SACCSIV – blog ortodox

Site-ul CRESTIN ORTODOX il elogiaza pe ERETICUL FRANCISC DIN ASSISI … Care este insa adevarul despre STIGMATELE si VEDENIILE LUI DRACESTI?

Posted in FRANCISC DIN ASSISI by saccsiv on mai 17, 2011

Citez din articolul Francisc din Assisi:

Profesorul Ioan Savin considera prezentarea amanuntita a vietii lui Francisc din Assisi cu atat mai necesara cu atat „viata lui e aproape toata opera lui”. Caci, asemenea parintilor desertului, el isi propusese nu speculatia sau cunoasterea teoretica a lui Dumnezeu, ci o viata evanghelica in care sa imite pe Hristos, asa cum incercasera si altii in Apusul secolului al XII-lea.

Astfel, nici unul dintre predecesorii sai (apuseni) in aceasta incercare nu a izbutit atat de bine ca Francisc o viata care „uneste saracia materiala cu totala bogatie spirituala, lepadarea de lume cu bucuria de a fi in lume, cominarea deplina a simturilor cu gustarea frumusetilor pe care le ofera natura; independenta personala cea mai puternica, cu supunerea disciplinara totala; iubirea cea mai larg cuprinzatoare, cu castitatea cea mai ideala, ignoranta livreasca cea mai uluitoare, cu intelepciunea cea mai edificatoare, care, toate traite, gustate si realizate in acest mare mistic al Bisericii crestine”.

Giovanni (Francisc) s-a nascut in 1181-1182, in Assisi, in pitoreasca provincie Umbria, o localitate din nordul Italiei, ca fiu al lui Pietro di Bernardone, un ambitios negustor de stofe, si al Donnei Monna Pica. Aspiratiile burgheze l-au determinat pe bogatul negustor sa schimbe numele de Giovanni pus de mama in Francesco, pentru ca baiatul sau sa nu poarte numele unui sfant invesmantat in par de camila.

Instalat la tejgeaua tatalui sau, tanarul Francisc devine cel dintai petrecaret zgomotos si scandalizator, indemanatic in a risipi banii tatalui sau, care nu se arata deloc suparat. Inceputul schimbarii acestei vieti este provocat de captivitatea in care cade impreuna cu alti luptatori din Assisi, in urma razboiului cu Perugia. Dupa un an de detentie, intors acasa, reia sirul petrecerilor, care va fi intrerupt de o boala grea. Odata sculat din aceasta boala, printr-o minune spun unii biografi, Francisc hotaraste despartirea de prietenii usuratici si incepe sa caute un alt mod de viata, in care sa se implineasca, incepe sa practice milostenia, daruind uneori chiar si camasa de pe el.

Face un pelerinaj la Roma. Intors de la Roma, se retrage intr-o pestera, unde, cufundat in rugaciune, are prima viziune, auzind un glas care ii spune: „Toate cate ai iubit si ai dorit pe lume va trebui sa le dispretuiesti si sa le urasti. Cand vei face asa toate cele ce pareau dulci si suave iti vor parea amare si de nesuferit, si in toate cele ce la inceput iti vor fi dureroase si respingatoare, vei gasi bunatate si placere nesfarsite”.

Francisc rupe cercul vicios, invingandu-si placerea si dezgustul: intalnind un lepros, rastoarna modul in care vedea pana atunci lumea in general, si pe acesti exclusi din societate si din Biserica, in special, si il saruta pe dezgustatoarele plagi, iar apoi se angajeaza voluntar la leprozeria tinutului.
Intr-o a doua viziune, un glas din crucifixul Bisericii Sfantului Damian, ii cerea sa repare casa Lui. Pentru repararea aceslei biserici, Francisc vinde din stofele tatalui sau, motiv pentru care acesta il cheama in instanta judecatoreasca si apoi in fata episcolului locului.

Francisc ii returneaza nu numai banii, ci si toate hainele de pe dansul, ramanand gol in fata episcopului si a asistentei, zicandu-i lui Bernardone:”Pana acum te-am chemat tatal meu pe pamant. Dar de acum inainte cu adevarat pot spune Tatal nostru care esti in ceruri.” Era o declaratie care descria modul in care Francisc intelegea sa-si improprieze mantuirea si infierea savarsite in Hristos.

Auzind indemnul dat de Mantuitorul Apostolilor, Francisc isi descopera menirea de predicator. Socotindu-le pe toate create de Dumnezeu, Francisc iubea si natura inconjuratoare, predicand la pasarele. Prin predica lui, i se vor alatura doisprece ucenici, care traiau dupa o prima Regula care primeste, in 1209, aprobarea verbala a Papei Inocentiu al III-lea. Regula era alcatuita din sfaturile evanghelice privind saracia si lepadarea de sine.

Prin cersit si munca fizica reuseste sa restaureze atat Biserica Sfintilor Cosma si Damian, cat si Sancta Maria degli Angeli, cea care va fi centrul ordinului infiintat de Francisc si, care va dobandi, incepand cu anul 1216, indulgenta totala.

In anul 1212, Francisc incearca sa sjunga in Orient, pentru a predica musulmanilor, dar naufragiul corabiei il opreste. Intors in Italia, trimite o misisune alcatuita din cinci discipoli la musulmanii din Maroc, misiune care va fi decapitata in anul 1220. Dupa ce afla de martirajul celor cinci, pleaca insotit de doisprezece discipoli in Egipt, cea mai puternica tara araba. Sultanul, chiar daca nu se lasa convertit, este impresionat si il lasa in viata, ceea ce in face pe Francisc sa creada ca nu sosise timpul convertirii musulmanilor.

Se retrage pe muntele Alvernia, impreuna cu patru ucenici care, insa, locuiau in colibe separate. Aici cerea Mantuitorului sa-i acorde gratia de a-l urma si in patimile si suferintele Sale, in durerea si iubirea care L-a indemnat la rabdarea acestei dureri. In urma acestei rugaciuni primeste, printr-o vedenie, stigmatele: ranile de pe Trupul lui Hristos sunt imprimate pe trupul lui Francisc. Acesta este apogeul vietii sale mistice; imitarea lui Hristos realizata de Francisc intr-o viata intreaga este incununata de acest moment.

Dupa acest eveniment Francisc nu mai traieste mult. Chinuit de boala, isi scrie Testamentul, cerand urmasilor sai sa-i respecte regula fara sa o interpreteze, ca nu cumva comentariile sa-i atenueze severitatea sau sa o adapteze. Apoi, asezat gol pe pamantul gol, si-a dat sufletul, la numai 44 de ani, in seara zilei de 4 octombrie 1226.

Primului stigmatizat al Bisericii Romano-Catolica i-au urmat alte sute de „mistici”, calugari ai diferitelor ordine sau laici care, intr-un fel sau altul i-au urmat lui Francisc. In anul 1228, pe 16 iulie, papa Grigorie al IX-lea oficiaza la Assisi slujba de canonizare, iar in anul 1230, trupul lui este stramutat in Catedrala ridicata in cinstea lui, la Assisi.

Iulian Predescu

Pentru a intelege insa care e adevarul cu stigmatele si vedeniile lui dracesti, cititi va rog cu atentie si rabdare articolul COMPARAŢIE ÎNTRE MISTICA LUI FRANCISC DE ASSISI ŞI CEA A SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV:

Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenţie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferinţelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât şi după el. De pildă, Peter Damian vorbeşte despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informaţii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai multe stigmate care au fost cercetate de mai mulţi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, aşa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] şi al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire faţă de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinţeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creştinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre aceştia fiind şi Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privinţă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viaţa lui Francisc şi îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicaţie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie şi fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informaţii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:
Trebuie să recunoaştem sinceritatea stigmaticilor, precum şi faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconştienţă.
Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) şi reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulaţiei sângelui şi secreţiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.
Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.
Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, şi atunci când închipuirea este însoţită de lucrarea activă a imaginii însăşi – cel mai adesea asemenea unei raze sau suliţe ascuţite care iese din rana contemplată şi care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat şi nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeşte un control total asupra individului aflat în contemplaţie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învăţătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariţiei stigmatelor, separat de starea emoţională produsă (o înălţare emoţională a inimii), un important rol este jucat şi de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferinţă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale şi voite în sensul preluării suferinţelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere şi, în fine, e) apariţia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observaţiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emoţionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariţia stigmatelor. Aceştia pot fi ordonaţi astfel:
O intensă muncă de închipuire mintală,
Sugestie,
Sentimente senzuale,
Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu. Redăm mai jos o scurtă analiză ştiinţifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul şi vedeniile lui Francisc, aşa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să înţelegem temeiul vedeniilor, precum şi o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă şi el patimile lui Hristos, în trupul şi în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinţe nu numai în sufletul său, ci şi în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunţă la trup, ci chemă asupră-i nişte simţăminte pământeşti, adică trupeşti – cu alte cuvinte o suferinţă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorâ din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc.

Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii!

Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupeşti sau „simţitoare”, ci şi de gândurile „înţelegătoare”. Această desprindere este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [12]

Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.

Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă.

Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]

Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.

Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şi-ar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă.

Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [15]

Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre viaţa Făptuitoare – Către Anatolie, spune:

Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]

De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia să îl fac să se simtă nevrednic.

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
Simplitate;
Pocăinţă;
Smerenie;
O vedenie neobişnuită, dincolo de cele simţite şi raţionale;
Înălţare sau cutremurare duhovnicească.

Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]

Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.

O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.

În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]

Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înşelării este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.

Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.

Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:

…a poruncit oamenilor să se strângă pe o ulită din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi fraţi şi cu Petru din Catani, şi i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării şi fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate şi că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc şi-a dat jos haina şi i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât şi să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea mulţimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu ţărână şi, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse ţărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de aşa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia şi a început să-l tragă pe Francisc după el, aşa cum îi poruncise acesta. El însuşi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalţi fraţi erau scăldaţi în lacrimi de milă şi durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea mulţimii din locul unde predicase, le-a spus: ‘Voi şi toţi cei ce aţi părăsit lumea după pilda mea şi urmaţi calea vieţii fraţilor, spuneţi despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului şi a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne şi mâncare cu carne’. [23]

Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.

Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]

În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]

Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameşului, iarăsi şi iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfăţişare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur şi simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoaşterea patimilor sale; b. căinţă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. conştientizarea neputinţei şi nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră şi arzătoare a milei Domnului.

Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experienţe duhovnicesti mai presus de fire precum şi de o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulţumirea de sine sau în îngăduinţă faţă de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuţie cu N. Motovilov, [30] precum şi din discuţia cu monahul Ioan, atunci când aceştia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobişnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se ştie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca şi pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărţi deschise, dar niciodată nu şi-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanţe sau prin vreo îngăduinţă. Cuvintele şi faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că şi-a ispăşit păcatele şi că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învăţăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:

Cei cu adevărat curaţi cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Şi că sunt cu adevărat curăţiţi se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns şi nevrednici de grija lui Dumnezeu, şi mărturisesc aceasta într-ascuns şi pe faţă, şi fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji şi nevoinţă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viaţă . [31]

Mişcările sufleteşti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus şi care a avut loc în piaţa din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaştere raţională a slabelor lui puteri în comparaţie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Şi în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaştere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeieşti şi prăpastia nimicniciei sale.

Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparaţie foarte îndrăzneaţă. Apare deci o contradicţie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.

Smerenia Sfântului Serafim, aşa cum am arătat, nu era o vedere raţională a păcatelor sale, ci o trăire profundă şi statornică. În învăţăturile sale, atât cele vorbite cât şi cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simţământ al păcătoşeniei. Astfel, El respinge pe toţi cei care se apropie de El cu un simţământ de curăţie.” [32]

Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învăţăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creştină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, şi gândul curăţiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru şi despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovniceşti a adevărului într-însul.” [33]

Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovniceşti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înşelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că şi el a devenit un mare luminător.

Astfel, gândul lui Francisc că şi el era tot o “lumină”, că a primit darul de a şti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieţii de nevointă, Antonie cel Mare, care învaţă că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul şi trupul său, atunci nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălţarea de sine şi la mulţumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul şi sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învăţăturii nevoitorilor creştin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.

Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mişcările ei pătimaşe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creşterea nestânjenită a minţii de sus [36] şi ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevoinţă – cunoaşterea lui Dumnezeu. “Omul înţelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]

ÎNCHEIERE

Pricina de căpătâi care a nimicit viaţa ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut şi a fost învăţat acesta. Date fiind acele vremuri şi starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenţii de autoritate duhovnicească şi temporală, era un reprezentant al mândriei duhovniceşti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilităţii (negreşelniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc şi, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, şi Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărţire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]

Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuşi se simţea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se ştie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinţei în sfinţenia proprie.

Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu şi-au îngăduit niciodată să-şi atribuie dreptul de a ierta păcate. Toţi au murit cu gândul proprii păcătoşenii şi cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fraţii strânşi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fraţii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbeşti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăinţă.” Atunci când fraţii, ştiind că Sisoe era desăvârşit în virtuţi, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăinţă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăinţei.” [41]

În sfârşit, aşa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor şi-a trăit viaţa într-o înşelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, şi până în ceasul morţii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta şi el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste şi milă, şi care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.

Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovniceşti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputinţă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către ediţiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)

[1] Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.

[2] Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă şi pe palmele şi picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, aşa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.

[3] Guerier, pag. 314-315.

[4] Ibid., pag. 308.

[5] Dumas, G., “La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; în Guerier, pag. 315-317.

[6] Guerier, pag. 315.

[7] Potrivit ortodocşilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu şi nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de mulţumire pentru Dumnezeu Tatăl, aşa cum învaţă scolasticii latini. Ideea de “împlinire a dreptăţii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură şi nici în scrierile Sfinţilor Părinti, ci este o născocire a lui Anselm de canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învăţătura soteriologică oficială în Apus (spre comparaţie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).

[8] Este evident din comparatia făcută în această scriere că “mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufleteşti şi raţionale. În viaţa ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile şi chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).

[9] Vezi viaţa Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Pesterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.

[10] Hiper-conştiinţa, pag. 292-293, ediţia a doua.

[11] Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, “St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (mentionată mai departe ca Early Fathers).

[12] Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.

[13] Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (ediţia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.

[14] Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).

[15] Early Fathers, pag. 297, 47.

[16] Op. cit., pag. 105, par. 71.

[17] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a treia, predica 8, pag. 37.

[18] Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să menţionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neaşteptată – nu trebuie înţeles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca exceptie, unii asceti sfinţi au avut vedenii neobişnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vietii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconştiinţa, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)

[19] Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.

[20] “Mergeţi câte doi în toate părţile pământului, propovăduind pacea oamenilor şi iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)

[21] Guerier, pag. 115.

[22] Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăinţei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.

[23] Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).

[24] Op. cit., pag. 129.

[25] Op. cit., pag. 103-104.

[26] Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.

[27] Ibid., pag. 63.

[28] Guerier, pag. 124.

[29] Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, deşertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea şi din căderea strămosilor Adam şi Eva.

[30] Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).

[31] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a 3-a, predica 36, pag. 155.

[32] Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.

[33] Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.

[34] Filocalia, Vol 1, pag. 33.

[35] Hiper-conştiinţa, Despre patimile minţii, ediţia a 2-a, pag. 65-74.

[36] Vezi mai sus, Despre mintea de jos şi mintea de sus, pag. 6-23.

[37] Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.

[38] Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fraţii Karamazov.

[39] Sabbatier, pag. 352.

[40] În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgenţe.

[41] Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.

Articolul de mai sus a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxiseste publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.

Cititi va rog si:

„PAPA E DUMNEZEU” … Prof. Ioan Vladuca – Despre ereziile papistasesti

Despre CRUCIADE. Ele n-au avut nici o legatura cu ortodoxia, din contra …

O carte veche, utila acum: PAPALITATEA ERETICA (editie noua, traducere revizuita)

43 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on mai 17, 2011 at 5:28 pm

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază

    • el said, on mai 18, 2011 at 4:16 pm

      @saccsiv
      Multumim frate,foarte bun articolul si bine venit(ar trebui amintite mai des ortodocsilor smintelile care li „se predau” de la amvon si in Facultatile de Teologie).
      Sa dai te rog si link la cartea „Despre Inselare” a Sf Iganitie Briancianinov pe care daca l-ar fi citit parintele Ioan Savin acela nu mai abera atata smintind si pe altii mai prosti/dezinteresati de adevar ca el.
      E foarte trist si jalnic nivelul „teologiei” romanesti din Facultatile de Teologie si din pacate prostia unora ca acestia nu dateaza de acum,ei inca din vremea comunismului NU MAI STIAU dogmele si nu mai urmau adevarul;ca nu din senin a aparut aceasta generatie actuala de ecumenisti episcopi si popi smintiti care se leapada de Hristos cu surasul pe buze tragand in iad dupa ei si o mare din turma de crestini ortoodcsi intunecati si comozi,iubitori de sine si de ortodoxia de pe „calea ce larga” a confortului si iubirii de sine.Unii ca astia abereaza si ca acceptarea cipurilor NU este cadere ,ca ei cazuti fiind nu mai au de unde sa cada mai jos.
      Doamne ajuta.

      Apreciază

      • natalia said, on mai 19, 2011 at 6:45 pm

        @El cand poti am vrea mai multi probabil sa stim in ce consta inselarea Parintelui Arsenie Boca despre care vorbeai?Nu de alta dar multi dintre noi avem evlavie fata de acest Parinte si am vrea sa ne lamurim.Ce anume au spus despre el Parintii Cleopa si Adrian Fageteanu?Vreau doar sa ma lamuresc si sa ma informez.Astept un raspuns.Hristos a inviat!

        Apreciază

  2. WORLDLINES - June 28, 2009 said, on mai 17, 2011 at 5:33 pm

    […] View full article on Saccsiv’s Weblog […]

    Apreciază

  3. Ioan C. said, on mai 17, 2011 at 5:43 pm

    Eu nu pricep cum ” sfintii” catolici n-au inteles ca nu exista purgatoriu, doar rai si iad, sau ca Duhul Sfant purcede de la Tatal, nu si de la Fiul: ” Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” ( Ioan 15, 26).

    Apreciază

  4. Ciprian said, on mai 17, 2011 at 5:57 pm

    Se cade ca pe un site ortodox sa fie prezentati „sfinti” papistasi? Nu avem noi, ortodocsii, suficienti sfinti? Chiar am epuizat de explorat toate tainele lor? In caz ca citesc acest post ar trbui sa aiba decenta sa scoata articolul despre papistas… sa nu rataceasca pe cei caldicei si sa se delimiteze de ecumenism!

    Apreciază

  5. TheSpiritOfCaptain said, on mai 17, 2011 at 6:16 pm

    Si nunumai elogiu lui Asisi e o chestie tampita,dar mai gasim si astfel de mizerii pe site lor

    http://video.crestinortodox.ro/ViU734ADjPh/Patimitori_in_inchisorile_comuniste___Parintele_Iustin_Neagu.html

    Apreciază

  6. TheSpiritOfCaptain said, on mai 17, 2011 at 6:20 pm

    Sunt convins ca aoclo poate posta oricine,gasim si clipuri bune,asa cum gasim si tot felul de articole eretice,dar gasim si articole folositoare,trebuie insa sa avem grija la ce citim de acolo !

    Erau chair evrei care psotau pe forum mesaje de incurajare a israelului,steaua lui david,un duh de venerare al iudasimului si al religiei iudaice ! mare grija la ce citim,eu am gasit destule lucruri bune acolo,dar si rele !

    Capitanul venea dintr-o alta era,alta epoca,alte viziuni,si nu era fatarnic sau fariseu cum sunt ereticiid e astazi ce incearca o apropiere de catolici,incearca sa ne faca sa fim deschisi ecumenismului,care este erezia ereziilor ! De unde sa stie Capitanul ca Asisi era amson,sau de patrairh,de Miron Cristea,sau de Vaida Voievod,si de ce nu,chiar de Cuza,si pe Cuza il omagia,nestiind ca a fost mason si a facut destule rele impotriva bisericii si a vietii monahale…sunt multe daca le luam asa,si cu Horea,mason….

    Apreciază

  7. STOP RFID 666 said, on mai 17, 2011 at 6:50 pm

    Sfintii catolici sunt in mare parte inselati datorita inchipuirilor pe care le au. Si inchipuirea este poarta catre imparatia intunericului. Fericit este omul care se roaga fara forma si fara inchipuire. Daca ne inchipuim ceva in timpul rugaciunii inseamna ca il nesocotim pe Hristos deoarece Cuvantul este Hristos. Cum se spune in rugaciune…cuvine-se cu adevarat sa te fericim Nascatoare de Dumnezeu cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut. Deci Cuvantul la rugaciune e cel mai important si nu sa bati campii de colo pana colo. De fapt daca incepi sa-ti inchipui nu stiu ce imagini si prostii este prima cale spre nebunie. Se stie ca nebunul are o imaginatie foarte bogata. De fapt acesti catolici au stricat invatatura si era si normal sa cada in inselare. Nu vedeti ca si uniunea europeana merge pe ajutoare sociale ca si biserica catolica vrand in acelasi timp sa-l imite pe Hristos? Adica ce va spune Hristos la Judecata….am fost flamand si nu mi-ai dat sau dat. Si lumea se va amagi si va zice….da domne e bine in UE ca ne da si noua ceva. Dar acel ceva este de la slugile mincinosului si nu trebuiesc primite. Fericit cel ce are ACUM dreapta socoteala caci aceasta este mai mare si decat dragostea.

    Apreciază

    • el said, on mai 18, 2011 at 4:05 pm

      @STOP RFID 666

      Frate NU EXISTA sfinti catolici,din EREZIE nu iese mantuirea nimanui asa cum din pomul otravitor nu ies roade bune.
      Este o injosire a cuvantului sfant sa fie asociat cu ERETICII !
      Sfinti nu da decat Biserica Ortodoxa nu sinagogile satanei oricum s-ar numi ele(catolici,protestanti,etc) unde NU este DUHUL SFANT.Cine ii sfinteste pe unii ca astia?Dracul !!!!Sunt ucenicii lui.

      Apreciază

      • STOP RFID 666 said, on mai 19, 2011 at 12:46 pm

        @el

        Frate vreau sa-ti spun o intrebare. Daca un catolic sau protestant nu primeste nici un cip si nu se inchina antihristului si e prigonit sau omorat cum se numeste el, ERETIC? Hai sa nu gandim superficial. Crezi ca chinezii protestanti care in timp ce mureau cantand PSALMI au fost ERETICI? Frate crucea e mai importanta decat tot. Cu gandirea asta s-ar putea sa cazi pentru ca nu ai DREAPTA SOCOTEALA.

        Apreciază

      • chisinauian said, on mai 19, 2011 at 1:04 pm

        @STOP RFID 666

        stiu ca jertfa ereticilor nu este primita de Dumenzeu, in schimb nu cred ca acelasi lucru poate fi spus si despre chinezii protestanti, care nu blasfemiau crucea, nu aveau de unde sa stie ca religiile protestante sunt eretice, nu aveau cum sa afle ce este ortodoxia, cred eu

        Apreciază

  8. danutza said, on mai 17, 2011 at 6:52 pm

    si parintele Boca l-a pictat pe „sf „francisc de asissi in biserica de la draganescu. a cazut in greseala parintele spre sfarsitul vietii, fiind influentat de rudolf steiner?cine ma poate lamuri, ii raman indatorata.

    Apreciază

    • Ioan C. said, on mai 17, 2011 at 8:02 pm

      Sora Danutza, numai Cel de Sus nu greseste!
      ” Numai Tu Singur esti fara de pacat” ( Sfanta Liturghie).

      Apreciază

    • el said, on mai 18, 2011 at 3:51 pm

      @danutza

      SI boca a gresit SIGUR.Francisc din Assisi este UN ISELAT iar catolicii NU POT AVEA si NU AU sfinti, lespune Sf Ignaitie Briancianinov in cartea „Despre Inselare”.Boca nu are cuvant de indretatire pentru prostiile lui si ABERATIA de pictura de la Draganescu.
      Eu personal il consider INSELAT pe boca.
      Stiu ca imi vor sari in cap multi frati de aici.Asum ,e parerea mea si o mentin.N-am vrut sa discut despre asta pana acum caci vedeam ca are multi admiratori evlaviosi printre frati si nu mai am chef de discutii si impotriviri aiurea(si nici timp)eu stiu ce am de facut pentru mine si nu oblig pe nimeni sa se ralieze la parerea mea de care singur voi da socoteala.
      .Cand voi avea timp iti voi spune si parearea altora despre boca.
      Pe scurt:
      1)Parintele Adrian Fageteanu il considera si il MARTURISESTE pe boca ca fiind UN ISELAT (si asta inca din anii 1992 stiu eu,mi-a spus-o d multe ori personal pe vremea cand habar n-aveam cine e boca si mi-o repeta regulat spre mirerea mea care atunci ma gandeam ca ce motiv ar avea sa-mi spuna asta asa de des de vreme ce eu nu aveam nici un interes despre boca).
      2)SI Parintele Cleopa il considera INSELAT pe boca ,a spus-o multora printre care si duhovnicul meu actual.
      Doamne ajuta.
      Iertare pt rapiditatea expedierii acestui subiect delicat, dar efectiv in ultima vreme cu exceptia unei spatamani nu am timp de nimic,si aici intru pe fuga.

      Apreciază

      • STOP RFID 666 said, on mai 19, 2011 at 12:53 pm

        Daca si Parintele Arsenie Boca este un inselat inseamna ca si Sfantul Serafim de Sarov este inselat deoarece Arsenie a invatat de la dansul.

        Apreciază

      • STOP RFID 666 said, on mai 19, 2011 at 1:02 pm

        @el

        Se vede ca esti turbat. Scrii Boca cu b mic. Ai grija sa nu cazi din prea multa mandrie. Oi fi tu mare invatat dar nu prea ai smerenie.

        Apreciază

      • Ciprian said, on mai 19, 2011 at 1:39 pm

        @saccsiv

        ce aveau comentariile mele adresate lui „el”… ?

        Apreciază

      • saccsiv said, on mai 19, 2011 at 1:41 pm

        Ciprian

        Niste expresii …

        Apreciază

      • Ciprian said, on mai 19, 2011 at 1:53 pm

        erau din dragoste, unii mai trebuie treziti/tachinati sa nu li se urce „smerenia” la cap…

        Apreciază

      • saccsiv said, on mai 19, 2011 at 1:59 pm

        Ciprian

        „ti s-a sculat” e din dragoste?

        Apreciază

      • Ciprian said, on mai 19, 2011 at 2:06 pm

        Pr. Arsenie Boca, in biserica de la Draganescu, l-a pictat si pe “sfantul” Francisc de Assisi intr-o compozitie reprezentind ‘Nunta Fiului de Imparat’ in imparatia cerurilor.

        Cine a citit din Părintele Arsenie Boca cunoaste pilda celui cu un Talant (botezul) care fara de inmultirea lui poate ramane fara el, nefiindu-i suficient pentru mantuire, in schimb cu talantul celor botezati va fi folosit celor fara de botez dar cu fapte.

        De mentionat ca Assisi a dorit sa tina post ca si ortodocsii dar papa l-a impiedicat. Dat fiind vremurile tulburi, relativ aproape de 1054 cat si duhovnicia Parintelui Arsenie cred ca noi, cei de pe aici, ne este peste putere sa ne dam cu parerea pe o chestiune atat de delicata. Cu atat mai putin sa aruncam cu noroi …

        Apreciază

      • Ciprian said, on mai 19, 2011 at 2:15 pm

        @saccsiv

        E muuult cenzurat fata de varianta initiala, deci e din dragoste.
        In primul rand de Parintele Arsenie Boca in care se arunca cu noroi fara discernamant (am trait sa o vad si pe asta) dar si fata de „el” ca poate ii revin dimensiunile spirituale firesti unui crestin ortodox dupa cum il stiam.
        La dimensiunea lui spirituala ma refeream de altfel prin expresia „ti s-a sculat”.

        Apreciază

  9. danutza said, on mai 17, 2011 at 8:01 pm

    Reuniune ecumenică pentru pace la Kingston, Jamaica
    E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
    Live
    Technorati
    Peste 1000 de reprezentanţi ai bisericilor creştine din întreaga lume s-au întâlnit astăzi la Kingston, în Jamaica la reuniunea ecumenică pentru pace. Tema reuniunii este „Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ pace” şi are rolul de a expune metode plauzibile pentru combaterea violenţei globale. Biserica noastră va fi reprezentată de părintele consilier patriarhal Michael Tiţa de la Sectorul Relaţii bisericeşti şi inter-religioase al Patriarhiei Române. Întâlnirea se va încheia pe 25 mai şi este organizată de Consiliul Mondial al Bisericilor.
    ce frumossssss!

    Apreciază

  10. Iones said, on mai 17, 2011 at 9:46 pm

    Intr-un timp pe acest site aparuse un calendar ecumenist, unde erau trecute sarbatori islamice si mozaice…

    Apreciază

  11. Cosmin S. said, on mai 18, 2011 at 8:53 am

    danutza,

    „…aureola ‘sfantului’ Francisc de Assisi nu este la fel cu cea a sfintilor si infatiseaza tocmai caderea catolicilor prin sfintenie imaginara. Pictarea impreuna a bisericii ortodoxe cu cea catolica sugereaza caderea ortodoxiei odata cu unirea cu latinii. ”

    Cam atat am gasit pe net despre aceasta pictura. Despre Pr. Arsenie Boca s-au scris multe aiureli, tot felul de „marturii” filo-catolice, carti dubioase, deci, sa fim prevazatori. La fel, s-au scris carti cu marturii ciudate si despre Pr. Ilarion Argatu. Dar cine pune pret pe asa ceva? Sa fim vigilenti.

    Ar fi utila o interpretare curata si duhovniceasca a picturii de la Draganescu, nu aberatii filopapistasesti.
    Cine are mai multe surse cu adevarat ortodoxe, in legatura cu interpretarea picturii din Biserica de la Draganescu, il rog sa posteze.

    Apreciază

  12. Pr.Gabriel said, on mai 18, 2011 at 9:51 am

    Hristos a inviat!
    Tocmai de aceea le spun oamenilor sa citeasca cat mai multe vieti de sfinti ortodocsi, caci numai asa ,pe langa trairea duhovniceasca, vom putea sa cunoastem diferenta.
    Luati-va cat mai puteti cartile cu sfintii ortodocsi..caci va veni… tavalugul nivelarii..

    Apreciat de 1 persoană

  13. vulturul legionar said, on mai 18, 2011 at 11:58 am

    Ce tot atatia ,,sfintii?, Mai dar sa nu uitam, cine are puterea de a sfintii? Cumva omul, faptele sale? FALS! Faptele sunt necesare pentru mantuire insa omul fara a avea o baza de neclintit nu poate vorbi de sfintenie. Care este aceasta baza? Mantuitorul Hristos, si Biserica intemeiata de El! ATAT! Nu faptele sfintesc un om ci trairea in dreapta credinta, apartenenta la Biserica Ortodoxa, in care Persoana Duhului Sfant este cea care Sfinteste si nu faptele omului.
    Asa ca, nu zic eu pacatosul acest lucru, ci sfintele canoane, cine nu este in Biserica nu este mantuire sau de sfintenie.

    Apreciază

  14. Raluca said, on mai 18, 2011 at 3:18 pm

    Inselarea este extrem de fina !!!
    Aici gasiti DIFERENTELE CLARE :
    Ignatie Briancianinov: „Despre inselare”
    Extraordinara cartea !!!
    http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sfantul_ignatie_briancianinov-despre_inselare.htm

    Apreciază

  15. oarecare said, on mai 19, 2011 at 1:51 pm

    În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)

    Si eu, un mare pacatos, am vazut astfel de luminite iar cand am facut semnul crucii s-au indepartat… ce sa fie, ce sa fie… ?

    Apreciază

  16. Dan Orghici said, on noiembrie 29, 2011 at 2:53 am

    Doamne, fă din mine un instrument
    al împăcării între oameni!
    Unde este ură eu s-aduc iubire,
    Unde e ofensă eu s-aduc iertare.
    Unde-i învrăjbire eu s-aduc unire,
    Unde-i îndoială eu s-aduc credinţă.
    Unde-i rătăcire s-aduc adevărul,
    Unde-i deznădejde eu s-aduc speranţă.
    Unde-i întristare s-aduc bucurie,
    Unde-i întuneric eu s-aduc lumină.
    O, Învăţătorule, fă ca eu să caut
    Nu atât să fiu mângâiat cât să mângâi eu pe altul.
    O, Învăţătorule, fă ca eu să caut
    Nu atât să fiu înţeles cât eu să-nţeleg pe altul.
    O, Învăţătorule, fă ca eu să caut
    Nu atât să fiu eu iubit cât eu să iubesc pe altul.

    Apreciază

  17. aniush said, on august 9, 2013 at 8:13 pm

    el,
    Daca mai esti pe blogul lui saccsiv, incearca sa intelegi ce a vrut de fapt Parintele Arsenie Boca sa reprezinte cu aceasta fresca. Daca nu, cere lamuriri de la oamenii intelepti (posibil chiar de la Parintele Boca, il poto chema in rugaciune). Nu te grabi sa consideri un rau sau o inselare ceea ce nu stii de fapt ce inseamna.
    Imi vine acum in minte un vers din Eminescu „Rele or fi toate/ Cate nu or intelege”.
    Sa ma ierte Dumnezeu, nu vreau sa jignesc pe nimeni….Cauta insa sa te gandesti mai bine la insemnatatea frescei respective. Eu ti-am dat o sugestie…buna, rea…e parerea mea. Pana la urma tu alegi.

    Apreciază

  18. […] Site-ul CRESTIN ORTODOX il elogiaza pe ERETICUL FRANCISC DIN ASSISI … Care este insa adevarul desp… […]

    Apreciază

  19. Ovidiu said, on septembrie 7, 2013 at 4:26 pm

    @saccsiv
    Vad ca mi-ai sters comentariul, desi nu am jignit pe nimeni si nici nu am folosit cuvinte obscene sau indecente. Acesta este un blog public, nu un jurnal sub perna, asa ca ar fi bine sa accepti si parerea oamenilor care nu sunt de acord cu opiniile tale si sa-i combati argumentandu-ti punctul de vedere, si nu stergand comentariile. Sa inteleg ca pe acest site numai elogiile sunt binevenite? Criticile constructive si argumentate nu sunt bine venite?
    Pur si simplu te-am intrebat care este metoda aceea dupa care tu (sau voi, ca sa ma refer si la cei ce te aproba) ati cuantificat rugaciunile si viziunile sfantului Francisc si v-a rezultat faptul ca sunt inchipuiri „dracesti”.
    Aratati-ne si noua metoda sau procedeul dupa care voi ati facut asta.
    Si inca o intrebare asemanatoare: daca de exemplu sunt 2 calugari, unul ortodox, altul catolic, ambii stau si se roaga in pustiu (bineinteles, departati unul de celalalt) si ambii afirma ca au avut viziuni si ca au simtit prezenta binefacatoare a Divinitatii…sa inteleg ca dupa parerea voastra rugaciunile si viziunile celui catolic nu sunt bune si sunt trecute din start la capitolul inchipuiri „dracesti” si/sau halucinatii, asa, fara nicio verificare directa? Si sa inteleg ca cele ale ortodoxului sunt automat valide si adevarate tot fara nicio verificare? Pe ce baza unele sunt trecute la halucinatii si inchipuiri, iar altele la adevaruri revelate de Divinitate, avand in vedere ca nu se detin date despre sanatatea mintala a niciunuia dintre cei 2 calugari?
    Astept raspunsul tau argumentat (sper).

    P.S. Am vazut ca faceai referire la Dumas care in mare spunea ca stigmatele pot sa apara ca urmare a autosugestiei, a inchipuirii mintale. Pai atunci, zic eu, aceste „argumente” nu se pot aplica contra si contra rugaciunilor si trairilor crestinilor ortodocsi? Nu se poate deduce ca efectul binefacator al rugaciunii poate rezulta tot in urma inchipuirii si a gandirii deziderative? Pe mine ma amuza cand unii crestini aduc „argumente” din medicina, psihologie si fiziologie, ca sa-i atace pe altii, fara sa se gandeasca o clipa la faptul ca respectivele „argumente” ar putea fi folosite la fel de bine si contra propriilor lor pareri.

    Apreciază

  20. […] ERETICUL FRANCISC DIN ASSISI … Care este adevarul despre STIGMATELE si VEDENIILE LUI DRACESTI? […]

    Apreciază

  21. Un oarecare said, on octombrie 15, 2014 at 11:01 am

    Eu am gasit pe internet in felul urmator: http://www.fatheralexander.org/booklets/english/chudesa_e.htm#_Toc75662190 ‘Who Is That Elder?’

    A friend of mine sent me a letter in French, in which an Alsatian woman asked him to send her something about the Russian Orthodox Church: a book of prayers or something similar. They sent something to her in response, and there the matter ended.

    Afterwards I was in Alsace and visited that woman to get acquainted, but just then she was out of town. I met her mother-in-law, an elderly woman of great Christian mercy and with a pure heart.

    She told me the following. Their family was of an ancient noble Alsatian lineage, of the Protestant faith. It must be said, that in that region of Alsace the inhabitants are divided in belief: half Catholic, half Protestant. They share a common church, where they hold services in turn. At the back of it stands the Roman altar, with all the statues and necessary things, but when the Protestants serve, they draw a curtain in front of it, roll their table into the center and pray.

    Recently, the Alsatian Protestants began a movement in favor of reverencing saints. That happened after reading the book of Sabbatier about the Catholic saint Francis of Assisi. Being a Protestant himself, he was impressed by the way of life of that righteous man when visiting Assisi. My friends’ family was also under the influence of that book. Though remaining Protestants, they still felt dissatisfaction. They wished to reverence saints and take part in the Sacraments. When the pastor taught them, they asked him not to close the curtain on the Catholic altar, so that they could at least see the statues of the saints. Their thoughts were seeking the True Church.

    And so once, that young woman, being sick, was sitting in the garden and reading about the life of Francis of Assisi. The garden was all in bloom. There was country silence… Reading, she fell lightly asleep. ‘I don’t know how it happened,’ — she said afterwards. — Francis himself approached me, together with a glowing hunched-over elderly man, like a Patriarch. He was all in white. I became frightened. But Francis came very close to me and said: ‘My daughter! You are looking for the True Church — it is there, where he is. It supports everything, but doesn’t ask anyone for support.’

    The white elderly man kept silent and only smiled affirmatively at Francis’s words. The vision ended. She woke up. And for some reason her thought told her: ‘This is connected to the Russian Church.’ And peace descended on her soul.

    It was after that vision that she wrote the letter, mentioned at the beginning of this story. In two months I again visited them, and that time she herself told me the following. They hired a Russian worker. Wanting to know if he was well-situated, the hostess came into his room and saw an icon in the corner, on the wall, and she recognized the same elder, that she had seen in the vision with Francis. Astonished and frightened, she asked: ‘Who is he, this elder?’ „This is St. Seraphim, our Orthodox saint,’ — the worker said. And only then she realized the meaning of St. Francis’s words that the truth is in the Orthodox Church.

    Apreciază

  22. […] Site-ul CRESTIN ORTODOX il elogiaza pe ERETICUL FRANCISC DIN ASSISI… Care este insa adevarul despr… […]

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: