SACCSIV – blog ortodox

Editorial MUGUR VASILIU (revista AXA): Cui i-e frică de iubire?

Posted in AXA, MUGUR VASILIU by saccsiv on martie 15, 2011

Raportul orbului (III)

Cui i-e frică de iubire?

Întrebarea e pentru cei care au trăit, cel puţin, până la vârsta majoratului în timpul regimului comunist, pentru cei care au cunoscut și au simţit frica. O frică pe care în fapt foarte puţini puteau s-o radiografieze sau să-i stabilească punctul generator.

Pur şi simplu îţi era frică să vorbeşti sau să faci; îţi era frică de miliție, securitate, vecini – în funcţie de categorie socială şi pregătire profesională – de apartenenţa la PCR sau nu. Fiecăruia îi era frică. Cu alte cuvinte frica era un personaj care a făcut carieră în timpul şi pe vremea recuzitei comuniste. Ce e şi ce nu e (adevărat) ficţiune în existenţa propriu-zisă a părinților fricii şi, respectiv, mai departe, în existenţa fricii înseşi – iată lucruri discutabile, dar nu aici şi nu acum.

E fascinantă transmiterea personajului frică până la noi – au trecut douăzeci şi mai bine de ani, iar românii deja au băgat fiecare în familia lui, ca membru al familiei cu drepturi depline: frica. Numai că acum este vorba despre o frică cu care românii sunt prieteni. Adică nu mai este „frica de care îţi era frică” – acum se vorbeşte despre o frică cu care „s-a dat la pace”, cu care s-au împrietenit românii, pe care o acoperă; apoi respectă instrucţiunile şi atunci nimeni nu are nimic de pierdut. Asta în mintea umflată de compromisuri a multora.

Numai că, (mai departe de actul reflex la care s-a ajuns prin trecerea din perioada Ceauşescu în perioada Iliescu) faptul că frica a ajuns până la noi, pare la prima vedere de neînţeles. Fiindcă de cine ne e frică acum? Nu găsesc nici un fel de răspuns la întrebare!

Aşadar, ne era frică de Ceauşescu, de securitate, de miliție șamd. Multă lume, cea mai multă lume, asimilează momentul ’89 momentului de eliberare de comunişti, ceauşişti, poliţişti și de frică. Nu după multă vreme s-a văzut clar că e o mare păcăleală: toate erau, cum de altfel şi sunt: la locul lor. Diferenţa dintre perioade stă în altă parte. Mai întâi trebuie observat că instrumentele cu care se lucrează cu românii trăitori în spaţiul statului numit România sunt aceleaşi astăzi cu cele folosite în timpul comuniştilor.

Diferenţa stă în faptul că acum este un alt mânuitor al instrumentelor despre care am vorbit; mânuitor care are un cu totul alt scop, urmăreşte altceva; cu alte cuvinte ni s-a schimbat stăpânul. În ce măsură, cu ce alte diferenţe – încă se preface lumea că nu vede, nu ştie, nici măcar nu crede că există. Și acestea fiindcă (după cum am spus mai sus) s-a făcut pactul cu părinţii fricii: totul e așa cum trebuie, dacă respecţi instrucţiunile care chiar nu sunt complicate: tu trebuie să fii în rând cu lumea. Fireşte lumea lor. Adică să munceşti, pe foarte puţini bani, nu pentru că nu ar fi bani ci pentru că banii care sunt nu trebuie să fie la tine. Apoi, tot tu trebuie să te distrezi, „să fii liber”, „să îţi guşti fericirea”. Totul este obligatoriu. Răspunsul este „da”, înainte de a fi pusă orice întrebare. Suntem în locul unde nu se poate spune că întrebările nu au răspuns ci că răspunsurile nu au întrebări. Sistemul este acelaşi dinainte, însă, într-un raport de mult mai mare ostilitate faţă de noi, de cei sistematizaţi. Ca o maşinărie imensă el cauzează frica pe care o distribuie în pacheţele gratuite – păi dacă e gratis! E un pacheţel în care găseşti două lucruri: 1. color, pe hârtie lucioasă zâmbeşte o femeie dezbrăcată de tot, cu părul lăsat pe spate (etc.) Există şi varianta cu steag în mână, cu sabie, fără/fără, cu şi, şi cu, fără şi cu. E libertatea, „pe care ne-o dorim” cu toții şi „o şi avem”, şi noi românii (asta scrie sub poză). Pe fundal, marea, cazino, hotel, alte fete mai îmbrăcate, foarte colorate şi foarte zâmbitoare, mult soare, struguri, maimuţe, vulturii care treceau – tot ce ar trebui şi trebuie să îţi doreşti şi tot ce trebuie ca tu să îţi formulezi că ar fi „fericirea”: aşa trebuie să fie fericirea; pe de altă parte, fericirea aceasta este cea care trebuie să te intereseze. În josul pozei se vând ciorapi şi mănuşi plus mobilă şi prăjituri; 2. Celălalt articol este ceva mai greu de definit: este o formulare definitivă a „restului”, a ceea ce este în afara lucrurilor despre care tocmai spuneam că definesc „fericirea”; restul e nimic – adică nu mai există nimic în afara fericirii, care se atinge – trebuie – doar aşa cum am spus: prin lucruri pe care le poţi vedea, controla, confrunta – oricând. Asta e tot. De aici restul e nimic. Un nimic, care duce inevitabil la nefericire – după nu ştiu ce regulă matematică.

Aşadar ai luat pachetul, ai înţeles ce vrea stăpânul şi, nedemn de supus, chiar îi mulţumeşti şi te şi miri că, iată, stăpânul tău îţi vrea fericirea atât de mult, încât e în stare „să orice”. Până una alta trebuie să îţi doreşti să fii fericit – ai toate elementele pe care trebuie să ţi le doreşti, fiindcă doar aşa vei fi, vei putea fi fericit: în sfârşit. În ucigătoarea ta acţiune de compromis, acţiune care pur şi simplu te transformă, din când în când mai tragi cu ochiul la culorile din poză. Nu gândeşti deloc, ci formulezi de-a dreptul: „face”!

Mecanismul de propagat frica, deşi generează o remarcabilă varietate de produse, în fapt e simplu. La baza lui stă victoria comunismului asupra poporului român, adică ateizarea sistematică timp de peste 70 de ani, proces la care au fost supuşi (sau s-au supus în mare măsură) românii. Ateizarea înseamnă, la nivel particular, golirea sufletească (iar românii au devenit atât de goi prin interior încât ţi-e şi frică să fluieri – ar avea un ecou nesfârşit); la nivel de popor, ateizarea însemnează colectivizarea sufletelor golite. Procesul odată încheiat, prin colectiv şi prin individ, s-au făcut implanturile în suflete. S-a implantat imaginea fericirii, despre care vorbeam mai sus, cu tot ce înseamnă recuzită, (şi) lumini şi fond muzical.

Cu siguranţă că aţi observat că nicăieri nu e vorba despre Hristos! Dar vorba este despre celălalt. Odată ajunşi în acest loc, sistematizatul de român este livrat ca om „cu frica ratării fericirii”. Fiindcă, pentru a avea toate lucrurile din poză – adică „fericirea” – trebuie să-ţi însuşeşti şi să respecţi toate regulile sistemului, cu alte cuvinte, instrucţiunile.  Altfel orice încercare de a obţine cel mai mic lucru din poză (de exemplu canapeaua extensibilă) este clar lipsită de orice şansă de reuşită – iată frica!

Or, ca să poată fi insuflată frica, trebuie neapărat scos Hristos din sufletul nostru – e tocmai ceea ce s-a străduit comunismul şi neocomunismul să facă: nu să ni-L scoată cu forţa pe Hristos din suflet, ci așa cum am mai spus, să ne facă pe noi să facem acest cel mai teribil lucru: să ne facă să apostaziem. (De exemplu, nu să scuipăm pe icoane, ci să le respectăm ca „opere de artă”).

Este uşor de observat care este, de fapt, problema: frica produsă de un mecanism într-un scop sau în altul este fără îndoială proprie omului. Cum îi este şi iubirea. Întrebarea este de cine te temi, (de cine îţi este frică) şi spre cine se îndreaptă iubirea ta. În multe limbi, adică pentru unele popoare – iubirea este pervertită în lucruri atât de banale şi prozaice, încât nici nu mai poate fi vorba de iubire – dacă poţi spune că iubeşti o chiftea, o pastă de dinţi, sau un suc, este clar că vorbeşti despre orice dar nu despre iubire. Pe de altă parte, iubirea generalizată cred că face obiectul patologiei; e o boală.

În toată această construcţie, care ni se livrează imagistic şi care ne prinde într-un fel de raport de dependenţă, Dumnezeu nu mai are loc. N-ai unde să-L pui pe Hristos. De aceea iubeşti şi chiftelele şi canapelele extensibile – fiindcă iubirea ţi-a fost sădită în suflet, odată cu ivirea ta pe pământ şi ea trebuie să aibă obiect. Prin Sfânta Taină a Botezului, prin îmbrăcarea în Hristos – care este a doua naştere, iubirea ta capătă sens. Sensul precum şi punctul de ajungere este Hristos. Am pus alături pe hârtie iubirea şi frica, fiindcă ele sunt alăturate în sufletul meu.  „Cu frică să vă apropiaţi”. Din zicerile românilor se vorbeşte despre omul deplin ca despre un „om cu frica lui Dumnezeu”, iar despre cel rău se spune că „n-are frica lui Dumnezeu” sau „n-are nici un Dumnezeu”. Frica, deasemenea, o porţi cu tine dintru început.

Astfel că frica nu este justificată nici acum, aşa cum nu era justificată nici în vremea comuniştilor, şi în nici o vreme, fiindcă are la bază fie frica de moarte, fie frica de a pierde „fericirea” pe care ne-au promis-o, cu lacrimi în ochi, toţi conducătorii noştri de până acum. Frica de ceilalţi oameni sau frica de a-ţi pierde priveligiile, frica de a nu obţine lucrurile, obiectele sau orice altceva şi prin aceasta marea frică de a-ţi rata „fericirea” (poza de care vorbeam), sau frica de a fi „dat afară” de la serviciu – lucru prin care „ratezi totul”, adică ajungem iar la fericirea cu pricina, toate fricile de mai sus şi încă multe altele – care sunt doar forme ale aceleaşi frici, ce are în centru sinele fiecăruia – nu au nici o justificare pentru fiinţa umană. Ele aparţin fiinţelor subumane; nu ştiu dacă sunt proprii regnului animal sau „lumii vegetale”. Oricum, ele nu sunt omeneşti. Lucrul acesta l-au dovedit de-a lungul timpului nenumăraţi martiri, oameni despre care ar fi greşit să se spună că nu aveau frică. Sigur că le era frică. Dar nu de oameni şi nu de lucruri şi nu de stări.

Oamenilor (care au devenit martiri tocmai prin aceasta), le era frică de Dumnezeu. Astfel, lor le era frică că vor pierde iubirea lui Hristos, care poate purta şi numele de mântuire. Nu le era frică de moarte şi de schingiuri. Le-au primit pe toate pentru a mărturisi Învierea lui Hristos care este infinită şi mântuitoare. Ei au mărturisit pentru neamul românesc – odată cu ei a mărturisit întreg neamul. Le era frică că-şi pot pierde mântuirea. De unde le venea frica? Din iubirea de Dumnezeu – nu este vorba de o frică de pedeapsă, ci de o frică de a pierde iubirea. Altfel spus vorbim despre frica de a pierde viaţa veşnică în iubire şi nu de frica de moarte, care este sfârşitul vieţii acesteia şi ratarea fotografiei fericirii. Iată-le împreună, la sfinţii martiri: iubirea şi frica. Dacă le poţi dobândi pe acestea două, ai şanse să devii om – „om cu frica lui Dumnezeu”, om „iubitor de Hristos”. De aici, te paşte mântuirea.

Dar nouă, astăzi, ne e frică şi să vorbim despre ei, despre martiri. Iar despre Hristos şi Biserică nu face deloc bine să vorbeşti – de altfel urmăriţi toată mass-media şi vă veţi convinge. Ce-i drept, ei nu sunt în fotografia cu „tot” proprie omului modern şi european, ci în celălalt material cu „nimic”.

Fiindcă, pentru noi ei sunt nimic. O frică din cele mai mari ne urmăreşte, numai când auzim de ei. De rostit, este deja un lucru de-a dreptul periculos. Să spui că în puşcăriile ţării, cu nu mai mult de jumătate de secol, au fost ucişi şi batjocoriţi oameni iubitori de Hristos şi cu frica lui Dumnezeu;  sau să te apuci să arăţi că ei nu se temeau de puşcării şi nici de moarte, că nu iubeau nici aurul şi nici „fericirea”, că întreaga viaţă şi-au pus-o pentru Hristos şi pentru neamul românesc; sau să spui că aici, pe pământ, ei vieţuiau într-o şcoală în care se învăţa iubirea de Hristos şi de neamul românesc – numită Mişcarea Legionară; că îndrumătorul lor Corneliu Zelea Codreanu spunea că „scopul nu este viaţa ci mântuirea”; să spui toate acestea, sau doar una dintre ele, devii instantaneu duşmanul „fericirii” celorlalţi. Dai dovadă că nu eşti în rând cu lumea şi că, în continuare, împrăştii „nefericire”, îi tulburi pe oamenii din jurul tău care ştiu ei ce-i de făcut şi fără tine; sau faci ură de rasă. Trebuie să-ţi fie frică şi să auzi toate astea, dacă vrei să fii fericit.

În schimb, nu ne e frică să hulim; nu ne e frică să facem lucuri pe care nici animalele nu le fac; să ne minţim între noi; nu ne e frică să sprijinim homosexualii sau să ucidem oameni nevinovaţi pentru a le jefui ţara; nu ne e frică să ne înfrăţim cu cei mai mari urâtori de Hristos; nu ne e frică să batjocorim istoria şi neamul românesc; nu ne e frică să ne învăţăm copiii minciuni şi să îi arvunim de pe acum pieirii; nici vorbă să ne fie frică să furăm sau să ucidem copii încă nenăscuţi.

Iată cât de curajoşi şi de neînfricaţi suntem noi, cei de astăzi. Acestea sunt vremurile pe care le trăim. Aici ne aflăm. Ăştia suntem! Dar aceasta este o altă fotografie – a realităţii.

Cititi va rog si:

Editorial Mugur Vasiliu: CU FRUNTEA-N PAMANT

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „A avea pentru a fi” vs. „a fi pentru a avea”

3 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on martie 15, 2011 at 2:41 am

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază

  2. Stefan said, on martie 15, 2011 at 4:59 am

    Adevarat si tare sensibil acest articol !
    Hristos se marturiseste de catre noi si pentru acesti martiri ai Neamului Romanesc si pentru cei care vor fi dupa noi !
    Hristos se marturiseste pe Crucea Neamului Romanesc pe care au ridicat-o acesti Sfinti si Martiri prin caznele si chinurile la care au fost supusi !
    Hristos se marturiseste in gand de farisei si in piata publica de catre Crestin Ortodocsii acestor timpuri !!!
    „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor,marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu Care este in ceruri !”
    ORTODOXIE sau Moarte !

    Apreciază

  3. gerik64 said, on martie 15, 2011 at 9:06 am

    Foarte bun articol multa intelepciune la acest om.Are o viziune asupra realitati cutremuratoare si un discernamant de mare claritate.Ce bine ca avem astfel de oameni printre noi.

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: