ioan Gura de Aur, el fiind cel care a aratat curtii imperiale puritatea doctrinei acestuia, opusa credintei neortodoxe a lui Nestorie. Daca astazi numim pe Fecioara Maria – Theokotos (Nascatoare de Dumnezeu) se datoreaza in mare parte acestui mare parinte si invatator al Bisericii atat de hulit in filmul „Agora”. Insasi troparul „Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te” este atribuit Sfantului Chiril.

Aflam din Viata Sfantului Chiril ca in primii ani de patriarhat a fost prins in diverse animozitati dintre diferitele partide crestine, evrei si pagani, care adesea luau forme violente. Acestea se suprapuneau pe fondul rivalitatii dintre Alexandria si Constantinopol si pe cel al conflictului dintre scolile alexandrina si antiohiana in ceea ce priveste gandirea ecleziala si discursul teologic. Sfantul Chiril a fost un om foarte inzestrat intelectual, stapanea foarte bine limba latina (o dovedeste corespondenta sa personala cu un episcop din Apus), avea studii aprofundate de gramatica, de retorica, studii biblice si de teologie crestina. Sfantul Chiril a scris cateva exegeze, printre care Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan, Dialoguri despre Sfanta Treime, lucrari teologice de mare valoare care il aseaza in randul marilor parinti si scriitori bisericesti.

Din toate acestea eu socotesc ca putem intui duhul, caracterul si preocuparile acestui Sfant Parinte. O astfel de constiinta, cum a fost Sfantul Chiril, chiar daca era ca si unchiul sau, Teofil, un om indraznet si dur, zice Viata sa, nu putea talcui atat de draceste Evanghelia incat sa creada ca aduce slava lui Dumnezeu daca „cere moartea copiilor si femeilor”, cum zice filmul, si, in special, a unei femei preocupate de traiectoria elipsoidala a pamantului. De aceea inca o data spun ca este nerealist a-l acuza de moartea Hypatiei filosoafa. Intelegem noi atat de bine contextul si intamplarile acelui veac si putem acuza un Sfant Parinte al Bisericii de o astfel de crima, chiar si in situatia in care fapta ar fi savarsit-o un parabolan? Avem vreo dovada ca filosoafa a murit din ordinul ierarhului? Mai degraba il vad pe Sfantul Chiril la un ceai, polemizand cu Hypatia pe diverse teme legate de rosturile, intelegerile si framantarile dintotdeauna ale omului, nazuind tainic sa faca din ea o noua Sfanta Ekaterina, cea care biruise prin cuvant oarecand peste 150 de ritori pagani.

Biblioteca din Alexandria. A spune ca celebra biblioteca a antichitatii a fost distrusa de crestinii refractari la cultura si zestrea pagana a lumii vechi este o denaturare a adevarului. Marea biblioteca din Alexandria s-a ruinat in timp, datorita mai multor evenimente nefericite; sunt voci care spun ca in vremea Hypatiei (m. 415 d. Hr.) deja aveam de-a face cu o versiune mai mica a bibliotecii; cea initiala a fost construita in jurul anului 288 i. Hr., deci cu aproximativ 600 de ani inainte de evenimentele prezentate in film.

Ce mai conteaza ca multi istorici pun distrugerea celebrei biblioteci pe seama imparatului Iulius Cezar (in 40 i. Hr., in timpul razboiului civil cu Pompei), da mai bine sa spui ca distrugerea bibiotecii, templu al culturii si civilizatiei, este opera exclusiva a crestinilor ce se simteau amenintati de filosofiile vechi. Si daca prin absurd parabolani sau simplii crestini ar fi incendiat vreo aripa a bibliotecii, in ce masura putem generaliza si eticheta crestinismul, cand parinti mari de talia Sfantului Vasile cel Mare indemna sa luam din invatatura pagana, ca albina din floare, numai nectarul, ceea ce este ziditor? Ori cand stim ca s-a dezvoltat si pastrat traditia de a zugravi pe peretii exteriori ori in pridvorul bisericilor chipuri ale invatatilor lumii vechi, ca unii care au intrezarit intr-o oarecare masura zorii crestinismului?

Sa presupunem insa ca ar fi existat un ordin imperial in acest sens, anume – sa fie distruse capistile pagane idolesti (desi “Idolii nerabdand taria Ta au cazut” spune acatistul), si Teofil episcopul ar fi fost una dintre autoritatile alexandrine insarcinate cu executia ordinului. E putin probabil ca Hypatia si ai ei ucenici sa alerge in brate cu pergamentele pentru a le scapa de furia crestinilor… E putin probabil ca ar fi riscat Teofil sa faca exces de zel distrugand odata cu statuile pagane insasi celebra biblioteca sau ce mai ramasese din ea.

Am vazut filmul „Agora” in ziua premierii lui in Romania, zi in care aproape orice film nou are sala plina. De data asta in sala au fost maxim 15 persoane. Nadajduiesc ca cei mai multi dintre crestini vor sta departe de acest film nascut din orbirea unui regizor homosexual fata de viata in Hristos si Biserica. Observ ca nu s-au risipit facatorii de basme, ci mai vartos strang randurile facand repetitii generale impresionante, pregatind lumea pentru venirea marelui inselator… Candva Alejandro Amenabar, ca multi altii, poate va plange cu lacrimi de umilinta orbirea sufleteasca de acum. Bunul Dumnezeu, pentru rugaciunile Sfantului Ierarh Chiril al Alexandriei, sa-i incalzeasca inima pentru a vedea, pentru a intelege!

Iata si ce aflam din articolul Adevărul despre Ipatia -ca replica la blasfemitorul film Agora:

Deoarece seria de defaimari si blasfemii la adresa crestinismului si a slujitorilor bisericii continua in forta prin filmul Agora, m-am gandit ca e bine sa cunoastem adevarul:

Adevărul despre Ipatia

Partea întâi: Istoria adevărată a Ipatiei.
Sursa elină: http://www.oodegr.com/neopaganismos/diogmoi/ypatia1.htm

Sfântul Chiril al Alexandriei a fost foarte mult clevetit în Occident de către mulţi „istorici” nefondaţi, iar în ultima vreme este clevetit mai ales în Grecia de către grupările neopăgâne, ateiste şi protestante-extremiste. Însă atacul nedrept şi rău intenţionat împotriva Sfântului se va dovedi din datele pe care le vom prezenta în continuare.
Sfântul Chiril este acuzat de către diferiţi necunoscători ai istoriei a fi responsabil pentru inumana ucidere din interese politice, din anul 415, a unei renumite filozoafe, care se numea Ipatia. Se străduiesc să-l prezinte drept „ucigaş”, însă absolut fără nici un fel de dovadă, deoarece, pur și simplu, nu există. Dar nu vom ignora această provocare, pentru că, deşi nu există date împotriva Sfântului Chiril, EXISTĂ TOTUŞI DATE PENTRU EL. Vom prezenta, aşadar, dovezile istorice ale acelei perioade cu evenimentele din Alexandria legate de uciderea Ipatiei.
Aici vom face o clarificare a evenimentelor care au dus la pierderea nedreaptă a unei filosoafe, pe nume Ipatia. Uciderea Ipatiei cade exclusiv asupra autorilor morali ai crimei.
„Împuşcăturile” nereuşite ale unor noi închinători la idoli care vor să-l amestece pe Sfântul Chiril în aceste evenimente nu au fundament istoric. Și de ce anume, o să vedeţi mai jos. În Alexandria, în acest oraş unde erau amestecate diferite populaţii cu diferite culturi, spiritele erau destul de „aprinse”. Se găseau acolo închinători la idoli, ortodocşi, monofiziţi, iudei etc.
Urmaş al patriarhului Teofil a fost numit nepotul acestuia, Chiril, arhiereu din anul 412 până la moartea sa din 444. Din clipa alegerii sale i-a combătut pe novaţienii şi iudeii din Alexandria (Socrate 7, 7-13). Dar în ciuda celor petrecute sub păstorirea lui Teofil, în Alexandria şi în Kanopos existau destui închinători la idoli. Sfântul Chiril a mutat acolo (astăzi Abukir) Moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan şi le-a aşezat în Biserica Evangheliştilor ridicată de el. De atunci Biserica aceasta a ajuns un mare loc de pelerinaj. Sfântul Chiril săvârşea acolo continuu Dumnezeiasca Liturghie şi propovăduia dumnezeiescul cuvânt. Încet-încet închinarea la idoli a dispărut din Kanopos.
În Alexandria închinătorii la idoli erau susţinuţi de Ipatia, fiica filozofului Theona, care atrăsese toată atenţia oraşului aspra ei datorită înţelepciunii ce o avea. Sinesie, distinsul episcop al Ptolemaidei, i-a scris scrisori, mărturisind entuziasmul general faţă de înţelepciunea acestei femei. Existau însă şi mulţi creştini, care nu o vedeau cu ochi buni pe Ipatia. Nenumăraţi erau şi iudeii în Alexandria, iar diferitele măsuri ale lui Chiril împotriva lor s-au lovit de eparhul de atunci al Alexandriei, Orestis, care se purta duşmănos cu el.
La sugestia iudeilor, Orestis l-a arestat pe gramaticul Ieraka, prietenul Sfântului Chiril, ca pe unul ce era banuit că ar vrea să răscoale poporul şi a poruncit să fie biciuit. În zadar le-a adus la cunoştinţă Sfântul Chiril mai-marilor evreilor să nu provoace astfel de incidente. Dimpotrivă, aceia s-au obrăznicit şi noaptea au pricinuit mari tulburări, răspândind zvonul că arde Biserica Sfântului Alexandru. Creştinii alergând să salveze biserica, au căzut în capcana evreilor, care au ucis mulţi dintre ei. A doua zi Sfântul Chiril a ocupat sinagogile evreilor şi ajutat de popor i-a alungat pe evrei din Alexandria, confiscând şi averile celor vinovaţi de uciderea creştinilor.
Sfântul Chiril se vede că a acţionat în baza drepturilor pe care le avea doar papa de Alexandria. Însă eparhul Orestis a protestat la împărat şi în zadar Sfântul Chiril a cerut ca, prin solie sau întâlnire personală, să vorbească cu eparhul, căci acela nu l-a primit. Orestis respingea cu aroganţă orice împăcare, ţinând mereu o poziţie duşmănoasă faţă de Sfântul Chiril.
Mulţi monahi din Nitria, mânaţi de râvnă lipsită de judecată, au venit în Alexandria să-l susţină pe episcop împotriva eparhului. Într-o zi au mers la el şi au început să-l numească închinător la idoli, însă el atribuind Sfântului Chiril atacul, spunea protestând că a fost botezat în Constantinopol de către patriarhul Attikos.
Unul dintre monahi, pe nume Ammonie, a aruncat cu o piatră în capul lui Orestis, rănindu-l şi pricinuind panică printre cei aflaţi de faţă. După puţin Ammonie a fost prins şi chinuit, iar la interogatoriu a murit. Sfântul Chiril a luat trupul lui Ammonie şi după această ucidere înfricoşătoare săvârșită de mâinile idolatrilor l-a numit Mucenic.
Din păcate, neînţelegerea dintre Sfântul Chiril şi eparh a avut şi altă victimă în afară de Ammonie. Renumita Ipatia. Deoarece Orestis o vizita adeseori şi fiindcă mulţimea credea că ea ațâțase ura eparhului împotriva episcopului, într-o zi de martie a anului 416 sau 415, pe când se întorcea într-un un car de luptă la casa ei, o gloată de fanatici au prins-o şi, după ce au târât-o cu strigăte de bucurie la Caesarium1, dezbrăcând-o, au strujit-o cu cioburi ascuţite, apoi au omorât-o şfâşiindu-i mădularele. După aceea au târât-o la locul numit Kinaron şi au ars-o.
Uciderea Ipatiei este descrisă cu oroare în scrierile istoricului Socrate Scolasticul din secolul V:
„Toţi oamenii o respectau şi o admirau pentru smerita cugetare a minţii ei. Cu toate acestea, mulţi o invidiau cu încăpăţânare. Şi fiindcă adeseori se întâlnea şi avea mare intimitate cu Orestis, poporul o acuza că ea era pricina pentru care episcopul şi Orestis nu se împăcau. În puţine cuvinte, unii îndărătnici şi necugetaţi, cu minte slabă, având conducător şi instigator pe Petru, un adept al acestei Biserici, au urmărit pe această femeie când se întorcea la casa ei. Au coborât-o cu sila din trăsura ei, au dus-o la Biserica care se numea Caesarium, au dezgolit-o cu totul, i-au sfâşiat pielea şi tăiat cărnurile trupului ei cu scoici ascuţite până şi-a dat sufletul. Apoi i-au dezmembrat trupul şi i-au dus mădularele la un loc care se numeşte Kinaron, unde au ars-o.”
Concluzia: Văzând datele istorice ale acelei perioade observăm că Orestis acţiona ca un închinător la idoli împotriva Sfântului Chiril. Și toate acestea în timpul împărăţiei lui Teodosie! Şi mai ales lupta pentru evrei şi împotriva creştinilor. Unde este oare această conlucrare iudaism-creştinism, potrivit renumitului „argument” idolatru cu privire la iudeo-creştinism? Unde este oare acea absolută ocrotire a creştinilor şi a Bisericii de faptele duşmănoase ale închinătorilor la idoli şi, invers, unde este „vânarea” deplină a idolatrilor de către împăratul creştin Teodosie? De ce Sfântul Chiril nu se adresează lui Teodosie, astfel încât să fie evitat Orestis, de vreme ce se presupune că Biserica este una şi aceeaşi cu împăraţii? (punct de vedere al idolatrilor).
Dimpotrivă, aici îl vedem pe Orestis că de foarte multe ori acţionează nu numai împotriva Sfântului Chiril, ci mai ales împotriva creştinilor din Alexandria. Şi să nu vă scape următoarele: trecuseră foarte puţini ani de la încetarea prigoanelor păgânilor şi de aceea spiritele erau încă foarte aprinse. Părerile despre amestecul iudaic nu este deloc de necrezut, ci, dimpotrivă, ele sunt întru totul reale din punct de vedere istoric. Să nu uităm că comunitatea iudaică grecizată din Alexandria număra destui de mulţi membri. În acei ani, de asemenea, a existat o continuă vărsare de sânge între evrei şi creştini (vezi măcelul celor 250.000 de creştini din Cipru ucişi de evrei). Iar această vărsare de sânge avea să continue, din nefericire, şi mai târziu. De asemenea, din pricina diferenţelor dintre creştini şi evrei a avut loc şi o răzmeriţă împotriva lui Orestis, în 415, cu un an mai înainte de moartea nefericitei Ipatia. Iudaismul a fost întotdeauna un duşman al Creştinismului, deoarece acesta îi compromitea pe evrei.
Acest fapt extrem de dureros fără îndoială că l-a mâhnit mult pe Sfântul Chiril. Cu toate acestea, el este acuzat că a instigat gloata. Această acuzaţie a formulat-o după un secol renumitul filozof păgân Damaskios, însă fără dovezi. Istoricul bisericesc Socrate, cel pornit pe nedrept împotriva Sfântului Chiril, ne înştiinţează că conducătorul gloatei care a ucis-o pe Ipatia a fost citeţul Petru şi că acest fapt „nu puţină prihană i-a adus lui Chiril şi Bisericii alexandrinilor” (7, 15). Nu a spus că Sfântul Chiril a fost pricina uciderii Ipatiei. (Cu toate acestea crima rămâne crimă).
La 28 septembrie 416 Împăratul Teodosie II a decretat legea cu privire la clerici şi „paravalanii” din Alexandria. „Paravalanii”, care constituiau un corp special de 500 de bărbaţi ce se aflau sub poruncile Arhiepiscopului de Alexandria, au trecut, prin această lege, sub jurisdicţia eparhului Alexandriei. Ca o justificare a acestei schimbări a fost faptul că acest corp semăna frică şi cutremur în Alexandria prin neorânduielile ce le făcea. Poporul Alexandriei a cerut de la împărat, trimiţându-i o solie, să ia măsuri împotriva paravalanilor. Este vădit că acest demers privea evenimentele cu Ipatia. Dar este vrednic de consemnat faptul că această solie a poporului a cerut de la împărat să poruncească să nu fie îndepărtat de acolo arhiepiscopul lor, Chiril.
Cererea aceasta se datorează faptului că atunci când arhiepiscopul Chiril lipsea din Alexandria, paravalanii provocau tulburări. Este vrednic de consemnat faptul că acest demers al poporului din Alexandria prin care cerea să rămână acolo Sfântul Chiril pentru a-i ocroti, a venit de la adepţii lui Orestis şi nu de la Chiril. Iar solia tot de la prietenii lui Orestis provenea, iar nu de la cei ai Sfântului Chiril.
În această epistolă nu se făcea nici o referire la vina Sfântului Chiril, ci, dimpotrivă, solia s-a exprimat cu respect faţă de el şi, prin cererile ei, mărturisea că prezenţa îndelungată a lui în Alexandria era considerată ca garanţie pentru menţinerea ordinei şi a ţinerii în frâu a paravalanilor, în vederea prevenirii noilor episoade sângeroase.
Împăratul Teodosie a considerat just ca aceştia să intre sub ordinele eparhului. Amănuntele evenimentelor dovedesc fără drept de tăgadă că Sfântul Chiril lipsea din Alexandria atunci când a avut loc uciderea Ipatiei. Vrăjmaşii Sfântului Chiril, nestorienii, adunând o mulţime de acuzaţii împotriva lui, niciodată nu au îndrăznit să declare pe faţă că el ar fi fost autorul moral al crimei. Se vede că, mai degrabă fanatismul eparhului Orestis a contribuit la aprinderea fanatismului paravalanilor, a monahilor şi a gloatei egiptene care, încă din epoca lui Teofil, s-a arătat foarte ostilă celor care stăruiau în religia păgânilor închinători la idoli din Alexandria. Din păcate, scenele sângeroase erau obişnuite în acest oraş.
Din cele de mai sus se dovedește că toţi cei care îl acuzau pe Sfântul Chiril erau clevetitori, de vreme ce nu numai că Sfântul Chiril nu a avut nici o legătură cu crima, ci, dimpotrivă, era considerat, chiar şi de către închinătorii la idoli, ca absolut necesar pentru menţinerea în regiune a rânduielii şi a păcii.
Însă adevărata cauză pentru care Sfântul Chiril este acuzat atât de puternic şi pe nedrept o constituie bogata operă a acestuia scrisă împotriva vrăjmaşilor Bisericii pe care a lăsat-o în urma lui. Combătând lucrarea lui Iulian Paravatul întitulată: „Împotriva Galileenilor”, (adică a creştinilor), a scris un tratat apologetic cu titlul: „Despre credinţa cea curată a creştinilor, către Iulian cel dintre atei”. Din multele sale scrieri, împotriva nestorienilor a scris trei „Cuvinte scurte despre Credinţa dreaptă în Domnul nostru Iisus Hristos”. A scris şi un dialog scurt „Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime”. Dintre omiliile sale, renumită este cea numită „Către Sfânta Maria”, care constituie cel mai frumoasă cântare a antichităţii creştine închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Chiril avea duşmani pe ereticii novaţieni şi nestorieni, pe evrei şi pe închinătorii la idoli, care cu toţii căutau prilej să-l vorbească de rău.
Ceea ce însă prezintă interes pentru elucidarea acestei probleme este o mărturie despre Ipatia pe care idolatrii o ascund:
În corespondenţa Ipatiei cu Sinesie Kirineul (†416), profesor şi admirator al acesteia, s-a găsit o mărturie despre faptul că neoplatonica filosoafă își exprimase dorinţa să devină creştină: „Doresc să mor creştină”, spunea ea.
Aşadar, nu numai că nu au existat motive religioase pentru uciderea Ipatiei, ci această ucidere s-a lucrat împotriva Bisericii Creştine, deoarece această minunată femeie Îl iubea pe Hristos şi Biserica Lui. Însă clevetirile mincinoase ale neopăgânismului încearcă să prezinte această ucidere politică drept religioasă, pentru a apărea ei drept victime. Strigă hoţul, dacă se teme proprietarul.
De aceea, pentru că Ipatia a fost creştină prozelită, Biserica, potrivit unor cercetori, o cinsteşte ca pe o creştină şi chiar SFÂNTĂ, deoarece avea intenţia să se boteze, dar nu a apucat din pricina uciderii ei. Este cinstită la 12 iulie cu numele de Sfânta Ecaterina. (Despre identificarea Sfintei Ecaterina cu Ipatia, vezi cartea lui M. Dzielska, pp. 209-210, apud R. Richardson, The Starlovers, New York 1967. De asemenea, cartea „Elenism păgân sau Eleno-Ortodoxie?”, Pr. Gh. Metallinos, ed. Armos 2003). De această identificare însă nu sunt convinşi toţi, ci unii consideră că Sfânta Ecaterina este o persoană diferită care a mărturisit în aceeaşi vreme şi regiune.