Saccsiv – Weblog

Sfantul Ioan Gura de Aur despre SOARTA: „Nu este invatatura mai rea si mai plina de puroi de nevindecat”

Posted in rubrica incepatorului, Sfantul Ioan Gura de Aur by saccsiv on Septembrie 2, 2011

Iata un e-mail trimis de Pr. Vasile:

Un fragment dintr-o omilie a Sf. Ioan Gura de Aur despre soarta sau destin:
Nu este, într-adevar, preaiubite, învatatura mai rea si mai plina de
puroi de nevindecat ca învatatura despre soarta, despre ursita! Nu
numai ca pune în sufletele celor rataciti de aceasta credinta (în
soarta) o învatatura huli¬toare, necredincioasa si pierzatoare, ci le
si îndupleca sa graiasca despre Dumnezeu cele care nici despre demoni
nu s-ar putea spune; mai tulbura si viata noastra si umple totul de
neliniste si de multa framântare. Învatatura despre soarta surpa,
distruge si arata ca de prisos tot ce ne-a fost dat de Dumnezeu si de
fire, prin prooroci si prin sfinti, spre învatatura si îndreptarea
noastra. Învatatura despre soarta face ceea ce ar face, de pilda, un
om bolnav care ar avea nevoie de doctorii, dar care nu s-ar lasa
convins sa foloseasca leacurile facute de doctorii ce stau în jurul
lui si nici n-ar vrea sa scape de boala, ci ar sta nepasator si
trândav, astep¬tând o ticaloasa moarte. Învatatura despre soarta nu ne
învata oare tot aceleasi? Sa nu dea nimeni un sfat folositor, sa nu
asculte nimeni sfatul altuia! În zadar sunt legile si judecatorii! În
zadar amenintarile si sfaturile! În zadar frica de pedeapsa, în zadar
pentru cei buni cinstirile, premiile si rasplatile! Nici daca te
straduiesti n-ai vreun folos, nici daca te trândavesti nu esti
pagubit. Omul, când e copil, sa nu se duca la scoala, când ajunge
barbat, sa nu asculte de legi, sa nu ia aminte la sfaturi si îndemnuri
de folos. Ce poate sa aduca munca si osteneala? Ca o corabie fara
lest, fara corabieri si capitan, care a dat cârma mintii furiei
furtunii, asa sa umble omul!
Sf. Ioan Gura de Aur, Despre soarta si providenta. Cuvântul V (PG 50,
766-770), Apologeticum, 2011 (editie electronica), p. 96
Invatatura se potriveste si pentru zodiace, horoscop si alte metode
care pretind ca descifreaza viitorul predestinat.
Cred ca merita un subiect pe tema aceasta.
Pr. Vasile

Cititi va rog si:

Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre BARFIRE si mancatorii de suflet de om …

Sfantul Ioan Gura de Aur: VEDEREA MORMINTELOR NE MAI TREZESTE …

Sfantul Ioan Gura de Aur: IMPOTRIVA CELOR CE TREC CU VEDEREA PE SARACI

Sfantul IOAN GURA DE AUR despre IUDEI: popor blestemat ce SE INCHINA SATANEI, iar sinagoga lor este casa de desfrau … Poate pricep si naucii neoprotestanti ce promoveaza teoria cu kazarii


Anunțuri

9 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on Septembrie 2, 2011 at 11:28 am

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază

  2. STOP RFID 666 said, on Septembrie 2, 2011 at 7:25 pm

    DOCTORUL ALEXANDRU PESAMOSCA – DOCTOR FARA DE ARGINTI – INGERUL COPIILOR

    În „Top Medici”, despre Profesorul Alexandru Pesamosca se scrie că este cel mai mare chirurg pediatru din România, gonit de ministrul sănătăţii. Ministrul Sănătăţii cel economist. Se întâmpla acum 3 ani: „Profesorul Alexandru Pesamosca este considerat de foarte multi pacienti si specialisti drept cel mai mare chirurg pediatru din tara noastra. El este acela care gaseste intotdeauna cele mai extraordinare si mai eficiente solutii impotriva unor boli teribile. La 76 de ani, profesorul apreciaza ca in cariera sa a operat 45.000 de copii. Zeci de mii de copii uratiti de malformatii, care au scapat de stigmate ce i-ar fi putut marca pe viata si sunt acum oameni normali. Pentru a fi aproape de sala de operatie, profesorul Pesamosca locuia de ani de zile intr-o camaruta din Spitalul de Pediatrie “Marie Curie – Budimex”, unde se odihnea intre interventiile pe care le efectua dimineata si cele de dupa-amiaza. Pentru ca profesorul a depasit varsta de 70 de ani, ministrul Sanatatii i-a trimis un act care-i anunta incheierea contractului de prestari servicii medicale si ii interzicea oficial sa mai consulte si sa mai opereze in spital. Actul de la Cabinetul ministrului Sanatatii, Eugen Nicolaescu, se incheia cu somatia ca profesorul Pesamosca sa elibereze urgent camaruta de la clinica de Chirurgie. Prof. Dr. Alexandru Pesamosca: „Nu am nici un regret, daca as mai trai o data, tot asta as face si tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e ca am respectat bolnavul si la debutul meseriei ca si astazi… ” – Top Medici.

    Potrivit Ordinului 27 din 11 ianuarie 2006, emis de Ministerul Sanatatii, medicii de peste 70 de ani nu mai aveau dreptul sa profeseze. Printre acestia si Profesorul Doctor Alexandru Pesamosca. Profesorul Pesamosca era dat afara din Spitalul Budimex, pentru a fi respectat ordinul ministrului sanatatii. Pe 19 ianuarie 2006, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca a primit vestea din partea conducerii spitalului. Nu mai avea dreptul sa profeseze. „Va facem cunoscut ca, incepand cu data prezentei, va inceteaza contractul individual de munca. Urmeaza a va intocmi nota de lichidare”. Cand a ramas vaduv, in 1999, nea Pesi – cum era alintat de colegii mai tineri – s-a mutat in spital. Locuia intr-o camaruta plina cu lucrari de doctorat, carti, fotografii, desene ale unor copii, un pat si un televizor. Faptul ca Profesorul se afla mereu in spital insemna un ajutor pentru ceilalţi medici. „Veneau colegi si la doua noaptea din blocul operator si imi spuneau: nea Pesi, veniti ca n-am vazut in viata mea asa ceva. Si eu ziceam: normal ca n-ai vazut, ca viata ta e prea scurta”. Profesorul a facut un memoriu catre ministrul Nicolaescu in care cerea sa i se permita prelungirea activitatii medicale. „Nu am nimic cu reformele lui Nicolaescu. Dar spitalul asta este practic facut de mine. Mai toti care acum sunt doctori de la mine au invatat meserie. Atat timp cat sunt inca apt de a face aceasta meserie, nu vad de ce ar trebui sa ma retrag. Realizez ca nu mai sunt verde. Sunt vested. De aceea nu mai fac operatii complexe care dureaza 6-7 ore, ci cele mai usoare sau dau instructiuni”.

    „Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie”. – Prof.Dr. Alexandru Pesamosca.

    Acum vreo 12 ani, au venit la el parintii unui copil grav bolnav. Erau de undeva, de prin Ardeal. Au fost la zeci de medici din tara. Toti ridicau neputinciosi din umeri si spuneau sec, fara nici o sovaiala, ca nu mai e nimic de facut.

    Doar unul din ei, mai milostiv, si-a calcat peste orgoliu si le-a zis ca singura incercare ar mai fi la Bucuresti, la profesorul Pesamosca. A doua zi parintii erau in cabinetul renumitului medic.

    Profesorul Pesamosca a ramas uluit vazand despre ce e vorba. Radu avea numai sapte ani, iar esofagul lui era plin de formatiuni tumorale benigne. Copilul se putea sufoca in orice moment in somn.

    In 50 de ani de cariera, Profesorul cunoscuse tot felul de drame, insa povestea asta l-a tulburat poate cel mai tare. Teoretic, verdictul cumplit dat de catre ceilalti medici nu era departe de adevar. Cazul era deosebit de grav, doar o minune il mai putea salva pe bietul copil. Doctorul a inteles ca n-are de ales. In fata lui, doi oameni ingroziti asteptau cu lacrimi in ochi un raspuns.

    Profesorul a acceptat sa-l opereze. Au urmat ore de zbucium, de cautari, de ganduri rascolitoare. A recitit capitole intregi din carti prafuite, a rasfoit zeci de reviste medicale, a scotocit prin toate lucrarile de cazuistica a afectiunilor de esofag. N-a aflat nimic, nici o solutie. Situatia era mult prea grava.

    S-a apropiat de iconita din peretele cabinetului, acolo unde isi regasea mereu tihna si nadejdea. Si-a impreunat mainile, a soptit o rugaciune numai de el stiuta si-apoi s-a pregatit de operatie.

    A intrat in sala total relaxat, desi n-avea inca nici cea mai vaga idee despre ce-avea de facut ca sa salveze bietul copil. „O sa zici, poate, ca sunt teatral sau patetic, dar in momentul in care l-am deschis am simtit asa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mangaiere calda pe crestet. Ce putea sa fie chestia asta daca nu o influenta divina, o inspiratie providentiala? Dumnezeu mi-a dat atunci forta sa iau poate cea mai grea hotarare din viata mea. I-am inlaturat tot organul bolnav si-am inceput sa reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adica, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nout. Totul intr-o singura operatie. Asa ceva nu s-a mai facut niciodata. Si n-o spun deloc cu mandrie, ci dimpotriva, cu o mare smerenie, pentru ca operatia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decat instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul. Astazi, Radu se apropie de 20 de ani. Duce o viata normala, are o iubita, conduce o masina, totul ca si cum atunci, cu 12 ani in urma, s-ar fi nascut a doua oara. Si totusi, desi a fost vorba de-o premiera mondiala, nimeni nu a catadicsit sa recunoasca oficial ori sa promoveze acest mare succes”.

    „Nu mi-au placut niciodata titlurile, medaliile, diplomele, desi am primit cateva. Asa ca nu prea m-a afectat faptul ca operatia asta n-a fost recunoscuta. Eu am ramas cu multumirea suprema ca Radu e un flacau sanatos si ca parintii lui sunt fericiti. N-am fost niciodata trufas. Trufia e cel mai urat pacat al medicului. Din nenorocire, astazi cam toate spitalele sunt bantuite de pacatosi d-astia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toti pacientii sunt niste gunoaie. Intind mana sa le ia plicul cu bani si-apoi ii trateaza in bataie de joc. Toata viata m-am luptat cu buldogii astia imbuibati”.

    In copilarie visa sa ajunga ofiter de marina, ca si tatal lui. In ’48, cand toti cei din Marina Regala au fost aruncati in strada, visul s-a naruit. S-a hotarat sa incerce la medicina. A invatat pe rupte, in vremurile alea concurenta era acerba. A intrat printre primii pe lista. Dupa facultate, in 1954, a fost repartizat la Niculesti-Jianu, un satuc amarat de langa Fetesti, ridicat de sarbii deportati din Banat. A stat acolo trei ani. Mai exact, trei ani in care n-a iesit aproape deloc din spital.

    Era un doctor sarac. Un costum ponosit, din velur, un pulover si o suba groasa, de ceferist. Asta era toata garderoba lui.

    De luat ciubuc de la oropsitii din sat, nici nu putea fi vorba. O singura data a primit un cadou. A fost insa ceva mai special, greu de refuzat.

    Venisera la el doi batrani, sot si sotie. Femeia avea o iesire a mitrei, adica uterul desprins. Traia asa de vreo 40 de ani, de cand nascuse ultimul copil. Multe femei de la tara aveau betesugul asta. Bagau acolo, in pantece, niste carpe si gata, problema era rezolvata. Dupa 40 de ani insa, femeia asta tinea mortis ca tanarul doctor s-o „repare”. N-a fost tocmai usor. Pentru el, atunci, la nici 25 de ani, operatia asta era o premiera. A pierdut cateva nopti citind niste carti si dupa ce s-a dumirit de-a binelea, s-a apucat de treaba. Totul a decurs perfect, operatia a fost impecabila, iar in cateva ore femeia era complet „reparata”. Apoi, dupa vreo luna, Pesamosca s-a pomenit din nou cu batranii la usa. Mosul l-a luat de brat si l-a tras mai deoparte. „Stiti, domnule doctor, i-a zis el, pentru noi acuma sunteti ca tatal nostru. Vreau sa va spun ceva, numai sa n-auda baba. Eu, de pe la 30 de ani, n-am mai avut nici o bucurie barbateasca. Nu mi-am inselat niciodata femeia, ca e pacat mare, iar cu ea, ce Doamne iarta-ma era sa mai fac, ca sangera tot timpul si nu stiam cum sa mai procedez. Acu, domn doctor, daca ati reparat-o, ce sa mai zic? Dupa atatia ani, am vrut sa vad si eu cum mai e. Nu stiu daca am facut vreun rau, ca ea m-a primit. Si uite, pentru bucuria ce ne-ati facut-o, v-am adus si noi ceva, ce-am putut. Numai sa nu ne refuzati, c-ar fi mare pacat in fata lui Dumnezeu”. Apoi mosul a iesit putin afara si s-a intors cu o cutie mare din lemn. A desfacut-o si a scos din ea un cocos urias, falnic si alb ca spuma laptelui. „Primiti-l, ca ati facut pentru noi o mare minune!” A fost primul cadou din cariera lui, iar amintirea asta il copleseste. „Da, n-am mai vazut niciodata un cocos asa de frumos. Au fost niste ani minunati. Munceam enorm, ca un nebun, dar tocmai asta era frumusetea. Oamenii aia ma iubeau mult si pentru mine asta era cea mai mare bucurie”.

    La Niculesti-Jianu s-a nascut primul lui baiat. In ’57 s-a transferat in Bucuresti, la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” . S-a despartit greu de satul ala. A plecat cu inima stransa, gandind ca vor ramane bietii oameni fara ajutorul lui.

    Era totusi o oportunitate pe care nu voia s-o rateze. In plus, de cand i se nascuse baiatul, a rasarit in sufletul lui o dragoste uriasa pentru copii. A facut atunci un sfant legamant ca isi va dedica intreaga lui cariera doar prichindeilor suferinzi.

    A ramas la Grigore Alexandrescu vreme de 27 de ani. Aproape zi si noapte, fara nici un concediu.

    Mai tarziu, femeia pe care-o iubea i-a nascut al doilea baiat. Apoi, dupa cativa ani, o alta femeie i-a daruit doua fete. „Povestile astea personale au fost tot timpul deliciul dusmanilor mei. Da, lumea poate ma judeca, insa eu am avut tot timpul o viata dubla. N-am stiut niciodata ce inseamna o familie, in sensul obisnuit al cuvantului. Familia mea a fost tot timpul aici, in spital. A fost poate un pacat, iar acum platesc pentru el. Daca aici m-am simtit mereu acasa, cu asta m-am ales. Cu debaraua asta in care imi tarai sfarsitul”.

    27 de ani a stat la Grigore Alexandrescu. A muncit pe branci, a operat copii – de la copii de nomenclaturisti la copii de tigani. Pe toti i-a ingrijit la fel. De la nimeni n-a luat nici un şfanţ, pentru el asta ar fi fost tot una cu furtul.

    Fericirea lui suprema era sa-i vada pe copii dupa operatie, cum se ridica din pat, il apuca de-un crac si ii spun „tata Pesi”. Asa ii ziceau toti copiii, iar pentru el nu exista o mangaiere mai mare.

    In 1984 s-a mutat la Budimex. Pesamosca era deja un nume greu in lumea medicala. Veneau la el parinti din toata tara, zilnic era coada la usa lui.

    Faima asta i-a adus insa si neplaceri. Invidia era mare si unii colegi au inceput sa-i cam caute pricina. Barfe, sicane, reclamatii. Iar totul a culminat cu o scrisoare trimisa pe adresa Militiei. „Un grup de tovarasi”, printre care si unii colegi pe care i-a invatat meserie, reclama faptul ca doctorul Pesamosca incalca flagrant disciplina spitalului, petrecand cu indivizi necunoscuti, noaptea, dupa orele de program. De fapt, asta se intampla doar o data pe an, pe 14 martie, cand isi sarbatorea ziua de nastere. Sute de oameni veneau atunci la el sa-l felicite. Prieteni, fosti pacienti, parinti, profesori, doctori, actori, cantareti, muncitori, tarani, lautari, tot felul de oameni ii treceau pragul si ii umpleau cabinetul cu flori si cadouri. Fireste, se deschideau sticle de sampanie si distractia se intindea pana spre dimineata. Atata placere merita si el, o data pe an. Reclamatia n-a avut nici un fel de impact. Si totusi, pentru el a fost un moment dificil. „De-atunci mi-a fost o mare scarba de oamenii astia. Nu stiam cine sunt, doar banuiam. Cel mai greu mi-a fost sa constat ca nici cei mai apropiati colegi ai mei nu mi-au luat apararea”.

    Era o mare dezamagire, crezuse orbeste in oamenii astia de langa el, ca intr-o adevarata familie. A inteles insa atunci ca doar copiii mai merita increderea si dragostea lui.

    In 1993, intr-o zi ploioasa, o veste ingrozitoare i-a secerat sufletul. Fiul lui cel mare, de 39 de ani, a murit. Stia ca va veni ziua asta, dar se incapatana sa nu creada. Era grav bolnav, avea o tumora la creier. Iar el, tatal lui, salvatorul a mii de copii, tocmai pentru el n-a putut face nimic. Ca o batjocura a destinului, mainile lui magice n-au putut atunci decat sa mangaie trupul lipsit de viata al fiului sau. A fost o lovitura cumplita.Si totusi, dragostea si osteneala lui pentru copiii bolnavi au ramas neschimbate. La fel si credinta. Prin ele si-a regasit in timp echilibrul, reusind sa ramana acelasi chirurg genial. De-atunci, singura lui nadejde a ramas Gino, cel de-al doilea baiat. „El se ocupa de toate, ma vizita, imi aducea mancare. Mai tarziu, tot el s-a ocupat si de camera asta, el a amenajat-o. Singura mea furie era ca n-a ajuns si el doctor. Am facut eu doctori din toate nulitatile si tocmai cu baiatul meu nu mi-a reusit”.

    Au trecut apoi anii si el uita sa-si caute o casa ori sa mai iasa din spital. Iar atunci cand iesea, se minuna ca un om de la tara. Chipul orasului se schimba cu o viteza ametitoare. Dezolat, se intorcea degraba „acasa”, in spitalul lui, acolo unde se simtea in deplina siguranta. In camaruta asta consulta, manca si dormea. Apoi, zi si noapte, opera incontinuu. „Uneori, n-apucam sa atipesc mai mult de un sfert de ceas. Doamne, nu stiu cum rezistam!”

    Isi aminteste de o fetita de noua ani. Venise la el cu o infirmitate cumplita. Se nascuse fara sfinctere, cel anal si cel ureteral. Asta inseamna ca biata copila se scapa pe ea tot timpul. Pesamosca era deja dupa doua nopti nedormite.

    A reusit sa ia din pulpa fetitei un manunchi de fibre musculare, din care a confectionat doua noduri. Le-a prins apoi, unul in dreptul anusului, celalalt in dreptul ureterului. Nodurile erau noile sfinctere, iar fetita isi putea controla nevoile fara nici un efort. Operatia a fost filmata, fiind vorba de-o premiera mondiala.

    Mai tarziu, dupa vreo 12 ani, Pesamosca a primit o invitatie la un botez. Era vorba de copilul nou nascut al fetei operate la noua ani.

    „Astea impliniri, domnule. Nu vile, masini sau mai stiu eu ce rahaturi. Sa repari un copil-paianjen, care merge in patru labe, sa-i innadesti si sa-i carpesti tendoanele si ligamentele si sa-l faci biped si sanatos tun, sa alerge la tine si sa te stranga in brate, asta inseamna fericire!”

    Cand a inceput sa simta oboseala a hotarat sa se ocupe doar de cazurile mai grave, lasand rutina interventiilor curente pe seama ucenicilor lui. Mai tarziu insa, au aparut primele semne ale bolii, iar rolurile s-au inversat. Nu mai putea risca, mainile nu prea il mai ascultau. In timp ce el se limita la sfaturi sau operatii mai usoare, situatiile dificile au ramas in grija celor mai buni chirurgi scoliti de el.

    Pe la inceputul anului 2006, ministrul sanatatii a dat ordin scris ca toti medicii de peste 65 de ani si profesorii de peste 70 sa inceteze activitatea in sistemul public. Pesamosca avea aproape 76 de ani. Pe 13 ianuarie, printr-o scrisoare oficiala, a fost anuntat personal ca va trebui sa-si clarifice situatia cu privire la exercitarea profesiei de medic, dar si cea referitoare la spatiul pe care-l ocupa in spital.

    Scrisoarea era semnata de unul din fostii lui studenti, ajuns mare director. „Putea macar sa-mi dea un telefon, ca doar eu l-am invatat meserie. Iar acu, nu mai dadea doi bani pe mine. Niciunul dintre colegi n-a sarit sa m-ajute”.

    „Da, asta voiau sa-mi faca buldogii astia! Noroc cu voi, ziaristii, ca altfel ajungeam in strada. Dar povestea asta m-a chinuit rau, de-atunci boala mea s-a agravat”.

    „Vreau sa-ti citesc o scrisoare. E de la tatal lui Ionut, din Oravita, un baiat cu arsura de esofag pe care l-am operat tocmai acum vreo 40 de ani”.

    – Stimate domnule profesor, am citit in presa cu o enorma indignare faptul ca niste oameni de nimic vor sa va alunge din spital. In momentele cele mai triste ale vietii mele, dumneavoastra ati reusit sa faceti dintr-un copil pierdut, pe care nimeni n-a avut curajul sa-l opereze, un copil sanatos tun, care a adus numai bucurii in familia noastra. Astazi, el este macaragiu sef aici, la Oravita. Mai am doua fete, avem o casa mare, cu tot ce trebuie, si noi toti ne-am gandit, pentru a nu mai suferi atata umilinta de pe urma unor oameni care ar trebui sa-si aplece umerii in fata dumneavoastra, sa va propunem cu toata sinceritatea, ca de azi inainte, sa veniti aici, sa locuiti la noi acasa. Avem camere multe, nu ducem lipsa de absolut nimic, iar pentru noi, dar si pentru toata Oravita, ar fi cea mai mare cinste sa va avem aici, in casa noastra. Va rog din suflet sa acceptati invitatia noastra. Nu va trebuie nimic, veti avea tot ce va trebuie, fara absolut nici o obligatie, nu trebuie decat sa veniti aici si veti avea toata grija si dragostea noastra… –

    Acum cateva luni, Gino, cel de-al doilea baiat, s-a prapadit. De cancer. E o rana care ii sangereaza fara oprire.

    De ziua lui nu-l mai cauta nimeni. Nici un coleg, nici un prieten, nici un lautar. Primeste cateva scrisori si atat. Sta zi si noapte in camaruta lui, tanguindu-se de dureri la orice miscare. Inca se mai teme sa nu ajunga in strada.

    Cu greu, abia mai poate face cateva consultatii pe zi. Doctorii mai tineri vin cand si cand sa-i ceara sfaturi. Singura multumire e ca lasa in urma lui doi chirurgi valorosi si poate la fel de dedicati ca si el: Niculina Bratu si Radu Spataru.

    Sunt singurii oameni care nu l-au dezamagit niciodata.

    N-a incetat niciodata sa creada sau sa se roage.

    Alexandru Pesamosca este un nume gigantic al medicinei romanesti. Un doctor fara arginti, care a salvat de la moarte mii de copii. Astazi, el traieste in totala singuratate, uitat si dispretuit de colegi. Interviu semnat

    Cătălin Apostol – Formula AS.

    „Profesorul Pesamosca: Doctorii nu sunt bogaţi. Iar cei bogaţi nu sunt doctori”. 14 martie 2009.

    Profesorul Pesamosca, tata Pesi pentru pacienţii săi, sau, mai simplu, doctorul Pesamosca, aşa cum îi place să se recomande, se află, la cei 78 de ani, la graniţa dintre realitate şi mit. El este în situaţia paradoxală de a fi mai cunoscut în tot ceea ce întreprinde, pe măsură ce atenţia oficialităţilor medicale îl ocoleşte cu insistenţă.

    Academicianul, profesorul Alexandru Pesamosca, beneficiarul unei pensii de 6 milioane de lei vechi, îşi petrece 90% din viaţă într-o cămăruţă de şase metri pătraţi. Cu baie! Nu se plânge, fiindcă a fost alegerea lui. Nişte tineri manageri au încercat să-l evacueze şi de aici. Din spitalul pe care l-a condus şi pe care l-a înscris în circuitul mondial al chirurgiei infantile.

    Gelu Popescu: Care e programul zilnic al doctorului Pesamosca?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Acela al unui doctor pensionar. În fiecare zi, la ora 11.00, negresit, vine Adrian să-mi facă masaj. Adrian e un băiat pe care l-am operat cu vreo 30 de ani în urmă. Era într-o situaţie disperată, niciun doctor nu se încumeta să-l opereze, fiindcă avea doar un an. Avea malformaţii faciale grave. Într-o dimineaţă, m-am sculat hotărât să-l operez. Astăzi, e alături de mine în spital, lucrează aici. Vine, îmi face masaj, mâncăm împreună, după care mă duc la consultaţii.

    Gelu Popescu: Câte operaţii aţi făcut?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Cine poate ştii? În atâţia zeci de ani, cred că sunt vreo 40-50.000 de intervenţii. Le socotesc doar pe cele mai dificile. Operaţiile de rutină, pe care le făceam în tinereţe, pot fi cam tot atâtea. Am operat cazuri grave, trimise din toate colţurile lumii, după cum am operat şi în străinătate, din China până în Statele Unite. Am scăzut numărul operaţiilor, dar nu pe cel al consultaţiilor. Pentru astea nu-ţi trebuie instrumente deosebite, doar mintea, ca să pui un diagnostic. Cine să mai ştie numărul?

    Gelu Popescu: Înseamnă că sunteţi un om bogat. Cu atâtea operaţii la activ, trebuie să aveţi vile la mare, la munte, la Corbeanca, un garaj cu cinci-şase maşini, obligatoriu câteva 4×4, aşa cum au confraţii dumneavoastră, profesorii şi şefii de clinici.

    Dr. Alexandru Pesamosca: Ştiu ce au. Eu n-am, domnule, şi nici nu m-a interesat. N-am vilă, n-am nici măcar o casă, n-am maşină. Unde să mă duc cu ea, din pat la cabinet? Am doar pensia de 6 milioane de lei, asta am. Mai am prieteni şi pacienţi pe care i-am operat în toate colţurile ţării şi care îşi mai aduc aminte de mine.

    Gelu Popescu: Bani, nu. Mi se pare că nici cu titlurile academice nu staţi mai bine.

    Dr. Alexandru Pesamosca: Au tăbărât pe mine la sfârşitul vieţii. Mi-au dat tot felul de titluri, m-au făcut academician, m-au făcut fel de fel. Nu în asta constă valoarea unui chirurg. Niciun titlu profesional sau academic nu-ţi sporeşte sau nu-ţi suplineşte priceperea.

    Gelu Popescu: Nu v-a tentat intrarea în politică?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Am eu timp pentru aşa ceva? Dacă făceam politică, cine mai opera? Am fost odată, pe la începutul anilor ’90, pe o listă, alături de Paleologu, Paler, Ascanio Damian, Truţea, Părintele Marchiş. Eu eram al şaselea, ca să fiu sigur că nu ies. Nu auzise nimeni de ei. Cine îl citise pe Paler? Ce ştia şeful de gară din Adjud de Paleologu? Am fost pe lista marilor necunoscuţi. N-am luat niciun vot, niciunul.

    Gelu Popescu: În ultima vreme, din spitale au răzbătut numai grozăvii: mame neasistate la naştere, nou-născuţi morţi din cauza neglijenţei medicilor. Ştiţi de ele?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Nu mai luaţi de bune toate relatările astea. Şi pe vremea lui Ceauşescu se mai trezea câte unul care făcea un articol bubuitor despre asistenţa medicală. Fondul problemei este acelaşi, şi cel de-acum, şi cel de-atunci. Partea alocată din buget sănătăţii este, comparativ cu America, un fel de bacşiş. Aceasta este esenţa.

    Gelu Popescu: Numai de bani este vorba? Sănătatea a avut cel mai mare număr de miniştri. Nu s-a văzut nicio modificare în bine de pe urma niciunuia.

    Dr. Alexandru Pesamosca: Cu nimic poţi să faci doar nimic. Mai este şi celălalt aspect, cel al omului nepriceput pus în fruntea unei instituţii. Se cheamă manager. Ce-i aia? Sănătatea n-are bani şi oameni competenţi.

    Gelu Popescu: Sănătatea n-are bani, dar doctorii au. Cum vine asta?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Doctorii n-au!

    Gelu Popescu: Au avut, au şi vor avea tot timpul bani mulţi, mai ales cei care au tarif fix de operaţie în spitalul de stat.

    Dr. Alexandru Pesamosca: N-au, domnule. Eu, la 40 de ani, nu aveam maşină. Ăia care au nu-s doctori. Nu mai dau nicio consultaţie decât pe „lovele”, asta-i altceva, dar doctorii – doctori n-au!

    Gelu Popescu: Mai nou, vor să găsească o formulă pentru legalizarea şpăgii. Unul i-a găsit chiar şi o denumire suavă, plată tăcută.

    Dr. Alexandru Pesamosca: Am avut o discuţie cu unii de la o televiziune pe acest subiect. N-au înţeles nimic şi a ieşit un mare căcat. Le-am spus: Domnilor, aveţi un stil de gândire nu de troglodiţi, ci de super-toglodiţi. Vine unul la doctor, îi aduce o găină, că aşa îl îndeamnă bunul simţ. O taie în curte şi mi-o aduce mie, învelită în jurnal. Ce fac? Îi dau cu ea în cap? O pun la frigider şi o dau unei familii care n-are? Sau o împart cu anestezistul, care e cu ochii pe mine. Nea Pesi, dă-mi şi mie o bucată de târtiţă. Vezi unde au ajuns, la batjocură, la derizoriu.

    Gelu Popescu: Este vorba de sume mari de bani, nu de orătănii şi de zaibăr.

    Dr. Alexandru Pesamosca: Ştii de unde a început totul? De la vecinii noştri unguri, care, în elanul lor de corectitudine, de parcă Austro-Ungaria seamănă cu Ungaria, au ajuns să cuantifice actul medical în produse, una bucată aripă la anestezist, una bucată piept la chirurg. De râsul lumii! Eram odată la Paris, m-am întâlnit cu mai mulţi români. Se vorbea de aceeaşi găină dată doctorului. La cocteil, îmi spune unul că a auzit că doctorul refuză găina natur a ţăranului şi pretinde să i-o aducă băgată în plic. Veşnicele bancuri cu chelneri şi frizeri, care iau bacşiş.

    Gelu Popescu: Revin, unii doctori vor să legalizeze primirea de bani. Mulţi bani!

    Dr. Alexandru Pesamosca: Ăştia n-au fost doctori niciodată, poate au fost manageri. Cum se poate cuantifica actul medical pentru şpaga aferentă? Nu se poate face diviziunea socială a muncii. Nu sunt eu clou-ul actului chirurgical. Ca să pot face o operaţie excepţională, trebuie să am în jurul meu mai mulţi oameni. Fără sora care îi schimbă plosca, pacientul e pierdut, fără cel care sterilizează instrumentele, pacientul e pierdut. Aşadar, cum pot eu, chirurg, să pretind bani? Un act chirurgical final este suma mai multor activităţi, este constituit din bucăţele de îngrijire medicală la care contribuie mai mulţi. Ce vor doctorii, să ia bani? Păi, să ia şi aia care pune plosca, că şi ea are casă şi masă. Doar doctorul e deştept, trebuie să ia el halvaua? Nu se poate face o lege. Ai făcut o operaţie? Bravo! Cine te-a jutat? Partea lui e atât. Cine a măturat salonul? Atât! Noi am crezut că-i păcălim pe ăştia, că-i tragem în piept, că-s tolomaci. Ăştia sunt găinari, nu doctori. În ce hal s-a degradat medicina!

    Gelu Popescu: Ce l-aţi întreba pe ministrul Sănătăţii?

    Dr. Alexandru Pesamosca: L-aş întreba ce s-a făcut pentru stabilirea ierarhiei pentru celelalte categorii de personal? Toţi cei implicaţi vor răspunde: n-am făcut nimic, ce personal? Personalul face pe nebunul, ce vrea? N-am făcut nimic pentru ei, iar ei nu fac nimic pentru noi, mai mult decât strictul necesar.

    Gelu Popescu: Vă mai întâlniţi cu studenţii? Mai există o şcoală naţională de medicină, în condiţiile în care un veterinar şi un profesor de biologie pot să deschidă o facultate de medicină la Sascut?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Nu i-am mai întâlnit, au avut grijă să mă scoată şi de la catedră, aşa cum au vrut să mă evacueze şi din spaţiul ăsta minuscul din spital. Toată media protesta, au fost şi intervenţii în Parlament referitoare la nedreptatea care mi se făcea. Eu n-am cerut niciodată nimic, doar să fiu lăsat lângă pacienţii mei.

    Gelu Popescu: Segmentul privat de asistenţă medicală funcţionează bine?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Partea particulară are alte valenţe. Rămâi ca la dentist când ţi se prezintă nota de plată. Plăteşti fiecare gest şi se face economie la sânge. Aşa a ajuns ca o operaţie de dificultate medie să coste 100.000 de de euro. Nu-ţi convine, te duci la stat. Diferenţa o fac banii. Sectorul privat încasează foarte mulţi bani şi nu-şi permite să nu-ţi ofere totul, fiindcă altfel nu te mai duci. Medici competenţi sunt peste tot, şi la stat, şi la privat. Vorbesc de cei care merită acest nume. Sunt unii care n-au mai pus mâna pe carte de la absolvire, fiindcă oricum primeau două sticle de ţuică.

    Gelu Popescu: Doctorii sunt buni, miniştrii au fost buni şi totuşi sistemul e prost. E logic?

    Dr. Alexandru Pesamosca: Miniştri de meserie nu avem, cei care sunt nu au puteri depline, iar bani nu sunt deloc, degeaba ni se flutură prin faţă tot felul de procente din buget. Sănătatea naţională suferă de sărăcie, nu de altceva.

    Articol semnat Gelu Popescu – Interesul Public.

    Apreciază

    • sol said, on Septembrie 3, 2011 at 4:01 pm

      perfect adevarat ce s-a scris si s-a spus aici despre marele Pesamosca. si acum intreb si eu…. riscand lapidarea cu pietre virtuale: pe cand recunoasterea unui astfel de om ca sfant si erou al neamului? cum poate poporul sa mai produca un astfel de om daca exemplul sau nu e promovat si urmat? Dumnezeu sa-l primeasca printre cei ai Lui!

      Apreciază

  3. Raluca said, on Septembrie 3, 2011 at 6:38 am

    Multumesc frate stop si saccsiv!

    Apreciază

  4. BOTOSANEANUL ORTODOX said, on Septembrie 3, 2011 at 4:25 pm

    învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur este numit de biserică CEL MAI MARE DASCĂL AL POCĂINŢEI.http://botosaneanulortodox.blogspot.com/

    Apreciază

  5. catalin said, on Septembrie 3, 2011 at 7:32 pm

    Stiti cumva unde mai este Dr.ortoped Fluieraru Roman ? La ce spital din Bucuresti profeseaza?

    Apreciază

    • victorita said, on Decembrie 18, 2014 at 12:46 pm

      si eu vreau sa stiu daca mai profeseaza.
      va multumesc !

      Apreciază


Vă rog să comentați decent, în duhul Ortodoxiei! Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: