SACCSIV – blog ortodox

MARTURISITORII – Minuni. Marturii. Repere

Posted in ORTODOXIE by saccsiv on decembrie 19, 2010

„Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…”

PS. Sebastian Paşcanu,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

Coperta: Alexandra Corbu

Imagine coperta 1: fragment din icoana aflată în osuarul Schitului Înălţarea Domnului, Aiud

Foto coperta 4: Claudiu Pântea

Mulţumiri tuturor celor care au contribuit,

într-un fel sau altul, la realizarea acestei cărţi.

Într-o vreme în care dezbinarea

pune stăpânire pe inimile multora,

e nevoie ca fraţii întru Hristos

să fie întru împreună-lucrare…

© pentru prezenta ediţie, Editura Lucman

Preluarea materialelor din acest volum (fie în formă tipărită – în ziare, reviste, foi parohiale – sau în formă electronică, pe blog-uri sau site-uri) este liberă, cu menţionarea exactă a sursei citate. Pentru varianta în formă electronică se va prelua textul postat pe

www.sfintii-inchisorilor.ro.

Cei care vor să trimită noi mărturii o pot face pe adresa de e-mail danionvasile@yahoo.com,

sau prin poştă, pe următoarea adresă:

Editura Lucman, Str. Miron Costin, nr. 19, sector 1, Bucureşti, Cod poştal: 011097

(Cu menţiunea – „Mărturii”)

Cuprins

Nota editorului:………………………………………………….5

În loc de introducere:

Moaştele sfinţilor închisorilor la Muntele Athos……. 8

PARTEA ÎNTÂI: MINUNI

A) MINUNILE SFINŢILOR DE LA AIUD

1. Sfinţii din Aiud nu dorm

2. O mărturie din Ţara Sfântă…

3. Vindecarea de pancreatită

4. Cum am scăpat de operaţie

5. Tămăduirea ochiului bolnav

6. Băieţelul s-a vindecat complet

7. „Am simţit ca un balsam”

8. „M-am dus să mă spovedesc…”

9. Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui

10. Durerile au dispărut

11. Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde

12. O minune în care sfinţii cer să li se facă raclă

B) MINUNEA DE LA IAŞI

1. 19 martie , Teatrul Luceafărul, Iaşi

2. Minunea de la Prodromu

3. Minunea de la Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi

4. „Dumnezeu vrea să fie cinstiţi şi noii mucenici”

5. „Ne-am minunat!”

6. „Boala nu a apărut. Pentru că nu avea cum să apară.”

7. „ 19 martie ”- minunea se repetă…

8. „Minunea s-a repetat la Mănăstirea Petru Vodă”

9. Demonizatul din Timişoara în faţa sfintelor moaşte

10. Trăind aproape de un sfânt mucenic

11. „Ia moaştele cu tine…”

C) MINUNILE PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU

1. Părintele Ilie, un mărturisitor al lui Hristos

2. Memoriul de canonizare şi răspunsul Arhiepiscopiei Bucureştilor

3. Primele poziţii faţă de aflarea moaştelor părintelui Ilie Lăcătuşu

4. O minune relatată de Părintele Justin Pârvu

5. „Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu…”

6. „Mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt”

7. „Eu o consider o minune…”

8. „Sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!”

9. „Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său

10. „Pe mine m-a vindecat Sfântul Ilie Lăcătuşu”

11. „Nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem”

12. „Sfântul Ilie Lăcătuşu face mari minuni”

13. „Misiunea sa nu s-a terminat”

14. Am văzut o minune”

15. „Acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor

PARTEA A DOUA: MĂRTURII

1. Părintele Gheorghe Calciu: „În celulă vorbeam cu Dumnezeu mai mult”

2. Părintele Justin Pârvu: „Să ne închinăm lor ca unor sfinţi!”

3. Părintele Sofian Boghiu: Rugăciunile celor din închisori

4. Părintele Arsenie Papacioc: „Nu contează decât maniera în care mori”

5. Maica Pangratia de la mănăstirea Viforâta: „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu,

nu al vostru”

6. Maica Mina: „Bucuria pe care mi-a dat-o închisoarea”

7. Aspazia Oţel-Petrescu: „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

8. Părintele Liviu Brânzaş: Modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină

9. Nicolae Purcărea, un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu George Enache: Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti

10. Gheorghe Andreica: Mucenicia lui Niţă Cornel în lagărul de la Piteşti

11. Un sfânt printre noi – părintele Constantin Sârbu

12. Lacrimi, mângâieri, pătimiri

PARTEA A TREIA: REPERE

1. Î.P.S. Justinian Chira: Martirii secolului XX

2. Părintele Hrisostom Manolescu: „Să ne apropiem de vieţile sfinţilor mucenici din închisori”

3. Preot prof. dr. Mihai Valică:România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică

4. Protoprezbiter Gheorghe Metallinos: Fenomenul Neomartirilor: importanţa lor teologică şi naţională

5. Sorin Lavric: Nevoia de martiri

6. Danion Vasile: „Să nu ne uităm mucenicii”

7. Părintele Serafim Rose: Despre rugăciunea către sfinţii necanonizaţi

8. Despre prăznuirea noilor mucenici în Biserica Ortodoxă

9. Acatistul Noului Mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

MĂRTURISITORII

Minuni. Mărturii. Repere.

Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă

Carte apărută cu binecuvântarea

Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira

al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Lucman

2010

În loc de introducere:

Moaştele sfinţilor închisorilor la Muntele Athos

Evlavia creştinilor din Grecia faţă de mărturisitorii din lagărul comunist a sporit mult în ultimii zece ani, în primul rând datorită traducerii cărţilor ce istorisesc pătimirile acestora.

De pildă, Sfântul Ierarh Luca al Crimeei este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi contemporani în spaţiul grecesc. I s-a închinat o biserică măreaţă în Veria, iar părticele din moaştele sale se găsesc astăzi în mai multe mănăstiri şi mitropolii ale binecredin­ciosului popor elen şi sunt închinate cu multă evlavie. Evlavia poporului sporeşte şi odată cu minunile săvârşite de aceşti sfinţi.

Printre mărturisitorii creştini cunoscuţi în Grecia se află şi cei care au suferit pentru Hristos în temniţele comuniste din România.

Traducerea cărţii lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, 2008) în limba greacă (Ed. Orthodoxos Kypseli, 2009) a avut, cu siguranţă, un rol esenţial în răspândirea cultului noilor muce­nici români. Credincioşii ortodocşi greci doresc să cunoască mai bine viaţa acestor adevăraţi mărturisitori ai lui Hristos şi, prin cinstirea lor, să afle ajutor şi mijlocire în rugăciunile lor către Domnul.

Publicăm în cele ce urmează scrisoarea trimisă de Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, una din cele mai mari mănăstiri ale Sfântului Munte, către Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, ca mulţumire pentru că părintele Augustin, duhovnicul acestui schit, a răspuns cu multă dragoste la rugămintea lor, trimiţându-le din moaştele celor care au mărturisit şi au murit la Aiud pentru ca să se proslăvească numele Domnului nostru Iisus Hristos. Trebuie spus că Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Mănăstirii Grigoriu, fost profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Atena, este unul din cei mai cunoscuţi şi iubiţi părinţi duhovniceşti şi teologi din lumea greacă.

Iată că trupurile mărturisitorilor din temniţe, aruncate de comunişti la groapa comună, sunt astăzi împărţite spre cinstire şi închinare în întreaga Biserică a lui Hristos! Să nu uităm faptul că pe moaştele mucenicilor s-au zidit dintotdeauna altarele pe care se săvârşesc Sfintele Liturghii.

Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte Athos, Nr. 249 / 8 august 2009

Către Preacuviosul Părinte Augustin, duhovnic al Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Aiud, România

Preacuvioase Părinte Augustin, vă îmbrăţişăm frăţeşte în Domnul. Prin prezenta noastră epistolă monahală, ne exprimăm faţă de sfinţia voastră şi faţă de obştea pe care o îndrumaţi caldele noastre mulţumiri pentru răspunsul prompt pe care ni l-aţi dat în 24 martie 2009, prin trimiterea pentru mănăstirea noastră a mai multe bucăţi de Sfinte Moaşte ale creştinilor noi mucenici care s-au jertfit pentru credinţa noastră ortodoxă la mijlocul secolului al XX-lea, în perioada stăpânirii comuniste. Sfintele moaşte, însoţite de doi preoţi români, au ajuns cu multă evlavie în sfânta noastră mănăstire. Toţi cei 75 de părinţi ai obştii le-au întâmpinat la intrarea în mănăstire, cu multă bucurie şi cu emoţie. După aceea monahii, cu praporii, cu sfânta cruce şi cu sfânta evanghelie ţinută în mâini de un preot, au alcătuit o procesiune care a intrat în mănăstire, cântând imnul „Cuvine‑se cu adevărat”. Concomitent cu aceasta, un diacon a cădit întruna Sfintele Moaşte. Înăuntrul bisericii mari a sfintei mănăstiri s-a cântat slujba specifică (Te Deum) şi a urmat închinarea tuturor la sfintele moaşte. Apoi, din partea preacuviosului stareţ al mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, au fost rostite cuvinte de mulţumire către Dumnezeu, care a arătat în aceste vremuri de pe urmă Sfinţi Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe. Mărturii autentice despre chinu­rile îndurate de noii mucenici români ai secolului al XX-lea sunt descrise într-un mod elocvent în cartea fericitului întru pomenire mărturisitor Ioan Ianolide, apărută de curând şi în limba greacă nouă. Odată cu citirea acestor întâmplări cutremu­rătoare, suntem convinşi pe deplin că Domnul Dumnezeu e viu şi prezent şi Biserica Lui este astăzi născătoare de sfinţi şi maică a sfinţilor mucenici. Părţi din aceste sfinte moaşte vor fi date şi Bisericilor misionare din state ale Africii Centrale (Congo, Burundi şi Rwanda), unde sfânta noastră mănăstire are centre misionare, pentru întărirea duhovnicească a fraţilor noştri care se ostenesc acolo.

Vă mulţumim, Preacuvioase, pentru această binecuvântare dumnezeiască pe care aţi oferit‑o mănăstirii noastre, şi fie ca, pentru rugăciunile sfin­ţilor noi-mucenici, să ne continuăm calea noastră monahală şi să ne învrednicim de bucuria veşnică împreună cu toţi sfinţii cei întâi-născuţi în ceruri.

Cu iubire frăţească în Hristos, cu dragoste şi cu multe mulţumiri,

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos

(fiind bolnav, în locul egumenului a iscălit Părintele Panaret),

împreună cu toţi fraţii mei în Hristos[1].

***

Modul în care au fost primite în Sfântul Munte Athos sfintele moaşte ale noilor mucenici români – şi nu numai la Mănăstirea Grigoriu, ci şi la alte chilii şi schituri din Sfântul Munte, ar trebui să ne pună pe gânduri. În timp ce unii părinţi din ţara noastră se opun chiar şi pelerinajelor la Aiud, motivând că noii mărturisitori nu au fost canonizaţi, Athosul ne învaţă altceva.

Se cuvine să fie amintită aici poziţia părintelui Epifanie Teodoropoulos, care vorbea despre milioa­nele de noi mucenici din prigoana comunistă.[2] Fiind întrebat: „Gheronda, la care neam se referă Domnul atunci când zice: Se va lua împărăţia lui Dumnezeu de la voi (de la israeliţi) şi se va da neamului care va face roadele ei?” (Matei 21, 43), părintele a răspuns: „La totalitatea creştinilor ortodocşi. Căci, aşa cum spune Scriptura, în orice neam, cel ce se teme de El… este primit de El (Fapte, 10, 35). Prin urmare, neamul cel nou la care face referire Domnul este lumea creştin-ortodoxă, indiferent de rasă, limbă, culoare etc. Acesta este poporul lui Dumnezeu cel sfânt, noul Israel. Totalitatea oamenilor ce vor crede în Hristos Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu şi toţi vor deveni mădulare ale Bisericii Sale. Nu are în vedere Domnul în mod exclusiv neamul grec. Să nu uităm că primii creştini nu erau greci – evrei erau. Şi Apostolii erau evrei. Şi prin evrei s-a transmis creştinismul. Nu cumva toţi Părinţii Bisericii erau greci? Sfântul Ioan Damaschin era sirian. Marele Antonie, dascălul monahismului, era egiptean, şi atâţia alţii. De ce nu vedem toate astea?

Şi eu sunt grec şi-mi iubesc patria. Însă, atenţie! Să nu aducem în Biserică un alt soi de rasism spu­nând: «Noi, grecii, suntem mai buni decât voi, care sunteţi slavi, francezi, chinezi.» Înaintea Domnului suntem toţi deopotrivă. În loc să ne lăudăm, să avem grijă mai bine să devenim vrednici acestei mari obli­gaţii pe care o avem ca o moştenire a Părinţilor noştri. Să nu ne asemănăm iudeilor, care nu făceau ce a făcut Avraam, ci se lăudau că sunt fii ai lui Avraam. Hai să nu căutăm cele ce sunt spre interesul nostru, al grecilor. Alţii plătesc cu sânge creştinismul.

În ţările din Cortina de Fier, credinţa creştină (acestea s-au spus înainte de căderea comunismului – n. ed.) costă, şi încă mult. Costă poziţii, funcţii, cariere profesionale şi multe altele. Înseamnă temniţă, exil, ba încă şi moarte. Drept aceea, ar fi foarte egoist din partea noastră, trăind desigur un creştinism cu tot confortul, să spunem că suntem superiori celorlalţi. E ca şi cum le-am spune: «Voi, chiar de răbdaţi zilnic chinuri pentru Hristos, pentru dragostea şi credinţa lui Hristos, sunteţi inferiori nouă, celor pe care nu ne costă nimic credinţa creştină.» Şi totuşi, aceia plătesc cu sânge credinţa creştină.

Într-o bună zi va da Dumnezeu ca în ţările de după Cortina de Fier să înceteze persecuţiile şi să se deschidă porţile. Atunci vom vedea că Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit cu un alt nor de mucenici, contemporani, în acele ţări. Dacă în primele trei secole de creştinism aveam unsprezece milioane de mucenici, nu ştiu câte milioane de mucenici vor înregistra istoricii bisericeşti în viitor, în ţările unde monştrii atei stăpânesc şi dictaturile ateiste abominabile se răspândesc…” [3]

PARTEA ÎNTÂI: MINUNI

A) MINUNILE SFINŢILOR DE LA AIUD

1. Sfinţii din Aiud nu dorm

Părintele Augustin de la Aiud spunea: „Mai ales noi, preoţii, suntem datori să facem cunoscută credincioşilor jertfa mucenicilor noştri. Propovăduirea sfinţeniei acestor martiri ne va întări în credinţă şi ne va ajuta foarte mult la mântuirea sufletelor noastre.”[4] Materialul care urmează[5] este important întrucât este chiar o mărturie a părintelui Augustin de la Aiud, care a auzit multe dintre minunile noilor mucenici. El strânge material pentru a realiza o carte despre aceste minuni…

Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren care aparţinea bisericii, i-a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Şi mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L‑a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi, când l-a dus la biserică, a ţinut mult să‑i spună sfântul care îi este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest sfânt, şi sfântul le-a spus că îl cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el (pentru părinte – n.n.), pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ.

Soţia acestui părinte nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiazmă. Aşa au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut, la un moment dat, la piept, un chist exterior cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic.

O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la sfinţi, s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar să i se îngăduie să se dea cu puţin untdelemn la cap, unde avea un chist. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă, spunând că după patru zile, când s‑a pieptănat, nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i‑a arătat maicii, căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn, locul unde a fost chistul la cap; fusese destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură. Tot aşa, nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile.

O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi că nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, să încerce să trăiască în curăţie unul cu celălalt. Eu le‑am vorbit despre sfinţi şi despre uleiul din candela sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumne­zeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima ana­liză medicală, a constatat că virusul dispăruse din organism.

Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina la Aiud, plângând, pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşu, să le asculte sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier, şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supra­vieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untde­lemn şi le-am spus să îi dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgân­dit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi – minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I‑am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa Robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo – icoana Maicii Domnului şi sfintele moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său, că i-au secat şi lacrimile şi îi mulţumea Maicii Domnului şi acestor sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-a rugat pentru un frate de-al lor, ca Dumnezeu să-l vindece.

O femeie din Târgu Jiu a venit cu un taxi, maşină plătită de unul dintre băieţii ei. Avea boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o cangrenă deschisă care, în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat, pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci, pe rană, de 40 de ori. Asta a şi făcut şi, la mai puţin de o săptămână, m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi, în mai puţin de două săptămâni, mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana.

Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la Preasfinţitul Justinian de a aduce sfinte moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în sfântul altar. Şi mi-a spus că, până să aducă sfintele moaşte, în parohie erau totdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar, de când au venit sfintele moaşte, s-a aşternut pace şi linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetaseră deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu, şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre sfinţii de la Aiud – la care s‑au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi, mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste sfinte moaşte.

O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a închinat la sfintele moaşte, a luat din untdelemnul sfinţilor şi, înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară.

Un călugăr român din obştea mănăstirii Sfântul Sava, din Ierusalim, mi-a relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul[6] se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care şi sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.

De aceea îi îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că, aşa cum spune părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea generală de azi.

2. O mărturie din Ţara Sfântă…

Scrisoarea părintelui stareţ Evdochim

de la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă

despre buna mireasmă

a moaştelor noilor mucenici români

Arhimandritul Evdochim, Sfânta Mănăstire Sf. Sava

În Sfânta Lavră, 11/24 iunie 2010

Preacuvioase Părinte Stareţ Justin, binecuvântaţi!

Cu multă bucurie vă comunicăm, prin prezenta scrisoare, aducând mărturie, cu evlavie şi din inimă, experienţa noastră deosebită în ceea ce priveşte sfinţenia Noilor mucenici ai ţării voastre din timpul abominabilului regim comunist ateu.

Un ieromonah evlavios din România, acum aproximativ patru ani, ne-a oferit o părticică din sfintele moaşte ale unui nou mucenic român necunoscut, care răspândea o mireasmă minunată. Având o oarecare îndoială despre abundenţa miresmei, care se revărsa de multă vreme, am lăsat părticica pentru un timp, neacordându-i mare importanţă. Însă, cu trecerea anilor, am constat că această mireasmă atât de puternică şi rară rămâne aceeaşi, chiar şi de la distanţă. Iar din ziua Tuturor Sfinţilor (17/30 mai 2010 – n. red.), am aşezat-o, împreună şi cu alte Sfinte Moaşte, pe Sfânta Masă, unde răspândeşte în valuri un minunat miros.

Având ca pretext acest ultim fapt, din adâncul inimii vă urez să aveţi întotdeauna cu bogăţie Harul şi binecuvântarea Dumnezeului nostru Celui în Treime şi mijlocirile slăviţilor Sfinţi Noi Mucenici ai ţării voastre, aşa încât să se conducă sfânta voastră luptă pentru recunoaşterea şi proclamarea bisericească oficială a mul­ţimii de Noi Mucenici români care, prin mărturisirea tare a credinţei şi martiriul sângelui lor, au sfinţit întreg pământul şi au slăvit Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Aşadar, vă urez să aveţi vară binecuvântată şi sfântă, în sănătate şi desfătare duhovnicească. Rugaţi-vă şi pentru noi…

Cu cinste, înflăcărate rugăciuni şi multă iubire de Hristos,

Arhim. Evdochim,

şi cei împreună cu mine fraţi în Hristos.[7]

3. Vindecarea de pancreatită

Acest material prezintă relatarea unei cumpene din viaţa Elenei T., depăşite numai cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud, al altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii şi a rugăciunilor din cadrul Sfintei Liturghii.

În ziua de 12.09.2009, în timp ce mă aflam în Israel într-o delegaţie, soţia mea, Ştefania V., a fost nevoită să o interneze de urgenţă la Spitalul Universitar, la secţia gastro-intestinale, pe Elena T., mama ei, întrucât avea dureri foarte mari în zona abdominală. Pe 14.09.2009 am revenit în ţară şi m-am dus la spital la soacra mea. Când am ajuns la ea, nu se simţea prea bine, o durea stomacul şi avea probleme cu respiraţia. Am întrebat-o ce diagnostic i‑au pus medicii, însă situaţia nu era foarte clară, mai aştepta rezultatul de la o serie de analize. Seara, pe la ora 22:00, ne-a sunat un domn, ruda unei paciente internată în salon cu soacra mea, care ne‑a comunicat că Elena T. nu se simte bine şi că le-a auzit pe asistente spunând că nu va mai rezista până dimineaţă. Am hotărât să mă duc de urgenţă la spital, iar soţia să rămână cu cei doi copii ai noştri. Nu ne‑am gândit nicio clipă că am putea solicita sprijinul unei relaţii sau vreunui medic, pentru că nu aveam la cine să apelăm. Singurul lucru la care ne-am gândit a fost ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că, dacă va fi ca Elena să plece dintre noi, să fie spovedită şi împărtăşită. Deşi era o oră târzie, l-am sunat pe părintele I.M., duhovnicul familiei noastre, inclusiv al Elenei T. Pentru că noi nu avem maşină, părintele I. M. a venit să mă ia şi am plecat împreună la spital. În drum spre spital, soţia mi-a telefonat să-mi spună că a sunat-o şi medicul de gardă, care a solicitat să vină cineva din familie la spital. Până să ajungem la spital, părintele s-a rugat continuu, lucru care m-a impresionat şi mi-a dat încredere.

Când am ajuns la spital, soacra mea nu arăta deloc bine, însă era lucidă şi s-a bucurat foarte mult să-şi vadă duhovnicul. Întrucât medicii hotărâseră ca pacienta Elena T. să fie mutată la secţia de terapie intensivă, părintele I. M. i-a întrebat dacă are timp să o spovedească pe sora Elena şi a primit acceptul lor. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, Elena T. a fost mutată la terapie intensivă. În acele momente din noapte alături de mine a fost tot timpul părintele I. M., precum şi prietenul meu cel mai bun, Ioan M. cu care am „bătut” tot Bucureştiul ca să găsesc un medicament injectabil de care soacra mea avea nevoie la terapie intensivă şi care nu se găsea în spital. La un moment dat a venit şi soţia mea. Părintele a încercat să ne întărească şi să ne facă să înţelegem că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare dintre noi şi, indiferent de situaţie, trebuie să avem răbdare şi încredere în mila lui Dumnezeu.

Medicul de gardă de la terapie intensivă nu a putut să ne dea prea multe informaţii, însă verdictul pus era pancreatită acută severă. Atunci nu am prea înţeles gravitatea bolii, întrucât nu ştiam nimic despre pancreatită, iar cei de la terapie intensivă ne-au recomandat să ne reîntoarcem dimineaţa, ca să vorbim cu medicul care a preluat cazul.

În cursul dimineţii, soţia mea a luat legătura cu şefa secţiei de terapie intensivă care i-a spus că situaţia este foarte gravă, iar şansele Elenei de supravieţuire sunt minime. A fost un şoc pentru soţia mea.

După ce mi-am rezolvat problemele la serviciu, m-am dus direct la spital. Acolo m-am întâlnit şi eu cu şefa secţiei de terapie intensivă, care mi-a spus acelaşi lucru – situaţia este foarte gravă şi, chiar şi în occident, unde tehnica medicală este mult mai dezvoltată, reuşita în astfel de situaţii este foarte redusă.

Doamna L., şefa secţiei de terapie intensivă, mi‑a mai spus că pancreatita este boala chirurgilor şi că l-a rugat pe domnul doctor I. să preia acest caz. Ulterior, am aflat că ceilalţi medici au refuzat să se ocupe de Elena, întrucât nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Prima întâlnire cu doctorul I. nu o voi uita niciodată. A ieşit din secţia de terapie intensivă şi mi-a spus: „Pregătiţi-vă, are şanse mari să se prăpădească!”. Doctorul spunea acest lucru întrucât Elena T., pe lângă pancreatita acută severă, mai suferea şi de o insuficienţă respiratorie determinată de apa la plămâni – consecinţă directă a bolii.

Deşi toţi încercau să ne pregătească pentru „ceea ce este mai rău”, noi am spus tot timpul că „ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă” şi că „Dumnezeu poate face minuni”. Şi aşa a şi fost. Nu am deznădăjduit, am conştientizat că nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm şi să ne punem toată încrederea în Dumnezeu.

Alături de noi în rugăciune au fost, pe lângă părintele I. M., atât creştini pe care îi cunoaştem, dar şi creştini pe care nu i-am văzut niciodată şi cărora sperăm ca Bunul Dumnezeu să le răsplătească dăruirea sufle­tească şi rugăciunile făcute.

Şederea Elenei T. în spital şi evoluţia bolii a durat aproximativ 6 luni de zile şi a parcurs mai multe etape.

Dr. I. ne-a spus că pancreasul Elenei se descompune, iar boala reclamă cel puţin trei intervenţii chirurgicale succesive, însă momentul fiecărei intervenţii poate fi fatal.

Cu toate acestea noi insistam să spunem ori de câte ori aveam ocazia că Dumnezeu e mare şi că numai El o poate ajuta pe Elena. În tot acest timp, părintele I. a pomenit-o la Sfânta Liturghie şi în rugăciunile sale personale.

Ne-am rugat tot timpul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Pantelimon, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Nicolae, Sfintei Parascheva de la Iaşi, Sfântului Serafim de Sarov, Sfântului Nectarie, Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi, Sfântului Spiridon al Trimitundei şi altor sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, faţă de care ne cerem iertare pentru că nu i-am pomenit în această relatare.

Încă din acea noapte în care Elena a fost internată la terapie intensivă, sora noastră în Hristos, Elena M., soţia lui Ioan M, ne-a adus mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud. Sora Elena M. are mare evlavie la Sfinţii Mărtu­risitori de la Aiud şi a reuşit să ne transmită şi nouă încrederea în puterea făcătoare de minuni a acestora. Pentru că nu ştiam prea multe despre Sfinţii Mărturisitori de la Aiud şi nu aveam în casă un acatist al acestor sfinţi am început să cercetez pe internet. Aşa am aflat despre minunile pe care le‑au făcut şi le fac în continuare şi despre faptul că părticele din sfintele lor moaşte au izvorât mir. Am căutat pe internet Acatistul Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud şi am început să ne rugăm. În paralel, ori de câte ori mă duceam la spital, o însemnam pe soacra mea pe frunte cu mir de la Sfinţii Mărturisitori de la Aiud, rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumne­zeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Mărturisitori de la Aiud, miluieşte-o pe roaba Ta, Elena”, cu mir de la Sfântul Nectarie şi cu mir de la Sfânta Cuvioasă Paras­cheva de la Iaşi.

Soacra mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, timp în care a fost mai mult inconştientă. În momentul în care soacra mea a deschis ochii, asistenta şi‑a făcut semnul sfintei cruci şi a exclamat: „Doamne, păzeşte, mamaia asta s-a trezit!”. În intervalul celor şase luni de spitalizare, Elena T. a fost supusă la două inter­venţii chirurgicale (prima intervenţie a durat peste cinci ore, iar a doua aproape patru ore), i-au fost scoşi din interior în total 5,5 litri de puroi, a stat la pat cu nouă dre­nuri introduse în abdomen. Săptămâni întregi nu a putut să mănânce şi să bea apă. Pe toată această durată nu am renunţat nicio clipă la credinţa că Marele Dumnezeu se va milostivi de sora Elena T.

Evoluţia stării de sănătate a Elenei T. după prima operaţie a fost nesperat de bună, lucru care ne‑a dat şi mai multă încredere. Părintele I. M., care ştia că îi dădeam Elenei cu mir adus de la Aiud şi că ne rugam la Sfinţii Mărturisitori ai închisorilor, mi-a zis că este o minune a Sfinţilor Mărturisitori de la Aiud. Ne-a mai spus că, în aceeaşi măsură, au făcut minuni Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie pe care a primit-o de mai multe ori în timpul spitalizării.

După a doua intervenţie chirurgicală, dr. I. a afirmat: „Este pentru prima dată în cariera mea când mă întâlnesc cu aşa ceva. Nu înţeleg, de unde are femeia asta atâta putere?”, iar eu am subliniat cu un glas tremurând şi cu lacrimi de bucurie: „de la Dumnezeu”.

Pe toată durata internării Elena T. s-a rugat perma­nent la Dumnezeu şi ne spunea că Îl are mereu în minte şi în inimă. Ne spunea: „numai Dumnezeu are grijă de mine”.

Toţi medicii, inclusiv şefa secţiei de terapie intensivă şi dr. I., au spus că evoluţia Elenei T. este o excepţie de la regulă, un miracol. Statistica spune că numai 1% din cazuri supravieţuiesc, iar astfel de cazuri se dezbat la congresele medicale. După externare, când a fost în putere să meargă pentru prima dată la biserică, când l-a văzut pe părintele I. M., l-a îmbrăţişat şi a izbucnit în plâns, iar părintele I.M., îmbrăţişându-şi fiica duhovnicească, a excla­mat, „mare MINUNE de la Dumnezeu!”. Noi nu dorim dezbaterea cazului Elenei T. la niciun congres medical, vrem să mărturisim că am crezut şi credem în Dumnezeu şi în sfinţii cei bineplăcuţi Lui. Vrem să mărtu­risim puterea făcătoare de minuni a Sfinţilor Mărturisitori ai închisorilor.

În momentul de faţă, Elena T. s-a reîntors acasă, se recuperează şi ne ajută în continuare să ne creştem cei doi copii şi cu siguranţă ne va ajuta să‑l creştem şi pe al treilea, căci soţia mea este însărcinată în 4 luni, prunc ce a fost promis Născătoarei de Dumnezeu pentru însănă­toşirea Elenei.

(Mircea V., 1 martie 2010, Bucureşti)

4. Cum am scăpat de operaţie

Pacientă de 33 de ani.

Diagnosticul (în 2008): verucoame plantare suprainfectate diatermocoagulate.

Electrocauterizare: este o metodă de îndepărtare a verucilor (negilor) cu ajutorul unui aparat numit electrocauter. Formaţiunile sunt îndepărtate prin ardere sub anestezie locală.

Diatermocoagulare s. v. electrocoagulare.

În vara anului 2005 a trebuit să urmez o operaţie pentru îndepărtarea unor veruci (negi) de pe talpă şi de pe mâini. Procedura în sine este foarte invazivă şi dureroasă, deşi se face sub anestezie locală (se arde ţesutul afectat – veruca – dar şi în jurul ei o porţiune suplimentară, aşa-numita zonă de siguranţă), iar în cazul meu suprafaţa care a trebuit să fie electrocauterizată pe talpă a fost destul de extinsă (negii fiind foarte răspândiţi şi de profunzime), motiv pentru care a rezultat o rană care s-a cicatrizat în aproximativ două luni de zile. Durerile provocate de rană nu mi-au permis în cele două luni de cicatrizare să pot merge normal; a trebuit să mă sprijin mai mult pe partea exterioară a tălpii, iar rezultatul a fost afectarea articu­laţiei piciorului. Articulaţiile inflamate şi dureroase au necesitat aplicaţii de unguent antiinflamator timp îndelungat.

Negii au recidivat la scurt timp, în vara anului 2008 am sacrificat vacanţa pentru a suporta o nouă electro­cauterizare (diatermocoagulare) în talpă pe o suprafaţă de două ori mai mică decât cea anterioară. De data aceasta cicatrizarea a durat o lună. Între 2005 şi 2008 am folosit o serie de substanţe chimice speciale care existau în farmacii pentru tratarea verucilor, dar acestea parcă mai mult accelerau dezvoltarea lor decât să le vindece.

A urmat o nouă recidivare a negilor. În vara anului 2009 cu groază mă gândeam să merg din nou pentru electrocauterizare de veruci plantare (în talpă) şi la nivelul degetelor de la mâini în zona unghiilor. De frică am amânat prezentarea la medic (ar fi trebuit să se electro­cauterizeze inclusiv sub unghie, pentru înlăturarea suprafeţelor afectate). Aşa că am folosit substanţe pentru veruci din farmacii, dar acestea s-au extins mai mult.

În toamna anului 2009 am fost în pelerinaj la Mănăstirea Petru Vodă şi, din mila şi rânduiala lui Dumnezeu, am primit de la părintele Xenofont o sticluţă cu untdelemn sfinţit de la candela sfinţilor mucenici de la Aiud. De la mănăstire am primit şi o broşură despre viaţa şi acatistul Sfinţilor Români din închisori. Mărturisesc că a trecut ceva timp până m‑am hotărât să ung zonele afectate de negi cu untdelemn de la Aiud. Ca la orice păcătos care „se respectă”, rigiditatea minţii şi puţinătatea credinţei erau la ele acasă. Ştiam din Evanghelia Samari­neanului milostiv că celui căzut între tâlhari i‑au fost unse rănile cu untdelemn şi vin şi mintea mea se minuna cum Dumnezeu a lăsat ca aceste două elemente de origine vegetală să aibă efecte benefice (de cicatrizare şi dezin­fectare) asupra rănilor, dar de verificat pe propria‑mi piele nu m-am urnit. Şi mai mărturisesc că disperarea a fost cea care m‑a mobi­lizat în acest sens, deoarece verucile se extindeau atât pe talpă, cât şi la mâini, iar cu timpul durerile provocate de negul de sub unghie parcă îmi radiau spre articulaţia de la deget. Durerile provocate de negi, frica de a merge la medic şi de a suporta durerile electrocauterizării au fost hotărâtoare în luarea deciziei de a unge zonele afectate cu untdelemn de la sfinţii de la Aiud şi de a citi mai des Acatistul Sfinţilor Români din închisori. Într-un final, mi‑am zis că, dacă untdelemnul este bun pentru vindecarea rănilor (Luca 10, 34), şi dacă acesta mai este şi de la candela celor care s-au jertfit pentru credinţă şi mai şi citisem despre o serie de minuni şi vindecări rezultate în urma ungerii cu untdelemn de la sfinţii mucenici de la Aiud (vezi Presa ortodoxă, nr. 4/2009, pp. 5-6; broşura „Mănăstirea Sf. Cruce de la Aiud, pp. 22-25), cu atât mai repede se va întâmpla vindecarea şi în cazul meu, dacă Dumnezeu va dori acest lucru. Disperarea a fost mai mare decât credinţa pe care o aveam, sau poate că eu păcătoasa nici nu aveam atâta credinţă, doar mila lui Dumnezeu a fost mare! La scurt timp după aplicarea untdelemnului, suprafeţele cu negi s‑au uscat, iar partea uscată de tegument a căzut. În momentul în care scriu, la degetele mâinilor în zona unghiilor nu mai există negi. Mărturisesc că în talpă, de pe suprafaţa extinsă care a fost afectată de negi, aceştia au dispărut în cea mai mare parte, iar zonele încă nevin­decate în totalitate sunt periferice, reduse ca suprafaţă şi deja aproape uscate şi aştept ca în zilele următoare să se desprindă şi acestea.

Le mulţumesc sfinţilor mucenici din închisorile comuniste, care au mijlocit pentru mine la Dumne­zeu şi m-au scăpat atât de repede şi uşor de o inter­venţie medicală extrem de dureroasă prin mirul de la candela lor! Le mai mulţumesc părintelui Justin Pârvu şi monahilor de la Mănăstirea Petru Vodă prin a căror purtare de grijă mi-am luminat mintea cu frumoasele cuvinte şi minuni prezentate în broşura primită în pelerinaj, „Mănăstirea Sfânta Cruce de la Aiud – În memoria luptătorilor pentru libertate care au suferit în temniţe”, iar pentru untdelemnul de la candela sfinţilor de la Aiud îi mulţumesc părintelui Xenofont! Dumnezeu şi Maica Domnului să le bucure sufletele!

(Camelia)

5. Tămăduirea ochiului bolnav

Mă numesc Grecu Iulian, sunt din oraşul Galaţi, judeţul Galaţi, locuiesc pe strada Basarabiei nr.55, bl. A16, ap.51, şi vreau să vă povestesc următoarele: fiul nostru (pe soţia mea o cheamă Tatiana şi este martoră alături de mama mea, Maria, şi de tatăl meu, Costică, ale celor ce vă mărturisesc) pe nume Luca Grecu a contactat în primăvara anului 2009, de la grădiniţă, o conjunctivită. În urma tratamentului i-a rămas pe pleoapa inferioară stângă o excrescenţă de mărimea unei gămălii de chibrit. Am mers la o seamă de specialişti, medici oftalmologi, care ne-au admini­strat o serie de tratamente, spunân­du‑ne că s‑ar putea să nu avem niciun rezultat pozitiv şi, din experienţa lor, singura soluţie este operaţia. Noi am refuzat să-l operăm fiindcă este prea mic. Am mers la părintele Proclu (îl iubim mult), la Metocu Bălan, judeţul Neamţ, unde sfinţia sa ne-a sfătuit să nu‑l operăm şi să ne rugăm la Dumnezeu şi la Măicuţa Domnului şi vom primi ajutor. Într-una din zilele ce au urmat, am plecat la Aiud împreună cu trei buni prieteni ai mei (noi avem mare evlavie la sfinţii închisorilor) imediat ce am terminat programul la serviciu. Am condus toată noaptea, iar dimineaţa când am ajuns, pe la orele 06,30 am fost întâmpinaţi, conduşi şi ni s-a dat o lecţie de istorie de către părintele Tudor. Tot de la sfinţia sa am aflat mai multe minuni ce s-au săvârşit cu sfântul ulei din candela care arde la icoana Maicii Domnului din osuar, şi l-am rugat să ne miluiască şi pe noi cu puţin ulei. Ajungând acasă, am început să-l ungem pe Luca la ochi, o dată pe zi, seara, cu acest sfânt ulei. După o scurtă perioadă (două săptămâni) a rămas un punct ca un vârf de ac pe pleoapă. După alte două săptă­mâni, i-a trecut complet. Această minune săvârşită de sfinţii închisorilor de la Aiud v-o relatez cu mâna pe sfânta cruce şi cu mâna pe inimă; aşa să‑mi ajute Dumnezeu!

Tot mie mi s-a întâmplat că fiind cu unul din bunii mei prieteni (Mihai Ciobotaru) acasă la părintele I. R. din Galaţi, în faţa unei cutiuţe cu sfinte moaşte de la Aiud, moaşte ale unui sfânt rus şi ale Sfântului Ioan Rusul, să constat că brusc acestea au răspândit un miros puternic, foarte plăcut, de mir.

(Grecu Iulian)

6. Băieţelul s-a vindecat complet

Mă numesc Mihai Ciobotaru, sunt căsătorit cu Liliana şi avem un băieţel pe nume Andrei, în vârstă de 12 ani.

La începutul acestui an, în luna aprilie m-a învrednicit bunul Dumnezeu să ajung pentru prima dată la Aiud şi să mă închin sfintelor moaşte ale martirilor mărturisitori din temniţele comuniste şi Maicii Domnului.

De atunci şi până în luna octombrie, când vă scriu această mărturisire am mai fost de trei ori împreună cu familia şi câţiva prieteni. Deosebit de frumos s-a purtat cu noi monahul Teodor, care ne-a şi învăţat multe despre istoria locului şi despre sfinţii închisorilor.

De fiecare dată când plecam de la Aiud, primeam şi câte o sticluţă cu ulei de la candela Maicii Domnului.

La începutul lunii septembrie, băieţelului nostru i-a apărut o eczemă foarte mare (cât palma unui adult) şi cu foarte multe băşici, pe spate, în dreptul omoplatului. Eczema era o rană vie.

Nu suporta să poarte niciun tricou şi nici nu putea să doarmă pe spate, pentru că îl durea foarte tare.

Ne-am hotărât ca, înainte de a merge la doctor, să-l dăm în fiecare seară cu ulei de la candela Maicii Domnului de la Aiud.

Mulţumesc Maicii Domnului şi Sfinţilor Mucenici din temniţele comuniste pentru că în patru zile de când l‑am uns prima dată cu uleiul sfinţit, băieţelul s-a vindecat complet.

Credem cu tărie că, pentru jertfa supremă pe care au făcut-o Sfinţii Martiri, în apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc, Maica Domnului se milostiveşte de noi păcătoşii şi prin acest ulei sfinţit, pentru a trata neputinţele noastre trupeşti. Având în casă acest ulei sfinţit este ca şi cum aş avea o părticică din sfintele moaşte.

(Mihai Ciobotaru, 36 ani, Galaţi,

Liliana Ciobotaru, Andrei Ciobotaru)

7. „Am simţit ca un balsam”

În acest an (în luna august) a rânduit Dumnezeu ca în concediu să ajung la Aiud împreună cu părintele meu duhovnic şi familia lui, şi nu numai că părintele Augustin ne-a dăruit (părintelui duhovnic) sfinte moaşte, dar ne‑am bucurat şi de alte daruri de la măicuţa care ne-a fost ghid (iconiţa cu Maica Domnului de la Aiud şi ulei de la candela sfinţilor). Aş dori să fac o paranteză şi să evidenţiez faptul că, deşi acest loc nu excelează în ansamblul lui ca frumuseţe (mă refer la frumuseţea omenească, pe care o percepe ochiul), am remarcat cu mare bucurie că acest loc este plin de detalii dumnezeieşti care, de fapt, sunt adevăratele frumuseţi. CHIAR ESTE UN LOC DUMNEZEIESC. M-a copleşit crucea din Sfântul Altar, nu mai spun ce minunat este locul în care sunt ţinute sfintele moaşte şi mai ales ce amplasare minunată au sub Sfântul Altar. Este grăitoare şi acea celulă în miniatură în care este prezentat patul, precum şi o tinetă. Acum să trec direct la subiectul acestei scrisori. După ce m-am întors acasă din concediu, într-una din după-amieze, am adormit cu aerul condiţionat pornit – aparatul se afla în sufragerie, unde adormisem – şi, cu toate că nu bătea direct spre mine, totuşi când stai nemişcat se simte foarte puternic. La un moment dat, m-am trezit, deoarece îmi simţeam creştetul capului îngheţat, iar una din urechi mă durea. Chiar mă gândeam că o să mă pască o răceală şi o otită. Până seara, durerea de ureche s-a acutizat. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam în casă ulei de la Aiud şi mi-am turnat pe deget. În clipa în care mi-am băgat degetul în ureche, am simţit ca un balsam, deja nu mă mai înţepa/durea/zvâcnea aşa de tare, iar până m-am culcat nu mă mai durea deloc. „Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturi­sitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!” Acum, de câteva zile, mă lupt cu o aluniţă care s-a inflamat şi a colectat şi un pic de puroi, dar care deja a început să-şi revină. Menţionez că în această perioadă am tratat-o cu ulei de la sfinţii noştri. Poate nu vi se pare ceva spectaculos, dar vreau să vă spun că pentru mine aceste „întâmplări” intră în categoria MINUNI. Cu multă bucurie v-am scris acest mesaj şi să dea Dumnezeu să se realizeze proiectul părintelui nostru drag, deoarece acolo nu avem nevoie de cercetare, ci avem nevoie de rugăciune către iubiţii noştri sfinţi mărturisitori.

(Elena-Roxana Predoiu, Bucureşti)

8. „M-am dus să mă spovedesc…”

Am citit, probabil nu întâmplător, că adunaţi mărturii despre minunile făcute de Sfinţii Mărturisitori în scopul canonizării lor.

Nu ştiu dacă are rost să vă spun numele meu (nu cred că are vreo importanţă), dar cu siguranţă este mai importantă mica istorioară trăită de mine.

În această vară am ajuns de câteva ori pe Sfântul Munte Athos, unde am văzut cu mare bucurie cu câtă evlavie se cinstesc moaştele noilor mărturisitori.

Necunoscând prea multe lucruri despre suferinţele şi sfinţenia acestora, am început să citesc o serie de cărţi, de care, cu sinceritate, am rămas cutremurat.

Nu după multă vreme, un frate român de la un schit românesc din Sfântul Munte a ajuns în ţară, şi a trecut într-o seară şi pe la mine. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că purta în permanenţă asupra lui părticele din sfintele moaşte de la Aiud, care emanau o mireasmă extraordinară.

Cu sfială i-am cerut o bucăţică mică din moaştele purtate asupra sa, ca binecuvântare.

Fără cea mai mică reţinere, mi-a dat o părticică, pe care, ulterior, am pus-o într-o cruciuliţă de lemn, pe care, în momentele grele, o port la gât spre ajutor.

Astfel, la începutul unui concurs aeronautic la care eram concurent (pe la mijlocul lui 2010), Sfântul Mărtu­risitor a început să emane o mireasmă atât de puternică, ieşind prin combinezonul de zbor, de parcă aş fi inspirat dintr-o sticluţă cu mir. Toată cruciuliţa de lemn mirosea de parcă aş fi scufundat-o în mir. Era incredibil. Un miros din altă lume, care confirma faptul că sfântul mărturisitor mă însoţea permanent.

Am prins curaj şi am simţit un sprijin nevăzut. Trecând peste emoţii, deşi rezultatele finale au fost modificate în defavoarea mea, am câştigat acel concurs.

Nu ştiu cât de grăitoare este întâmplarea pentru dumneavoastră, dar, din punctul meu de vedere, am certitudinea că, din nevăzut, Dumnezeu mi-a făcut cadou un mare prieten, în faţa căruia, prin multele mele greşeli, mă simt nevrednic.

De-a lungul anului, cu toate că sfintele moaşte miros a mir în permanenţă (totuşi e un miros diferit faţă de mirul „clasic”), din când în când, mirosul creşte mult în intensitate. Probabil atunci se manifestă ajutorul, iar eu nici nu realizez. Ultima oară când mirosul a fost puternic a fost recent, în dimineaţa în care m-am spovedit, menţinându-se apoi pe tot parcursul zilei. Nu era prima mea spovedanie, dar era una specială. Îmi era foarte greu să spovedesc nişte păcate, ceva mă reţinea. Când au început sfintele moaşte să se înmiresmeze, am ştiut că nu trebuie să ţin nimic pentru mine. Şi m-am dus să mă spovedesc…

(Ionuţ Riteş)

9. Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui

M-am întors de curând de la Mănăstirea Căşiel, o oază de linişte şi bucurie întru Domnul. Mergeam pentru prima dată şi am avut bucuria să stau două zile acolo. Aşa cum se întâmplă de multe ori, bucuria se face tot mai mare şi mai mare.

Acolo, în a doua zi, a venit o doamnă însoţită de o prietenă. Doamna s-a aşezat alături de noi şi a început şi dânsa să ajute la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregătesc legumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toate vârstele, tinere şi mai puţin tinere. Se vorbea despre mănăstiri, despre viaţa în mănăstire, despre cum se face dulceaţa de struguri, despre serviciu, despre neputinţe omeneşti, despre cărţi duhovniceşti, despre boli, despre sfinte moaşte… Aşa am ajuns să vorbim despre sfinţii închisorilor şi despre Aiud.

Doamna, mică de statură, cu ochii luminoşi şi faţa zâmbitoare, stătea în dreapta mea. Îmi arată braţele şi îmi spune că erau negre şi cu găuri, iar acum nu mai sunt aşa, îmi arată un picior şi îmi spune că şi acolo e vindecată, că i-au rămas doar urme. Braţele, picioarele şi jumătate din corp, până la torace îi fusese înnegrit şi plin de găuri, de răni sângerânde, răni deschise… Medicii nu ştiau ce ar fi putut declanşa o astfel de boală. Medicul ei, o doamnă, i-a indicat o mulţime de medicamente. Lumea o ocolea, fugea din calea ei, deşi boala nu era molipsitoare. Avea doar o mână de prieteni care nu se temeau de ea şi cu care mergea la mânăstiri prin ţară… Boala i se declanşase în urmă cu trei ani.

O priveam cu uimire. Era împăcată cu sine, plină de nădejde şi de bucurie. Repeta mereu că pentru păcatele ei era aşa, că acelea erau păcatele ei care din interior au ieşit la suprafaţă. Nu învinovăţea pe nimeni şi nu vorbea de rău pe nimeni. „Pentru păcatele mele”, repeta mereu.

S-a uns cu untdelemn adus de la diferite mânăstiri din ţară. Dar când a început să se ungă numai cu untdelemn din candela de la icoana Maicii Domnului de la Aiud, a început să se vindece. De două ori pe an merge la Aiud.

Ne arătă iar braţele curate, sănătoase, doar cu câteva pete mici, mici, puţin mai închise la culoare decât pielea dânsei. Doamna Ana I. din Satu Mare.

Am dat slavă lui Dumnezeu. Vedeam o mărturie vie, o minune.

Apoi, doamna arătă celălalt picior. Acolo pielea mai era neagră şi mai avea o rană deschisă. Doar aceea a mai rămas.

S-a dus la medic şi i-a arătat că s-a vindecat. A întrebat-o ce anume a făcut, pentru că pentru boala ei nu există vindecare! Acest lucru nu i-l spusese mai înainte, doar acum, când a văzut-o vindecată.

Doamna Ana i-a mărturisit că sfinţii de la Aiud au vindecat-o, că s-a uns cu untdelemnul din candelă. Azi doamna doctor are în cabinet icoana Maicii Domnului cu sfinţii mărturisitori de la Aiud. Acum doreşte să scrie o scrisoare în care să specifice, cu ajutorul medicului, denumirea exactă a bolii şi tot ce a trăit, ca apoi să o dea părintelui de la Aiud.

Mare eşti, Doamne!

(Ramona Pop, 27 august, 2009)[8]

10. Durerile au dispărut

Doamne, ajută! „Minunea” mea nu e una spectacu­loasă, dar e a mea şi o iubesc… Am 34 de ani, numele mi l‑aţi aflat, sunt din Iaşi…

Din copilărie sufăr de amigdalită, nu mai ştiu de care… trebuiau scoase amigdalele, m-am opus tot timpul, deoarece mi-am zis că dacă m-am născut cu ele or fi având rolul lor… (…) În copilărie făceam frecvent injecţii, nu îmi trecea cu altceva, însă de când sunt mai mare mă „îndop” cu pastile…. Ideea e că puţin aer mai rece sau o singură gură de apă mai rece, şi le „apucă” toanele… Într-un timp foarte scurt sunt cu febră, lată în pat, îmi afectează urechile, nasul (atât de tare mi se înfundă, că odată am mirosit hrean crud, dat prin răzătoare, şi nu am simţit nimic…), mă doare totul… chiar dacă nu iau pastile, nu îmi trece de la sine, nici pomeneală… iar dacă deja am febră, nu mai zic…

Ei, şi uite aşa, în una din primele dimineţi reci din toamna aceasta, după ce am mers puţin, am simţit ustu­rime în gât, voce răguşită, semn că iar o luam de la capăt… După-amiază, când am ajuns acasă, m-am repezit la sticluţa cu ulei de la candela icoanei Măicuţei Domnului de la Aiud (de unde sunt sfintele moaşte) şi mi-am făcut cu degetul muiat în acest ulei sfinţit câte o cruce pe fiecare amigdală… E nevoie să vă mai spun că nu mai aveam nimic în dimineaţa următoare?

De atunci au mai fost dimineţi răcoroase, însă doar mă ustura puţin….În comparaţie cu toamna şi iarna trecută, când a fost luna şi febra, luna şi febra…

Şi am mai „păţit” ceva de genul ăsta la Petru Vodă… merg destul de des acolo…

Acum vreo două luni, s-a terminat Sfânta Liturghie, şi m-am dus repede în trapeza călugărilor (ajut la spălat vase şi strânsul mesei şi de asta am îndrăznit) să iau o pastilă cu calciu… Un călugăr care mânca îmi zice: „Mergi afară la apă că e mai bună şi mai rece…” Am luat o singură gură, cât îţi trebuie să înghiţi o pastilă? Şi am simţit cum mă înţeapă pe gât… până seara eram „aranjată”, mă simţeam din ce în ce mai rău… Nu aveam medica­mente la mine şi de abia venisem în ziua respectivă… Mi-am zis că singura mea scăpare e părintele Justin… Nu se merita să piardă timpul cu mine, aşa că am urmărit când a ieşit afară să dea binecuvântări şi m-am atins de veşmintele lui, apoi am dat peste amigdale… în secunda imediat următoare mi s-a dus toată usturimea, iar seara, după ce am mâncat litia, mi-a trecut totul… Asta una la mână…

Am mai păţit şi a doua oară, tot la Petru Vodă… am ajuns miercuri seara, joi eram „aranjată”… şi mă tot plângeam în gând părintelui întrebându-l cum voi sta eu până duminică în halul ăsta… Şi la sfârşitul slujbei Sfân­tului Maslu, cea din miez de noapte, mă tot ţineam după părintele când se retrăgea spre chilie… El tot stropea lumea cu aghiazmă şi, dintr‑o dată, când am ajuns în faţa lui, nu ştiu cum a stropit şi a ajuns un strop de aghiazmă pe buzele mele, dar mai în interior şi imediat mi s-a dus spre gât… nu ştiu, totul s-a întâmplat foarte repede…. Oricum, a doua zi nu mai aveam nimic!

Frumos, nu?

(Mihaela)

11. Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde

Sfinţii ne sunt ajutor de nădejde. Am ajuns la această concluzie, din păcate prea târziu. Dacă de acum 20 de ani i-aş fi căutat, şi le-aş fi cerut ajutorul alta ar fi fost viaţa mea. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că a avut cu mine răbdare, chiar mult prea mare. Mă întreb de multe ori cine s-a rugat pentru mine atât de puternic de l-am regăsit pe Dumnezeu şi pe sfinţii lui.

Să revin a mărturisi ajutorul lor. De sfinţii de la Aiud am auzit de la Danion Vasile şi de la ieromonahul Augustin când au fost la Baia Mare la lansarea cărţii Din temniţe spre sinaxare. Apoi am mai citit pe net. În 2009 am fost personal până la Aiud, la fel în 2010 când am primit ulei de la candela Maicii Domnului, şi când ni s-a spus că face minuni. Eram puţin nedumerită, dar nu mi‑am pus prea multe întrebări căci sunt de la vrăjmaş. Am luat uleiul şi m-am gândit că-l voi folosi. Minune a fost când am fost diagnosticată cu un roşu în gât sever şi eu m-am gândit să beau puţin din uleiul de la candela de la Aiud căci am luat vreo trei sticluţe şi nu l-am folosit. Mi‑am zis că nu iau medicamente şi să-mi pun nădejdea în ajutorul sfinţilor. Asta a fost înainte de culcare; de abia puteam înghiţi, şi mă şi durea îngrozitor. Dimineaţa când m-am sculat, minune: gâtul era vindecat. Am trecut repe­de peste acel moment. Dacă ziceam cuiva, mi-ar fi spus că a fost o coincidenţă ş.a.m.d. Iată că azi, 4 noiembrie, s-a făcut o şi mai mare minune. Ieri, după o curăţare de canal la un dinte şi plombarea altuia, mi s-a pus o durere mare la dinţi căci ieşisem de sub efectul anesteziei. Nu mai puteam de durere azi dimineaţă şi, fiindcă nu prea sunt de acord cu medicamentele, cred că Dumnezeu mi-a dat gând bun să mai beau puţin din sticluţa cu ulei de la Aiud. Plângeam de durere, drept urmare am luat câteva picături. În câteva secunde am simţit că-mi amorţeşte zona respectivă, iar acum, la câteva minute când vă şi scriu, uluită, nu MĂ MAI DOARE DELOC. Fără medi­camente…

Nu mai am cuvinte. Dacă am avea nădejde, credinţă, toate ne-ar fi cu putinţă. Nu mă mai îndoiesc de ajutorul sfinţilor. Poate aşa a fost să fie căci nu demult, cam de 2 săptămâni, cineva apropiat îmi reproşa că invoc ajutorul sfinţilor mucenici. Iată că ei au vrut să mă întărească în credinţă.

Nu merit cât primesc. Domnul atotmilostiv Se îndură de mine şi de întreaga mea familie.

(Bretan Florina, Baia Mare)

12. O minune în care sfinţii cer să li se facă raclă…[9]

Un preot din Bucureşti a cerut de la Aiud părticele din sfintele moaşte şi a primit o coastă, o vertebră şi o claviculă. În cele din urmă, ajungând la Bucu­reşti, un alt preot a cerut şi el o parte din sfintele moaşte şi părintele a dat clavicula, păstrând pentru biserica sa – biserică de la o unitate militară – vertebra şi o coastă.

Într-o zi a programat să facă Paraclisul Maicii Domnului. Şi, ducându-se la biserică, în loc să vadă biserica deschisă şi candelele aprinse, a văzut că totul era închis, uşa la biroul său din unitatea militară era închisă. A bătut la uşa biroului şi paracliserul s-a trezit din somn: „Ce-i, părinte?” „N-ai pregătit cele pentru slujbă? Ce-i cu tine? De ce dormi? Ţi s‑a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, nu mi s-a întâmplat nimic.” „Du-te la biserică şi pregăteşte toate pentru slujbă!” Paracliserul s-a dus la biserică şi iar a adormit. Şi când s-a dus părintele la el, l-a trezit: „Ce‑i, omule, cu tine? De ce dormi, ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, dar trebuie să vă spun ceva. Cât am adormit în birou şi apoi aici, în biserică, am avut un vis care a început în birou şi a continuat în biserică. Mi-au apărut în vis doi tineri, îmbrăcaţi în haine strălucitoare, albe, şi mi-au spus aşa: «Să nu ne faceţi raclă de aur, ci să ne faceţi raclă de argint.»”

Paracliserul nu ştia că pentru acele părticele din sfintele moaşte voia comandantul unităţii militare să facă o raclă de aur. Nu ştia paracliserul acela de cele două părţi de sfinte moaşte. Şi au zis mucenicii: „Să ne faceţi raclă de argint, pentru că înainte cei care se despărţeau de Dumnezeu făceau idoli de aur. Dar nouă să ne faceţi raclă de argint.” Şi sfinţii i-au arătat paracliserului în vis racla, dimensiunile, cât de mare să fie, lungimea, lăţimea, ce icoane să aibă pe margine, unde să fie pusă şi vertebra şi coasta, şi bucata de catifea roşie care să fie pusă înăuntru. Şi pă­rintele l-a întrebat: „Eşti sigur?” Şi paracliserul a zis: „Eu asta am visat, asta vă spun şi o să vă rog să mă lăsaţi pe mine, din banii mei, să mă ocup să se facă această raclă.” Şi au găsit un meşter căruia i-au spus tot, dimensiunea, lungimea, lăţimea, ce icoane să facă pe mar­gine. Şi s-a făcut această raclă spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea acestor noi sfinţi ai închisorilor.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat indicaţii cum să fie făcut chivotul legii. A dat indicaţii precise legate de cele folosite în cult. Tot aşa, la mănăstirea Pecerska, prin arătare cerească, Dumnezeu a arătat cum să fie făcută biserica Mănăstirii Pecerska şi un om pe nume Simon a avut o vedenie: cu un anumit brâu să se măsoare lungimea şi lăţimea bisericii. Şi s‑a făcut aşa. Şi acest om, Simon, este primul care a şi fost înmormântat la mănăstirea Pecerska.

Ei bine, Dumnezeu vrea nu doar să se facă racle pentru sfinţii închisorilor, Dumnezeu vrea ca noi să pur­tăm în inimile noastre jertfa lor. De ce nu ştim numele atâtor şi atâtor mucenici? Pentru că nu ne‑am rugat lui Dumnezeu cum se cuvine să ne descopere numele lor. Sau poate că ne-am rugat, dar viaţa noastră nu a fost o viaţă de sfinţenie. Ne‑am rugat cu gura, dar cu trupul am păcătuit, cu trupul am stat împotriva rugăciunii noastre…[10]

(Danion Vasile)
B) MINUNEA DE LA IAŞI

1. 19 martie 2009, Teatrul Luceafărul, Iaşi

Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschi­monahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala – de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legisla­ţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincri­minarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut re­ferire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi antico­munişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.

După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (Au putut săruta o parte din craniul unui mărtu­risitor, dăruit de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de către părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).

La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent, am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două-trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”

Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori.

În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate obişnuitul miros al mirului de la pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.

Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.

Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi a rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.

Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane.

(Alexandra Corbu)

2. Minunea de la Prodromu

În numărul 3/2008 al revistei Atitudini[11] apar câteva fragmente dintr-un interviu luat părintelui Iulian, duhovnicul Schitului românesc Prodromu, de la Sfântul Munte Athos, despre noii mucenici:

„- Ce părere aveţi despre mărturisitorii din închisorile comuniste?

– Sfinţii închisorilor sunt sfinţi, că au pătimit atâta.

– Putem să facem rugăciuni către ei?

– Da, da. Către cei care se cunosc… Sunt sfinţi care au pătimit pentru Hristos, cum să nu fie sfinţi?

– Ce trebuie făcut pentru a fi canonizaţi?

– Trebuie să-i cunoască bine cei care au fost cu dânşii, viaţa lor să se cunoască bine.

– Pe Valeriu Gafencu îl consideraţi sfânt?

– Da, da. Că doar toţi îi spuneau «sfântul închisorilor»”.

După ce s-a dus vestea despre minunea izvorârii de mir de la Iaşi din 2009, părintele Iulian de la Prodromu a cerut şi el să primească puţin mir, măcar pe o bucată de pânză. (Însă abia după ce minunea s-a repetat i-a fost împlinită dorinţa). Dar, pentru evlavia pe care o are faţă de noii mucenici, în chilia sa (din Schitul athonit Prodromu) s‑a întâmplat o minune: din racla cu moaş­tele care au izvorât mir la Iaşi a izvorât o mireasmă atât de puternică încât părintele mărturisea că, deşi are nasul înfundat, mirosul îi intră pe gură. Racla stătuse în chilia părintelui câteva zile, dar era prima dată când părintele simţea această mireasmă. Întrucât bucuria părintelui era mare, a acceptat să dea o mărturie filmată despre întâmplare:

– (Mirosind sfintele moaşte) Ce miros frumos! Toţi sfinţii care s-au nevoit în lumea asta i-au plăcut lui Dumnezeu şi s-au dus dincolo. Ne-a rămas nouă pildă să urmăm ce-au făcut ei. Toată viaţa au sfinţit trupul ăsta, carnea asta, prin facerea de bine. Şi ne‑au dat pildă nouă să facem şi noi aşa, să ajungem şi noi sfinţi. Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt, spune Dumnezeu. Aşa e…

– Aţi simţit mireasma?

– Da, am simţit. Şi fratele Daniil, când a simţit‑o (a exclamat – n.n.): „Vai, ce mireasmă, vai, ce mireasmă!”

– Aţi simţit şi dumneavoastră?

Fratele Daniil: – Da, se simţea tare.

– (Către fratele Daniil) Mai miroase oleacă. Vai, ce mireasmă… Mireasmă care nu-i din lumea asta. E de dincolo. Ne vom duce şi noi dincolo, şi vom găsi mireasma asta, dacă vom face voia Domnului. Dacă vom face şi vom iubi, dacă vom avea dragoste, dacă vom ajuta pe aproapele. Asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne cunoaştem păcatele noastre, mai întâi, să nu judecăm pe alţii.

– Părinte, dumneavoastră ziceaţi că de ani de zile nu mai aveţi simţul mirosului…

– Nu mai simt miros, dar aici (zâmbind), aici am mirosit şi eu. Aici am miros. Parcă miros pe gură. N‑am miros. Şi nasul atât de înfundat a fost, că eu miros pe gură. Uite, acuma miros un miros pe care nu pot să-l spun.

– Vi s-a mai întâmplat aşa, vreodată?

– Nu s-a mai întâmplat. Numai la moaşte la… mi s-a întâmplat la Cuvioasa Filofteea, când am fost la Argeş, tot nasul înfundat, dar atunci am mirosit. (Atunci – n.n.) am simţit un miros, un miros foarte frumos, asta mi s-a întâmplat… E, (acum – n.n.) miros, parcă miros, miros tot. (Deşi – n.n.) mirosul meu nu mai e, nasul mi-e înfundat, dar miros pe gură.

Fratele Daniil: – Şi eu, tot am bucurie, tot parcă miros.

– Da. „Toţi sfinţii au pribegit,

Lumea nu i-a amăgit.

Ei nu şi-au făcut renume,

Ci-au fugit de slava lumii.

Fii smerit fără renume,

Trăind în cealaltă lume.” Aşa au trăit ei (noii mucenici – n.n.). Şi de asta noi, dincolo, când ne vom duce (în cealaltă lume – n.n.), vom mirosi mireasma asta. Va fi atât de mare… Dacă vom fi aici cu trupul, vom muri de bucurie, de mireasma care este dincolo. Dar sufletul este nemuritor. Ce bucurie e dincolo, dacă vom face aici ce e bine…

***

După câteva zile, într-un interviu mai lung despre mucenicie, rugăciune, iertarea vrăjmaşilor, răbdare, părintele a mai relatat încă o dată întâmplarea[12]. Deşi mărturiile sunt similare, există câteva amănunte în plus, pe care unii le pot considera de folos…

– Cum v-aţi dat seama că miroase racla a mir?

– S-a spovedit părintele Daniil aici, apoi i-am scos (racla). Când a mirosit: „Vai, părinte, ce miros. Ce miros…” Eu am mirosit, dar nasul mi-e înfundat permanent…

– De când nu mai aveţi simţul mirosului? De mulţi ani?

– Eu nu mai simt nimic de mult…

– De când, de treizeci, patruzeci de ani?

– Mai mult… Nu mai simt… Am avut nasul înfundat şi n-am (mai – n.n.) avut miros.

– V-aţi îmbolnăvit odată şi aţi pierdut simţul mirosului?

– Da, da, cred că dintr-o boală, aşa, am pierdut mirosul de tot.

– Din copilărie, sau de când?

– În copilărie am avut, dar mi-aduc aminte că n‑am avut (cum trebuie – n.n.) nici în copilărie. Când am fost în ţară o dată, m-am dus şi la Sfânta Filofteea, acum vreo cincizeci de ani. Nu aveam simţul mirosului nici atunci, decât puţin, puţin. Dar, când m-am dus la Sfânta Filofteea, am simţit un miros, la sfintele moaşte, acolo. Atunci m-am mirat. Aşa şi aici, acum. Miros, parcă miroseam, dacă nasul mi-era înfundat, parcă miroseam pe gură. Parcă era, capul mirosea tot de la moaştele astea (de la Aiud – n.n.).

– De atunci de când aţi fost la Sfânta Filofteea, până acum, aţi mai putut mirosi ceva, în aceşti cincizeci de ani?

– Am mai simţit la unele… (moaşte – n.n.), că a avut cineva nişte oscioare dezgropate, că a făcut cineva o casă prin Careia, şi trebuia să sape temelia unei case. Şi au dezgropat oasele, le-a luat cineva, dar au mai rămas nişte oscioare aşa, mici, şi ei le‑au strâns de acolo. I-am întrebat: „Le-aţi spălat?” „Nu, părinte, le-am spălat puţin.” „Şi, le-aţi dat cu ceva?” „Nu.” Şi miroseau oscioarele acelea…

– De la vreun cuvios athonit, nu?

– Da, sunt pe aici. Cuvios, sfânt… Sunt pe aici…

– Le-aţi păstrat la mănăstire?

– Da, bucăţele. Le-am luat, am mai dat la cineva, şi au rămas nişte bucăţele pe aici, pe la mine. Dar, mă gândesc, măi, viaţa lor, toată viaţa lor, au sfinţit trupul ăsta, carnea asta… Moaşte nu au toţi, Dumnezeu îi alege; dar, când s-au dus dincolo, fiecare, în rai, sunt sfinţi. Toţi sunt sfinţi…

3. Minunea de la Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi

O minune care arată că sfinţii închisorilor trebuie cinstiţi împreună cu cuvioşii părinţi ai ultimului veac a avut loc la o biserică din Rădăuţi, cu hramul Învierea Domnului. Părintele paroh Gheorghe Aniţulesei adusese pentru hram, pentru praznicul Învierii, racla din care izvorâse mir la Iaşi. A aşezat racla lângă alte racle cu sfinte moaşte, printre care şi o parte din moaştele Cuviosului Vichentie Mălău. Şi a fost prima dată când din acele moaşte ale Cuviosului Vichentie au izvorât mir. Iată mărturia părintelui:

Duminică, de praznicul Sfintelor Paşti, în data de 19.04.2009, am adus de la Biserica Învierii din Suceava la Biserica Învierii din Rădăuţi răcliţa cu Sfintele Moaşte de la Aiud (care au izvorât mir la conferinţa de la Iaşi în luna martie). Am înştiinţat prin afişe la toate bisericile din oraş despre aducerea acestor Sfinte Moaşte care au rămas o vreme în biserica noastră. Din păcate timp de două zile nu a venit nici măcar un preot din Rădăuţi să se închine, deşi aproape toţi au ştiut despre acest eveniment.

În data de 20.04.2009, luni, la predica rostită după terminarea Sfintei Liturghii am vorbit despre importanţa canonizării mărturisitorilor din temniţele comuniste. În cadrul predicii am susţinut că adevăraţii creştini ortodocşi s-au aflat doar în temniţele comuniste. În afara temniţelor s-au aflat doar cei care au făcut compromisuri cu regimul comunist, trebuind ca toţi să facă pocăinţă. După ce am terminat de împărţit anafora, paracliserul bisericii, Ţega Dumitru a observat pe părticica cu sfintele moaşte ale Sfântului Vichentie Mălău[13] picături de mir frumos miro­sitoare, iar lângă părticică era adunat ca o linguriţă de mir. În biserică se mai aflau câteva persoane care imediat au venit să vadă minunea (Puşcaşu Aurel, Tofănel Marius, Ţega Rodica, Aniţulesei Sorina, Maria şi Ioan). A doua zi (marţi) am aflat că Forray Radu şi Schipor Ioan au văzut acelaşi lucru chiar în timpul Sfintei Liturghii (bucăţica de moaşte izvora picături de mir frumos mirositoare). Eu am considerat că Dumnezeu prin minunea cu sfintele moaşte ale Sfântului Vichentie Mălău mi-a arătat că în perioada comunistă au fost sfinţi şi în afara temniţelor – spre a înţelege că afirmaţia mea din predica menţionată mai sus nu era corectă.

Să dea bunul Dumnezeu să avem parte cât mai grabnic de trecerea noilor mucenici în Sinaxarul Sfintei Biserici.

(Părintele Gheorghe Aniţulesei)

4. „Dumnezeu vrea să fie cinstiţi şi noii mucenici”

În data de 9 octombrie 2009, din binecuvântate pricini am ajuns mai târziu la slujba de vecernie, care se oficia la biserica Sfânta Cruce din Torino şi unde eram preot slujitor. În momentul în care am intrat în sfântul altar, am simţit o mireasmă foarte puternică. Înaintea slujbei, pe sfânta masă, lângă racla cu o părticică din moaştele Sfântului Nectarie din Eghina, fusese aşezată o raclă cu sfinte moaşte ale noilor mărturisitori de la Aiud, mai exact cea cu bucata de craniu din care izvorâse mir la Iaşi, pe 19 martie, în anul 2009 (ulterior, am aflat că a izvorât mir şi în 2010). Dar mireasma nu izvora din racla Marelui Sfânt făcător de minuni Nectarie, ci din cea cu sfinte moaşte de la Aiud. Şi cred că aceasta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu vrea să fie cinstiţi şi noii mucenici care au pătimit în temniţele comuniste. Am fost foarte impresionat de această minunată întâm­plare şi Îi dau slavă lui Dumnezeu. ”

(Părintele Claudiu Diţă)

5. „Ne-am minunat!”

O bucăţică mică din aceste sfinte moaşte, pe care le‑am avut anul trecut pe 19 martie (2009 – n.n.), tot aici, în această sală, unde s-au închinat creştinii şi a izvorât mir, o bucăţică mică am luat pentru cineva, am dat-o unei familii chiar în satul Petru Vodă, unor ucenici de-ai mei. Astă-vară s-a petrecut lucrul acesta, era pe 12 sau 13 august.[14] Doamna respectivă avea o mare evlavie la sfinţii mucenici de la Aiud, mai ales că ştia ce se petrecuse la Iaşi. Şi i-am dat o bucăţică mică, aşa, cam cât gămălia chibritului. În fiecare dimineaţă făcea câteva rugăciuni – improvizate, nişte rugăciuni aşa, libere, câteva închinăciuni, câteva metanii şi se ruga ca acest mucenic să-i ajute în familie, la copii ş.a.m.d. Ei bine, într-una din aceste dimineţi, din mijlocul pastilei de ceară unde se afla părticica, începuse să ţâşnească un firicel aşa, cât un ac mai gros, un firicel de mir, de untdelemn. Ţâşnea către marginea pastilei. Ea a crezut că este o iluzie optică. Mi-a arătat şi mie – întâmplător eram acolo, am văzut lucrul acesta, am arătat şi altora şi am dat slavă lui Dumnezeu. Ne-am minunat! Mare mi-a fost uimirea că în treaba asta, Dumnezeu a arătat că are o socoteală şi cu dumnea­voastră, cu mirenii! Pentru că, să nu uităm, poate chiar dumneavoastră sunteţi mai îndreptăţiţi decât mine să aveţi o mai mare evlavie către sfinţii mucenici ai închisorilor comuniste din secolul XX, întrucât aceşti mucenici au fost în cea mai mare parte mireni, nu călugări! Au mai fost şi călugări, au fost şi stareţi, dar marea lor majoritate erau mireni. Unii erau doctori, ingineri, profesori, ţărani gospodari ş.a.m.d. Ei bine, iată că aceşti mucenici au arătat că până şi în gospodăria, în casa unui creştin de rând, dacă cu adevărat sunt pomeniţi cu evlavie, sunt iubiţi, sunt cinstiţi, aşa cum se cuvine, iată că şi acolo ei pot face minuni!

(Părintele Hrisostom Manolescu)

6. „Boala nu a apărut. Pentru că nu avea cum să apară.”

Moaştele noilor mucenici de la Aiud au făcut o mulţime de minuni peste tot unde au fost cinstite cu evlavie. În Moldova „de peste Prut”, moaştele lor au ajuns la mai multe mănăstiri şi biserici. Mărturia mea este o mărturie întârziată, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Împreună cu un preot şi cu câţiva creştini am ajuns, cu câteva luni în urmă, la închisoarea din Rezina, pentru câteva întâlniri duhovniceşti cu câteva grupuri de deţinuţi. Rezina se află în nord faţă de Orhei şi la vest faţă de Dubăsari. Aveam cu noi racla cu moaştele sfinţilor mucenici care au izvorât mir la Iaşi. Ştiam că făcuseră mai multe minuni şi în România şi în afara ei.

Vorbind deţinuţilor, am fost impresionat de interesul pe care îl aveau unii dintre ei când li se vorbea despre noii mucenici ai prigoanei comuniste. Erau miraţi să afle că, în secolul XX, închisorile au fost pline de mărturisitori ai credinţei creştine.

La un moment dat, am fost duşi la o întâlnire cu bolnavii de TBC aflaţi în fază terminală. În închisoare erau ţinuţi separat de restul celorlalţi bolnavi, pentru a nu-i îmbolnăvi şi pe alţii. Medicul de acolo ne‑a cerut să ne punem nişte măşti pe faţă, pentru că boala era contagioasă. Iniţial, am acceptat. Dar, când le-am vorbit despre Hristos, m-a mustrat conştiinţa. M-am gândit: „Dacă aceste suflete disperate, aflate în faţa morţii, mă văd vorbind despre Dumnezeu cu masca pe faţă, cum o să creadă că Dumnezeu, despre care le vorbesc, este viu?”

Aşa că, în timp ce vorbeam, mi-am scos masca. Când am terminat, am fost mustrat pentru gestul meu, care altora li s-a părut necugetat. Totuşi, deţinuţii au părut deschişi faţă de cuvântul meu, doar unul dintre aceşti bolnavi a vrut să se închine. Cineva mi-a explicat că refuzul lor putea avea două motive – ori că nu voiau să sărute moaştele după ce le sărutase un alt bolnav, poate pentru că acela era într-o stare şi mai gravă sau avea şi alte boli, ori datorită unor norme de morală specifice deţinuţilor – nu intru aici în detalii, întrucât pot fi smintitoare pentru unii cititori.

După ce am ieşit din celulă, m-am gândit: „Ce voi face acum? Dacă deţinuţii s-au temut să sărute moaştele, înseamnă că acum moaştele sunt purtătoare de viruşi? Dacă da, înseamnă că nu sunt sfinte moaşte. Dar eu cred că sunt sfinte moaşte, şi dacă nu ar fi, iar eu mărturisesc altora că sunt, mai bine să mă îmbolnăvesc, decât să dau o mărturie mincinoasă până la sfârşitul vieţii mele.”

Exact în aceeaşi perioadă în România era scandalul împărtăşirii la Sfânta Liturghie cu mai multe linguriţe. Când am rămas singur, pe un hol al închisorii, am deschis racla şi am sărutat de mai multe ori sfintele moaşte, rugându-mă sfinţilor: „Ajutaţi-mă să dau mărturia cea bună până la sfârşitul vieţii.”

După ce am ajuns în apartamentul unui prieten, am şters sfintele moaşte cu un şerveţel (pe care l‑am ars apoi). M-am gândit: „Eu cred că aici sunt moaşte de sfinţi. Dar poate că eu sunt în rătăcire, şi nu am dreptul să îi expun pe alţii riscului de a se îmbolnăvi.”

Datorită faptului că fusesem mustrat pentru că îmi scosesem masca în celula bolnavilor, m-am gândit că ar fi bine să cer şi sfatul unui medic creştin. Am vorbit la telefon cu un doctor foarte bun, iar soţia sa este chiar specialistă în boli de plămâni. Ei mi‑au spus că, după două luni, să îmi fac neapărat analizele, că sunt şanse mari să mă fi îmbolnăvit.

Mi-a fost puţin teamă ca nu cumva să mă îmbolnăvesc ulterior, şi alţii să creadă că boala mea e luată în închisoare. Mi se spusese că aproximativ în două luni ar trebui să se vadă simptomele bolii.

Şi au trecut cele două luni, dar nu am avut niciun semn de boală. Au trecut şi alte luni, dar boala nu a apărut. Pentru că nu avea cum să apară. Nu m‑am grăbit să dau mărturia chiar după două luni, pentru că voiam să fiu sigur că sunt sănătos. Şi, pe de altă parte, eram şi sunt foarte emoţionat. Pentru că, atunci când am fost în salonul bolnavilor aflaţi în stadiu terminal, şi când am sărutat moaştele de la Aiud după ce le sărutase unul din bolnavi, a fost cel mai serios moment de mărturisire a credinţei în Hristos.

Este uşor să vorbim despre Dumnezeu când nu ne costă nimic. E greu să vorbeşti când te poate costa sănătatea şi chiar viaţa. Nu spun aceste lucruri cu triumfalism. Nu sunt nici un om sporit duhovniceşte – deşi mi-aş fi dorit să fiu – şi nu sunt nici tare în credinţă. Acum, după atâta timp, îmi dau seama că, din afară, doctorii şi paznicii puteau crede că mi-am scos masca din teribilism. Dar nu a fost aşa. Dacă ar fi fost aşa, ar fi fost un păcat care semăna cu sinuciderea, pentru că ducea la o moarte lentă.

I-aş întreba pe cei care nu cred că noii mucenici fac minuni: „Eu de ce nu m-am îmbolnăvit? Dacă moaştele acelea nu sunt moaşte, eu de ce nu m-am îmbolnăvit?” Această întrebare nu are răspuns… Noii mucenici sunt cu adevărat sfinţi, şi Dumnezeu îi apără pe cei care îi cinstesc pe sfinţi cu evlavie.

(mărturie nesemnată)

7. „19 martie” 2010 – minunea se repetă…

Vineri, 19 martie 2010, începând de la ora 18.30, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa cu tema: „Despre învăţăturile şi minunile noilor mărturisitori”, susţinută de părintele Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Totodată a fost lansată cartea Biserica şi duşmanii ei, volum care reuneşte o parte dintre articolele apologetice ale lui Danion Vasile.

În prima parte a conferinţei s-a vorbit despre jertfelnicia noilor mărturisitori români şi canonizarea lor, canonizare care întârzie în mod nejustificat, deşi pentru canonizarea unui mucenic nu este nevoie nici de minuni şi nici de sfinte moaşte, ci de îndeplinirea unui singur criteriu: dreapta credinţă în Hristos. Este greu să se înţeleagă de ce Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, cel care a murit pentru a salva viaţa unui pastor evreu, nu s‑a învrednicit de atenţia forurilor competente ale Bisericii. (…)

La sfârşitul conferinţei, în timp ce credincioşii se închinau la icoana celor trei noi mărturisitori (părintele Ilarion Felea, părintele stareţ Daniil de la Rarău şi Valeriu Gafencu) şi la sfintele moaşte ale unor mărturisitori necunoscuţi de la Aiud, s-a repetat minunea care avusese loc şi cu un an înainte, în aceeaşi sală, în aceeaşi zi – 19 martie (ziua trecerii la Domnul a lui Virgil Maxim, unul dintre cei mai cunoscuţi mărturisitori din temniţele comuniste). La un moment dat, în văzul tuturor celor prezenţi, din sfintele moaşte a început să izvorască bună-mireasmă. Încă din timpul conferinţei unii creştini au simţit această mireasmă, dar atunci nu s-au făcut publice astfel de mărturii, pentru a nu da loc interpretărilor nepotrivite.

Apoi, atunci când din raclă a început să izvorască mir, întreaga sală s-a umplut de bună-mireasmă. Ca şi anul trecut, drept mulţumire pentru această sfântă binecuvântare, la rugămintea credincioşilor, părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu, din volumul Din temniţe spre Sinaxare.

După conferinţă unii au considerat potrivit să întărească cele petrecute prin alcătuirea unei liste cu semnături şi date de contact. Văzând minunea, mulţi dintre cei prezenţi au făcut fotografii. Postul local Iaşi TV Life a realizat un material despre cele întâmplate.

Ulterior, pe diferite site-uri ortodoxe, au apărut mărturiile impresionante ale unora dintre cei prezenţi.

Ar fi bine ca cei responsabili cu cercetarea dosarelor de canonizare a celor din închisori să înţeleagă că Dumnezeu binecuvântează această lucrare, mult-aşteptată de poporul credincios.

(Alexandra Corbu)

***

Claudiu Pântea, unul dintre primii care au făcut publice fotografii cu racla din care a izvorât mir[15], a dat următoarea mărturie: „După ce m-am închinat şi le-am văzut uscate, mă gândeam: «Măi, ce uscate sunt, chiar vor fi fost acestea vreodată cu mir?» Şi la câteva minute după ce m-am închinat, aflându-mă la ieşirea din sală simt miros de mir, fără însă să-mi atragă deloc atenţia. Eram prins într-o discuţie şi nu am dat importanţă, deşi îmi plăcea mireasma… Apoi se aude vocea părintelui care vesteşte prezenţa mirului pe moaşte… M-am întors precum un copil… păi erau uscate… mintea mea tot măcina această idee, cum să fie acum altfel? Şi într-ade-văr mirul lucea pe Sfintele Moaşte… Doamne ajută şi întărire în credinţă.”[16]

***

Cunoscutul blogger Saccsiv, care fusese martor al minunii din 19 martie 2009[17], a anunţat minunea pe internet[18]: „După cum ştiţi, azi a avut loc Pomenirea minunii de la Iaşi, din 19 martie 2009. Şi iată că Dumnezeu a repetat minunea de acum un an. Voi reveni cu amănunte, inclusiv cu imagini.” Iată câteva comentarii…

Dan: Am fost în sală, în rândurile din spate. Chiar cu câteva momente înainte ca părintele Hrisostom să comunice minunea, în sală s-a simţit un puternic miros de mir care venea în valuri. Faptul m-a surprins cu atât mai mult cu cât distanţa între mine şi Sfintele moaşte era mare, excluzând deci orice miros care să aibă o cauză naturală. Am fost şi anul trecut, dar atunci aveam anumite dubii. Doamne, iartă-mă! Ce s-a întâmplat azi a fost mai mult decât orice confirmare a sfinţeniei martirilor din închisorile comuniste.

Slavă Ţie, Doamne!

Cosmin S.: Mărturisesc şi eu că am fost martor la această minune acum câteva ore. Am văzut moaştele, am văzut de aproape mirul care izvora, dar cel mai mult m-a impresionat mirosul dumnezeiesc pe care l-am simţit. M-am apropiat ca să văd şi să simt cât mai intens. E minune şi e adevărată. Slavă lui Dumnezeu!

Ady: Fraţilor, acum două ore am văzut prima minune din viaţa mea… Cum este adevărat că Hristos a înviat, tot atât de adevărat este că am văzut mir izvorând din moaştele sfinţilor de la Aiud…Slăviţi‑L pe Hristos, fraţilor… Amin.

Dănuţa: Slăvit fie Dumnezeu pentru toate dovezile Sale de iubire pe care ni le trimite. Am fost la Aiud, la mănăstire şi la moaştele sfinţilor închisorilor, unde, pe lista martirilor, am văzut şi numele unui unchi de-al soţului meu, fost preot, omorât de comunişti. Am fost foarte impresionată de tot ce am văzut. Slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm să ocrotească ţara noastră, că mult mai avem nevoie!

Narcis: Slăvit să fie Dumnezeu. Am văzut minunea cu ochii mei.

Emil: Am fost în sală, şi, în timpul conferinţei, cu vreo 10 – 15 minute înainte de a ne închina sfintelor moaşte, am simţit un miros în sală, fără să‑mi dau seama de la început de la ce e; m-am închinat la moaştele care erau uscate, iar după alţi 10 – 20 de oameni a început să curgă mirul şi să umple cu mireasmă întreaga sală şi holul teatrului. Slavă lui Dumnezeu pentru minunile Sale şi că m-a învrednicit să fiu acolo!

Ionuţ: Am fost la conferinţă. La final m-am închinat la sfintele moaşte care erau uscate. Apoi m‑am îndreptat spre ieşire. În momentul când am ieşit pe uşă am simţit un puternic miros de mir şi imediat l-am auzit pe Danion strigând: „Cine are aparate de fotografiat, să vină să pozeze, că moaştele au izvorât mir”. M-am întors într-un suflet şi am văzut, am mirosit, m‑am închinat din nou şi am sărutat sfintele moaşte, care acum erau ude de mir. În urmă cu un an, deşi am participat la conferinţă, m-am închinat moaştelor uscate şi am plecat în grabă, neştiind că după cinci minute moaştele aveau să izvorască mir. Atunci nu am văzut, dar am crezut. Ieri am văzut şi am crezut cu mai multă tărie. În 10 minute au venit cei de la Iaşi TV life şi au luat interviuri şi au filmat. Apoi s-a citit acatistul Sfântului Valeriu Gafencu şi o rugăciune către sfinţii închisorilor. Dau această mărturie despre minunea de la Iaşi, 19 martie 2010, încredinţat fiind că şi sfinţii închisorilor cărora m-am închinat mă vor mărturisi pe mine în ziua judecăţii. Doamne ajută!

8. „Minunea s-a repetat la Mănăstirea Petru Vodă”

„Minunea s-a repetat din nou la Mănăstirea Petru Vodă. Fratele Danion a ajuns cu moaştele la mănăstire şi ne-a dat să ne închinăm şi să ne bucurăm sufletele cu mireasma dumnezeiască a mirului. În timp ce ţineam răcliţa în mână am observat ceva strălucitor şi umed pe suprafaţa sfintelor moaşte; mireasma devenise şi mai puternică. Toţi cei de faţă am văzut că sfintele moaşte izvorăsc din nou mir, apoi am şters mirul cu o pânză curată. Slavă lui Dumnezeu şi să fie spre întărirea sufletească a tuturor pentru vremurile ce or să vină.”[19]

(Gioacăş Gabriel)

9. Demonizatul din Timişoara în faţa sfintelor moaşte

Doamne ajută,

Acum, seara, a avut loc conferinţa pe tema «Tinerii şi Ortodoxia» a teologului Danion Vasile (şi a părintelui Hrisostom Manolescu – n.n.) în Timişoara.

Conferinţa aceasta ai anunţat-o într-un articol săptămâna aceasta – citesc blog-ul tău de prin iunie anul trecut, aproape în fiecare zi. Consider că trebuie să se mărturisească Ortodoxia acum, în aceste vremuri, şi că orice mijloc trebuie folosit pentru a trezi pe cât mai mulţi dintre fraţii noştri. Motivul pentru care îţi scriu este că în această seară Sfinţii Închisorilor şi-au descoperit puterea lor încă o dată. Timişoara avea nevoie de o minune sau eu aveam nevoie de o confirmare?! Eram undeva în spatele sălii şi ascultam discursul lui Danion Vasile. În spatele meu era un domn destul de bine făcut care stătea liniştit. După ce conferinţa s-a încheiat a urmat să mergem cei doritori să ne închinăm la Sfintele Moaşte. Acest domn s-a apropiat de moaşte, iar la un moment dat am început să auzim nişte sunete, gemete. Acesta era dus pe sus de către doi bărbaţi care îl ţineau de braţe. Gemea şi scotea sunete ca în filmele de groază. Toţi din sală am rămas încremeniţi. Părintele Hrisostom a apropiat Sfintele Moaşte de acest domn după care domnul a început să se liniştească. Apoi a fost stropit cu apă sfinţită şi uns cu mir, iar un preot a citit pe capul lui o rugăciune. Am prieteni şi colegi, cunoscuţi care au fost de faţă şi care pot confirma. Mai mult, (poate confirma şi – n.n.) Danion Vasile, care ne-a spus să ne aşezăm să ne rugăm pentru el. Era şi o cameră de luat vederi care presupun că a înregistrat momentul. Nu îl cunosc pe domnul care suferă, dar mi-e teamă ca nu cumva dacă vei posta despre aceasta să îl afecteze mai mult decât suferă deja. Nu este o informaţie pe care am inventat-o şi sper că poţi tu să obţii mai multe declaraţii, poate chiar de la Danion Vasile şi de la Părintele Hrisostom. Cred că ei ştiu mai bine, dar asta consider că trebuie menţionată ca fiind o nouă confirmare (a minunilor noilor mucenici – n.n.).

Dumnezeu să ne ajute!”

***

Comentariul lui Saccsiv:

„L-am contactat telefonic pe fratele Danion şi mi-a confirmat (întâmplarea – n.n.). Este vorba despre o persoană demonizată, care s-a manifestat şi cu alte ocazii aidoma, în preajma unor Sfinte Moaşte. Am postat această scurtă informaţie despre evenimentul de la Timişoara, pentru că este o dovadă în plus a faptului că în acea raclă sunt cu adevărat SFINTE MOAŞTE. Ele strigă, pe limba lor minunată, dar mulţi dintre noi tăcem… Ele transmit un mesaj, dar mulţi dintre noi suntem surzi … Îi rog pe cei ce au fost de faţă la Timişoara şi care citesc aceste rânduri, să dea mărturie. Doamne ajută!”

Iată câteva din răspunsurile primite:

Un student din Timişoara a scris: În legătură cu domnul care e demonizat… l-am văzut şi eu în timp ce stăteam la rând să mă închin la Sfintele Moaşte. La început am auzit sunetele ciudate pe care le scotea, dar pur şi simplu nu mi-am dat seama de unde se aude şi ce se întâmplă, după aceea am realizat ce se întâmplă când a spus cineva să ne rugăm pentru el. Ne-am pus toţi în genunchi şi ne‑am rugat şi, până la urmă, după ce a fost stropit cu aghiasmă şi i s-au făcut rugăciuni de către părinte, s‑a liniştit. Am mai văzut vara trecută la Mănăstirea Petru-Vodă o femeie demonizată la Sfântul Maslu. Cred foarte mult în puterea rugăciunii şi a Sfintelor Moaşte. Se întâmplă minuni, dar mulţi nu au ochi să le vadă. Doamne ajută să deschidem ochii la timp şi să mărturisim adevărul ca să putem salva cât mai multe suflete.

Maria: Sunt din Timişoara şi confirm şi eu puterea Sfintelor Moaşte ale Sfinţilor închisorilor. Bietul om demonizat are de mult timp probleme şi merge şi el săracul la ocazii mai speciale, poate scapă de belea (adică de diavoli), dar precizez că aşa de urât cum a făcut aseară, că aproape a leşinat, nu face decât când sunt mari sărbători, adică praznicul Sfântului Iosif de la Partoş. Atunci, ca şi aseară, nu s‑a putut apropia să sărute Sfintele Moaşte sub nicio formă. Doamne Ajută!

Andrei: Doamne ajută! Şi eu am fost ieri seară la conferinţă şi confirm cele spuse mai sus. Pe domnul respectiv l-am mai văzut şi în alte ocazii la Sfintele Slujbe, la Sfântul Maslu şi la Sfânta Liturghie… dar acum s-a manifestat mult mai puternic. Părintele Hrisostom era pe scenă şi ţinea Sfintele moaşte pentru închinare, însă domnul nu a putut nici măcar să urce pe scenă.

Bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de această suferinţă.

Gabriel: Confirm cele întâmplate. Cred că zgomotul făcut poate fi asemănat cu cel al unei vite duse la tăiere (mă iertaţi de comparaţie) şi eventual atunci când îşi dă ultima suflare. Înfricoşător. Am văzut după minute bune o fată venind la Danion şi mărturisind că îi este încă frică. Nu mai asistase niciodată la un astfel de eveniment. Chiar şi eu puteam citi pe faţa ei frica reală, mărturisită de cuvinte. Toţi ne-am aşezat în genunchi la îndemnul lui Danion şi ne‑am rugat pentru persoana respectivă.

Sorin: Confirm cele petrecute la conferinţa de la Timişoara. În plus aş vrea să adaug că, în urma sărutării sfintelor moaşte, am avut o trăire similară cu cea de după participarea la Sfintele Taine, stare sufletească ce s-a menţinut în acea seară şi în ziua următoare.

Cristian: Cuvântul a fost unul bun, cu mult folos, pentru mine şi pentru prietenii pe care i-am dus cu mine. La sfârşit, părintele Hrisostom a povestit despre cele două minuni de la Iaşi care s-au petrecut în acelaşi loc la o distanţă în timp de exact un an, moaştele fiind ţinute în mâini de aceeaşi persoană, accentuând chiar el faptul că s‑ar putea ca unii să fie neîncrezători tocmai datorită acestor potriviri de neînţeles în primă fază. Chiar şi mie mi s‑a strecurat în inimă un firicel de îndoială, dar mi‑am alungat-o cu gândul că nu ştiu prea multe despre moaşte şi mirul lor. Am fost să sărut moaştele şi să mă închin printre primii, astfel că atunci când am auzit nişte sunete, care păreau că sunt o tuse seacă, eram deja coborât de pe scenă. Sunetele s-au înteţit şi mi-am dat seama imediat că acestea nu sunt sunete de tuse pentru că am mai asistat şi altă dată la nişte rugăciuni care i se citeau unui bărbat demonizat şi am rămas marcat de ele fiind ca nişte mugete pe care le scoate un animal care simte un pericol. În rest s‑a întâmplat aşa cum s-a scris în postările anterioare.[20]

10. Trăind aproape de un sfânt mucenic

Sfinte Mucenice Mărturisitor, roagă-te Lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!

Prin mila şi bunătatea lui Dumnezeu, în casa noastră, la sfârşitul lunii iunie 2010, a venit o părticică din moaştele unui sfânt mărturisitor, cel din a cărui bucată de craniu a izvorât mir la Iaşi (pe 19 martie, în anii 2009 şi 2010). Aceste sfinte moaşte ar fi trebuit să ajungă la un preot, dar Dumnezeu a rânduit ca la timpul potrivit părintele să primească o altă părticică, tot din acelaşi craniu izvorâtor de mir; astfel încât această răcliţă cu sfinte moaşte a rămas, pentru o vreme, în casa noastră. Pentru noi este „Sfântul Mărturisitor” şi atât, numele lui nu îl cunoaştem; ne rugăm să ni se descopere, dar îl aşteptăm pe sfântul să ne spună cine este când probabil o să fim vrednici şi, bineînţeles, când va binevoi.

În prima zi când sfântul a ajuns la noi (suntem o familie de tineri care locuim în Italia de aproape doi ani), eu aveam o durere insuportabilă la mâna dreaptă de câteva zile, nu puteam să ţin nimic în mână, chiar nu reuşeam să mă mai folosesc de această mână din cauza durerii. Cu nădejde şi cu credinţă am aşezat mâna pe răcliţa cu sfintele moaşte şi l-am rugat pe sfânt să mă vindece. Iar ajutorul sfântului nu a întârziat; a doua zi am constatat cu uimire şi cu bucurie, în acelaşi timp, că durerea dispăruse, simţeam mâna parcă mai puternică decât înainte.

În momentul în care am constatat minunea, am sunat-o pe soţia mea şi i-am mărturisit că sfântul m‑a vindecat complet şi am rugat-o să se închine sfântului şi să îl roage cu încredere să o vindece şi pe ea de infecţia de la un dinte, care nici măcar cu antibiotice nu trecuse; se pare că soţia mea a trebuit să stăruie în rugăciune către sfântul aproape două săptămâni, dar într-o dimineaţă, când s-a trezit, a constatat cu uimire că infecţia purulentă dispăruse cu desăvârşire. Dacă cu o seară înainte o deranjase din nou foarte tare, dimineaţa nu mai exista.

Între timp, un coleg al meu s-a lovit foarte rău la o mână, ajungând să acuze şi el aceeaşi durere pe care o avusesem şi eu cu ceva vreme în urmă. Mărturisindu-i şi lui minunea pe care a făcut‑o sfântul cu mine, l-am chemat să se închine la moaştele sfântului şi să îl roage cu încredere să îl vindece. Nici de data aceasta ajutorul sfântului nu a întârziat şi a doua zi m-a sunat colegul meu şi mi-a spus că nu-i vine să creadă că nu îl mai doare mâna, poate să ţină orice în ea, poate să facă treabă. Bucuria a fost mare şi de data aceasta, simţeam cum o putere nevăzută veghea asupra noastră şi asupra tuturor celor care se închinau sfântului.

Spre sfârşitul lunii iulie a trebuit să facem un drum în România, la nunta fratelui meu, iar această călătorie am făcut-o, bineînţeles, având cu noi sfintele moaşte. Se pare că şi în această călătorie sfântul a avut mai multe misiuni de împlinit sau, mai bine-zis, mai multe minuni.

După nuntă am plecat la socrii în vizită, unde, şi de data aceasta, sfântul ne-a arătat cât de grabnic ajutător este. Mama soacră suferea de foarte mult timp de o tumoare malignă pe uter, motiv pentru care doctorii deciseseră în cele din urmă îndepărtarea acesteia prin intervenţie chirurgicală. Frica şi groaza domneau în sufletul tuturor, dar nu am uitat de ajutorul pe care ni l-a dat sfântul încă din prima zi în care a sosit în casa noastră, aşa că am rugat-o pe mama soacră să se închine la sfintele moaşte cu toată încrederea şi să se roage sfântului să facă o minune şi cu ea. La aproximativ două săptămâni de la această întâmplare, primim un telefon de la mama soacră, în care ne dă o veste cu adevărat minunată: în urma unui nou set de analize, doctorii au rămas total uimiţi de faptul că tumoarea dispăruse complet, locul afectat începând să se vindece. Se pare că şi de data aceasta sfântul a intervenit şi a uimit pe toată lumea, mai ales pe doctori. Dumnezeu şi-a arătat încă o dată marea putere pe care o are prin aceşti sfinţi mărturisitori.

În luna septembrie, soţia colegului meu de muncă trebuia să nască, dar se pare că bebeluşul nu voia să vină încă pe lume. În seara de 5 septembrie, pe la ora 22.30, am simţit dintr-o dată că trebuie să merg cu sfintele moaşte la colegul meu acasă pentru a se închina soţia acestuia la ele, am simţit că va avea o noapte foarte grea şi că e posibil să nască. Pe la ora 1.30 dimineaţa mă sună colegul meu şi mă roagă să merg cu el şi cu soţia la spital că i s-a rupt apa şi că naşte. În drum spre spital i-am dat răcliţa cu sfintele moaşte să le ţină în mână şi să se roage; viitoarea mămică era foarte speriată şi avea contracţii foarte mari, dar în momentul în care am ajuns la spital parcă îi dispăruse orice teamă şi orice durere, o vedem că imediat ce s-a dat jos din maşină a luat-o la fugă cu răcliţa în mână. Am rămas cu totul surprinşi şi eu şi viitorul tătic când am văzut că fuge spre sala de naşteri şi abia ne ţineam după ea, iar răcliţa cu sfintele moaşte era într-o poziţie destul de ciudată, parcă sfântul era cel care o trăgea de mână. Într‑adevăr, tânăra mămică a avut o noapte foarte grea, a avut un travaliu de 10 ore, dar a născut un băieţel perfect sănătos, iar ea nu a avut nicio problemă în timpul naşterii. Din păcate, la scurt timp, a apărut o problemă, şi anume că nu putea alăpta. Doctorii au încercat să îi stimuleze glandele, dar nimic; viitorii părinţi erau foarte supăraţi că cel mic plângea de foame şi nu puteau face nimic. Am hotărât să mergem în vizită la spital cu sfântul, cu speranţa că şi de data aceasta va face o minune. Nici de data aceasta sfântul nu a zăbovit şi, imediat, la câteva ore de la plecarea noastră, ne-au sunat şi ne‑au spus că tânăra mămică poate alăpta şi că micuţul este foarte fericit că, în sfârşit, mănâncă.

Acum câteva săptămâni, chiar înainte de ziua soţiei mele, am primit cea mai frumoasă şi mai minunată veste, aceea că vom deveni părinţi. Pentru noi a fost cea mai mare minune pe care a făcut‑o sfântul de când se află în casa noastră. Am aşteptat acest copil mai mult de un an de zile; poate unii vor spune că timpul este relativ scurt, dar cu siguranţă cei care se află în situaţia noastră vor înţelege că, atunci când îţi doreşti din tot sufletul un copil, aşteptarea devine cel mai mare duşman. I-am spus dorinţa noastră sfântului şi, la patru luni de când am început rugăciunile la sfântul, soţia mea a rămas însărcinată.

Îi mulţumim din tot sufletul lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de un aşa prieten – de un aşa sprijin, ghid, ajutător, sfătuitor, miluitor – care veghează în permanenţă asupra casei noastre.

Poate minunile istorisite nu vor părea pentru mulţi oameni deosebite şi înălţătoare, poate că mulţi le vor considera fireşti, erori, fanatism, orbire etc., dar pentru noi vor rămâne doar minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Mărturisitor.

În urmă cu ceva vreme, mergând într-un pelerinaj la sfinţii mărturisitori de la Aiud, împreună cu soţia şi cu finul nostru de cununie, am avut parte de o altă întâmplare minunată. Din nefericire, fetiţa finilor noştri se afla în spital în acest timp, acuzând o intoxicaţie la nivelul pielii. Rugându-ne la sfintele moaşte şi luând ulei din candela sfinţilor, aflată în osuarul mănăstirii, ne-a venit în minte că trebuie să ajungem neapărat la spital şi să o ungem pe micuţă cu ulei. Spre surprinderea noastră, în momentul în care am ajuns acasă, am constatat că micuţa fusese deja externată şi era perfect sănătoasă, cu toate că fusese internată pentru câteva zile, iar în dimineaţa când am plecat spre mănăstire se afla într-o stare foarte gravă. În momentul acela ne-am dat seama că sfântul, sfinţii mărturisitori au făcut o minune şi, doar la gândul că trebuie să o ungem cu uleiul luat din candelă, micuţa s-a şi vindecat.

Consider că trăim în nişte timpuri când avem nevoie de ajutor în fiecare zi de la Dumnezeu şi când avem nevoie de mijlocirile sfinţilor Săi. Nu putem alerga la rugăciune, la preoţi sau la sfinţi doar când suntem în ultima fază a bolii, când ne năpădesc necazurile şi ajungem în pragul deznădejdii, ci trebuie să trăim cu sfinţii şi să tindem să devenim ca ei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.

Analizând puţin toate aceste întâmplări din ultima vreme, care l-au avut în prim plan pe dragul nostru sfânt, îmi dau seama că acesta este firescul convieţuirii cu sfinţii Lui Dumnezeu.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!

(Valentin Petraru)

11. „Ia moaştele cu tine…”

În rândurile care urmează voi da mărturie despre câteva dintre minunile pe care le-au făcut sfinţii de la Aiud. Am să mă refer mai ales la minunile făcute de sfinţii din racla cu sfintele moaşte din care a izvorât mir de mai multe ori – prima dată în anul 2009, la Iaşi, în ziua de 19 martie.

Cu ceva vreme în urmă am primit de la părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii Petru Vodă, o raclă foarte frumoasă în care, spre bucuria mea, se afla o parte din craniul unui mărturisitor din închisorile comuniste. M-am gândit că racla era prea frumoasă pentru a sta în casa mea, şi i‑am trimis-o părintelui Augustin, la Aiud.

Cu bucata de craniu m-am dus la o pustnică, în Moldova, pentru că ştiam că are multe părticele de moaşte de la mulţi sfinţi şi voiam să îi fac o bucurie, să ia şi ea o parte. Dar, întrucât osul era foarte tare, maica nu a reuşit să taie o parte din el. Maica mi-a spus: „Nu e bine să ţii aceste moaşte doar în casa ta, ci trebuie să se folosească mai multă lume. Când mergi să ţii conferinţe, ia moaştele cu tine, să se închine lumea la sfârşitul conferinţei şi să ia binecuvântare.”

Când i-am spus soţiei mele cuvântul maicii, mi-a zis: „Nu cred că e bine să faci asta, o să râdă lumea de tine, unii nici nu o să creadă că sunt sfinte moaşte.”

Dar mi-am întrebat duhovnicul cum este bine să fac şi acesta mi-a spus să fac ascultare de cuvântul maicii. Am pus bucata de craniu într-o mică răcliţă, rotundă, în care, în ceară, erau puse şi alte trei bucăţele de sfinte moaşte de la alţi trei noi mărturisitori, pe care le primisem de la părintele Serafim de la Căşiel. Părintele Serafim, care a trimis în multe părţi sfinte moaşte de la Aiud, îmi vorbise cu multă evlavie despre minunile noilor mucenici, necanonizaţi încă de Biserică. Mai târziu am mai pus sub bucata de craniu şi o altă părticică, de la un alt mărturisitor de la Aiud.

În ceea ce urmează voi vorbi despre minunile făcute de sfinţii din raclă, pentru că sfinţii lucrează împreună şi nu pot spune a cui exact a fost o vindecare sau o altă minune. Dar ceea ce ştiu este că mirul a izvorât, în mai multe rânduri, din bucata de craniu (bucată din care au fost împărţite părţi mai mici în multe mănăstiri şi schituri).

După ce ani de zile vorbisem în conferinţe despre sfinţii închisorilor şi minunile lor, cam în luna februarie a anului 2009 am avut un moment de îndoială. M-am gândit că poate nu este bine ce fac, din moment ce cu moaştele pe care le aveam eu nu se întâmplase nicio minune, deşi sute de oameni se închinaseră la ele, ori după conferinţe, ori în diferite biserici sau mănăstiri.

După acest moment de îndoială, am avut un vis deosebit. În urma acestui vis, şi mai ales în urma sfătuirii cu duhovnicul meu, am sunat-o pe persoana care se ocupase de organizarea la Iaşi a altor două conferinţe în acel Post al Paştilor, şi i-am spus:

„Trebuie neapărat să facem încă o conferinţă.”

„Dar, Danion, nu mai este timp… Şi e puţin probabil ca lumea să vină la a treia conferinţă în acelaşi post cu acelaşi vorbitor.”

„Eu simt că trebuie să facem neapărat încă o conferinţă. Am avut un vis, un semn de la Dumnezeu, care m-a convins că trebuie să o fac… Nici eu nu ştiu de ce, dar te rog ocupă-te de asta…”

Menţionez faptul că, în cei aproape douăzeci de ani în care am trăit în Biserică după convertirea mea, nu am avut decât foarte puţine vise de acest gen – le pot număra pe degete, vise care au avut un rol important pentru mine. (Am uitat complet de acest vis vreme de mai mult de un an de zile, până când moaştele au izvorât mir la Iaşi, pentru a doua oară, şi când Alexandra Corbu mi-a adus aminte de faptul că fusesem pur şi simplu împins de la spate ca să organizez conferinţa din 19 martie 2009).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, conferinţa a fost organizată repede, şi a fost fixată pe data de 19 martie, la 12 ani de la trecerea la Domnul, a lui Virgil Maxim, unul dintre cei mai cunoscuţi noi mărturisitori. La sfârşitul conferinţei, pe care am ţinut-o împreună cu părintele Hrisostom Manolescu, când oamenii se închinau la sfintele moaşte, din raclă a început să izvorască mir. Eu eram aproape de raclă, dar nu am văzut exact momentul când a izvorât mirul, am văzut doar mirul în raclă, aşa cum l-au văzut şi alţii.

Deşi a trecut mai mult de un an de zile de când s-a întâmplat această minune, m-am sfiit să scriu despre ea. Bucuria de atunci este greu de descris în cuvinte. Nu mă feresc totuşi să recunosc faptul că la început am fost foarte sceptic.

Părintele mi-a spus: „Uite, a izvorât mir din sfintele moaşte. Ce facem?”

„Ce să facem, părinte, le spunem oamenilor. Minunea nu e doar pentru noi, e pentru toţi…” L-am întrebat de câteva ori pe părintele Hrisostom: „Părinte, sunteţi sigur că nu a turnat cineva mir sau ulei parfumat?” „Nu, doar ţineam racla în mână, eram atent la fiecare om care se închina.” Întrucât l-am întrebat de mai multe ori acelaşi lucru, l-am cam agasat puţin, dar îmi era teamă ca nu cumva să fie ori o dovadă de evlavie nesăbuită a vreunui creştin care să fi turnat mirul pe ascuns, ori un gest necugetat al unei persoane care ar fi vrut să râdă mai apoi de cei care ar fi crezut că sunt martori ai unei minuni.

Recunosc că îndoiala a trecut abia când părintele Mihail Popescu din Piatra Neamţ mi-a spus că izvorâseră mir din nou.

Ceea ce m-a impresionat a fost mirosul puternic care venea valuri-valuri în întreaga sală a Teatrului Luceafărul – care este o sală mare. Părintele Hrisostom mi-a spus că, atunci când citea Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu, la fiecare „Aliluia” făcea o închinăciune şi, când se ridica, îi era greu să continue rugăciunea, atât de puternic era mirosul.

Până la terminarea acatistului, unii dintre oamenii care s-au închinat au şters, cu şerveţele sau alte materiale, mirul curs, astfel încât la sfârşit abia mai rămăsese puţin mir pe sfintele moaşte.

Şi noaptea, şi dimineaţa, cei care s-au uitat la raclă au văzut broboane de mir, dar eu m‑am gândit că poate nu ne dăm noi seama şi la fel de multe rămăseseră şi seara.

A doua zi, pe 20 martie, a avut loc o conferinţă în Sala Polivalentă, la Botoşani. Aşa cum s-a scris şi în presa locală ulterior, au participat în jur de două mii de persoane (un jurnalist a şi scris un articol cu titlul „2000 pentru Botoşani”). Mulţi oameni s-au închinat cu evlavie la sfintele moaşte, pentru că se dusese deja vestea minunii din ziua precedentă. Foarte mulţi preoţi au venit să se închine acolo. Menţionez acest fapt pentru că am observat o diferenţă între oraşe – sunt unele conferinţe în care vin mulţi preoţi să se închine la sfintele moaşte, iar altele în care vin foarte puţini.

După ce am terminat conferinţele din Postul Paştilor, i-am lăsat racla părintelui Mihail Popescu, de la biserica de la Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ.

M-am gândit aşa: „Dacă Dumnezeu a rânduit ca el să vină seara cu părintele Ioan de la Rarău şi să se închine, poate că este bine ca racla să stea la el, la biserică, o vreme, poate va mai da Dumnezeu un semn spre lauda noilor mucenici.”

Într-adevăr, nu după multă vreme, trecând să iau racla pentru a o duce la alte biserici, părintele Mihail a mărturisit că a fost martorul unei minuni. Mergând cu racla la o femeie în vârstă, bolnavă, pentru a se închina, pe bucata de craniu apăruse mir. Nu era toată bucata de craniu cu mir, ci doar o mică parte. Părintele a luat cu un beţişor puţin mir şi l-a şters de o bucată de hârtie, pe care a pus-o în racla cu sfintele moaşte la închinare în biserică. A scris pe hârtie că acel semn de mir este izvorât din moaştele noilor mucenici, şi hârtia a pus-o chiar lângă racla cu pricina.

După aceea, racla cu sfintele moaşte a fost pusă spre închinare în multe alte biserici şi mănăstiri, şi în ţara noastră şi în afara ei. Chiar în luna aprilie 2009, în prima zi de Paşti, părintele Gheorghe Aniţulesei de la Rădăuţi a dus racla la el la biserică, pentru că acolo este hramul Învierea Domnului. Atunci s-a întâmplat o altă minune. Deşi multă vreme în biserică se afla o parte din moaştele Cuviosului Vichentie Mălău, au izvorât mir tocmai când au fost puse lângă ele moaştele noilor mucenici, tocmai pentru a arăta oamenilor că sfinţii împreună-lucrează în Împărăţia lui Dumnezeu.

După câteva luni, racla a fost dusă la o mănăstire de maici, unde a stat cam două săptămâni. Într-o zi, părintele ieromonah S., care slujea Sfânta Liturghie, a simţit o puternică mireasmă. Deşi pe sfânta masă erau şi alte sfinte moaşte, ale unor sfinţi canonizaţi de Biserică, a observat că mireasma venea de la racla cu moaştele de la Aiud. Mai apoi le-a mărturisit maicilor: „Nu ştiam că moaştele din raclă erau ale noilor mărturisitori. La început m-am înfricoşat, căci nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Mirosul venea în valuri, venea o pală de mireasmă care mă izbea. Mă simt nevrednic de o astfel de minune.” (Am fost rugat să nu menţionez nici numele mănăstirii, nici numele părintelui.) O întâmplare asemănătoare a trăit părintele Claudiu Diţă, când racla a fost pusă pentru câteva zile în altarul Bisericii Sfânta Cruce din Torino.

Trebuie menţionat faptul că au existat două tipuri de reacţii legate de minunea izvorârii de mir. Unii au crezut şi s-au bucurat, iar alţii au făcut tot felul de comentarii, privitoare la faptul că sunt „minuni la comandă”, deci ori ar fi şarlatanie ori, mai grav, înşelare drăcească.

(Un amănunt interesant este că un părinte din Mănăstirea Petru Vodă mi-a spus: „Când am auzit că au izvorât mir moaştele de la Aiud, pe care le ţinea părintele Hrisostom în mână, mi-am adus aminte că, în urmă cu câţiva ani, părintele Hrisostom avea anumite reţineri faţă de sfinţenia lor. Deci, dacă a fost chiar el de faţă, asta e o dovadă că nu a fost vreo scamatorie…” Mai apoi, un alt părinte mi-a spus aproape acelaşi lucru. Oricum, ştiu că părintele Hrisostom a fost foarte marcat de faptul că a spovedit un fost deţinut politic, şi spovedindu-l a înţeles că se află la mari măsuri duhovniceşti. Acea spovedanie l-a apropiat pe părinte de problema canonizării noilor mucenici.)

Ceea ce m-a mirat foarte tare a fost că, după ce sfintele moaşte au izvorât mir, când un preot a cerut o parte din ele ca binecuvântare, am văzut că, atunci când s-a ridicat bucata de craniu, sub ea a rămas, în ceară, o parte din moaşte. Adică bucata de os tare s-a desfăcut, ca o ceapă, şi o foiţă a rămas în raclă, în ceară. Atunci m-am gândit că sfântul mucenic vrea ca moaştele lui să fie împărţite în cât mai multe părţi. (Mi-am adus aminte de minunea cu moaştele Sfântului Nectarie din Eghina, al cărui trup a rămas neputrezit vreme de douăzeci de ani, după care a început să pară că se desface, după legile firii. Când o femeie s-a mâhnit din această pricină, Sfântul i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu ca moaştele mele să fie împărţite în întreaga lume”.)

Aşa a şi fost. Părintele Hrisostom luase o bucăţică mică, mică de tot, din sfintele moaşte. Din ele a dat aproape o firimitură unei familii din satul Petru Vodă. Pe 12 iunie 2009, din acea părticică de moaşte a izvorât mir, sfântul mucenic vrând să arate că importantă nu este mărimea sfintelor moaşte, ci evlavia cu care sunt cinstite. O altă părticică a ajuns în Italia, pentru a fi dusă unui preot. În cele din urmă, din rânduiala lui Dumnezeu, a rămas în casa unor creştini credincioşi, care nu aveau copii, deşi îşi doreau, fiind căsătoriţi cam de un an de zile. După câteva luni de rugăciuni către mucenic, femeia a rămas însărcinată. Unii ar putea spune că nu a fost aici nicio minune. Dar, datorită evlaviei cu care moaştele au fost cinstite, au făcut mai multe minuni, cea mai mare fiind vindecarea de cancer a mamei femeii respective. Avea cancer, trebuia să se opereze, dar a scăpat de operaţie după ce s-a închinat la sfintele moaşte. După această minune, şi ea şi soţul ei s-au apropiat de biserică.

Am să vorbesc acum despre minunea din 19 martie 2010. Am să explic de ce am decis să ţin o conferinţă în aceeaşi zi şi în acelaşi loc în care, în urmă cu un an, izvorâse mir din sfintele moaşte. Cei care citesc cu atenţie Mineiele sau Sinaxarele văd că, în afara pomenirii sfinţilor Bisericii, se face şi pomenirea unor întâmplări deosebite, de la diferite minuni – cum e zugrăvirea icoanei Prodromiţa, cea nefăcută de mână omenească – până la întâmplări care nu par a avea o conotaţie spirituală, cum sunt cutremurele. De exemplu, în Sinaxarul din 6 decembrie vedem că nu se face doar pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, marele făcător de minuni, ci şi „tot în această zi, pomenirea înfricoşătoarei ameninţări a cutremurului ce a fost adus peste noi cu iubirea de oameni” (a lui Dumnezeu – n.n.) Sau, în Sinaxarul din 14 decembrie, citim că se face „pomenirea înfricoşătoarei ameninţări a cutremurului ce a fost adus asupra noastră, cu iubirea de oameni, şi de care, mai presus de orice nădejde, ne-a izbăvit Domnul cel iubitor de oameni.” Şi mai explicit este Sinaxarul din 26 ianuarie: „Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare. Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat, mai ales de la intrarea Troadisienilor până la Poarta de Aramă, cea cu patru uşi. Cutremurul a ţinut trei luni. Iar împăratul, făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: «Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă, şi şterge păcatele noastre, prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat, pentru păcatele noastre, că să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni Iubitorule, Dumnezeul nostru».”

M-am gândit că, dacă în biserică se face pomenirea unor anumite cutremure, e firesc să se poată face şi pomenirea minunii săvârşite de moaştele noilor mucenici. De aceea am ţinut conferinţa tocmai despre învăţăturile şi minunile noilor mărturisitori. După conferinţă, în timp ce oamenii se închinau la racla cu sfintele moaşte – unii dintre ei fuseseră şi cu un an în urmă la conferinţă – eu am ieşit să iau câteva broşuri despre minunile de la Aiud. Când am intrat în sala de teatru, am simţit un puternic miros de mir, dar cu altă mireasmă faţă de cea din anul precedent. Întrucât în timpul conferinţei cineva trimisese un bileţel în care scria că în sală miroase a mir, m-am gândit că e autosugestie. Dar, când am ridicat capul, am văzut că, de pe scenă, părintele Hrisostom îmi făcea semn cu degetul să mă apropii de el. În jurul lui, oamenii se înghesuiau să se uite spre raclă. Cu bucurie, le-am spus oamenilor că minunea se repetase. Părintele Hrisostom şi alţi oameni au mărturisit că au văzut cu ochii lor ca un firicel de mir care curgea din bucata de craniu în raclă.

Mirosul s-a răspândit în toată sala, fiind simţit chiar de oameni care erau în afara sălii şi nu ştiau că se petrecuse minunea. De altfel, încă dinainte ca moaştele să izvorască iar mir, mai mulţi oameni au simţit mirosul de mir. Am auzit cum doi tineri – care nu păreau prea duşi la biserică – vorbeau, chiar înainte să izvorască iar mirul: „Dar cu ce parfum te-ai dat, de miroase atât de frumos?” Şi alţi tineri au pus această întrebare celor de lângă ei, neputând să îşi explice de unde venea mirosul.

Eu nu am simţit nimic în timpul conferinţei, am simţit abia după ce au izvorât mir.

(Cât priveşte mireasma care iese din sfintele moaşte, uneori unii oameni o simt, alţii nu. Mie mi s-a întâmplat odată, cu ani în urmă, să simt cum mireasma de la sfintele moaşte ale Sfântului Calinic de la Cernica ajunsese până la poarta mănăstirii, la sute de metri distanţă de biserică. Dar, în alte dăţi, nu am mai simţit nimic, nici când am sărutat sfintele moaşte.)

Am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă pe 20 martie, noaptea. Acolo m-am întâlnit cu Gabriel Gioacăş care a cerut detalii legate de minunea care se repetase. M-a întrebat de unde izvorâse mirul şi i-am arătat, deşi racla era uscată. Părintele Hrisostom ştersese mirul cu mai multe batiste noi (cu un an în urmă, părintele Iulian de la Prodromu ceruse o pânză care să fi fost atinsă de acel mir şi nu am avut cum să îi dau, pentru că nu îl strânsesem)

După ce Gabriel a luat racla cu sfintele moaşte care, repet, erau uscate, s-a dus într-o altă cameră, pentru că cineva dorea să se închine. Când s-a întors, a exclamat:

„Mir, au izvorât iar mir!”

„Unde?”

„Uite, aici!”, mi-a arătat. Lumina nu era bună şi nu am văzut nimic. Am crezut că i se năzare, de la autosugestie. I-am spus să lase prostiile.

„Nu, uite, e mir! Am luat şi pe deget…”

Când a spus asta, m-am uitat cu atenţie. Într-ade-văr, pe bucata de craniu era o peliculă subţire de mir. Gabriel a dat imediat mărturie despre minune, pe blog-ul Apologeticum.

A doua zi, vorbind cu părintele Justin despre minune, acesta şi-a manifestat bucuria. Întrucât pe 18 martie 2009 avusesem o ispită – se anulase o conferinţă – l-am sunat pe părintele Justin Pârvu să îi cer un cuvânt de folos. El mi-a spus un cuvânt care s-a dovedit profetic: „Lasă, că vei vorbi mâine la Iaşi, şi faima conferinţei se va duce până departe, în afara Iaşiului.” Am crezut că este doar un cuvânt de încurajare, firesc pentru astfel de ocazii. Dar, după ce minunea s-a repetat, părintele Justin – care nu se pronunţase totuşi public faţă de minunea din 19 martie 2009, a spus că Sfânta Paraschiva de la Iaşi a făcut să se arate sfinţenia noilor mărturisitori.

De la Petru Vodă am plecat spre Sibiu, pentru că fusesem invitat, împreună cu părintele Hrisostom, să vorbim la emisiunea „Flori de Pateric” despre sfinţii închisorilor şi despre minunile lor. Chiar înainte de emisiune, l-am întrebat pe părintele care modera emisiunea, părintele Oprea, dacă se poate anunţa că racla este în studio, poate voiau bolnavii să se închine. Părintele a fost de acord, dar nu aveam timp să chemăm un preot care să pună racla spre închinare credincioşilor. Emisiunea a început şi imediat a apărut, nechemat, părintele Petru Vămvulescu, unul dintre cei mai cunoscuţi ucenici ai părintelui Arsenie Boca. De obicei, părintele moderator îl anunţa când sunt invitat în emisiuni, şi părintele Petru venea în studio, ca să mă vadă, să fie aproape de mine şi să se roage să dau mărturia cea bună.

De această dată, însă, nu îl chemase nimeni. Părintele Oprea m-a întrebat dacă îl chemasem eu. I-am spus că nu, şi nu îi venea să creadă. Aşa că părintele Petru a ţinut racla în mână, atunci când câţiva credincioşi au venit să se închine. Nu s-a întâmplat atunci nimic ieşit din comun, dar, pe 24 martie, sfinţii au făcut iar cunoscută puterea lor.

După conferinţa ţinută împreună cu părintele Hrisostom la Timişoara, când lumea se închina la sfintele moaşte, diavolii au început să chinuie un om demonizat. Unii oameni îl ştiau de ani de zile, că la praznicului Sfântului Iosif de la Partoş avea manifestări înfricoşătoare. Atunci, în sală, o studentă a început să tremure de frică văzându-l. Mi-a spus: „Eu cred în Dumnezeu, dar mă gândeam că e bun şi ne iartă pe toţi, indiferent în ce păcate am trăi.” I-am spus: „Acum poţi să vezi puterea dracilor, dar, când mergi la discotecă sau la alte distracţii păcătoase, diavolii lucrează şi acolo, doar că nu îţi dai seama.” Am văzut-o că era pur şi simplu şocată.

Când demonizatul s-a apropiat de raclă, pe scările de lângă scenă, s-a arcuit în aer, într-o poziţie nefirească, în care fizic nu prea avea cum să stea, dând mult capul pe spate, pentru că – aşa cum a mărturisit ulterior – simţea o putere mare ieşind din sfintele moaşte. A spus că aşa putere a mai simţit doar la marii sfinţi ai Bisericii. După ce părintele Hrisostom a întins racla spre gura demonizatului, ca s-o sărute, acesta s-a liniştit. Întâmplarea aceasta i-a impresionat pe cei de faţă, pentru că şi-au dat seama că Dumnezeu vrea ca noii mucenici să fie canonizaţi.

Dacă demonizatul acela – pe nume Sergiu – ar fi fost un om demonizat de puţin timp, cei puţin credincioşi ar fi putut spune că totul este un trucaj, un spectacol de teatru macabru, regizat de noi. Dar Sergiu era luptat de diavoli de mulţi ani. Ajunsese chiar şi la părintele Cleopa şi la alţi mari duhovnici, cerându-le ajutorul. L-am întrebat pe părintele Iulian de la Prodromu de ce diavolii din Sergiu nu au ieşit când s-a închinat la moaştele noilor mucenici sau la alte sfinte moaşte. Mi-a spus că el crede că Sergiu trebuie să rabde această ispită până la sfârşitul vieţii sale.

Ultima minune făcută de noii mucenici a avut loc când am ajuns din nou cu racla cu sfintele moaşte la Sfântul Munte Athos.

Cum am ajuns la Vatoped, un grup de pelerini români au vrut să se închine la sfintele moaşte. Unul dintre pelerini, care studiază teologia în Grecia, a rămas impresionat de mireasma care izvora din raclă. El a spus: „Simt acelaşi miros ca la moaştele sfântului de la Vatoped. Uneori, pe moaştele Cuviosului apare un fel de mir binemirositor. Eu simt aceeaşi mireasmă şi de la acest nou mucenic. Cred că este mare înaintea lui Dumnezeu.”

După câteva zile, am ajuns şi la Prodromu. Am lăsat racla, pentru câteva zile, în chilia părintelui Iulian Lazăr. Când m-am întors la Prodromu, să iau racla cu sfintele moaşte, stăteam în faţa chiliei părintelui Iulian şi aşteptam să intru. La un moment dat, l-am auzit pe părintele Iulian, foarte mirat: „Unde eşti, vino aici, vino înăuntru.” Am intrat, şi l-am văzut cu chipul plin de bucurie. Lângă el era fratele Daniil; şi pe faţa acestuia se citea bucuria. „Din sfintele moaşte a ieşit o mireasmă foarte puternică”, a spus părintele Iulian. „Eu nu am simţul mirosului, de foarte mulţi ani, dar mirosul acesta îmi intră pe gură, tot capul mi-e plin de miros”. I-am cerut voie părintelui Iulian să îl filmez, şi a dat mărturia care a fost postată pe www.sfintii-inchisorilor.ro.

Părintele a spus că a mai simţit un astfel de miros doar cu vreo cincizeci de ani în urmă, când a fost la moaştele Sfintei Filofteea de la Argeş, şi la moaştele unui cuvios athonit din Karyes. (Mi-a dăruit şi mie un os binemirositor de la acest cuvios necunoscut – şi eu, şi mulţi alţii, am simţit mireasma care iese din aceste sfinte moaşte.)

L-am cunoscut pe părintele Iulian cam acum zece ani, şi l-am văzut de multe ori. Dar nu l-am văzut niciodată atât de bucuros. Era ca un copil. A mirosit racla cu sfintele moaşte de mai multe ori, exprimându-şi bucuria. Părintele Daniel a spus că simte o stare de adâncă pocăinţă, cu cât simte mai mult acel miros cu atât se simte mai păcătos. (De altfel, mai mulţi oameni care s-au închinat la aceste sfinte moaşte, sau la alte sfinte moaşte de la noii mucenici au spus că se simt ori ca la un praznic, ori ca după spovedanie, ori ca după primirea Sfintelor Taine.)

O mare bucurie am avut, înainte să mă întorc în ţară, când am cunoscut un părinte athonit care poartă la el multe sfinte moaşte, în diferite racle sau cruci. El mi-a spus că a vorbit cu mulţi părinţi athoniţi despre importanţa cinstirii noilor mucenici, şi că ştia multe dintre minunile lor. Atât m-am bucurat că l-am cunoscut, că de emoţie am şi uitat cum îl cheamă. Poate pe viitor o să îl rog să scrie şi el despre cum a fost vindecat de sfinţii mucenici de la Aiud de o boală de stomac, care îi aducea multă suferinţă. Când a pus pe capul său o coastă de la Aiud, a simţit cum capul începe să îi frigă, apoi fierbinţeala i-a coborât în jos, până în stomac. Din acel moment, s-a făcut sănătos.

Mai multe lucruri, simt că nu am de spus acum. Simt chiar că am scris prea mult, deşi nu totul. Îmi dau seama că poţi trăi lângă moaştele sfinţilor, dar, dacă nu trăieşti cum trebuie, îţi poţi pierde mântuirea. Am citit în Vieţile Sfinţilor (pe 24 februarie), cum sfântul cap al Sfântului Ioan Botezătorul a stat vreme îndelungată în casa unui olar din Emessa, şi apoi la sora acestuia şi la mulţi alţii, până să fie pus în biserică spre închinare. Mă gândesc: „Oare eu trăiesc aşa cum trebuie, sau îmi va fi spre osândă faptul că am primit acest mare odor?”

Cu vreme în urmă, am primit de la stareţul unui schit o mică părticică din moaştele unui mare sfânt, canonizat în secolul XX. M-am simţit nevrednic de un astfel de dar, şi m-am rugat: „Sfinte, te rog, du-te de la mine. Ar trebui să stai într-o biserică, sau măcar la un părinte, nu la mine.” După puţin timp, am cunoscut un părinte deosebit, unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici pe care i-am întâlnit în viaţa mea. În timpul discuţiei, mi-a spus: „Aş vrea şi eu măcar o poză, sau o icoană adusă de la moaştele sfântului.” Uimit, i-am spus că îi voi da eu părticica aceea de sfinte moaşte. Chiar dacă părticica era abia vizibilă, pusă în ceară, mare a fost bucuria părintelui.

Tot aşa este şi cu racla cu sfintele moaşte care au izvorât mir. M-am rugat şi mă rog ca ele să ajungă în cât mai multe biserici şi mănăstiri, ca să se închine la ele cât mai mulţi oameni. Am păstrat pentru mine o foarte mică bucăţică, pusă în ceară lângă o mică părticică a Cuviosului din Karyes. Dacă Dumnezeu va vrea ca noii mucenici să fie canonizaţi, şi vreun stareţ sau episcop va cere racla cu moaştele din care a izvorât mir, pentru a fi pusă la închinare, o voi dărui din toată inima. Până atunci, ea stă acolo unde rânduieşte Dumnezeu, în diferite schituri sau biserici.

Îmi dau seama că mărturia mea a fost lungă. Totuşi, îi rog pe cei care o citesc să facă trei metanii, rugându-se ca Dumnezeu să ne descopere – dacă ne este de folos -, care este numele sfântului mucenic, pentru a-l putea pomeni în rugăciune.

(Danion Vasile)

C) MINUNILE PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU

1. Părintele Ilie, un mărturisitor al lui Hristos

Cei care nu s-au temut să-L mărturisească pe Dumnezeu nici în faţa celor mai cumplite chinuri au strălucit ca nişte adevărate făclii şi în prigoana atee a secolului nostru. Sângele mărturisitorilor a curs ca în primele veacuri ale creştinismului.

Şi în România prigoana contra credinţei a lovit puternic Biserica. Episcopi, preoţi şi mireni au apărat cu preţul vieţii comoara cea mai de preţ: adevărata credinţă. Mulţi din marii duhovnici, mulţi din marii teologi au trecut prin întunericul închisorilor. Dar, în loc de a fi îngenuncheaţi, aceştia au ieşit din încercări mai puternici, mai căliţi, mai pregătiţi pentru a răspândi credinţa cea adevărată.

Între aceştia o figură aparte este părintele Ilie Lăcătuşu.

Viaţa sa a fost închinată Domnului. S-a născut pe 8 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, din părinţi apropiaţi de Biserică, Marin şi Maria Lăcătuşu. Tatăl său a fost cântăreţ bisericesc. Copilăria la ţară, farmecul universului ţărănesc i-au deschis inima spre Dumnezeu, pe care şi-a dorit să Îl slujească cu toată fiinţa.

Între anii 1923 şi 1930 a urmat Seminarul Sf. Nicolae din Vâlcea, unde s-a evidenţiat prin însuşirile sale deosebite. Între 1930 şi 1934 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti, ai cărei profe­sori erau persona­lităţi marcante ale vieţii religioase de atunci.

După ce în septembrie 1934 a fost hirotonit preot al parohiei Osica de Jos, în judeţul Olt, părintele a fost mutat un an mai târziu la Buiceşti, în Mehedinţi. Ani de zile viaţa părintelui a fost liniştită, ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având şi grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

În 1952, odată cu unul din valurile de arestări din rândurile preoţilor, părintele Ilie a ajuns la colo­nia de muncă Galeşu, la Canal. De aici a fost mutat apoi la Colonia Peninsula, Constanţa. Starea sănătăţii părintelui înrăutăţindu-se din cauza muncii extenu­ante, a fost mutat în 1953 la Târgu-Ocna.

Părintele Constantin Voicescu spunea că, „dacă se vorbeşte atât de mult despre Piteşti, unde reeducarea a fost o biruinţă a iadului, ar trebui să se vorbească la fel de mult despre Târgu-Ocna, care a fost o biruinţă a Cerului”. Pentru că la Târgu-Ocna viaţa duhovnicească a atins cele mai înalte culmi. Aici a fost adusă, prin părintele Vasile Serghie, rânduiala practicării rugăciunii lui Iisus. Aici şi-a trăit ultimii ani Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închi­sorilor”. Aici au avut loc fapte demne de „Vieţile Sfin­ţilor”. Pentru părintele Ilie, perioada petrecută la Târgu-Ocna a fost o perioadă de intensă rodire spirituală. În 1954, autorităţile comuniste au îndulcit puţin persecuţia şi părintele a fost eliberat. Dar în 1959 prigoana s-a înăsprit şi a fost condamnat, din nou, la muncă silnică, în Deltă, la Periprava. Regimul aspru de acolo i-a cauzat urmări serioase sănătăţii.

Între 1964 şi 1965 părintele a avut domiciliu forţat la Bolintin, unde a fost obligat să lucreze ca zidar, iar între anii 1965 şi 1970 a slujit în Parohia Gârdeşti.

În 1970 părintele a fost mutat la parohia Cucuruzu, în comuna Răsuceni, de unde s‑a pensionat la începutul anului 1978.

În anul 1983, aflat în spital, părintele le-a spus celor de lângă el că, dacă va trăi până după 22 iulie, va mai trăi încă doi ani. Şi-a exprimat şi rugămintea ca, dacă soţia îi va muri peste 15 ani, să fie îngropată lângă el. A murit chiar pe 22 iulie, iar peste 15 ani, în 1998, avea să moară şi soţia sa, Ecaterina. La înmormântarea soţiei părintelui, pe 29 septembrie 1998, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era neputrezit, întreg, binemirositor. Pentru a se convinge că trupul părintelui nu a rămas neputrezit din motive biologice, membrii familiei – în înţelegere cu preotul – au lăsat trupul în contact cu aerul. Dar, după nouă săptămâni, trupul era intact.

Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate, ne va lumina să aflăm cum I-a primit pe mărturisitorii Lui în Cer.

Redacţia Vestitorul Ortodoxiei[21]

2. Memoriul de canonizare şi răspunsul Arhiepiscopiei Bucureştilor

În ziua de 21 iunie 1999, câteva asociaţii (Frăţia Ortodoxă Română, Liga Studenţilor, Asociaţia Română a foştilor deţinuţi politici şi luptători anticomunişti, Grupul Scara – Asociaţia Română de Antropologie Audiovizuală, Asociaţia Christiana, Fundaţia Anastasia, Liga Tineretului Ortodox Român, Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români) au semnat un memoriu pentru deschiderea dosarului de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu[22]:

„Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Prea Fericite Părinte Patriarh

Înalt Preasfinţiţi şi Preasfinţiţi membri

Ai Sfântului Sinod,

Ne adresăm Sfinţiilor Voastre cu o problemă de mare importanţă pentru viaţa spirituală a poporului nostru dreptcredincios. Este vorba de găsirea trupului neputrezit şi binemirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu (1909-1983), la 15 ani de la trecerea sa la Domnul. Ţinând cont de faptul că a fost îngropat în condiţii normale şi că în tot acest cimitir nu s‑a semnalat niciun astfel de caz şi că după dezgroparea a fost ţinut timp de 9 săptămâni la aer fără ca trupul să fi fost afectat, considerăm că, aflându-ne în faţa unui caz cu totul special, ar trebui întreprinse cercetările de rigoare pentru deschiderea dosarului de canonizare.

După mărturiile pe care le-am adunat (şi pe care vi le punem la dispoziţie), părintele a dus o viaţă de sfinţenie şi martiraj pentru Hristos, făcând parte din ceata de mărturisitori ai credinţei în prigoana atee din veacul nostru. În închisori a existat o viaţă religioasă profundă, ai cărei vrednici îndrumători au fost preoţii şi ierarhii Bisericii noastre, acuzate pe nedrept că a plecat genunchii în faţa puterii. Foştii colegi de suferinţă mărturisesc că părintele a fost un veritabil model duhovnicesc, strălucind prin virtuţi, nelepădându-se de Hristos nici în momentele de grea încercare, întărindu-i pe cei din jurul său în dreapta credinţă.

Deşi părintele a avut soţie şi copii, aceasta nu constituie un impediment pentru sfinţenie – atât în Rusia cât şi în Grecia există moaşte de sfinţi canonizaţi care au dus viaţă de familie. Faptul că trupul neputrezit al părintelui a fost găsit în 1998, după cum acesta prezisese în iulie 1983, a dat deja naştere unui cult local. Temându‑ne să nu cădem în înşelare (deşi dovezile despre sfinţenia părintelui par concludente), vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”

***

Memoriul (înregistrat cu nr. 3273/1 iulie 2009), a primit – pe 16 iulie 2009 – următorul răspuns din partea Biroului de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor:

„Privitor la îmbucurătoarea descoperire a trupului neputrezit al părintelui Ilie Lăcătuşu, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor aduce cu bucurie duhovnicească la cunoştinţă tuturor credincioşilor următoarele:

− potrivit rânduielilor bisericeşti statornicite din Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, actul canonizării unui sfânt constituie o lucrare sfântă şi dumnezeiască ce impune o atitudine plină de evlavie şi de smerenie, în căutarea tuturor mărturiilor necesare unui astfel de moment, care impune etape şi strădanii deosebite, aşa cum s-a petrecut în cazul proclamării sfinţilor canonizaţi în Biserica Ortodoxă. Această cale a fost urmată şi de Biserica noastră pentru proclamarea sfinţilor noştri în anii 1955 şi 1992 – pentru canonizarea cărora au fost necesari ani mulţi de evlavioasă şi trudnică cercetare a tuturor mărturiilor duhovniceşti absolut trebuincioase.

Nădăjduind în lumina Duhului Sfânt, să ne sporim credinţa, iubirea şi rugăciunea ca astfel „să cunoaştem cu adevărat iubirea lui Hristos, Cea mai presus de cunoştinţă, ca să ne umplem de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. III, 19).

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor[23]

***

Într-un articol din 23 iulie 2008, postat pe site-ul Hotnews[24], a apărut o informaţie importantă:

„Urmaşii Părintelui au solicitat preoţilor şi ierarhilor din ţară şi de peste hotare să facă slujbe de dezlegare. Din 1 mai 1999, la Mănăstirea Frăsinei s-au făcut timp de 40 de zile, slujbe de dezlegare, după Sfânta Liturghie. Cu ocazia parastasului de un an de la deshumare, Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul i-a citit o rugăciune arhierească de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar împiedica trupul preotului să putrezească. La 6 februarie 2000, Mitropolitul Serafim Joantă, al Europei Centrale si de Nord, a oficiat o slujbă însoţită de rugăciunile de dezlegare. Trupul a rămas în continuare neputrezit şi, ca urmare, Patriarhia a constituit dosarul de canonizare al Părintelui Ilie Lăcătuşu.”

Oficial, nu a apărut nicio dezminţire legată de această ştire privitoare la deschiderea dosarului de canonizare. Dimpotrivă, ştirea a fost confirmată ulterior de către părintele Costel Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, care a declarat: „Părintele este pe o posibilă listă de canonizare. Doar că, în practica ortodoxă, nu există grabă, deci acest lucru (canonizarea – n.n.) nu ştim când se va întâmpla”.[25]

3. Primele poziţii faţă de aflarea moaştelor părintelui Ilie Lăcătuşu

„Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi… Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare, să guste din Taina Învierii, deci a nestricăciunii şi a moştenirii vieţii de veci”.

Pr. Prof. Constantin Galeriu

„Eu am fost cercetat dacă să îl canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit…[26] Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhatului. Trebuie să mişte cineva, dar este mai greu să îl sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru, de nediscutat, este că nu a putrezit şi că are mireasmă… A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele este sfânt). Dispuneţi, eventual, o canonizare…”

Arhimandrit Arsenie Papacioc[27]

„Părintele Ilie Lăcătuşu trebuie cinstit ca un sfânt, pentru că este un argument puternic împotriva materialismului şi a rătăcirii idolatre. I se pot înălţa rugăciuni oricând, pentru că sfinţii sunt adevăratele mărturii ale vieţii noastre ortodoxe, chiar în vremurile în care trăim. I se pot picta icoane[28], i se poate face o raclă cum este la Sfântul Ioan de la Suceava, la Sfânta Paraschiva. Pentru noi şi pentru toată creştinătatea trebuie să îi sărbătorim ziua de adormire. Suntem într-o aleasă mândrie în faţa popoarelor, a protestanţilor, a catolicilor pentru aceste descoperiri: a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul şi a Sfântului părinte Ilie Lăcătuşu.”

Protosinghel Justin Pârvu[29]

***

La puţină vreme după descoperirea sfintelor moaşte, la Mănăstirea Petru Vodă – pe atunci schit – s-au alcătuit Troparul şi Condacul[30] Sfântului Mărturisitor Ilie Lăcătuşu:

Tropar, Glas 8

Îndelung pătimitorule, de Dumnezeu purtătorule Părinte Ilie, văpaia muncilor cu focul lucrător ai înrourat‑o, ruşinând pe vrăjmaşi. Pentru aceasta, părinte, cu hlamida lui Hristos îmbrăcându‑te, pe Acesta roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Condac, Glas 8

Următor cuvântului stăpânesc te-ai făcut, pentru păstoriţi sufletul punându-ţi. Pentru aceasta te lăudăm pe tine, cel ce întru adânc de smerenie coborându-te, ca o cetate în vârf de munte ai strălucit. Ci tu, dumnezeiescule mărturisitor, dreptarule al Ortodoxiei, stâlp de foc al neamului românesc, luminează-ne calea către Hristos, pe Care roagă-L să mântuiască în dar.

4. O minune relatată de Părintele Justin Pârvu

Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva şi, atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într‑o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedeai nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne‑au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne‑am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

5. „Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu…”[31]

Părintele Ioan de la Rarău a fost martor al faptului că părintele Ilie este făcător de minuni… (n.n.)

Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

– Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină. Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m‑am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu‑i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

– Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

– Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

– A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

– Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

– Nu mai erau rigide?

– Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

– Nu se vedeau semne de putrefacţie…

– Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

– Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

– Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos, dar după nu ştiu câţi ani[32], o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

– Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

– Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.

6. „Mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt”

Eram în anul III, în 1999, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, când profesorul nostru îndrumător, preotul Cojoc Marin, pe atunci asistent la catedra de Bizantinologie, ne-a anunţat că au fost descoperite moaştele unui părinte, pe nume Ilie Lăcătuşu, în cimitirul din apropierea stadionului Giuleşti şi că într-o anumită zi putem merge, cine vrea, ca să ne închinăm. Am fost cu el, vreo 10 colegi, şi am rămas foarte impresionaţi de ce am văzut. Am săvârşit slujba parastasului şi ne-am rugat sfântului ca să ne ocrotească în misiunea noastră viitoare, preoţească.

În vremea aceea locuiam, împreună cu soţia mea, Ioana, în căminul Tranzit, din apropierea staţiei de metrou Izvor. Ea nu a putut veni să se închine la moaştele Sfântului Ilie, din motive de sănătate. Într-o duminică, însă, în vreme ce eu am fost chemat să slujesc ca diacon undeva în Bucureşti, pentru că ea avea probleme cu un picior, a zis că mai bine rămâne la cămin şi va merge la Sfânta Liturghie la biserica din apropiere (a Mănăstirii Mihai-Vodă). Însă, când să intre pe poartă, a auzit o voce: „mergi la slujbă vizavi” (adică la biserica Sapienţiei). Această voce s-a auzit de trei ori şi, în final, a ascultat-o. Ajunsă la uşa bisericii, a înţeles imediat de ce fusese îndrumată acolo: pe uşă era pus un anunţ, conform căruia după Sfânta Liturghie, în acea zi de duminică, se mergea la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu. Cu toată durerea de genunchi pe care o avea, s-a dus să se închine şi s-a bucurat nespus de mult.

Probabil se observă faptul că mă refer la părintele Ilie Lăcătuşu cu titulatura de sfânt. Din cele pe care le-am trăit, cu rugăciunile acestui mare sfânt şi mărturisitor al neamului românesc, s-a născut convingerea fermă a sfinţeniei sale, dincolo de ceea ce ochii pot să vadă atunci când privesc trupul lui cel plin de har şi de mireasmă.

Am început să mergem tot mai des la micuţa cameră unde este depus trupul sfântului şi ne-am împrietenit foarte tare cu fiica lui, Maria. În decembrie 2000, înainte de a merge acasă, la Sfântu-Gheorghe, în judeţul Covasna, pentru sărbătorirea Naşterii Domnului, am trecut să luăm binecuvântare de la Sfântul Ilie. Era în data de 23 decembrie. Ca de obicei, am vorbit înainte cu doamna Maria ca să vină să deschidă uşa, iar împreună cu dânsa au mai venit vreo 15 închinători. Am intrat cu doamna Maria înăuntru şi ea l-a rugat pe tatăl ei – sfântul – să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru ca soţia mea şi cu mine să avem un copil, căci toate strădaniile noastre de până atunci în acest sens fuseseră fără succes. După câteva clipe ne-a spus (aici vreau să spun că la început mi s-a părut foarte straniu cum această femeie vorbea cu tatăl ei cel adormit, exista între ei o comunicare vie, nevăzută, directă; la început am crezut că minte sau că are probleme psihice, dar apoi, cu timpul, am văzut că era ceva adevărat, pe care nimeni nu îl vedea, însă se petrece, cu mila lui Dumnezeu): „Data viitoare când veţi veni să vă închinaţi, veţi fi de mână cu copilul vostru.”

Apoi ne-a spus: „Tata vrea să vă facă un dar de Crăciun”. Şi doamna Maria a luat un buchet de flori (trei garoafe, pe care le adusese o femeie atunci şi care au stat la picioarele Sfântului Ilie circa 10 minute) şi ni l-a dat. Am plecat plini de bucurie şi acasă am pus florile la loc de cinste. Minunea a fost că au stat înflorite – noi doar le schimbam apa – până la Paştile anului următor, adică în luna aprilie.

După terminarea facultăţii (în 2001) ne-am întors acasă, iar după câţiva ani (în 2004) am plecat la studii de doctorat în Grecia, unde am stat până în august 2010, când ne-am întors acasă, la Sfântul Gheorghe. De multe ori am mai trecut prin Bucureşti şi am vrut să mergem la Sfântul Ilie – întotdeauna îl salutam şi i ne închinam de departe – însă niciodată nu am putut ajunge efectiv: ori era oră târzie, ori nu o găseam pe doamna Maria la telefon, apoi ea a trecut la Domnul şi nu am mai ştiut cum să luăm legătura cu familia etc.

În primăvara anului 2010, de mână cu fiica noastră, Maria (de 3 ani), am ajuns din nou la Sfântul Ilie, după ce vorbisem în prealabil cu ginerele lui, soţul răposatei doamne Maria. Şi iată cum, după atâţia ani, s-a împlinit ceea ce ne spusese atunci, în toiul iernii, fiica Sfântului Ilie Lăcătuşu.

De asemenea, am văzut, când am mers primele dăţi la Sfântul Ilie, o doamnă care lucra pe atunci la Parlament – nu ştiu în ce funcţie, iar ea avea un mare necaz: avuseseră un accident de maşină, în urma căruia fiica ei, în vârstă de 18 ani, nu păţise fizic nimic, dar sperietura a fost aşa de puternică încât apoi i-a căzut tot părul, chiar şi genele şi sprâncenele. Au venit de 40 de ori, zilnic, la Sfântul Ilie Lăcătuşu – eu le-am cunoscut după cam a 25-a zi, iar minunea deja era clară – fata avea deja păr pe cap în lungime de aproape 2 cm.

De asemenea, la biserica Sapienţiei, unde am slujit des ca diacon, atunci când nu făceam naveta acasă la sfârşit de săptămână (am fost hirotonit de Preasfinţitul Ioan Selejan ca diacon în 25 decembrie 1999 şi am slujit ca diacon vreme de 5 ani), am cunoscut un om bătrân, paraclisier, pe care Sfântul Ilie l-a vindecat de cancer la trahee. Părintele Cojoc poate da mai multe detalii despre el. Pe mine m-a impresionat faptul că stătea în altarul acela micuţ al bisericii, în partea stângă, în genunchi tot timpul slujbei şi tăia prescură şi plângea tot timpul, în linişte. L-am întrebat pe părintele ce e cu el şi mi-a spus că îl vindecase de cancer Sfântul Ilie şi acum privea fiecare zi a vieţii lui pământeşti ca pe un mare dar, pentru care mulţumea cu recunoştinţă şi cu lacrimi lui Dumnezeu şi Sfântului Ilie Lăcătuşu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

20 noiembrie 2010

(Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, consilier cultural al Episcopiei Covasnei şi Harghitei)

7. „Eu o consider o minune..”

Sună vag cele ce vă voi povesti, însă eu o consider o minune a părintelui.

Data întâmplării nu o mai ştiu exact. Prin anul 2002-2003 auzisem de la cineva că s-au descoperit nişte moaşte în cimitirul Giuleşti. Am fost şi eu, o dată, mai mult din curiozitate.

Apoi am mai mers deoarece vedeam că trupul părintelui era uscat, se slujiseră de către un arhiereu cele 40 de Liturghii de dezlegare, însă trupul nu putrezea, ba din contră, rămâneau uscate, galben-maronii, răspândeau bună mireasmă şi unii oameni spuneau că s-au vindecat minunat.

Într-una din zile, o duminică, am prins deschis la capelă, fiica părintelui Ilie Lăcătuşu, doamna Sabina fiind de faţă. Era o zi senină de vară, caniculară chiar. Dintr-o dată, doamna Sabina ne anunţă să ne pregătim să plecăm deoarece părintele (Ilie Lăcătuşu) a anunţat-o că va veni o ploaie torenţială rece cam într-o jumătate de oră. Ne-am uitat pe cer, niciun nor. Ne îndoiam de cele auzite, însă, ne-am pregătit să plecăm pentru că doamna Sabina închidea capela oricum şi pleca. Am plecat împreună. Am prins un tramvai până la podul Grant. Nu am apucat să cobor din tramvai bine că a şi început o ploaie torenţială rece, şi abia m-am putut adăposti sub pod. A plouat toren­ţial cam 20-30 minute, timp în care apa începuse să curgă în şuvoaie pe stradă şi m-am udat la picioare şi am zis că ar trebui să alerg în staţia tramvaiului 41, pentru că oricum mă udase ploaia. Am alergat până la 41, rugându-l pe părintele Ilie Lăcătuşu să mă ferească de ploaia aceea rece, aveam doar un tricou pe mine şi se putea lăsa cu o răceală la plămâni. În sfârşit, am ajuns acasă şi, în timp ce urcam scările, vedeam cu surprindere că hainele şi încălţămintea îmi erau uscate, deşi intrasem cu picioarele în apă până aproape de genunchi, sub podul Grant.

Poate sună cam ciudat, dar eu o consider o minune. Dacă veţi considera că poate fi publicată într-un fel, că nu pare ciudată, şi vă este de folos, eu v-o trimit cu drag. Doamne ajută!

(Daniel Ilie)

8. „Sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!”

Doresc să vă transmit o minune pe care am trăit-o la părintele Ilie Lăcătuşu acum mai bine de 8 ani.

Am mers cu un grup de creştini de la biserică, într-o duminică după-amiază, la mormântul părintelui. Ştiam că în acea zi venea fiica părintelui şi deschidea cavoul. După ce am stat la rând vreo 20 de minute, am intrat şi m-am apropiat de sicriul părintelui. M-am uitat la faţa lui şi avea ochii deschişi. Uimită, am observat că părintele mă urmărea cu privirea. Fiica părintelui mi-a spus: „Ia uite, te priveşte!”. M-am apropiat şi i-am sărutat mâna şi am pus mâna mea pe cea a părintelui. Altă uimire – părintele avea mâna mai caldă ca a mea… Am ieşit emoţionată şi i-am spus unei prietene care aştepta şi ea să intre „K., părintele mişcă ochii!”, ea mi-a răspuns „ei, poate la tine…”. Când a intrat ea s-a uitat special la ochii părintelui şi a văzut că avea ochii închişi, după ce i-a sărutat mâna s-a uitat iar şi acum părintele avea ochii larg deschişi. Am mers la multe moaşte de sfinţi, dar aşa ceva eu nu am mai întâlnit! Dar nu e de mirare, căci sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!

(Florentina Iordache)

9. „Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său”

Vreau să vă relatez o minune săvârşită de Sfântul Ilie Lăcătuşu. În anul 2008, mai exact în luna septembrie, am mers cu soţia pentru a face un set de analize (ea este bolnavă de hepatită cronică, cu virus B şi D). Rezultatele au fost devastatoare: GPT avea valoare 540, iar limitele normale se situează între 20 şi 70. Menţionez că analizele le-am făcut în trei locuri şi toate arătau aceeaşi valoare. Deci am exclus posibilitatea unei greşeli. Acest GPT arăta starea ficatului. După câteva zile am mers în Bucureşti să ne vizităm naşii. Atunci ne-am hotărât să mergem la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns şi a fost o mare binecuvântare. La o zi distanţă de pelerinajul la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, soţia mea şi-a repetat analizele. Am rămas muţi de uimire. GPT-ul avea acum valoarea de 110, iar după câteva zile a ajuns în limite normale. Am uitat să menţionez că soţia mea se simţea foarte rău înainte de a ajunge la Sfântul Ilie Lăcătuşu. De a doua zi se simţea foarte bine. Noi credem că aceasta a fost o minune a Sfântului Ilie Lăcătuşu. Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său.

(Mihai Adrian)

10. „Pe mine m-a vindecat Sfântul Ilie Lăcătuşu”

Sunt Emanuela Merluşcă din Ploieşti şi vreau să vă mărturisesc despre ajutorul pe care l-am primit de la Sfântul Ilie Lăcătuşu.

În ianuarie 2008 am fost suspectată de scleroză multiplă. Pentru confirmarea diagnosticului am făcut o puncţie lombară prin care mi s-a recoltat lichid cefalorahidian. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că diagnosticul a fost infirmat. Lichidul cefalorahidian a fost clar, doar că a avut o presiune mai mare la recoltare decât de obicei. Bucuria însă mi-a fost umbrită de urmările acestei puncţii lombare. Am rămas cu dureri de cap severe, pentru care am urmat multe tratamente, fără rezultat. Aveam continuu stări de ameţeală, lipsă de concentrare, de atenţie, de memorare şi stare de somnolenţă. Am făcut RMN, iar medicii (radiologi, neurologi) mi-au spus că aceste dureri pot trece peste 2-4 luni sau chiar în câţiva ani. Ştiinţa medicală este neputincioasă în aceste dureri post-puncţie, pentru că este oarecum afectat metabo­lismul electroliţilor la nivelul creierului.

După acest verdict am căutat rezolvare la diferite sfinte moaşte, mergând şi pe la părinţi îmbu­nătăţiţi.

Fac o precizare: atât eu cât şi părinţii mei suntem credincioşi practicanţi, avem părinţi duhovnici, mergem în diverse pelerinaje mai ales în Moldova. Deci mai potrivit ar fi să spun că ne-am continuat rânduiala duhovnicească şi, după această experienţă a mea, cu o intensitate mai mare, însă.

Chiar părintele Justin Pârvu ne-a recomandat să mergem la mai multe mănăstiri, cu rugăciunea în minte şi în inimă, pentru a obţine vindecarea. În acel an, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în Grecia (la Sfântul Nectarie, Sfântul Spiridon, Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Cuvios David, Sfântul Paisie Aghioritul şi la multe alte sfinte moaşte), apoi în Ucraina (Lavra Poceaev, Kiev etc). Starea mea fizică se îmbunătăţea oarecum, dar încă nu scăpasem de acele dureri. Pentru că Dumnezeu rânduise într-un fel să‑mi cunosc sfinţii ţării mele.

Într-una din zile o colegă de la serviciu îmi povesteşte despre moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu. Trecuse deja un an şi 4 luni de când mă chinuiam cu acele dureri de cap. Am ajuns la sfintele moaşte, dar spre întristarea mea am găsit racla închisă. Între timp însă am citit câte ceva despre viaţa părintelui.

Pe 8 mai 2009 am ajuns din nou, singură, la sfintele moaşte, cu aceeaşi durere de cap. Au trecut apoi una, două, trei zile, iar după o săptămână am realizat că am scăpat de durere, după ce am trecut pe la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu multă bucurie şi mulţumire în suflet le-am dat vestea după o lună părinţilor, apoi prietenelor, cunoş­tinţelor. Apoi părintelui Justin. Nu voi uita niciodată bucuria cerească pe care am văzut‑o licărind în ochii părintelui Justin când i-am spus: „Părinte, Sfântul Ilie Lăcătuşu m-a vindecat de durerea de cap!!!”

Acum Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că a rânduit să mă tămăduiască un sfânt român. Şi pentru că încet-încet am ajuns apoi la Aiud, unde am găsit alţi sfinţi grabnic ajutători în aceste vremuri grele.

Aceasta a fost minunea pe care am trăit-o eu şi pe care poate că nu am prezentat-o cu un talent scriitoricesc deosebit. Am dorit doar să fac cunoscut ajutorul grabnic pe care ni-l dau sfinţii români cinstiţi de noi.

Chiar dacă forurile pământeşti nu l-au canonizat încă pe părintele Ilie Lăcătuşu, sunt ferm convinsă că Dumnezeu l-a canonizat de mult în împărăţia Sa.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! O zi binecu­vântată!

(Emanuela Merluşcă)

11. „Nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem”

Nu ştiu dacă ceea ce mi s-a întâmplat mie se poate numi o minune.

În urmă cu 2 ani, în 2008, chiar de Sfântul Ilie, am mers la sfintele moaşte ale părintelui Ilie Lăcătuşu. A trebuit să-l aşteptăm pe ginerele părintelui pentru a deschide cavoul. Între timp se formase o coadă destul de mare. În timp ce stăteam la coadă îmi făceam griji că nu voi putea atinge sfintele moaşte; mie mi-au murit doi copii mici, şocul a fost atât de puternic încât de atunci nu mai pot suporta să ating oameni morţi. Îmi construiam fel şi fel de scenarii cum să mă eschivez şi să reuşesc să trec fără să-l ating.

Când am ajuns, nu am avut nicio reţinere, absolut nimic, îmi era aşa de bine, era ca şi cum aş fi fost lângă o persoană foarte dragă… nu aş mai fi plecat de lângă el, cu toate că până atunci nu am avut evlavie deosebită la părintele Ilie Lăcătuşu, iar după ce m-am închinat şi am sărutat crucea, la fel cum a mai spus cineva înaintea mea, am avut impresia că s‑a uitat la mine; eram cu o prietenă şi i-am spus şi ei, nu fără oarecare reţineri să nu creadă că „am stat prea mult în soare”, dar senzaţia că se uita la mine era atât de puternică încât m-am uitat la ochii lui, ochii îi avea întredeschişi şi chiar şi aşa, când mă uitam, simţeam în continuare că mă priveşte.

Îmi doresc să mai ajung la sfintele moaşte. Cei care nu aţi ajuns, nu mai lăsaţi să treacă timpul, nici nu ştiţi ce binecuvântare este pentru noi că îl avem.

(Valentina Stoian)

12. „Sfântul Ilie Lăcătuşu face mari minuni”

Este minunat ceea ce simţi atunci când mergi şi îi atingi moaştele. Mâinile lui sunt calde şi ţi se umple sufletul de linişte şi bucurie. Cea mai bună prietenă a mea, care îmi este şi naşă, s-a chinuit timp de zece ani să aibă un copilaş. Medicii nu îi dădeau prea multe şanse, însă, rugându-se la sfântul, a rămas însărcinată. Face mari minuni.[33]

(Teodora)

13. „Misiunea sa nu s-a terminat”

Oare ce minune ar trebui să se întâmple pentru ca sfântul Ilie Lăcătuşu să fie canonizat şi să fie recunoscut sfânt? Cum oare să le deschidă Dumnezeu ochii şi poarta sufletului celor ce sunt în măsură să decidă acest lucru, când deja fiecare semn este o minune înfăptuită de sfânt, iar toţi cei ce au păşit spre mormântul părintelui, încă din primele clipe, nu-şi pot explica ceea ce simt şi ce se întâmplă cu ei? Nu mai vorbesc de clipa când intri pentru prima oară în lăcaşul sfânt unde se află moaştele părintelui şi de unde izvorăşte o mireasmă dumnezeiască şi sfântă, iar chipul său simţi că-ţi vorbeşte, într-un cuvânt îi simţi prezenţa vie şi ajutorul pe care ţi-l dă necondiţionat, fie că eşti convins sau nu pentru ce te afli acolo. Oameni buni, creştini, cei care sunteţi cu adevărat creştini, chiar dacă sunteţi păcătoşi, căci aşa suntem, nimeni nu poate explica în cuvinte, oricât de dulce ar avea graiul, ce înseamnă pentru cei bolnavi şi trupeşte şi sufleteşte, existenţa moaştelor sfântului Ilie Lăcătuşu. Eu sunt convinsă că misiunea sa nu s-a terminat, iar Dumnezeu l-a hărăzit ca şi după trecerea în rândul celor adormiţi să facă bine, să ajute şi să aibă grijă de toţi aceia care îi cer ajutorul în fiecare clipă. [34]

(Marusia)

14. „Am văzut o minune”

Încă de când am aflat de modul în care a fost descoperit trupul părintelui Ilie Lăcătuşu, am avut certitudinea că mă aflu în faţa unui sfânt!

Văzând primele fotografii apărute în presă, m‑am entuziasmat, spunând celor din jur: „Este extraordinar: în zilele noastre, printre noi, având familie şi copii, mai pot apărea sfinţi. Cred că este primul sfânt român descoperit întreg în România!”

Am încercat să găsesc, beneficiind doar de informaţii vagi şi confuze, cimitirul şi respectiv mormân­tul unde se afla părintele Ilie. Şi am reuşit. Agitaţia febrilă a acestei descoperiri a fost repede înlocuită de o pace adâncă, ce s-a revărsat asupra mea şi asupra celor cu care eram. Entuziasmul zgomotos de la aflarea criptei în care, prin geam, se putea vedea trupul părintelui acoperit cu veşmintele preoţeşti, nu a ţinut multă vreme. Cei prezenţi au fost cuprinşi de o linişte meditativă şi pioasă. Cuvintele rugăciunii au izvorât imediat din inima fiecăruia dintre noi, învăluiţi fiind de mirosul deosebit ce răzbătea dincolo de uşa criptei.

M-am întors de mai multe ori la mormânt, dar abia la parastasul din Sâmbăta Morţilor am putut să intru în criptă – cu acordul şi în prezenţa familiei. Avertizaţi fiind în prealabil (eram cu un prieten, absolvent de Teologie) de fiica părintelui Ilie, care ne-a spus: „Uitaţi-vă, de câte ori intru la el, tata deschide ochii.” Am văzut cât se poate de clar (eu şi prietenul meu) că părintele a deschis ochii larg, părând că ne priveşte. Am văzut o minune!

Sărutându-i de mai multe ori mâinile, nu am avut nicio clipă senzaţia că mă aflu în contact cu trupul unui mort, ci dimpotrivă, trupul unui bătrân slab adormit, cu înfăţişare cucernică. De altfel, la parastasul de un an de la aflarea moaştelor, chiar şi episcopul locului, Preasfinţitul Teodosie Snagoveanul, după ce a citit rugăciunea arhie­rească de dezlegare, văzând că părintele a rămas la fel de întreg şi binemirositor, a afirmat: „Părintele Ilie este sfânt. Fără nicio îndoială!”[35]

(Claudiu Dragomirescu, Bucureşti)

15. „Acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor…”

Una dintre cele mai frumoase veşti pe care le-am auzit în viaţa mea a fost descoperirea moaştelor întregi şi binemirositoare ale părintelui Ilie Lăcătuşu, în iulie 1998.

Citisem multe cărţi despre închisorile comuniste, cunoscusem foşti deţinuţi, eram interesat de problema sfinţeniei în închisorile comuniste.

Cum am aflat că moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu au fost descoperite neputrezite, m-am grăbit să mă duc la părintele Justin Pârvu, pentru a-i comunica vestea. Părintele m-a primit cu mare bucurie. I-am luat atunci şi un scurt interviu despre cum ar trebui cinstit părintele Ilie. A spus că putem să ne rugăm părintelui Ilie, chiar dacă nu este canonizat.

După aceea, întors în Bucureşti, am reuşit să ajung la moaştele părintelui Ilie, împreună cu un prieten, Claudiu Dragomirescu. Când am intrat în criptă, primul lucru a fost să mă uit la ochii părintelui. Voiam să văd dacă erau închişi sau deschişi. Ochii erau închişi. Am pus capul pe mâinile părintelui, să mă rog să mă întărească în lucrarea de propovăduire a sfinţeniei noilor mucenici – pe vremea aceea, în toamna lui 1998, subiectul era tabu.

Când am ridicat capul, am rămas surprins. Părintele avea ochii larg deschişi. Nu se uita spre mine, cum am auzit că a făcut cu alţii, dar ochii erau deschişi. Am rămas şocat. I-am spus prietenului meu: „A deschis ochii!” A văzut şi el. Am simţit că Dumnezeu ne dă acest semn pentru a ne spori evlavia faţă de părintele Ilie şi faţă de noii mucenici.

Ulterior, am întocmit un memoriu pentru canonizarea părintelui Ilie Lăcătuşu. Apoi am luat legătura cu câteva asociaţii ortodoxe, şi cu cea a foştilor deţinuţi, şi au sprijinit iniţiativa mea. Memoriul a fost depus la Arhiepiscopia Bucureştilor, care a dat şi un răspuns prompt şi „îmbucurător”.

În urma depunerii memoriului respectiv, am fost primit în audienţă la Preafericitul Patriarh Teoctist, împreună cu părintele Galeriu şi cu un fost deţinut politic.

Au trecut mai mult de zece ani de atunci, şi încă nu am auzit să se pună deschis problema canonizării părintelui Ilie Lăcătuşu. Dar în această perioadă am auzit de multe minuni săvârşite de el. Doctoriţa de familie de care aparţin mi-a spus că ştie două cazuri de vindecări de cancer săvârşite după rugăciuni către părintele Ilie.

Am auzit şi lucruri care mi s-au părut exagerate, dar şi multe lucruri adevărate. Pentru mine nu contează decât modul în care Biserica judecă lucrurile. Dacă părintele ar fi murit în închisoare, ar fi putut fi canonizat imediat, întrucât a murit mărturisind credinţa ortodoxă.

Dar, întrucât a murit după ieşirea din închisoare, Biserica trebuie să cerceteze amănunţit viaţa sa, înainte de a-l canoniza.

Oricum, fie că va fi canonizat mai devreme sau mai târziu, părintele Ilie este sfânt încă de când a părăsit această lume. Iar acum ne veghează din Împărăţia Cerurilor…

(Danion Vasile)

PARTEA A DOUA: MĂRTURII

1. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „În celulă vorbeam cu Dumnezeu mai mult”[36]

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în suflet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, plină de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spitalului, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâmbi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dragoste şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păstor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lângă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pentru întreg neamul românesc pentru care a suferit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din momentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste. (Raluca Tănăseanu)

***

– Părinţii care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?

– Incontestabil! Numai că Biserica se teme, atunci când e vorba de cei din închisori; au rămas cu aceeaşi idee că sunt duşmanii poporului, ceva în genul ăsta, sau, oricum, Biserica nu are curaj să ia atitudine, aşa cum nu a luat o atitudine corectă, sau conform canoanelor, nici faţă de părintele Daniel Corogeanu.

– Aţi cunoscut sfinţi în închisori?

– Bineînţeles că am cunoscut, Costache Oprişan a murit în braţele mele. În cartea lui Dumitru Bacu despre Piteşti, în prefaţă, am scris amănunţit despre Costache Oprişan. Noi am fost 16 oameni într-o secţie specială, adică într-o hrubă ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de perete, fără lumină, fără aer, având numai 2-3 găuri practic jos, pe unde să schimbe aerul, şi am fost ţinuţi acolo 16 persoane. Şi în această perioadă, în celula de lângă noi, toţi 4 deţinuţii au murit, în celula de dincolo de noi a murit unul, în alta au murit doi şi Costache Oprişan în celula noastră. Aşa că, în decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o celulă de exterminare, cu regim special: fără aer, fără lumină, cu bătaie, înfometare şi cu persecuţie specială!

– Cum aţi rezistat?

Acolo unde a fost unire între noi şi credinţă adâncă şi rugăciune, am rezistat. Pentru că securitatea a organizat lucrurile în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, şi în sens moral, dar… şi câte un om care să aibă o boală contagioasă. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii, realmente îşi scuipa plămânii, nu fac o figură de stil! În fiecare dimineaţă‑şi făcea toaleta şi scuipa cheaguri de sânge, bucăţi de plămâni! În altă celulă erau doi nebuni, în altă celulă era un om, tot aşa cu instabilitate psihică, când mergea la securitate dădea informaţii despre ce se întâmpla în celulă: că ne ajutam unii pe alţii, că puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau că puneam pâine pentru cei care erau prea slabi; nu era nimic important, dar când venea în celulă spunea ce a făcut dincolo şi plângea şi‑şi cerea iertare, era un om cu voinţă zdrobită după ce trecuse prin Piteşti. Aşa că în toate celulele a fost cineva care să aibă un element distructiv fizic sau moral. În celula în care erau cei doi nebuni, toată celula a murit! Noi am fost grupaţi prin personalitatea lui Costache Oprişan, care era un adevărat sfânt! Adică era desprins de toate cele lumeşti, trăia într-o rugăciune aproape permanentă, numai când comunica cu noi… Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a plâns pentru ceea ce i s-a făcut! Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea despre iertare şi despre dragoste. El era de fapt Sfântul nostru. Iar în momentul când Costache Oprişan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost dezorientaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem ca şi cum ne-ar fi părăsit un tată, aşa cum simt copiii mici. Dar ne dăduse destul Costache Oprişan ca să ne putem noi restaura în spirit după aceea. Şi am supravieţuit datorită faptului că am fost uniţi, nu s-a întâmplat nimic între noi – mici conflicte, dar nu conflicte majore. Însă moartea lui Costache Oprişan a fost tulburătoare pentru noi şi îmi aduc aminte că am stat aşa, de multe ori mă uitam la el şi îl chemam pe

Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar el ne-a spus înainte de a muri că, dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scăpa cu toţii, a spus că vom scăpa cu toţii, noi cei trei. Şi aşa s-a şi întâmplat!

– Dar acum simţiţi rugăciunile lui Costache Oprişan pentru sfinţia voastră?

– Da, sigur, noi suntem împreună spiritual, tot timpul! Şi nu-l uit niciodată, şi-l pomenesc în rugăciuni şi‑i cer să se roage pentru noi.

– Alţi sfinţi pe care i-aţi cunoscut?

Gafencu, Mazăre, Ioanide, Ianolide… Adică toţi aceşti oameni, îndeosebi aceşti tineri care sunt socotiţi sfinţii închisorilor, sunt legionari, cei care au intrat în închisoare ca tineri, elevi sau studenţi, sub Antonescu şi care n-au fost eliberaţi şi care au avut o viaţă spirituală extraordinară. Era grupul misticilor, aşa se chemau, care trăiau în rugăciune şi care au trecut prin închisoare ca nişte făclii pentru noi. Cred că ezitarea Bisericii este din cauza aceasta, că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!

– Ce ar trebui să facem totuşi, şi noi credincioşii şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să spun aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?

– S-a făcut un dosar pentru canonizarea lui Gafencu de către foştii deţinuţi, s-au scris articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că au fost legionari. Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, ştiţi… Ca şi cum dacă a fost cineva legionar este incriminat pentru toată viaţa! Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos?! Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a făcut din pescari Apostoli şi din păgâni Mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!

– Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon care a fost canonizat.

– Da, sigur că da, Rusia i-a canonizat pe toţi cei ce au murit în închisoare, mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară! (…)

– În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?

Ei au făcut şi convertiri! Adică prin atitudinea lor, poate nu prin discursul lor, ca să zic aşa, dar prin atitudinea lor, prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână nu mâncau nimic! Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo din închisoare, unde toţi eram înfometaţi, erau nişte oameni care parcă trăiau numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, cum era Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. Chiar mi‑a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Târgu Ocna a stat lângă Gafencu, că primea nişte medicamente pentru că era tuberculos, fără să ştie de unde vin. După ce a fost salvat i s-a spus lui Wurmbrand că Gafencu îi trimitea medicamentele lui. Aşa că anti­se­mitismul sau exagerările pe care le‑au făcut comuniştii (despre legionari), care au intrat în capul ierarhilor noştri bisericeşti nu sunt decât nişte poveşti!

– Povestiţi-ne despre felul în care Sfinţii din Închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi! Spuneaţi de convertiri…

– Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin unde mergea Gafencu, toată celula devenea o rugăciune! Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau că întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că în închisoare fără Dumnezeu şi fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmăşia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste; şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se schimba şi el prin rugăciunea pe care o făceau sau prin darurile pe care ei le răspândeau în jurul lor. Şi aşa am supravieţuit. Celula noastră este un exemplu, niciunul dintre noi n-a murit în închisoare – cei care am trăit cu Costache Oprişan. În toate celelalte celule au murit pentru că aveau bolnavi mintali, psihici.

– Puteţi să daţi un exemplu concret de convertire, de schimbare în bine?

– Schimbarea noastră e cea mai evidentă! Noi trecuserăm prin Piteşti, eram tulburaţi şi ne-au adus acolo, în celula asta de exterminare. Era o „corabie” a morţii. Era un experiment pe care Securitatea îl făcea, experimentau ce se întâmpla cu organismul nostru biologic şi cu sufletul nostru în condiţiile în care ne-au pus ei acolo. Din când în când venea un securist sau ştiu eu de unde veneau, de la partid, oameni care erau îmbrăcaţi civil, care aveau nişte figuri aşa, reci, care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau niciun cuvânt, ne cercetau ca un medic care-şi cercetează bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei! Costache Oprişan ne spunea însă, când noi începeam să discutăm: „Şi păcătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi-i în pace!” Aşa s-a întâmplat în jurul lui Gafencu, se făcuse o adevărată comunitate monahală! Adică toţi îi urmau exemplul, posteau, erau buni, se îngrijeau de ceilalţi bolnavi – cum a fost la Târgu Ocna. Era un lucru care făcea din celulă o Biserică!

– Cum se săvârşea Sfânta Liturghie în închisoare?

– Sfânta Liturghie se săvârşea într-un mod foarte discret, adică dacă noi eram în celulă câţiva inşi, dacă aveam un preot, el stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam ca să avem aspectul, pentru cel care supraveghea, că lucrurile acestea erau cele obişnuite ale celulei, adică păstram atmosfera normală a celulei. În acest timp ascultam preotul, care de obicei ştia Liturghia pe de rost. Ascultam Sfânta Liturghie, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă: Doamne, miluieşte” sau ce trebuia… Sigur că nu era Împărtăşanie, dar adeseori preoţii aveau cusută Împărtăşania în cămăşi, şi ne dădeau câte o fărâmă. (…) La rândul meu şi eu am săvârşit Sfânta Liturghie în a doua perioadă (de detenţie – n.r.).

– Mulţi părinţi au spus că le-a fost utilă perioada de detenţie! Pe cuvioşia voastră cum v-a ajutat acea perioadă?

– Sigur, dacă pe părinţi i-a ajutat vă închipuiţi cât ne-a ajutat pe noi, care nu eram (preoţi – n.r.)! Închisoarea este ca un purgatoriu – eu nu cred în Purgatoriu, dar ca să folosesc o expresie cunoscută – e un purgatoriu care te curăţă de păcate şi mai ales te înalţă spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decât am fost în închisoare! Este ceva inexplicabil, dar în special dacă aveai un Gafencu, sau un Costache Oprişan, sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacră în închisoare, în celulă şi vorbeam cu Dumnezeu mai mult şi simţeam prezenţa lui Dumnezeu mai mult decât acum.

– Mă gândesc acum şi la Mircea Vulcănescu care şi‑a pus viaţa pentru aproapele în închisoare. Aţi mai cunoscut astfel de cazuri?

– Da, sigur că da, am cunoscut cazuri foarte multe, şi eu am cunoscut. Şi eu mi-am pus viaţa pentru Costache Oprişan şi am fost şi bătut. Costache Oprişan e un exemplu. Noi am reuşit acolo, în închisoare, să-i prelun­gim viaţa lui Costache Oprişan, în celula aceea. În celula aceea curgea apă de pe pereţi, tot timpul era umezeală, saltelele putrezeau sub noi, nu le schimbau şi Costache Oprişan nu avea medicamente. Şi eu l-am îngrijit pentru că eram singu­rul care făcusem doi ani de medicină. Îl spălam, tot ce trebuia îi făceam. Mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam bucăţele de pâine sub pat, în umezeală, seara, şi dimineaţa era de două degete mucegaiul, creştea foarte înalt şi cu măciulii. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă şi apoi puneam miceliu cu apă într-o bucăţică de tifon şi îi puneam lui Costache Oprişan la nas ca să tragă aer, să respire prin acest miceliu. Şi sunt convins, şi Marcel şi toţi am fost convinşi că i-am prelungit viaţa cu câteva luni. Noi făceam totul că să-i salvăm sau măcar să-i prelungim viaţa. Sunt convins că acest tratament natural, cu miceliu de mucegai, i-a dat elementele care puteau să lupte împotriva tuberculozei şi i-a prelungit viaţa şi am fi vrut să rămână mereu cu noi. (…)

– Ce este neamul?

– Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

– Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?

– Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe. Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

– Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?

Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

2. Părintele Justin Pârvu: „Să ne închinăm lor ca unor sfinţi!”

Părinte, Sfinţia Voastră cum vedeţi cinstirea acestor martiri anticomunişti, înainte de canonizarea propriu-zisă, prin facerea de icoane şi acatiste?

Eu văd în aceste manifestări un lucru foarte bun, pentru că viaţa acestor martiri este deja cunoscută prin sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că, din frageda lor tinereţe, s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Paraschiva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut, prin moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri care au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.

Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au făcut şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât, prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr. 1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne, al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă, nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia până astăzi.[37]

***

– Părinte, cum v-aţi reamintit Aiudul?

– Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelaşi timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi cuie… ceva de neînchipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de mulţimea credincioşilor noştri, care au venit înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generaţii. Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. Unitatea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câştigat tot poporul, şi comunismul a recunoscut în această mişcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi seama ce forţă a avut acest tineret, într‑un moment în care, în ’44, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, occidentul chiar era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cuprinsă de cele mai puternice gheare, ei bine, toţi au rămas uimiţi, până şi organele Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret. În 1948 a fost cel mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Munţii Tarcăului urma să se adune o tabără, ce ajunsese să depăşească 9000 de tineri. Când au văzut ei cât tineret este implicat, au şi început arestările. S‑au văzut aşa de slabi şi de neputincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa, în 14 mai, au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au umplut toate închisorile, au curăţat tot ce a fost mai important… Cu un an înainte, în 1947, la deschiderea anului universitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat la Iaşi, la Universitate, să ţină un discurs. De cum a început discursul, au început şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bocanc; şi-au închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej. În acele zile, toate tablourile lui Gheorghiu Dej, ale Anei Pauker erau dimineaţa găsite pe jos… Această stare de lucruri a durat vreo lună jumate, două aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i culeagă… şi astfel a ajuns tot tineretul nostru de elită în puşcării.

– Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

– Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţi­nut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea. Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n‑am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i‑a luat degrabă la El.

– Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

– Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII, dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă? Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut, este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.

– De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?

– Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar, în timp, s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotri­vească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…). Generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într‑o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într‑un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor. Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu‑ţi trebuie mare filosofie, adevărul este simplu. Nu numai sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez? Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau? Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia[38].

3. Părintele Sofian Boghiu: Rugăciunile celor din închisori

Părintele Sofian, care a fost stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti, a fost condamnat la 16 ani de închisoare pentru apartenenţă la Grupul Rugul Aprins. După şase ani de închisoare, a fost eliberat, datorită decretului din 1964. Despre perioada petrecută în închisoare, a dat o mărturie celebră: „Dacă pot zice aşa, mi-a plăcut în închisoare… Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra… Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… Câte probleme!”

Iată un scurt cuvânt al părintelui Sofian[39] – despre rugăciunile făcute de cei întemniţaţi:

În închisori, eram aşa de bine păziţi şi aşa de constrânşi încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu. … Şi de obicei omul se roagă cu putere în necazuri. Iar în închisori erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu… Am numit aceasta „primire” din partea lui Dumnezeu pentru că îi întărea, astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, toţi aveau o seninătate şi-o bucurie care nu putea să le vină decât de sus, de la Dumnezeu, întrucât rugăciunile din închisori erau nişte rugăciuni poate ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi se rugau lui Dumnezeu şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre dânşii.

Pentru noi, cei de afară, rugăciunile lor şi modul lor de viaţă, ne sugerează gândul că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să facem o asceză atât cât se poate, prin post, prin rugăciune, prin metanii, prin răbdarea insultelor pe care le primim în viaţă, răbdare fără cârtire. Şi atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu aşa ca ale celor din închisori.


4. Părintele Arsenie Papacioc: „Nu contează decât maniera în care mori”[40]

– Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S‑ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Ştiţi că părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă, în sfârşit, acolo o biserică.

– E făcută.

– Da, un osuar.

– Un aghiasmatar, ceva…

– Da. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă nu ştiu ce a fost la Aiud, v-aş ruga să ne spuneţi ce a fost în Aiudul acela. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

– Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi, e binecuvântată. Nu este vorba de o suferinţă. Tendin­ţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie ţi se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an-doi – numai în zarcă m-au ţinut. I‑am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moar­tea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit.

Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că de te prindea te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedăm cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea niciun semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp.

Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu. Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”.

Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu… Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sfântul Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi ase­mănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să suprave­gheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi suntem creaţi aşa, după chip şi asemă­nare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti. N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotă­răşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori tu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nicio fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată. Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor, într-un loc, aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l‑am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeş­te sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

– Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu -, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ. Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu.

Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de marea greşeală a lumii este nepăsarea!

– Ce au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nicio ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m‑au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nicio mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti!

Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…”

S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

– Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de (jertfa celor din închisori – n.red.)…

– Nu te repezi… Nu legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu putem face asta fără amprenta Bisericii. (…) Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. (…) Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti?

Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i‑a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întâi.

Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blesteamă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. (…) Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântui­toare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaş­teţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează – repet -, decât maniera în care mori.

Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat Rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

5. Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta:

„Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru”[41]

Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut (Ps. 1,1)

Mare ne-a fost bucuria să aflăm, la mănăstirea Viforâta de lângă Târgovişte, un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţele comuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită, care de data aceasta a îmbrăcat forma unui trup plăpând de femeie, care ascunde însă un suflet la a cărui bărbăţie nu mulţi bărbaţi au ajuns… Ne minunăm de torturile suferite de marii noştri martiri în închisori, dar cu cât mai înfiorător trebuie să fi fost martirajul feminin, mai ales în postura de maică! Demnitatea acestei maici a închis de multe ori gurile mârşave ale bolşevicilor. Scoasă afară din mănăstire, odată cu decretul din 1959, după ce mănăstirea Bistriţa fusese desfiinţată, datorită capacităţii ei intelectuale şi profesionale, maica fiind inginer-şef, devine un factor disturbator pentru trădătorii acestui neam şi este arestată. Mărturia vieţii ei rămâne însă stâncă neclintită în faţa prigonitorilor acestui neam şi a întregii Ortodoxii.

***

– Maică Pangratia, ştim că sfinţia voastră aţi fost una dintre victimele ateismului şi că Dumnezeu v-a învrednicit să slujiţi acestui neam prin jertfa pe care aţi săvârşit-o în închisorile bolşevice. V-am ruga să ne povestiţi câte ceva din suferinţele prin care aţi trecut. Pe sfinţia voastră pentru ce v-au arestat?

– Mamă dragă, eu sunt inginer de meserie. Când m‑au arestat, eram profesoară; eram transferată din producţie în învăţământ, pentru că în ’54 m-au transferat în învăţământ, deoarece mănăstirea noastră, Bistriţa, se desfiinţase. Mai întâi l-au arestat pe tatăl unei colege de cămin, profesor de istorie basarabean, Ion Fariboga. Pe atunci, la Târgu Mureş era Regiunea Autonomă Maghiară, deci la putere erau ungurii. În ’56, când ne-au arestat pe noi, era revoluţia din Ungaria. Ungurii din Târgu Mureş, care sunt destul de activi, fac mai mult decât românii, au făcut ei o organizaţie. Şi, ca s-o acopere pe-a lor, au arestat toţi intelectualii români din Târgu Mureş şi au făcut un lot de vreo 70 de persoane, erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiu câţi doctori.

Deci prima dată au arestat vârfurile. În 15 noiembrie 1956 era o şedinţă cu toţi inginerii din regiune. Şi vine un tehnician la mine şi-mi spune: „Domnişoara inginer, vă urmăreşte cineva de la Securitate”. El fusese arestat şi acum era pus în libertate, şi zic: „Să fie sănătos, că n-am făcut la nimeni nimic, ce are cu mine?” A mai trecut vreo oră şi jumătate şi vine tot el şi zice: „Vă rog să veniţi la telefon la secţia de învăţământ”. Am văzut eu că era cineva care mă urmărea. Era o zi urâtă, ploioasă şi cetăţeanul care m-a urmărit îşi întoarce reverul de la haină şi-mi arată că-i de la Securitate. N-am opus nicio rezistenţă, eram în plină zi, fără haină că era toamnă, eram într-un taioraş şi m-am dus la maşină. Era o Skoda de aia militară, în fundul maşinii erau doi maiori de securitate, un locotenent major care era şofer şi cetăţeanul care m-a arestat. Am urcat în maşină şi m-au dus la Securitate, m‑au dus prin faţă. Eu, fiind şef de unitate, ştiam unde-i Securitatea, ştiam care-i situaţia, dar nu m-am gândit nicio clipă că voi fi arestată. Vine un cetăţean care a fost zidar la mine la serviciu, la Miercurea-Ciuc, acum era locotenent major, maghiar. Şi el, când mă vede: „Doamna ingineră”; dar ăştia, când au auzit: „Ce, mă, o cunoşti?” „Da, am fost subalternul doamnei”. L-au luat, a plecat. M‑au dus la colonel, comandantul Securităţii, un evreu, îl cunoşteam din timpul serviciului. Şi zice: „Doamna ingineră, v-am reţinut pentru o decla­raţie. O să staţi de vorbă cu un domn”. Nu mi-a spus anchetator, pe urmă m‑am familiarizat cu nomenclatura lor de acolo. Şi, zice: „O să mai discutăm, dar să ştiţi, câţiva ani de puşcărie tot veţi face” – fără să fiu anchetată, fără să fiu judecată. N‑am zis nici lae, nici bălaie, câţiva ani de puşcărie, mă rog, unde-i lege nu-i tocmeală. M-a băgat în altă cameră, unde erau două scaune şi vine un cetăţean care îmi ia şireturile de la pantofi şi ceasul de la mână. Mi-am zis: „Stai, domnule, că s-a îngroşat gluma”. Asta se întâmpla la Securitatea din Târgu Mureş. Dar eu nu m-am gândit nicio clipă că este vorba de o anchetă. Şi mă lasă în birou, nici mâncare, nici nimic, seara vine şi mă duce într-o celulă. Celula era cât patul acesta al meu de lată şi nu avea trei metri, puteam face numai trei paşi şi jumătate în stânga, ca să nu înţepenesc.

Şi aşteptam să se întâmple ceva, să-mi dea drumul acasă. A doua zi mă cheamă din nou la anchetă un tinerel, locotenent, singurul român din Securitate care terminase facultatea, că la Securitate pe vremea aia erau analfabeţi. Mă bagă într-o celulă, care de jur împrejur avea coridor, avea trei zăvoare la uşă, nu puteai ieşi afară, că dacă trebuia să te duci la toaletă, venea şi te ducea cu ochelari negri. Într-o seară mă duce la toaletă un cetăţean înalt cât uşa şi îi zic: „Tinere, la statura dumitale, de ce nu te duci să lucrezi într-o fabrică, nu să mă duci pe mine la closet aici”? S-a dus repede şi m-a reclamat la comandant. „Doamna ingineră, insultaţi personalul”. „Nu, domnule, i‑am spus de ce nu lucrează într-o fabrică, într-o uzină, nu să mă ducă pe mine, cu ochelari negri, pe un coridor, mă rog, la closet”. Zice: „Ăştia sunt oamenii cu care lucrăm, căci dumneavoastră n‑aţi vrut să lucraţi.”

Şi în fiecare zi mă scotea la anchetă, şi în fiecare zi spuneam acelaşi lucru: cum l-am cunoscut pe Fariboga, că am fost colegă de cameră cu fiica lui în studenţie, şi m-a cam deranjat întrebarea asta repetată şi îi spun anchetatorului: „Domnule anchetator, dacă mă tăiaţi, dacă puneţi sare cum au pus ungurii în ’40 în fostul Ardeal, şi nici atunci nu vă pot spune mai mult; că nu ştiu mai mult, nu ştiu ce vreţi”. Şi i-a fost ruşine de mine, eram mai în vârstă decât el, avea vreo 23-24, eu aveam vreo treizeci de ani. Şi zice: „Doamnă inginer, la noi sunt şi alte metode”. „Ştiu metodele care le aveţi.” Zice: „Mi-ar fi plăcut să ne cunoaştem în libertate, nu unde sunteţi acum, pentru că am ce învăţa de la dumneavoastră”. Şi în timpul acesta intră o namilă de jidan, care era clasa a şasea elementară, sau a şaptea, şi era căpitan. Acesta era „locotenent cu facul­tate”. Da, aşa se scrie istoria. Istoria pe care o faceţi voi la şcoală nu e istorie. E batjocură. Important e să dăm „diplome”. Dar suntem prea mici, nu avem ce face. Şi numai ce-i zice căpitanul: „Ce, mă, Costine, te anchetează inginera pe tine?…” „Tovarăşul căpi­tan…”, nu ştiu ce… A dispărut Costin, nu l-am mai văzut. A venit unul, a venit altul, a venit altul, şi la fiecare le-am spus acelaşi lucru. În fine, ne‑a ţinut din noiembrie până în mai la Securitate la Târgu Mureş. Între timp îmi spune Costin: „Să ştiţi că este arestat şi preotul de la dumneavoastră din comună, l‑au lăsat să se ducă cu botezul de Bobotează şi l‑au arestat după Anul Nou. Ce ziceţi?” „Să fie sănătos, mă rog, de arestat e uşor”.

La un moment dat au băgat cu mine în celulă o femeie de drept comun, credeau că ei îi spun mai mult decât le-am spus lor. M-a întrebat ea multe. Şi i‑am spus: „Ce vrei, dragă”? „Ce te rogi atâta, crezi că vine Dumnezeu să te scoată de aici?” Şi zic: „Te-am deranjat cu ceva”? „A, nu”. Noaptea a ţipat o dată şi a sărit repede în picioare. Erau priciuri de beton armat, şi pe fiecare era o salteluţă de două degete, pe care dimineaţa trebuia să o agăţi în cui, n-aveai voie să stai pe ea. Şi zice: „Să nu mă lăsaţi să mă mai culc până nu mă închin, învăţaţi-mă Tatăl nostru”. Au scos-o din celulă cu mine.

– Aţi avut pe cineva în familie arestat pentru legionarism?

– Da, cumnatul meu. Noi am fost şase copii – două fete şi patru băieţi.

– Câţi au făcut puşcărie, dintre ei?

– Prima a fost arestată soră-mea, în ’40, de unguri. Însă n-au ţinut-o decât şase săptămâni; îi lăsaseră copiii pe drumuri. Soţul ei era refugiat în România. Aşa se zicea la noi în Ardeal, în România. Şi după soră-mea a fost arestat fratele meu, generalul Ion Mureşan. A fost şi el condamnat la opt ani. A murit acum trei ani, exact de Sfântul Nicolae.

– Deci a supravieţuit puşcăriei?

– A trăit până la 90 de ani. El a făcut cinci ani de puşcărie. Cel mai mult am făcut eu. Am prins în închi­soare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani Noi.

– Povestiţi mai departe. Cum s-a încheiat procesul?

– Apoi am ajuns la proces la Sibiu. Au împărţit lotul acesta de 70 de persoane, în patru grupe. Mai eram cu trei femei şi pe noi ne-au pus în prima grupă. Am fost eu, a fost preotul de la noi din comu­nă, Mihai Crăciun îl chema, a fost Fariboga, preşe­dintele organizaţiei.

– Cum se numea organizaţia? Cu ce se ocupa?

– N-a fost nicio organizaţie, Securitatea a numit-o organizaţie, că n-a făcut nimic. Exista o organizaţie maghiară mare, am aflat în puşcărie, şi, ca să acopere murdăriile lor, a trebuit să ne strângă pe noi, intelectualii. Şi ne duce la proces. La proces, fiecare persoană era însoţită de doi ofiţeri înarmaţi. Parcă eram cei mai mari criminali. Eu cunoşteam Sibiul foarte bine, ne-au băgat în penitenciarul de drept comun. Şi, în prima zi când ne-au dus la proces, între cei care ne purtau s-a nimerit un fost elev de-al meu, care era acuma locotenent de securitate. Şi acela când ne-a văzut: „Doamna ingineră!”. Dar unul dintre ăştia: „Ce mă, o cunoşti?” „Da, mi-a fost profe­soară”. A dispărut, nu l-am mai văzut. N-aveai voie să ai nicio cunoştinţă, să nu ştie nimeni de tine. Şi a citit dosarul. Mă rog, un proces cusut cu aţă albă. Şi citeşte actul de acuzare, cică am răsturnat guvernul. Aceasta a fost condamnarea. Ce guvern? Bine, era Gheorghiu Dej. În prima zi după ce a citit actul de acuzare, a spus toată grupa, ne-a băgat în bibliotecă ca să se odihnească şi să ia gustare comple­tul de judecată. Ne-a băgat în camera aia, şi în timpul acesta vine tot matahala aia de jidan şi Fariboga, săracul de el, zice: „Domnule căpitan, vă rog să‑mi daţi voie să-i spun două cuvinte inginerei Mureşan”. „Ce vrei, mă, să-i spui”? – a ţipat la el. Şi atunci se întoarce el cu faţa spre mine, şi cu spatele spre el îmi arată unghiile, unghiile îi erau scoase. Dacă-mi dădea 25 de ani condamnare şi n-aş fi zis nimic… Vă daţi seama, să-i scoată unghiile? Şi atâta a spus: „Iertaţi‑mă, v-am băgat de pomană”. Ce puteam să zic la o asemenea situaţie?

A treia zi, înainte de a se termina şedinţa i s-a făcut rău unui băiat, student, şi l-au scos la geam. Şi-i spune: „Ei, Sandule, acum ai posibilitatea să-ţi uşurezi situaţia”. Acesta înspăimântat: „Domnule căpitan, am să spun despre tata cutare şi cutare, că tata a fost un ticălos.” A fost foarte zguduitoare scena asta. Când ne-a băgat în sală, s-a citit rechizitoriul. Şi când s-a ajuns la el a început să spună că tatăl său a fost aşa şi aşa. Şi atunci tatăl său, plângând, a spus: „Da, mi-am scos pantofii din picioare şi haina de pe mine să te trimit la facultate.” Iar colonelul, Nichita, care era comandantul completului de judecată şi era român, era om de meserie, avocat, zice: „Tinere, nu-ţi permit să vorbeşti în halul acesta despre tatăl dumitale, nu uita că eşti în faţa unui complet de judecată militar.” Şi s-a terminat, a durat procesul exact două săptămâni.

După două săptămâni, vine într-o zi să ne aducă sentinţele. Vine comandantul ungur, jidan şi el, cu sentinţa, şi cu el era o femeie, sergent major, de la Penitenciar, care era tot evreică. Şi aia zice: „Doamna ingineră, o să faceţi 8 ani de puşcărie, că atâta vi s-a dat, 8 ani de temniţă grea, confiscare totală…”. Şi eu atunci aşa am zis: „Păi acela-i om, care face ani de puşcărie, nu cel care dă ani de puşcărie.” Ei, cât am stat la Sibiu mi-a purtat sâmbetele. De câte ori era de serviciu, trebuia să facă o mizerie. Într-o duminică, am început să cânt cu o altă deţinută, era fiică de preot, cântări din Sfânta Liturghie. Ştiam Sfânta Liturghie pe dinafară, că doar am fost crescută la mănăstire şi am început să cântăm. Ea, sergenta aceea, era de serviciu. Eu n-am ştiut că-i de serviciu, dar putea să fie şi tatăl ei nu numai ea, că eu tot aşa făceam. Şi întreabă: „Cine a cântat”? „Eu am cântat”. „Păi nu ştiţi că nu-i voie”? Mi se pare că am cântat Axionul, sau Heruvicul, nu mai mult, nu-mi aduc aminte. Şi ea furioasă: „La neagra”. Neagra era, mă rog, camera de tortură. Şi locotenentul, care era român, a spus: „Nu, lasă, a cântat prea frumos, le iert.” El era român, era el securist, dar a simţit româneşte.

Şi m-am trezit din nou la Securitate la Braşov, în ’57, şi nu pricepeam ce rost mai are şi ancheta asta, din moment ce eu eram deja condamnată. Acolo, la Braşov, în ’59 am făcut icter negru. Scapă unul la mie în spital, dar eu în puşcărie fără o bucăţică de zahăr, sau o bucăţică de pâine curată!? Dar puterea lui Dumnezeu e mai mare decât raţiunile omeneşti. Aveam 36 de kilograme, că îmi spunea una dintre colege, pe urmă, când m-am dus la Miercurea Ciuc, că nu mi se lipeau pleoapele când dormeam.

– Şi cum aţi scăpat de icter? Vi s-a acordat ajutor medical?

– Ei, dacă ai credinţă, Dumnezeu face multe minuni. Şi ca să vă arăt că nu se moare de bolnav, cum toată lumea se vaită, am să vă povestesc o altă experienţă mai recentă. Eu am fost paralizată acum şase ani, ca un lemn. Într-o miercuri mi-a luat picioarele, am rămas ca o scândură în pat. Şi după patru săptămâni, tot într-o miercuri, nu ştiu cine deschide uşa, şi… parcă îmi simt piciorul. Şi-i zic maicii aceleia: „Ajută-mi, dacă vrei, să dau piciorul pe marginea patului”. Şi în timpul acesta a venit doctorul Paraschiv din oraş şi mi-a bătut în uşă. El, când a văzut, s‑a tras înapoi. „Domnul doctor, intraţi”. A intrat el, s-a aşezat pe scaun şi mi-a spus: „Maică Pangratia, iertaţi-mă, dar eu n-am crezut că vă mai reveniţi”. Şi i-am zis: „Un Doctor e mai mare decât voi, eu am nepoată doctor, am avut un unchi profesor universitar doctor, am o cumnată doctoriţă, dar eu cred în Dumnezeu, El e Doctorul doctorilor”.

Şi, în fine, aşa am păţit şi la Braşov, că nu mă ridicasem de jos de vreo trei zile, şi atunci parcă m-a ridicat un resort, m-am ridicat în sus şi le-am spus: „Nu ştiu ce caut la post, sunt judecată, sunt condamnată, ce caut la Securitate? Mă minţiţi de trei ani de zile că rejudecaţi procesul. Să ştiţi că mor când vrea Dumnezeu, nu când vreţi voi”. La care doctorul spune către comandant: „Păi, nu vedeţi că ne sfidează”? Şi zic eu: „Dacă un muribund vă sfidează, halal de medicina pe care aţi făcut‑o”. Şi asta i-a pus capac, că a doua zi pe un ger de minus 18 grade, m-a băgat într-o dubă metalică şi m-a trimis la Penitenciar la Miercurea-Ciuc. Aici erau numai unguri şi evrei, norocul a fost că era o singură femeie, sergent major româncă, de la Podeşti, de lângă Focşani, şi era ea de serviciu. Ea când m-a văzut, m-a întrebat: „Ce-i cu dumneavoastră”? „Am fost bolnavă de icter”. M-a luat ea, m-a băgat într-o cămăruţă, că n-aveam voie să stau şapte zile cu nimeni în cameră. Izolare. În cămăruţă era o sobiţă mică, serviciul la penitenciar îl făceau cei de la dreptul comun la noi, la deţinuţii politici. Şi seara s-au tras zăvoarele acelea, erau trei rânduri de zăvoare. Şi intră ea şi întinde o gamelă cu zeamă din aia. „Doamna inginer, nu-i de calitate, doar să vă încălziţi, la mâncare n-aveţi dreptul astăzi.” Zic: „Eu ştiu că n-am dreptul nici să mor, n-am dreptul la nimic”.

– La cât timp vă dădea de mâncare?

– Ne dădea dimineaţa trei linguri de terci, un mălai înmuiat, că nu era nici fiert, nici crud…

– Ca la pui.

– La pui le pregăteşti mai ca lumea că-s puii tăi. Pe noi nu ne scotea din bandiţi şi din criminali, asta era nomenclatura noastră.

– Cum a fost în închisoarea de la Miercurea-Ciuc?

– La Miercurea Ciuc parcă v-am spus, după o săptămână, ne-a băgat într-o cameră mai mare, cu vreo 27 de persoane, erau de toate religiile. Şi era cu noi în cameră o cetăţeancă care se dădea drept descendentă din familia Ghica de la Iaşi. N-avea nici laie, nici bălaie; era cât o matahală, care pentru un polonic de zeamă din aia neagră, spunea toate prostiile. Şi, într-o zi, una dintre fetele astea – că le băgase de acum saltele – a scos un fir de aţă din saltea ca să-şi coase ciorapii, că curgeau zdrenţele după noi. Şi a făcut un ac dintr-un pai de mătură. Şi ea a bătut în uşă şi a reclamat-o. Şi imediat a venit şi i-a pus cătuşele; era o fetiţă de vreo 17 ani, unguroaică era, dar era totuşi un suflet. Când am văzut treaba asta, am crezut că-i sar în cap şi am spus: „Bine, doamna Ghica, dar se poate să faceţi o aşa crimă? Nu suferim noi aici împreună?” „Pentru interesele mele trec şi peste cadavrele părinţilor mei”. Nici ca maică, nici ca profesoară, nici ca ingineră, n-am cunoscut lumea cum am cunoscut-o în puşcărie, în ticăloşia ei, dezbrăcată de zdrenţele astea de caracter, de suflet.

Pentru că îmi aduc aminte, a venit odată, încă eram în Miercurea-Ciucului – nu ne dusese încă la Arad – un maior de la Procuratura militară. Şi a venit cu coman­dantul, care a zis: „Doamnelor, uitaţi-vă: Domnul maior de la Procuratura militară. Dacă aveţi ceva de spus, ce n‑aţi vrut sau n-aţi putut să spuneţi, spuneţi-i dumnealui”. Şi baba Ana, Dumnezeu s-o ierte, plină de pelagră, a ieşit dintre paturile alea: „Să trăiţi, domnule maior, vreau şi eu să vă pun o întrebare.” „Spuneţi, măicuţă, spuneţi.” Toată lumea era foarte curioasă să vadă ce spune. „Vă rog să-mi spuneţi şi mie ce-i aia politică.” Acesta a făcut ochii mari: „Da` de ce, da ce s-a întâmplat?” „Acum trei ani într-o toamnă, a venit un bărbos, un amărât şi mi-a spus: «Măicuţă, dă-mi şi mie ceva de mâncare că-s nemâncat de trei zile». Erau fugarii din Făgăraş. Şi n-am avut nimic, veneam din poiată, dar aveam în pulpana de la haină nişte prune şi i le-am pus în buzunar. Şi am fost acuzată că am făcut politică”. Şi pentru asta o condamnase 10 ani. Ştiţi cum s-au dat pedepsele?

– Da, ne mai spunea părintele Justin. Şi pentru că purta cămaşă verde pe stradă îl aresta.

– Era cu mine, tot la Miercurea Ciucului, nepoata marelui actor Nottara de la Bucureşti, arestată pentru că fetiţa ei, care avea doi ani, într-o zi se juca cu o cutie de zahăr pe care erau doi căţei, şi bombănea ea: „Are mama doi căţei/ Cine-i pupă-n fund pe ei: Stalin, Stalin”. Şi a fost denunţată, şi pentru asta a primit mama copilului, cinci ani. Aşa se dădeau pedepsele.

– Maica Mihaela Iordache a fost la Miercurea-Ciuc. Aţi cunoscut-o?

– Tot din bătut în perete. A murit în aceeaşi celulă, în ziua de Vinerea Mare, în ’63, în ziua în care a murit fra- te-său, cu 7 ani în urmă – Nicoară. Spunea una dintre sergente, majoră: „N-am văzut un om cu mai multă demnitate ca maica asta”. La proces a spus: „Vă rog să-mi daţi condamnare maximă. Eu sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat”.

– De la Miercurea Ciuc unde v-au trimis?

– În ianuarie ’61 a venit într-o zi comandantul închisorii de la Miercurea-Ciuc – Dumnezeu să-i dea sănătate sau să-l ierte dacă nu mai trăieşte -, el era român, Humulescu îl chema, era cred că de undeva din Moldova, şi zice: „Doamnelor, se face o colonie, pe lângă Penitenciarul de drept comun de la Arad; se face o colonie de muncă pentru politici. Cine se simte în stare să meargă la lucru?” „Scrieţi-mă şi pe mine” – am zis eu. Şi intervine doctorul, ştiindu-mă bolnavă de icter: „Ce să vă scrie pe dumneavoastră? Nu vă daţi seama că peste două zile muriţi?”. Mă rog, nu m‑a scris, a plecat. În luna mai venea din nou comandantul cu grefierul. Nu era doctorul, şi-i spun comandan­tului: „Domnule comandant, cred că nu vă e totuna – că în fiecare zi murea cineva – dacă moare una în plus, sau minus, scrieţi-mă şi pe mine pe listă”. S-a uitat lung la mine şi a zis către grefier: „Hai, trece-o şi pe doamna pe listă”. Şi a intrat doctorul: „Nu, nu, nu.” „Domnule, ce-aţi spus? E sub comanda mea”. În fine, ne-a dus la Arad. Era o viaţă mai omenească, pentru că te scotea 15 minute la aer, aveam nu 150 de grame de pâine, aveam 250 de grame de pâine pe zi. Doctorul peniten­ciarului, nu ştiu de unde era venit, era un doctor evreu, Avramescu. Acela, când m-a văzut, m-a întrebat: „Da’ ce-i cu dumneavoastră?” Şi-i spune comandantei: „Vă rog s-o luaţi, s-o duceţi la cabi­net”. Mă duce la cabinet, mă controlează, spun ce-am avut şi îi spune asistentului: „Îi dai cutare, cutare, cutare, să vedem dacă îşi revine în trei săptămâni. Şi să-i dea 250 de grame de lapte pe zi şi o bucăţică de marmeladă”. Nu mai văzusem nimic dulce de atâţia ani şi într-adevăr în trei săptămâni m-am îngrăşat patru kg. M-am făcut bine şi puteam merge la lucru. Între timp auzisem eu printr-o femeie, sergent major că sunt nişte tratative cu americanii şi cu, Dumnezeu să-l ierte, Kennedy, preşedintele Americii, care a fost împuşcat de un bandit – el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus, Maurer şi cu Gheorghiu-Dej, să ceară bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, în ’60, aveţi 300.000 de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia ca să vă dau bani împrumut este ca într-un an de zile să lichidaţi problema deţinuţilor politici”. Şi-a luat angajamentul, pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel, că, dacă vi-i dau direct, vi-i iau ruşii”. Că noi eram încă sub copita ruşilor.

– Sfinţia voastră nu aţi făcut parte din niciun partid?

– Nu, asta mi s-a reproşat la tribunal când m-au judecat: „Aţi avut grad de ministru”. Ca inginer-şef în regiune, eram singura femeie din 16 regiuni. Şi zic şi eu: „Am avut că am muncit. Nu mi s-a dat pe gratis”. „Vi s-a propus de atâtea ori să intraţi în partid şi aţi spus: «Nu», – că nu vă interesează”. Zic: „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru, când îţi face voi ceva mai bun decât ce a făcut Dumnezeu, atunci sunt de acord cu voi”.

– Maică, dar eraţi deja maică, când aţi fost anchetată?

– Păi da, eu am terminat ca maică facultatea.

– Eraţi călugărită, nu?

– Eu am făcut liceul de la mănăstirea Bistriţa în Vâlcea, apoi m-am dus la facultate. Eu am terminat în rasă Politehnica. Erau 145 de băieţi şi eram cinci fete. Ca studentă am avut un necaz, n‑am avut dreptul la bursă, n‑am avut drepturi, că eram în sutană.

– N-aţi avut dreptul la bursă din cauza asta?

– Sigur că da.

– Şi cine vă ajuta?

– Dumnezeu. Lucram vara atâta cât să-mi ajungă pentru iarnă şi pentru familie. Şi la examenul de stat mi‑au trimis vorbă că dacă vin în uniformă mă pică din oficiu, că-i sfidez. La examenul de marxism, că băgase în anul IV examenul de marxism, era evreu profesorul. Pe urmă am aflat că e evreu şi că era şeful sioniştilor. Şi, când să ies pe uşă: „Măicuţă, încă o întrebare în afară de subiect: Cum se împacă religia cu marxismul?” „Religia o trăiesc, marxismul îl învăţ”. „Bine, mulţumesc” – şi toamna a trebuit să mă prezint din nou la examen.

– Cum a fost eliberarea?

– În ’62, înainte de Crăciun, vine anchetatorul: „Care-i inginera Mureşan?” Parcă nu ştia, că era evreu. Şi vine cu un ziar: „Citeşte articolul acesta la deţinute”. „Păi, aduceţi-mi ochelarii, că-s la voi”. Îmi aduce ochelarii, erau cu balamalele rupte, – „Pune şefa de cameră, că-i mai tânără, să citească”. A plecat el, a început lumea să plângă, că eu plec acasă, şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi mă întreabă. „Ce căutaţi dumneavoastră la puşcărie? Că noi avem nevoie de ingineri afară, nu la puşcărie.” „Păi, să vă întreb eu ce caut la puşcărie?” Zice: „Tot colţoasă aţi rămas”. Dacă-i spui un adevăr, rămâi că eşti colţoasă. Nu m-a eliberat atunci. În ziua de 15 ianuarie în ’63, aud forfoteală mare. În noaptea aceea avusesem eu un vis, în care bunicul meu – care a murit la 93 de ani – mi-a spus că la 15 ianuarie plec acasă. Îi spusesem visul lui tanti Natalia şi zice. „Cât e astăzi?” „15 ianuarie e astăzi”. Pe la 9 s-au deschis uşile larg. De‑acum se lecuise Gheorgiu-Dej de zonă autonomă. I‑au spus ungurii să vorbească ungu­reşte, că-i în autonomă, şi atunci a desfiinţat autonoma automat, şi liceele şi şcolile cu limbă de predare maghiară. Şi intră comandantul – era deja personal, mai erau nişte ofiţeri, din Oltenia aduşi – „Doamnelor, unul dintre domnii ofiţeri o să citească o listă, şi care îşi aude numele să treacă în dreapta şi care nu-şi aude numele, să rămână pe loc”. Şi atunci fac eu un calcul, să vedem pe cine citeşte întâi. A citit pe cele 8 paralizate, care au fost declarate incurabile de nu ştiu câte comisii medicale, dar dacă erau politice, nu le-a dat drumul acasă. Ei, zic, mi-am zis tot mie: astea pleacă acasă. Şi mai citeşte. Ajunge la 26: „Pangratia Mureşan” – eu sunt trecută în buletin cu numele de maică, aşa am vrut. „Doamnelor, care v-aţi auzit numele, ieşiţi afară”. Ne-a băgat în altă cameră, unde strânseseră paturile. Vine comandantul, de data asta vesel: „Doamnelor, verificându-se dosarele dumnea­voastră şi vinovăţia, s-a ajuns la concluzia: de astăzi înainte sunteţi libere. Pe măsură ce vin anchetatorii să vă ia în primire plecaţi acasă. Aveţi grijă să nu bateţi”, că noi vorbeam cu toată puşcăria, în morse.

– În limbajul morse?

– Morse, şi cu cana.

– Cu cana cum?

– Puneai căniţa la perete şi ascultai tot ce se întâmplă. Aşa mi-a zis unul, zice: „V-a dat Dumnezeu prea multă inteligenţă. Şi zic: „A ştiut Dumnezeu ce să facă”. La prost trebuie să-i răspunzi după el. În fine, plec acasă. Din 15 am fost prima care am plecat acasă, că aveam anchetatorul acolo. Cele de la Bucureşti, care erau vreo 17, au plecat a doua, a treia zi, când le-a venit anchetatorul. A doua zi, când am ajuns acasă, era o zăpadă mare, la noi, până-n genunchi. La Topliţa, când am ajuns în gară, se uită o cetăţeancă, se uită, se uită, se uită lung la mine – dacă m-a văzut în halul acela, în care eram. Totuşi, a avut curaj şi a spus: „Nu sunteţi sora lui nana Aurelia?”, sora mea. Zic: „Ba da”. „Păi, zice, sunt naşii mei de cununie”. M-a luat în braţe şi a început să plângă. Am avut noroc cu ea, că în gară ea m-a dat jos din tren, că nu aş fi reuşit singură. Când m-a văzut soră-mea, nu-i venea să creadă – ea primise înştiinţare că am murit de icter negru.

– Şi aţi intrat în mănăstire?

– Nu, că nu m-au primit. Bistriţa a fost mănăstirea mea de metanie şi acolo am vrut să intru, n-am vrut să mă duc în altă parte. Acolo însă mi-au spus : „Nu, aţi fost în puşcărie. Nu.” Şi aşa că m-am angajat. N-am vrut să mai am de-a face cu ungurii şi am plecat de la gospodăria colectivă, de lângă Reghin, unde mă repartizase ministerul. Bine că m-au lăsat în pace şi m-am dus la Bucureşti, unde aveam doi fraţi: unul, v-am spus, generalul, murise în puşcărie; celălalt, legionarul, nu se întorsese încă. Ministerul m-a repartizat la o gospodărie de stat în judeţul Mehedinţi, la Slaşoma, la Podu Gros. După ce am venit la Valea Roşie, eu am venit la Valea Roşie în ’64, am venit din puşcărie în ’63. Mergea destul de prost, cu pierderi planificate de milioane. Şi într-o zi mă întâlnesc cu secretarul de partid: „Doamna inginer, vă rog să poftiţi până la mine la birou”. Se scoală respectuos, îmi sărută mâna – nu aveam eu nevoie. Am un spirit de observaţie destul de dezvoltat şi începe să mă ia la întrebări, ca la anchetă: „Unde v‑aţi născut? Unde aţi făcut şcoala? … Şi din ’56?” Atunci m-am enervat şi m-am ridicat : „Păi, zic, am fluierat în biserică.” S-a simţit el foarte prost şi s-a ridicat. „Ce rost are ancheta asta?” „Doamna inginer, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, e numai în favoarea dumneavoastră, pentru că ştiu că şi cu dumneavoastră s-au făcut mari nedreptăţi”. Aşa mi-a spus şi procurorul când mi-a rejudecat procesul, în ’72. Procurorul, care era al acuzării, a întrebat: „Cu ce putem să ne revanşăm pentru nedreptăţile pe care vi le-am făcut?” „Am coloana prăbuşită de sus până jos, aia-i una, – cei mai frumoşi ani de viaţă mi i-aţi mâncat. Tot ce am agonisit până la 36 de ani mi-aţi confiscat. Ce mai vreţi?” „Da, ştiu, s-au făcut nedrep­tăţi.” „Dar atunci, ce mai? Dacă s-au făcut, lasă-le aşa”. Şi primul secretar: „Doamna inginer, zice, am venit să reparăm ce se poate repara.” Şi a doua zi m-a trimis la fotograf şi mi-a trimis o poză mare cât icoana Sfântului Ioan Botezătorul, şi m-a pus la panoul de onoare al fabricii. Şi zic: „Dar ce faceţi, domnule? Din 24 de ingineri câţi suntem în fabrică, sunt singura puşcăriaşă, şi pe panoul de onoare?” „Ei, dacă toţi inginerii noştri ar munci cum munciţi dumneavoastră, fabrica n-ar lucra în pierdere”.

– Ce fabrică era?

– Fabrica de conserve Valea Roşie. Era fabrică de gradul 0, fabrică mare era, lângă Olteniţa la 6 Km şi 56 de km de la Bucureşti până la noi. Şi apoi m-a ţinut la panoul de onoare vreo 5 ani, şi spun preşedintei de sindicat, că era tot o femeie, tot ingi­neră: „Ascultă, fată dragă, mai bine daţi-mi 200 de lei la salariu decât să mă puneţi la panou”. Că în industria alimentară erau salarii foarte mici, mici, mici de tot. Ei ziceau că mai mâncăm o conservă şi ne descurcăm noi. Plăteam autoconsum şi odată îi spun tovarăşului director: „Tovarăşe director, de ce plătesc eu autoconsum? Ce consum eu din fabrică?” „Păi sunteţi singura care nu furaţi.” M-am dus odată, că aveam un chioşc alimentar acolo al fabricii, m-am dus în iulie să cumpăr ceva de mâncare, că era cantina închisă – nişte biscuiţi şi nişte tocană de legume. Şi vânzătorul mă lasă, serveşte pe unul, pe altul, pe altul, şi când îi termină pe toţi, îmi zice: „Vă rog să mă iertaţi, nu vă supăraţi că v-am ţinut, după câte ştiu – eram proaspăt venită în fabrică – după câte ştiu sunteţi ingineră în fabrică şi veniţi să cumpăraţi de la mine conserve?” Dar eu fac nişte ochi mari: „Ce vorbă-i asta, domnu’ Petrică?” „Păi, zice, sunteţi singura din Valea Roşie care vine să cumpere de la mine”. „Domnule, să ştii o treabă: pentru ce muncesc, statul mă plăteşte; pentru ce mănânc, trebuie să plătesc.”

– Cum v-aţi reîntors în mănăstire?

– A, povestea cu mănăstirea. Abia în ’91 am reuşit să intru în mănăstirea Viforâta, pentru că aici erau maicile mele de la Bistriţa. V-am spus, mănăstirea Bistriţa, când a fost desfiinţată, multe din maicile de acolo au venit aici la Viforâta cu maica Arsenia, ucenică a Părintelui Arsenie Boca – şi pe ea au pus-o stareţă. Patriarhul Justinian a făcut la Viforâta casă sanatorială de preotese şi maici pensionare, ca să-şi spele greşeala când a desfiinţat Bistriţa. Mi-aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! Îngrijeam 2800 de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două, trei lădiţe cu copii aruncate sub clopotniţă. Mi‑aduc aminte, eram de serviciu la bucătărie într-o dimineaţă, şi aud scâncet de copil: „Doamne, ce-o fi”? Intru pe unde se intra la clopote şi găsesc o fetiţă, abia îşi mai trăgea sufletul.

– Maică, dar de unde erau copii ăia acolo?

– Ştia lumea că maicile îi iau şi-i cresc şi nu-i omoară. Îi aruncau, nebotezaţi. Am avut o colegă, o chema Boboteanu, că au găsit-o în ziua de Bobotează. Aveam o altă colegă, doctoriţă, dentistă la Arad, care a găsit-o pe malul Dâmboviţei, i-a dat numele de familie Dâmboviţeanu. Şi mănăstirea Bistriţa au desfiinţat-o înainte de decret. Eu le-am spus atunci, în ’40, maicilor. Primiseră în mănăstire o cetăţeancă de la Craiova care era informatoarea Securităţii, şi au făcut-o călugăriţă. Şi eu le‑am spus odată: „Să ştiţi că ea o să desfiinţeze Bistriţa”. Şi am fost prima mănăstire din ţară care a fost desfiinţată, în ’52; pe celelalte le-a desfiinţat în ’56. Când am venit de la puşcărie şi le-am văzut pe maici îmbrăcate cu rochiţe, care mai de care…. Nu mi-a venit să cred – în sat, cu fustă scurtă, că le scosese din mănăstire, aşa m-am cutremurat! Nu puteam să realizez treaba asta.

– Cum? Dintre cele care au fost maici, totuşi s‑au căsătorit?

– Dintre colegele mele de facultate sunt singura care am rămas pe poziţie. Am fost 12 la călugărie, 12 la bacalaureat. Despre grupa mea vorbesc. Singura care am făcut facultate, singura care, aşa mi-a zis una dintre colege, Dumnezeu s-o ierte, a murit acum doi ani la Orăştie: „Ai avut atâtea posibilităţi, ce-ţi trebuia mănăstire?” „Bă, nu uita, că noi am depus un jurământ”. Şi pentru asta îi mulţumesc Părintelui Miron, de la Dealu, care era duhovnicul meu. Şi el mi-a spus odată, când eram civilă: „Maică Pangratio, toate ca toate, dar să nu uitaţi că aveţi un jurământ depus”. Toate ca toate, dar călugăria este un jurământ pe care nu-l poate spăla nicio prigoană şi niciun patriarh…

6. Maica Mina: Bucuria pe care mi-a dat-o închisoarea[42]

Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic – dar şi măreţ – al generaţiei sale. Pentru folosul sufletesc al nostru, dar şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări referitoare la experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.

Blagosloviţi, Maică Mina. Mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi primit. Pentru început vă rugăm să ne spuneţi dacă socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o ca pe o continuare a liniei de jertfă pe care aţi urmat-o în anii tinereţii? Să o luăm mai de la început…

Eu m-am născut într-o perioadă când binecuvântarea lui Dumnezeu se revărsa asupra pământului nostru. Ne vedeam împlinite vechi năzuinţe. Se înfăptuise unirea tuturor românilor sub acelaşi steag – România Mare, care strălucea prin frumuseţea şi bogăţia ei. Un val de iubire de pământul nostru, de neamul nostru, de Dumnezeu domina sufletele multor români şi în special ale celor din tânăra generaţie, care – cu preţul vieţii lor – doreau să-şi consolideze ţara şi totodată să ţină piept tăvălugului ateu din răsărit care ameninţa lumea. Aceasta era poate şi chemarea şi misiunea încredin­ţată nouă de Dumnezeu. Dar, cei mai buni dintre noi au căzut omorâţi prin mână de români (reuşind doar să amâne cu două decenii şi mai bine instaurarea comunismului la noi şi să deschidă prin jertfa lor o cale spre sfinţenie).

Au urmat ani şi ani de grea pedeapsă pentru toţi, care culminează până în zilele noastre. Trecem printr-o perioadă de mare încercare şi răspundere. Dacă acum 70 de ani am fost chemaţi la o luptă în numele lui Dumnezeu, în prezent ni se cere o luptă pe alt plan, prin ridicarea din lâncezeala în care am căzut, prin întărirea în credinţă, prin lupta spirituală dusă în cadrul Bisericii strămoşeşti. Numai astfel vom putea obţine iertarea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu pentru a nu ne pierde. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat, într-adevăr, posibilitatea de a-mi împlini năzuinţele din tinereţe sub puterea harului şi a-mi încheia viaţa pentru a o adânci şi sublima în oastea monahală.

– În privinţa experienţei din închisoare, ne puteţi spune care au fost cele mai mari chinuri la care aţi fost supusă?

Eu n-aş putea spune că am suferit chinuri fizice extraordinar de grele. A fost frig, foame, sete, lipsă de aer, lipsă de somn şi altele pe care cel care nu a trecut pe acolo este greu să le înţeleagă. Ani de zile am fost obligate să stăm de dimineaţa de la 5 (când se dădea deşteptarea) până seara la 10.00 la marginea patului, sau în picioare, fără să ne sprijinim de ceva. Regim Rahova, Jilava şi alte locuri… Ne mai sprijineam pe ascuns… Însă toate suferinţele şi încercările la care am fost supuse nu se pot compara cu chinurile prin care au trecut, în unele închisori, bărbaţii, şi pe care lumea le cunoaşte, pentru că a apărut multă literatură de detenţie în ultimii ani.

Perioada mea de detenţie a fost între 1960-1964, când oficial, bătăile erau interzise. Ele se practicau totuşi, dar mai acoperit, în cadrul anche­telor. Pentru a obţine declaraţii de autocondamnare sau împotriva altora, se spune că, în această perioa­dă, ţi se puneau în mâncare medicamente care acţio­nau asupra psihicului, să-ţi slăbească voinţa. Şi eu cred că într-adevăr aşa a fost.

Regimul comunist urmărea să îi distrugă sufleteşte pe cei consideraţi duşmani ai poporului. Din cauza oboselii, a tensiunii permanente, a anche­telor epuizante ajungeai uneori să fii adus în stadiul de a iscăli lucruri de care nu erai răspunzător, şi o făceai împotriva voinţei tale. Aceasta îţi dădea sentimentul că ceva se frânge în tine, că nu mai ai putere de a rezista presiunii din afară la care erai supus. Cine nu a trecut prin aşa ceva nu poate să-şi imagineze durerea sufletească, mult mai mare decât durerea fizică datorată condiţiilor de detenţie inumane la care erai supus. După 1960, repet, condiţiile de detenţie s‑au îmbunătăţit. S-a introdus alt sistem care să te frângă sufleteşte: aşa zisa „reeducare”.

– Cam câte eraţi într-o celulă?

Am fost şi singură, am stat şi două femei şi patru şi cincizeci. În perioada anchetelor, de obicei stăteam singură sau eram două persoane, a doua fiind informatorul, pe care atunci nu-l bănuiam…

– Nu era mai greu când stăteaţi singură ?

Nu. Când eram singură aveam posibilitatea de adâncire în rugăciune, de frământare interioară. Am avut perioade şi de luni de zile în care am stat singură. Grele au fost momentele în care în anchete se insista şi prin metode brutale să se obţină informaţii sau să semnezi declaraţii pe care nu voiai să le dai…

– Pe Dumnezeu când L-aţi cunoscut?

L-am cunoscut înainte de a intra în închisoare. Fără Dumnezeu nu puteai supravieţui în închisoare. Sunt deţinuţi care au rezistat torturilor şi chinurilor datorită credinţei în Cel de Sus. Sunt şi deţinuţi care, văzând credinţa şi puterea de jertfă a celor închişi, s‑au convertit după gratii. Toţi cei care ne-am lăsat cu totul în voia Domnului am simţit cum harul Său ne acoperă şi ne dă putere. Eu am simţit tot timpul ajutorul şi mângâierea Lui. Erau împrejurări în care nu ştiai cum să reacţionezi, ce să faci. Şi atunci îţi îndreptai gândurile către Cel de Sus: „Doamne, ce să fac?” Şi Dumnezeu îmi arăta întotdeauna calea, ce trebuie să fac. Câteodată am avut vise în care am avut un răspuns clar la ceea ce întrebam, îmi spunea în vis data la care trebuia să iau o anumită hotărâre sau dacă ceea ce vreau eu să fac este bine sau nu, dacă să am o atitudine împotriva lor sau nu. Puteam greşi foarte uşor făcând ceva care să-mi aducă sancţiuni care să mă coste viaţa. La asemenea frământări Dumnezeu mi-a răspuns. Şi răspunsul acesta a fost salvarea pentru mine.

– Puteţi să detaliaţi mai concret cum au stat lucrurile?

În anchetă am semnat anumite declaraţii pe care le‑am regretat, pentru că nu trebuia să le dau. Ulterior, în detenţie am dorit ca prin atitudinea mea să fiu mai tare decât cei faţă de care am fost slabă în prima parte a detenţiei. De aceea, în urma unei alte sancţiuni primite am făcut la un moment dat greva tăcerii. Începuseră eliberările şi eu nu numai că refuzasem «reeducarea», dar îi şi înfruntam. Aceasta a reprezentat un risc pe care mi l‑am asumat pentru reechilibrarea mea interioară. Au încercat pe diferite căi să mă determine să renunţ, însă Dumnezeu mi-a ajutat mult, mi-a dat putere şi am reuşit să duc până la capăt ceea ce mi-am propus.

– Mulţi dintre cei care au pătimit în temniţele comuniste au mărturisit că în închisoare L-au simţit mai adânc pe Dumnezeu în sufletul lor, că astfel s‑au apropiat mai mult de Domnul.

Da. Când erai singur în celulă puteai să te adânceşti în rugăciune. Indiferent de condiţiile de detenţie, nu erai decât tu faţă-n faţă cu Dumnezeu. Nu am mai regăsit puterea de rugăciune din închisoare decât în mănăstire. În lume fiind, eram preocupată cu grijile lumii şi nu aveam acea trăire ca în închisoare. Îmi amin­tesc când lucram şi în acelaşi timp făceam rugăciunile în lanţ (termina una, continua cealaltă) pentru diferite greutăţi, boli. Rugăciunea se făcea încontinuu. Şi mai este ceva. Tot închisoarea ne-a dat amintirea şi putinţa de ispăşire a propriilor păcate, astfel încât închisoarea a însem­nat şi o pocăinţă pentru faptele rele săvârşite. Prin suferinţele îndelungate, prin discuţiile duhovniceşti pe care le aveam unele cu altele, prin analiza mai adâncă a propriei persoane, închisoarea ne-a dat posibilitatea de a ne descoperi pe noi înşine şi de a ne da seama ce slabi putem fi în anumite împrejurări şi cât de păcătoşi suntem. Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură s-a vorbit şi despre bucuria pe care ţi-a dat-o închisoarea. Nu au fost numai zile de chin sau de întuneric. Au fost şi zile de bucurie sufletească datorită apropierii de Dumnezeu. În acele momente ştiam că Dumnezeu este cu noi. Aveam un cunoscut care îmi spunea „Îmi este dor de Aiud”. A şi scris o poezie cu acest titlu. Vedeţi lucrarea lui Dumnezeu ? Sunt oameni care au suferit cumplit în temniţele comuniste, ca apoi să spună: „Mi-e dor de Aiud!”, desigur de crâmpeiele de har pe care Aiudul i le-a dăruit.

– Puteţi să spuneţi că vă este dor de închisoare?

– Nu pot să spun acest lucru, pentru că acolo a fost o luptă foarte grea pentru a nu te pierde pe tine ca persoană. Ceea ce pot să spun este că atunci când am ieşit din închisoare nu am putut să cred că am ieşit definitiv. Şi am gândit că va mai trebui să intru încă o dată ca să am sentimentul că m-am eliberat. Mă gândesc acum la părintele Gheorghe Calciu, care a intrat voit pentru a doua oară în închisoare. A fost ceva extraordinar faptul ca un om, care a trecut prin chinurile prin care a trecut el, să-şi dorească să intre a doua oară în închisoare ca să poată să biruiască ceea ce n-a biruit, după părerea sfinţiei sale, în prima închisoare. Este o minune foarte mare ceea ce a făcut părintele Calciu.

– În închisorile de bărbaţi erau preoţi şi mai aveau câte o mângâiere atunci când săvârşeau Sfânta Liturghie. Ce făceaţi în sărbători?

– Ne rugam şi noi. În închisorile cu regim de muncă, Arad, Oradea, mă retrăgeam cu o prietenă, ne ascundeam într-un colţ şi recapitulam Sfânta Liturghie. Seara se făceau acatiste, spuneam psalmi sau diferite rugăciuni. Începuse perioada eliberărilor şi nu mai era Jilava – unde nu aveai voie să-ţi faci o cruce. Eram desigur reclamate, pentru că şi noi aveam informatoare printre noi. Dar, în general, nu am fost sancţionate pentru aceasta. Voiau doar să ne înspăimânte şi să ne determine să renunţăm. În tim­pul zilei când eram la ateliere şi lucram, făceam rugă­ciunea lui Iisus. Ne-am rugat chiar şi pentru torţio­nari, pentru că am înţeles că mai presus de chinuri şi suferinţe este dragostea pentru Hristos şi aproapele.

– Aţi avut camarade care v-au impresionat prin spiritul de dăruire?

– Da. Au fost mai multe persoane, dar cel mai mult m-a impresionat Marina, noi îi ziceam Ghega, un om extraordinar. Era fiica doamnei Russo, din Basarabia… Întâmplările trăite alături de ea pot constitui adevărate file de Pateric. Îşi dădea tot ce avea. Renunţa întotdeauna la fărâma ei de carne în favoarea unei camarade mai slăbite şi la bucata ei de pâine şi mânca numai mălaiul. Îşi alegea patul cel mai rău, undeva sus, astfel încât dormea cu ochii în lampă. Când s-au adus aşa-zisele saltele (nişte saci cu paie) a aşteptat să-şi aleagă toate deţinutele câte o saltea, iar ea a luat-o pe cea mai proastă care a rămas. Şi ea, ca şi alte deţinute venite de la Miercurea Ciuc, unde a fost cea mai grea închisoare pentru femei, duceau povara unor condamnări de 20-25 ani de muncă silnică. Aveau însă un calm şi o demnitate pe care nu le poţi găsi uşor. Această demnitate o aveau faţă de toţi, de gardieni, de anchetatori, de informatoarele infiltrate între noi în mod intenţionat ca să ne spargă unitatea. Sunt figuri în faţa cărora îţi pleci capul. Greutăţile prin care am trecut împreună au făcut să se nască între noi o solidaritate sfântă, ne‑am făurit acolo între zidurile reci ale închisorii familia noastră, în cadrul căreia, în ciuda inter­dicţiilor şi a ameninţărilor cu pedepse crunte, ne-am învăţat una pe alta rugăciuni, poezii, limbi străine, ne-am povestit cărţi.

– Măicuţă, ca una care aţi trecut prin asemenea chinuri, cum vedeţi societatea de astăzi?

– Jalea este foarte mare, pentru că prea mulţi tineri nu cunosc nici iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam, nici iubirea de pământ. Ei nu mai au nimic sfânt. Pentru noi, iubirea de neam a fost rădăcina care ne-a cres­cut, care ne-a dat putere. Ne‑am riscat viaţa pentru ţara aceasta, pentru pământul acesta. Copiii din ziua de astăzi nu au rădăcină, sunt ca frunza bătută de vânt. De aceea acceptă tot ceea ce li se dă. Ei duc o viaţă fără nicio perspectivă, fără niciun sens. Datorită golului sufletesc pe care îl au, se agaţă de lucruri superficiale şi dăunătoare pentru suflet, în care societatea zilelor noastre înstrăinată de Dumnezeu îi atrage. Le doresc să devină conştienţi de nimicnicia vieţii pe care o duc şi de faptul că, în momentul în care ei vor întinde numai puţin mâna către Dumnezeu ca să-i salveze, Dumnezeu îi va salva. Să ceară lui Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă, ajută-mă să mă găsesc pe mine însumi!” Şi Dumnezeu o să-i ajute. Aş vrea să ştie că pământul nostru este îmbibat de oase şi sânge de martiri, încât numai în ei putem avea nădejdea să ne salvăm ca neam, în măsura în care şi noi ne vom schimba. Altfel, dispărem din faţa lui Dumnezeu ca naţiune.

7. Aspazia Oţel-Petrescu: „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”[43]

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una dintre multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând‑o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

– Cum priviţi acum perioada detenţiei?

– O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie… (lăcrimează, n.red.)…, toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne‑a făcut Dumnezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

– Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?

– Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai cuiva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

– Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…

– Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă – şi, neavând lumină, nu mai puteam munci foarte multe ore pe zi. I-am spus comandan­tului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru.

Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le‑am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde – infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?”

Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru suprave­gherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină – lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de mate­riale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu ele. Dar, din când în când, participam la rugăciu­nile comune. După acatist, se făceau rugă­ciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă‑i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune!

La 9 decembrie, mi-au făcut o mica sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână – „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoarede-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau – însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză. Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi – şi se minunează medicii radiologi ce vindecare specta­culoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vinde­cat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor – şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.

– Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

– De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheie­turile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! În încăpere am văzut că era o pivniţă foarte mare, care avea ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nicio mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă, sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi‑am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

– Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?

– Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

– Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

– Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.

– Care este rolul părinţilor?

– Este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia cores­punzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…

– Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?

– La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să‑l pot ierta…

– Şi aţi reuşit?

– Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?

– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

***

Iată relatarea Aspaziei Oţel Petrescu despre minunea trăită în izolatorul închisorii din Miercurea-Ciuc (aşa cum a descris-o în volumul Strigat-am către Tine, Doamne…: „Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât îmi dau impresia că am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care‑i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol, întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:

«Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m‑am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. lată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel decât cum vor ei să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă, căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cana, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.»

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

«Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus.»

Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă”.[44]

8. Părintele Liviu Brânzaş: Modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină[45]

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este catego­ric împotriva ideii de a servi credinţa prin compro­mis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.

Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liber-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizarea copiilor botezaţi era o datorie primor­dială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitate a clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine toate forţele morale ale societăţii să lucreze în favoarea credinţei şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei, dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos! (…) Ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători zbuciumaţi ai unui ideal care să fie pe măsura aspiraţiilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constitui­ţi‑vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nicio rezistenţă.

Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară. Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească, la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. (…) Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Pune­ţi‑vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul, luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care (s-au jertfit – n.red.) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

9. Nicolae Purcărea, un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu…[46]

– Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N‑aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne trans­punea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

– Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare?

– În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când auzeam clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petre­cut‑o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura.

– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S‑au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

– Cine era capul acestor nelegiuiri?

– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

– Vă mai puteaţi ruga?

– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

– Acesta era scopul reeducării.

– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

– Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

– Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

– Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?

– Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

– Cum aţi învăţat poeziile?

– Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

– Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?

– Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta altul deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi a fost băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, părintele Arsenie Boca avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. I-au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

– Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?

– Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: „Ce ne facem?” Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii părintelui Arsenie Papacioc.

– Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?

– Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

– Vă consideraţi o generaţie învinsă?

– Cine e învinsul? Cel care dă (în altul – n.n.) sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. (Dar – n.n.) Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m‑a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la El (adică, din această lume – n.n.). De ce? Pentru că, atunci, directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomo­tiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară, din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirân­du‑se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

– Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu, pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele Lui.

– Exact.

– Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?

– Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă el constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

10. George Enache: Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti[47]

Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cunoscut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelaşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s‑au cununat civil şi religios, primind astfel binecu­vântarea Bisericii.

Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile credincioşilor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basarabia şi Bucovina fuseseră numai un an sub ocupaţie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.

Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar marchează şi începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar văzând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.

Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, consi­derând că lucrurile făcute prin forţă nu au durabi­litate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie – calul troian al comu­niştilor în viaţa Bisericii.

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vorbea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze – pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

„O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc şi nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, va aduce după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic – n.n.) slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi‑au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi‑i în spiritul evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aici primesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor departe de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mântui şi voi şi neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea sa pentru tot poporul, şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri, care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte, şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum îşi iubeşte tatăl fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă, pentru că mulţi L-au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: „Sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere.”

Am spus tot ce am putut să spun, iar dorinţele noastre fierbinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care sunt graiul nostru viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pentru noi şi pentru toţi aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

„După terminarea predicii, funcţionarii comprimaţi de la diferite instituţii au comentat astfel predica lui Popovici: «În ultimii doi ani a fost cea mai zdrobitoare predică a episcopului faţă de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal faţă de regim.»”

Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur.

Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenţa Patriarhului Iustinian şi a tov. Ministru Stanciu Stoian. La ora 10 a.m. însă, atât Patriarhul, cât şi tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemaţi telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, aşa că nu au mai participat la serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la «mica agapă» ce a urmat după serbare.

În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vieţii celor trei mari ierarhi ortodocşi, Vasile, Grigore şi Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre «îndrăzneala» creştină.

Subiectul a fost tratat cu «îndrăzneală», reuşind să-i electrizeze într-adevăr pe preoţii şi studenţii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile Bisericii lui Hristos, episcopul Popovici a reuşit cu uşurinţă să convingă un auditoriu reacţionar că, în situaţia de azi, preoţimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai creştinismului…

A impresionat deosebit amintirea dialogului înverşunat dintre Vasile şi pretorul păgân Modestus. Mişcat de vehemenţa şi curajul cu care Sfântul Vasile îşi apăra credinţa creştină, guvernatorul Modestus a exclamat: «Niciun episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.» La care Sfântul Vasile a răspuns: «Pentru că, desigur, încă nu aţi întâlnit un adevărat episcop al lui Hristos.»

Episcopul Popovici şi-a încheiat cuvântarea cu rugăciunea: «Să îi rugăm pe cei trei mari ierarhi să binevoiască din cer spre toţi sprijinitorii şi apărătorii Bisericii lui Hristos şi să îi împrăştie pe duşmanii ei.»

Cei prezenţi în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic, a spus:

«A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală şi curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.»

Iar Al. Tudor, din comuna Podu Rece din Dâmboviţa, a afirmat:

«A vorbit ca un Hristos. Preoţilor la venea să se ducă să-l îmbrăţişeze. Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica.»

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

«Popovici a vorbit de o mie de ori mai tare decât Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei – n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred că chelului îi lipsea tichia de mărgăritar”.

Sursa: M. Stănescu

Valoare: serioasă

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 52

Fragment din predica ţinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Paştelui, aprilie 1950

„Iisus Hristos a fost înconjurat de duşmani recrutaţi din jurul Său şi de către autorităţile militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care în faţa Adevărului au căzut cu faţa la pământ, pentru că Adevărului nimeni nu-I poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate şi pentru credinţă au fost schingiuiţi, batjocoriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi.

După cum în trecut Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus i-a îngropat pe toţi duşmanii Săi, tot aşa Biserica îi va îngropa pe toţi acei care vor lupta împotriva ei…

Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţi pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeţi, nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus, iubiţi-L pe Iisus. Cine Îl iubeşte pe Iisus suferă pentru El şi nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21

Fragment din predica ţinută la mănăstirea Isbuc,

cu ocazia unei procesiuni, în faţa a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu şi nici nu cred în El, acestor oameni nu le vor reuşi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…”

„Oamenii uită de Dumnezeu şi din nimica se ridică în posturi de răspundere şi caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le pot pierde, dar pe Dumnezeu nu pot să-L piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare creştin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credinţă.”

„La sfârşitul predicii, consemnează informa­torul, Popovici i-a îndemnat pe cei prezenţi să lupte pe linia religiei contra duşmanului care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suferinţele Mântuitorului.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130.

11. Gheorghe Andreica: Mucenicia lui Niţă Cornel în lagărul de la Piteşti[48]

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără altă voinţă şi iniţiativă decât cea impusă de Ţurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.

Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :

– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!”

N-a terminat bine de zis, că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, care se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Chişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolski (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Chişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Chişinevschi:

– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel ca ceilalţi.

– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.

Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:

– Să te dezbraci imediat!

Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Apoi, adresându-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :

– Iată ce o să păţească cel care va mai îndrăzni să iasă la raport!

Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, dând impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am auzit un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i‑au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i‑au sângerat holbaţi, gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semne de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngă­nind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori, până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat i-a zis lui Ţurcanu:

– A murit.

– (…) Ce dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise, ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga, gata să sfâşie şi pe alţii.

– Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l‑au luat gardienii să-l ducă mai departe.

12. Un sfânt printre noi – părintele Constantin Sârbu

„Am stat cu părintele Constantin Sârbu la Viişoara (în domiciliu obligatoriu) câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele sufleteşti au început să se vindece. Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în niciun fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare alături de el.”

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa[49]

Iată câteva date biografice, extrase din lucrarea Un sfânt printre noi – părintele Constantin Sârbu.[50]

„Născut la 10 ianuarie 1905 într-un sat de lângă Galaţi, părintele Constantin Sârbu, a rămas de mic copil orfan de ambii părinţi. Este crescut de bunica sa – Ioana – femeie foarte săracă, singură, care lucrează cu ziua ca să-l poată ţine la şcoală. Astfel, el cunoaşte de mic sărăcia, greutatea vieţii, foamea şi munca. Dar bunica este totodată foarte credincioasă; trezeşte în el dragostea de Dumnezeu, îi deschide calea credinţei şi îi imprimă de mic gândul Preoţiei.

După absolvirea claselor primare urmează seminarul teologic la Galaţi şi facultatea de Teologie din Bucureşti. Se apropie de părintele Toma Chiricuţă care devine un mentor pentru el; în timpul facultăţii conduce corul de la biserica Zlătari.

După terminarea studiilor rămâne timp de 2 ani cântăreţ la biserica Lucaci.

Se căsătoreşte cu domnişoara Maria Constantinescu şi se mută la Huşi ca director al Şcolii de cântăreţi de pe lângă Episcopia Huşi. În 1934 este hirotonit preot pentru Catedrala Episcopală Huşi. Concomitent cu slujirea la Sfântul Altar, din dragoste de Dumnezeu şi grijă de oameni, depune un mare efort şi construieşte un azil de bătrâni pe Dealul Schitului de la marginea oraşului pe care-l înzestrează cu toate cele necesare.

Izbindu-se de anumite realităţi contrare structurii sale de om corect, care doreşte să împlinească doar voia lui Dumnezeu, se mută la Bucureşti, unde obţine – prin concurs – parohia Parcul Călăraşi din Bariera Vergului. Era un cartier muncitoresc, sărac şi lipsit de biserică.

Fără să se descurajeze, îşi începe lucrarea prin a-şi cunoaşte enoriaşii cu grijile şi nevoile lor. Primeşte ajutorul doctorului Victor Gomoiu care îi înlesneşte să obţină o cameră la subsolul Aşezământului – Spital «Regina Elena» din Bariera Vergului, pe care o transformă în paraclis. Despre această perioadă doamna Maria Dumitrescu scrie:

«Ştiinţa şi dragostea de om a Profesorului Doctor Victor Gomoiu s-au îmbinat cu arzătoarea căldură a rugăciunii a tânărului preot Constantin Sârbu.

În clădirea de la poarta Spitalului bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi, îngenunchind la altar, primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu.

La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul lăcaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala Biserică Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Terenul pentru marea biserică a fost obţinut cu aprobarea Mareşalului Ion Antonescu. S-a săpat la început adânc, foarte adânc, planul măreţ al tânărului preot Constantin Sârbu fiind de a avea şi la subsol o biserică cu şase coloane masive, înalte, care să susţină biserica de deasupra şi care să devină apoi şi sală de conferinţe şi concerte religioase. Subsolul şi planşeul parterului au fost terminate în 12 luni. 27 trepte monumentale din dreapta şi alte 27 trepte monumentale din stânga coborau spre adânc, unde în faţa altarului, în jurul celor şase coloane masive erau – ca la o sală de concerte – strane şi rânduri nenumărate de scaune frumoase.

În luminata catacombă se oficia slujba Sfintei Liturghii, iar duminica după amiază, corul tinerilor studenţi, funcţionari, muncitori de la Malaxa, care întrunea până la 100 persoane, condus de eminentul Victor Giuleanu, tânărul profesor al Conservatorului Ciprian Porumbescu, dădeau concerte care electrizau mulţimea credincioşilor. Corul Bisericii Vergu a colindat de Crăciun şi la Palatul Regal şi la Radio.

Părintele Constantin invita preoţi-conferenţiari duminică de duminică, iar corul încânta mulţimea credincioşilor cu minunate cântări bisericeşti.

Mult regretata Olga Greceanu, profesoară, pictor, ne-a fermecat cu cuvântul său cald şi vastele sale cunoştinţe în domeniul credinţei creştine, dar mai ales prin vizionarea filmului Giulgiul Mântuitorului pe marea pânză albă din faţa altarului.

Astfel, prin rugăciunile şi îndemnul părintelui Sârbu, prin aportul Casei Regale, sprijinul moral şi material al doctorului Gomoiu precum şi prin banii strânşi la aceste concerte s-au înălţat zidurile Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ridicată – în cea mai mare parte – prin munca credin­cioşilor veniţi de pretutindeni».

Părintele Sârbu a întocmit şi o bibliotecă de împrumutat cărţi (bibliotecară fiind chiar doamna Maria Dumitrescu).

La începutul lucrărilor, părintele Sârbu a suferit însă şi cea mai mare pierdere şi durere, pierzând ceea ce avea mai scump în această lume, pe soţia sa. După mărturisirea sa ulterioară, aceasta a fost, parcă, jertfa depusă la temelia acestei biserici. A rămas cu două fetiţe mici cărora le-a fost şi tată şi mamă.

Construcţia bisericii începută în 1942 a fost terminată în 1949, fiind târnosită la 17 aprilie, pereţii fiind doar tencuiţi.

Mişcarea religios-culturală înjghebată în jurul bisericii Bariera Vergului era prea mare pentru ca autoritatea comunistă să o poată accepta. A apărut pe unul din geamuri şi imaginea Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Minunea a adunat puhoi de lume şi i-a alarmat pe antihrişti.

În 1954, părintele Constantin Sârbu a fost ca urmare arestat pentru a se desfiinţa acel nucleu creştin atât de activ. Pretexte se găseau oricând. A urmat o detenţie grea cu scopul de a nu ieşi viu din închisoare. Totuşi, prin mila Domnului, după 8 ani de închisoare şi doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan a fost eliberat şi primind cea mai săracă capelă din Bucureşti, a ridicat din ea Biserica Sapienţei.”[51]

***

Părintele Constantin a slujit cu multă râvnă la această biserică, până când a trecut la Domnul, în data de 18 octombrie 1975[52]. O ucenică apropiată a părintelui, Octavia Tăslăuanu, dă detalii despre aceasta:

„Bisericuţa Sapienţei şi preotul Constantin Sârbu erau un mare, greu şi de temut obstacol pentru slugile blestemate ale comunismului. Eram păziţi cu străşnicie, cel puţin doi securişti erau prezenţi la toate slujbele. De altfel, părintele îi recunoştea mereu.

Lumina din Biserica Sapienţei trebuia stinsă. «Trebuia bătut păstorul, ca oile să se risipească». Dar cum se putea proceda fără a face vâlvă? Lumea nu trebuia să cunoască adevărul şi atunci s-a procedat cum nu se putea mai ticălos. Cum securitatea ştia tot, a ştiut şi că părintele suferă de un ulcer duodenal. Şi, din grija cea mare pentru sănătatea şi viaţa preotului Constantin Sârbu, securitatea îl obligă să se interneze în spital pentru operaţie, deşi nu era nevoie. Este ameninţat că dacă nu se internează va fi arestat. Are dreptul să-şi aleagă spitalul, dar medicul operator va fi numit şi adus de ei. După multă chibzuială şi multă grijă, i se admite să se interneze la Serviciul Chirurgie de la Spitalul Poştei. Asta pentru că aici lucra un nepot de frate al soţiei părintelui. Era chirurg secund. Încredere deşartă! Micimea omenească este mai presus de orice la cei fără Dumnezeu.

În ziua de 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva, părintele oficiază ultima Sfântă Liturghie. La sfârşitul slujbei anunţă că e obligat să se interneze pentru operaţie, că nu se ştie dacă se mai întoarce. Roagă lumea să nu părăsească Biserica, ca «să nu fie o biserică pustie». Cei ce erau ajutaţi (de părintele) să ştie că în continuare îşi vor primi ajutorul, «în biserică sunt suflete bune», că va fi permanent cu noi, să-l chemăm. A pus totul în ordine. A lăsat indicaţii cum să fie biserica pregătită, unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală. Şi, ca încheiere, a cerut ca nimeni să nu-l plângă, ci să se bucure că a scăpat de chinurile acestei vieţi: «Să vă plângeţi pe voi care rămâneţi.» Era trist, preocupat, şi-a pus totul în perfectă rânduială, a lăsat slujitor la Altar.

Se internează în dimineaţa zilei de 15 octombrie. Este operat luni, 18 octombrie, după-amiază, de un medic adus de la Spitalul Elias. Face un abces abdominal, septicemie, e redeschis şi după câteva ore sufletul îşi ia zborul spre cele veşnice.

(Înainte de aceasta) este adus în grabă părintele (Ila­rion) Argatu de la Mănăstirea Antim, pentru ultima împărtăşanie. (Părintele Constantin) se stinge spunând (o rugă­ciu­ne din) Sfânta Liturghie. În jurul capului părintelui apare o cunună galbenă, văzută de părintele Argatu. Ca să se încredinţeze că nu se înşeală, (acesta) mută perna, dar a­pare aceeaşi cunună. Atunci părintele exclamă: «cunună de martir»…”[53]

***

Despre perioada de detenţie părintele nu voia să vorbească mult. Una dintre puţinele mărturii s‑au păstrat de la Tatiana Cortun: „Pentru a mă întări sufleteşte, părintele s-a deschis faţă de mine, povestin­du‑mi din suferinţele prin care a trecut în anii grei de închisoare. Suferea şi acum de pe urma lor. Nu se putea apleca din cauza coloanei vertebrale. Avea câteva vertebre tasate, ceva ieşit în afară. Mă ruga, uneori, să-l spăl pe picioare şi să-l ung cu alifie antireumatică adusă de mine din U.R.S.S. Cu această ocazie am văzut că avea pielea pe tălpi încreţită şi trei dungi de cicatrice de-a lungul tălpilor. Mi-a spus că acolo a fost ars cu bară de fier încinsă în timpul anchetelor. Se putea unge singur doar cu ajutorul unui băţ având o bucată de tifon la capătul lui. Din cauza acestor răni cicatrizate mergea greu şi călca mai mult pe călcâi şi pe vârful degetelor. De asemenea, din cauza coloanei ce purta urmele loviturilor la care a fost supus nu se putea întoarce decât cu tot trupul. Cu toate acestea nimeni nu-şi putea da seama cât de bolnav este. El era mereu în activitate.»”[54]

***

„Pe data de 1 iunie 1964, părintele Constantin Sârbu a ajuns cu greu în strada Sapienţei nr. 5, a intrat în curtea plină cu bălării, aşezându-se pe o buturugă pentru a se odihni şi pentru a privi locaşul de închinare ce i-a fost încredinţat.

Primul om care i-a ieşit în cale, care a intrat după el pe poarta acestui Aşezământ a fost doamna Matilda (Cocuţa) Mircea. Ea a fost aleasă şi trimisă de Dumnezeu părintelui Constantin, în urma rugăciunilor Sfinţiei Sale, pentru a-i fi ajutor indispensabil în cel mai greu moment – începutul. Dumnezeu a dăruit lungime de zile şi a ocrotit sănătatea doamnei Matilda poate şi pentru a ne mărturisi lucrarea ce s-a înfăptuit atunci, acolo. Ea ne-a rugat să nu pomenim nimic despre viaţa de asceză pe care a dus-o şi pe care continuă să o ducă, dar ne-a relatat, cu multă bunăvoinţă, amintirile ei din anii de strânsă colaborare cu părintele Constan­tin Sârbu, pe care în primii trei ani l-a ajutat zi de zi, rămânând în continuare un mare sprijin al bisericii.

Ai putea să ne spui, pentru început, cum de dumneata, care locuieşti de 63 de ani în Bucureştii Noi ai ajuns de aici tocmai lângă Podul Izvor, la biserica Sapienţei, şi chiar în prima zi sau în primele zile când părintele Constantin Sârbu se afla acolo?

Am să vă spun. Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul nostru din Bucureştii Noi, toată lumea s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte, am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a între­bat: «Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine». Am plecat şi, în vis, am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos până la biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tână­rul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsi­tă, a bisericii l-am văzut pe părintele Constantin Sâr­bu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut a venit în calea mea şi mi-a zis: «Bine ai venit, Matilda Cocuţa. Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar, poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă». Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m‑am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată, însă, nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială. Doarme printre dărâmăturile de la biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.

Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame. Am plecat atunci să caut de mâncare. Peste drum de poarta bisericii era o casă mare, frumoasă şi jos era un garaj. Uşa era deschisă şi o doamnă aranja nişte sandviciuri. M-am dus la ea şi i-am spus: «Doamnă, uite, a venit un preot din puşcărie, îi este foame. Dă-mi ceva de mâncare şi nişte apă pentru el». «Lasă-mă în pace», a fost răspunsul. I-am mai spus o dată şi dacă am văzut că nu vrea, am luat şi eu ce am putut, când ea s-a întors cu spatele şi am plecat. Apoi, însă, m-am întors şi i‑am spus ca să fie de pomană pentru cine vrea ea.

După ce părintele a mâncat, ne-am uitat în jurul bisericii. În faţă, până la poartă erau bălării. În spate era ruină: un coteţ de găini, urme de şobolani, picioare de pui, mizerie mare.

– Oare, Cocuţo, facem noi ceva aici?, m-a întrebat părintele.

– Dacă te-a adus Dumnezeu aici, facem, l-am încurajat eu.

– Păi, de unde oameni?

– Vă aduc eu de la Bucureştii Noi. Dar să vă rugaţi. Eu sunt păcătoasă. Dacă vă rugaţi, facem.

A râs şi el un pic, apoi mi-a zis: «Acum să mergem la cimitir la nevasta mea». El însă mergea greu, avea nevoie de baston. Am găsit unul aruncat în grădina de alături, de care s-a servit la început.

Pe drum mi-a povestit din cele pe care le-a suferit în puşcărie, cum îi bătea. Se spunea că îi scot la aer. De fapt, pe când mergeau în cerc, unul câte unul, doi gardieni, unul de-o parte, altul de cealaltă parte, de câte ori treceau pe lângă ei îi loveau după ceafă sau unde nimereau cu bastoanele lor. Părintele mergea greu, avea nişte bocanci grei, mari, aproape fără talpă şi nişte haine învechite cu care ieşise din închisoare.

La cimitirul Bellu unde am ajuns, banca de la mormânt avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut şi părintele s-a aşezat. Apoi mi-a spus din nou că îi este foame. Cred că într-adevăr îi era foame, dar poate mi-a zis aşa ca să rămână el singur la mormântul soţiei. Era sâmbătă, se făceau parastase. Eu am plecat la poarta cimitirului să iau pomană de la lume. O doamnă mi-a dat şi un pahar în care să-i duc apă. Dar când m-am întors la mormânt, am văzut că părintele era culcat pe mormânt cu faţa în jos şi bastonul alături. M-am speriat. Ce-am păţit până l‑am ridicat! L-am aşezat pe bancă. Curgeau lacrimile pe bocancii lui povestindu-mi cum a cunoscut-o pe soţia lui, ce om deosebit a fost, cât de mult l-a ajutat şi cum a murit lăsându-l cu două fetiţe pe care le-a crescut până la arestarea lui. Au rămas în grija femeii de la lumânări de la Biserica Vergului. Nu ştia unde sunt şi nici nu voia ca ele să-l vadă în starea în care se afla.

După ce ne-am reîntors la biserică, părintele voind să se ducă să se culce la Domniţa Bălaşa, eu i‑am zis:

– Hai să facem o cămăruţă ca să ai unde să stai, nu să stai printre dărâmături la Domniţa Bălaşa.

– Cu ce să facem?

– Eu cunosc pe stareţul de la Cernica.

Părintele mi-a dat atunci o scrisoare în care a spus cum a ieşit de la închisoare, în ce stare se află, cum a primit să slujească la biserica Sapienţei şi cum are nevoie de ajutorul lui. Pe atunci stareţ era părintele Roman Ialomiţeanul.

Ziua următoare m-am dus la Cernica; părintele stareţ ne-a promis ajutor. Într-adevăr, peste o zi sau două a venit maşina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos şi doi călugări pentru lucru.

L-am luat şi eu pe Ion al lui Chiva şi pe încă unul din Bucureştii Noi. În tramvai ne-am întâlnit cu un alt cunoscut din Dămăroaia. I-am spus unde mergem şi a venit şi el cu noi. Nu vă pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu. Într-o singură zi am făcut scheletul şi l-am lipit şi cu pământ. Până am terminat cămăruţa, până s-a mai uscat, părintele s-a mutat în pivniţă unde acum este cazanul de calorifer. Pe atunci acolo era numai gunoi care ajungea până la geam. Am scos gunoiul, am făcut curat, în măsura în care am putut, şi părintele a dormit acolo vreo săptămână.

***

În ce fel a primit părintele Constantin primele ajutoare pentru a putea începe lucrarea sa?

Am să dau un exemplu. Încă pe când lucram ca să ridicăm cămăruţa din spatele bisericii, m-a trimis părintele la poştă să expediez o scrisoare, cred că pentru străinătate. Acolo este zidul acela înalt în spatele căruia lucrează fetele de la poştă. Printre ele era o doamnă care plângea, plângea într-una. Eu am întrebat‑o: «De ce plângi? De ce?» «Lasă-mă în pace», mi-a răspuns ea. «Nu te las deloc. Spune-mi, că eu ştiu un preot bun. Dacă te duci la el şi îi spui necazul, o să-ţi ajute. Ia scrisoarea asta şi apoi hai cu mine, că te duc eu acolo». N-am lăsat-o până n-a venit cu mine. Părintele a vorbit cu ea, i-a făcut o rugăciune, a învăţat-o ce să facă şi a încurajat-o că în două-trei zile nu va mai avea pricină de plâns. Cred că îi plecase bărbatul de acasă. Într-adevăr, peste câteva zile doamna a venit şi în semn de mulţumire şi bucurie a adus o canapea cu rezemătoare, o masă, un scaun şi a mobilat cămăruţa cea mică. A adus şi haine şi ghete, încât părintele mi-a dat mie, spre amintire bocancii şi pantalonii cu care a venit din închisoare, pe care îi păstrez până acum. De asemenea, doamna de peste drum de biserică, aceea care la început n-a vrut să-mi dea sandviciurile, văzând că a început să se facă o lucrare aici şi probabil stând de vorbă şi cu părintele a dat bani cu care am cumpărat material şi am făcut acoperişul la cămăruţă.

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor la altar, «Cina cea de taină» şi a auzit spunându-i-se: «Stai pe picioarele tale şi lucrează». «Dumnezeu ne va ajuta», spunea el.

Tot atunci părintele mi-a zis: «Eu nu mă pot înţelege bine cu tine». Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Odată mi-a zis:

– Tu stai afară că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa.

– Şi eu ce să fac?

– Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu.

După un timp m-a strigat din biserică:

– Cocuţo!

– Da, părinte, am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai, şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

***

Când a început părintele să slujească? Cum a fost prima Sfântă Liturghie la care ai participat?

Pe la început, într-o duminică, mi-a spus: «Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?»

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10 m-am dus la poartă. Pe când ieşeau ei, eu tot le ziceam să vină pentru 10 minute că a venit părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: «Hai să mergem». Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie. Înainte de a citi Sfânta Evanghelie m-a trimis să aduc «covorul» din casă, (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică să poată doamnele îngenunchea.

– Păi ăsta-i covor? – au întrebat ele.

– Da, acesta-i, altul n-am. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom primi şi noi vreunul». Şi doamnele au îngenuncheat pe el. La predică ţin minte că părintele a spus:

«Dacă avem un vas plin cu apă şi vrem să mai turnăm ceva bun, nu mai încape. Tot aşa şi inima noastră fiind plină de fapte rele, Bunul Dumnezeu, dacă ar vrea să ne dea puţin har, nu mai are unde să mai pună, căci inima noastră este plină cu cele rele. Mântuitorul vine la noi cu lumină, smerenie, blândeţe şi răbdare, dar dacă nu găseşte loc pentru a sădi în noi aceste nespuse daruri, pleacă, întrucât inima noastră este plină de toate putregaiurile: de ură, minciună, de poftele trupului, de lăcomia pântecelui şi multe altele. În acest fel săraca inimă abia mai respiră, fiindcă bietul om tot timpul se străduieşte ca să intre în iad, căci nu-i place nimic din ceea ce este bun pentru suflet. Nu se străduieşte pentru hrana sufletului, care este încătuşat de mii şi mii de păcate. Ce vom face la Înfricoşata Judecată? Abia atunci vom da seama de ce am lucrat pe pământ!

Trebuie ca acum, cât trăim pe pământ, să ne curăţim, să ne spălăm de păcate, că Prea Milostivul Dumnezeu este aşa de bun şi îndurat şi ne va ierta, dar numai dacă noi ne căim de ceea ce am făcut, dacă ne pare rău din suflet că am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Şi chiar dacă iarăşi cădem în vreun păcat, nu avem voie să deznădăjduim, ci să avem credinţă puternică şi să cerem mila lui Dumnezeu să ne ridicăm din nou şi să pornim la drum spre lupta cu păcatul. Să nu ne descurajăm, să nu zicem: acum tot am păcătuit, nu mai am ce face, merg aşa înainte, căci Dumnezeu nu mă mai iartă!

Nu, nu trebuie să gândim aşa, ci să ne sculăm, să ne trezim şi să punem început bun cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă şi păianjenul nădăj­duieşte şi îşi urzeşte mereu pânza, vrând să urce sus şi pânza se rupe şi el iarăşi o reface, o ţese şi aşa de mii de ori el tot face pânza, cade şi iarăşi se ridică şi nu se lasă până nu-şi face casa sus; tot aşa şi noi să nu ne lăsăm duşi de satana, să ne străduim ca păianjenul, să ne facem o locuinţă sus în cer, zidită cu fapte bune, cu milostenie, cu bunătate, cu răbdare în rugăciune. Cu lacrimile noastre să spălăm totodată puţina inimă care miroase atât de urât, scoţând dinlăuntrul nostru puterea satanei.

Dacă-ţi intră un hoţ în casă oare îl laşi să-ţi jefuiască tot? Oare nu te lupţi să-l scoţi afară din casă?! Atunci, cu satana de ce nu te lupţi, ca să-l scoţi afară din inima ta şi să nu-i dai voie să-şi facă cuib în ea? Înfrânează-te de la rău şi biruieşte pe Satana prin post, rugăciune şi milostenie. Acestea trei sunt armele cele mai puternice ale creştinului prin care poate moşteni Împărăţia Cerurilor».

Sfânta Liturghie i-a impresionat. Cei care au venit atunci au spus altora şi de atunci a început lumea să mai vină. Uneori părintele telefona la întâmplare, poftind lumea la biserică. Totuşi, numărul lor era încă mic. Unii voiau să dea bani părintelui, dar el nu primea, zicea ca să-i pună pe geamul din spatele altarului. Acolo găsea plicuri cu bani, căci lumea era atrasă de blândeţea, de harul lui şi avea încredere în rugăciunile lui.

Tot atunci m-a trimis odată părintele să cumpăr pâine. Eu nu prea cunoşteam cartierul. Urcând spre Arhivele Statului, cum era pe atunci, am întâlnit un domn pe care l-am întrebat unde-i un centru de pâine. El mi-a arătat.

– Uite, acolo-i.

– Să vă spun şi eu ceva, i-am zis. Şi i-am povestit de părintele, cum a venit de la închisoare, cum n-are oameni, dar totuşi vrea să repare biserica.

– Am să trec şi eu pe acolo, mi-a răspuns. Era domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. El s-a dus, într-adevăr, pe la părintele Sârbu şi a rămas un foarte bun colaborator al lui, credincios al bisericii, care l-a ajutat pe părintele în multe lucrări. Aşa îl ajuta Dumnezeu pe părintele Sârbu, prin oamenii veniţi din toate părţile, şi părintele se ruga pentru toţi.

***

Am văzut că ai unele însemnări din predicile părintelui. Ţi-a spus el să le scrii?

Încă de la primele slujbe, ne-a spus să notăm fiecare tot ceea ce spune el. De asemenea, de la început, ne-a făcut semn unde să stea fiecare în biserică. «Aici este locul tău, aici locul tău, şi aşa la fiecare, unul mai în faţă, altul mai în spate. Cum aţi intrat în biserică, nu vă plimbaţi de colo, colo. Fiecare să rămână la locul lui, concentrat în rugăciune». Părintele spunea că simte şi inima noastră cum bate. La Sfânta Liturghie ne atrăgea atenţia: «uite, se apropie ceasul, coboară şi îngerii din cer. Voi ştiţi că sfinţii de pe pereţi coboară printre voi? Vopseaua rămâne pe pereţi, dar sfinţii sunt printre voi. Noi nu-i vedem cu ochii trupeşti, dar ei ne văd pe noi şi trebuie să stăm liniştiţi. În cer este ordine şi aşa trebuie să fie şi la noi. Nu vă gândiţi ce aţi făcut acasă sau pe drum, nu vă gândiţi la nimic decât la rugăciunea care se face. Concentraţi-vă, atunci vă umpleţi de har, credinţă şi sănătate. Aţi auzit? Să staţi cuminţi!» (…)

Îmi amintesc că a venit o dată o doamnă în vârstă care avea o geantă pe care tot o închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea «clam», «clam». Îl enerva pe părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a zis: «Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta, s-o duc în altar să ai spor la bani». Doamna, foarte bucuroasă şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică. Aşa proceda părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Te duceai în fiecare zi?

Da, în fiecare zi. Plecam de cu noapte, să nu mă vadă vecinii şi veneam tot noaptea. Aveam discuţii acasă cu Mircea, soţul meu, şi cu Steluţa, fiica adoptivă. Aveam şi pe soacra mea la noi. Le făceam noaptea mâncare şi ziua continuam să merg la biserică.

Îmi amintesc, în prima iarnă, era duminică sau sărbătoare, căzuse multă zăpadă şi tramvaiul nu mai venea. Stăteam la îndoială dacă să pornesc sau nu, pe jos, prin nămeţi. Până la urmă am pornit. Când am ajuns, obosită, l-am găsit pe părinte lucrând la zăpadă. I-am luat lopata din mână şi am făcut pârtiile. Apoi m-am dus şi am dat pomelnicul pentru Sfânta Liturghie. Părintele mi-a mulţumit şi mi-a dat un caiet şi un creion spunându-mi din nou să notez tot ce aud de la el «ca să-mi rămână». La sfârşitul slujbei, ne-a numărat; eram 17 şi ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem. Toţi eram din alte cartiere. Şi începând să vorbească ne-a zis: «Să ştiţi că nu cu puterea dumneavoastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, Care v-a trimis. De aceea, deschideţi bine şi urechile duhovniceşti, ca să auziţi şi deschideţi şi inimile voastre ca să intre în ele cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Aţi venit de departe, nu trebuie să plecaţi aşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru…» şi multe altele.

Ne spunea să fim ordonaţi, să nu trăim cu mintea împrăştiată, nici să pierdem vremea, căci timpul este scurt. Dimineaţa, când ne trezim din somn, să facem semnul sfintei cruci şi să zicem: «Îţi mulţumesc Doamne, că am văzut lumina zilei, ajută‑mă, luminează-mi ca să fac numai voia Ta!» Apoi te scoli, fără să dai voie trupului să se întindă alene şi cum ai pus picioarele pe duşumea să şi îndoi genunchii pentru metanie, să faci trei metanii zicând: «Mulţumesc Ţie, Doamne, că am pus picioarele mele pe aşternutul picioarelor Tale! Ajută-mă să umblu astăzi cu ele şi să fac voia Ta». Zici un «Tatăl nostru», te îmbraci, te speli şi după aceea te rogi rugăciunea de dimineaţă. Apoi te aşezi la masa ta şi faci pe hârtie planul problemelor pe care le ai de rezolvat în ziua aceea.

Şi ne-a mai spus părintele că dacă cineva ne roagă ceva sau ne dăm întâlnire cu cineva sau promitem să dăm un telefon la ora cutare, apoi să ne ţinem de cuvânt, să fim punctuali şi să nu lăsăm să ne aştepte oamenii în zadar, căci dacă avem mintea împrăştiată şi uităm ce am promis, nu mai putem să ne dăm titlul de creştin. Deci când zicem «Da», apoi «Da» să fie, iar când zicem «Nu», să fie «Nu», şi mai mult de atâta să nu spunem. Să nu ne jurăm, căci este păcat de moarte. Era părintele atât de hotărât, atât de insistent în problemele pe care le rezolva, încât nu se lăsa niciodată înfrânt şi lupta până la capăt. Dacă‑şi punea ceva în gând să facă, pleca de acasă chiar pe vânt, pe ploaie, pe orice vreme; îl vedeai luându-şi bastonul şi pornea la drum pentru interesele Bisericii.

Ce întâmplări îţi mai aduci aminte din primii ani?

În prima iarnă mergeam acolo şi pentru a îndepărta zăpada, căci părintele nu mai putea ieşi altfel din cămăruţa lui. În anul următor, după ce a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială, ţin minte că l-am adus pe Nicolae Munteanu, zugravul de la noi, care a venit cu soţia şi a zugrăvit casa parohială. Tot el a lucrat şi la repararea zidurilor bisericii. Peste câtva timp m-a chemat odată părintele şi mi-a zis: «Cocuţo, trebuie să începem lucra­rea. Ne trebuie 20 de saci de ciment. Am făcut o cerere şi o să-ţi arătăm unde să te duci să obţii aprobarea».

Eu eram într-o rochie în care căram moloz, făceam curăţenie, dar le-am lăsat pe toate şi am plecat cu părintele şi cu domnul Bartolomeu. Ne-am dus la un Minister unde se dă­deau astfel de aprobări. În faţă era un parc. Părintele cu domnul Bartolomeu s-au aşezat pe o bancă şi mi-au explicat cum să urc scările şi unde este uşa la care trebuie să bat. Domnul Bartolomeu ştia căci, după cum am aflat mai târziu, el a mai încercat să obţină aprobarea, dar n-a reuşit. Eu însă, pe atunci, nu ştiam că nu se dau astfel de aprobări. Am urcat scările, am intrat. La birou era un domn căruia i-am pus înainte cererea mea.

– Ce-i asta? 20 de saci? Dumneata te joci? Şi mi‑a făcut semn cu mâna să plec.

– Dar ce este? Nouă atâta ne trebuie, chiar mai mult. El nu mi-a mai răspuns şi a plecat. Eu însă am rămas şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa; Dumnezeu ne-a ajutat. Stând eu acolo a intrat o cucoană. S‑a dus la haina domnului care era agăţată în cui, i-a căutat în buzunare, i-a luat din buzunar o hârtie, a ascuns-o, şi-a pus-o sub vesta ei şi a plecat. Eu am văzut că e o hoţie şi am rămas în continuare. Când a intrat din nou domnul în birou s-a cam răstit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci.

– N-am plecat, dar să ştii că a venit o doamnă şi ţi-a luat din haină, din buzunarul acela, o hârtie.

Cum a auzit s-a speriat. A luat repede ştampila, a pus-o de 2-3 ori pe cererea mea, a iscălit, mi-a dat hârtia zicând: «Du-te sănătoasă», plecând el fuga pe trepte în jos ca s-o prindă pe doamna care-i luase hârtia. Când am ajuns şi eu jos, părintele m-a întrebat:

– Ce-ai făcut, Cocuţo?

– Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre ne-a ajutat Dumnezeu.

Altă dată era nevoie de nisip pentru repararea bisericii. A aranjat părintele (prin domnul Cornel) maşini care să meargă la o carieră de nisip. Dar trebuiau oameni pentru încărcatul maşinilor. În acele zile mie îmi era rău, mă durea stomacul de nu mai puteam. Soţul meu îmi zicea: «Du-te la părintele, că de acolo te-ai îmbolnăvit». Şi eu m-am dus la părintele. A ieşit părintele pe scară:

– Ce faci, Cocuţo?

– Am venit să-mi daţi vreo bulină că mă doare rău sto­macul, mi-i rău. Soţul mi-a zis că aici m-am îmbolnăvit.

– Ştiu, Cocuţo, că îţi este rău. Dar, ia tu una din lo­peţile care sunt atârnate lângă uşă; şi aici pe hârtiuţa asta ţi-am scris adresa unde este nisipul şi unde ne trebuie oameni să încarce la maşină. Trebuie unul de o parte şi altul de partea cealaltă. N-avem oameni.

Nu mi-a dat nicio bulină. Am luat lopata aşa de coadă şi târâş, târâş am plecat, cu adresa într-o mână şi cu lopata în cealaltă. Eram supărată. Să nu-mi dea nicio pastilă! Când am ajuns acolo, era domnul Cornel. Nu era nicio femeie. Domnul Cornel a văzut că merg greu şi mi-a zis: «Mai stai niţel, poate îţi mai trece până vine altă maşină». Dar a venit alta, fără oameni, pentru a o reîncărca. Atunci am luat lopata şi am zis «Maica Domnului, ajută-mă, că mi-e rău». Şi când am zis aşa şi am început să arunc nisipul în maşină am simţit ca o putere în mine. După aceea nu mă mai puteam opri. Îl ajutam şi pe celălalt din partea cealaltă. Când a ajuns domnul Cornel cu un rând de nisip la biserică, părintele l‑a întrebat: «Ce face Cocuţa?» «Îl ajută şi pe cel de pe partea cealaltă».

Acolo a început un mic şantier?

Şantier mai mare a fost când s-a zidit pridvorul. Întâi a făcut principalele reparaţii ale bisericii şi apoi s-a apucat de pridvor. În 1965 încă nu avea suficienţi oameni şi suficienţi bani pentru a se apuca de pridvorul bisericii. Atunci însă, cu banii pe care i-a putut aduna, a acoperit cu tablă biserica şi casa parohială pentru a nu mai ploua în biserică şi pentru a se putea muta şi el în casa parohială. Totuşi, când au început să fie mai mulţi oameni la lucru, a trebuit să le dăm de mâncare şi nu aveam ce ne trebuie. Atunci doamna Viorica, soţia domnului Cornel, a adus un aragaz mai vechi de acasă şi aduceam fiecare ce puteam: cartofi, morcovi, ouă, şi găteam pe rând. Se punea masa afară. Părintele făcea rugăciunea «Tatăl nostru» şi apoi zicea «Doamne Iisuse Hristoase, vino la noi şi binecuvântează casa, masa şi bucatele acestea, că de la Tine vin toate…». Odată a văzut că un bărbat nu-şi face semnul crucii. L-a chemat deoparte, i-a dat nişte bani şi i‑a spus să meargă la restaurant să mănânce dacă nu-şi face cruce, întrucât aici noi toţi ne facem cruce.

***

Mai ţin minte că se apropia Paştele şi am rămas câteva zile acasă să fac curat, să pregătesc şi eu câte ceva. Fără mine totul era mort. Mi-a spus şi Mircea: «Trei-pa-tru zile stai şi tu, nu te mai duce, să pui casa la punct. Va mai fi cine să se ducă acolo». Şi eu nu m‑am mai dus. Dar, dimineaţa la şase şi jumătate Mircea mă strigă: «Cocuţo, a venit părintele după tine, du-te şi spune-i că eşti bolnavă». Părintele Constantin era pe bancă în curte. Se uita spre geam şi bătea cu băţul în pământ. Eu am ieşit afară şi am minţit:

– Părinte, nu vă supăraţi, dar mi-e rău, mi-a venit şi mie ca la toată lumea şi mi-e rău.

– Bine, Cocuţo, şi a plecat. Dar, cum a ieşit pe poartă am simţit nişte cuţite de credeam că mor.

– Mircea, ce mă fac? M-am luat după tine, am minţit şi acum mi-e rău de nu mai pot.

– Du-te după părintele, că-ţi trece! Hai, du-te!» Şi cum mi-am pus în gând să mă duc, nu m-a mai durut. M‑am dus după părintele. El ştia că vin în urma lui, dar nu s-a întors. Când l-am ajuns mi-a zis:

– Ce-ai făcut, Cocuţo? Nu te mai doare burta?» I‑am spus: «Aşa, aşa…» şi am plecat la biserică.

***

Altă dată m-am dus la părintele cu un om de pe la noi din cartier. Era frizer, un om slab şi bătrân. Nevasta lui murise şi el tot o visa că-i spune: «Du-te mă, Costică, şi te spovedeşte, că dacă mori te duci în iad, şi tu ştii ce-i acolo?» Omul venea adeseori pe la noi şi tot îmi zicea: «Coană Cocuţo, du-mă şi pe mine să mă spovedesc». Într‑o zi i-am spus: «Nea Costică, mâine vino mai de dimineaţă şi merg cu dumneata». Cum am ajuns dimineaţă la biserică, părintele îmi zice:

– Ce vrea, Cocuţo, omul ăsta?

– Părinte, vrea să se spovedească şi vine mereu la mine să-l duc la spovedit.

– Du-te la alt preot că eu sunt bătrân, a fost hotărârea părintelui. Dar eu m-am supărat. După ce a plecat omul, am zis:

– Părinte, de când se ţine de capul meu şi de ce l-aţi refuzat?

– Măi, Cocuţo, eu sunt bătrân. Acesta nu s-a spovedit niciodată. Eu trebuie să fac mătănii. Tu nu ştii canonul pe care-l avem noi pentru ăştia bătrâni. Pot să mai fac eu mătănii? Dar el? Poate să facă? Să se ducă la un preot tânăr, că acela ştie ce să facă.

– Părinte, cum ar fi, eu m-am supărat, eu plec.

– Du-te, Cocuţo.

M-am dus în pivniţă, mi-am luat rochia, toate cele ce le mai aveam pe acolo, le‑am pus în traistă şi am venit acasă. Noaptea, ce credeţi că visez? Pe strada aceea spre Arhivele Statului era o alee şi lume multă, multă, doi câte doi, până la biserică. Erau cei care au muncit acolo. Şi era o mână mare de femeie care îi lua pe toţi şi îi băga în curtea bisericii. Eu ziceam în sinea mea: «Nu mă duc acolo, că sunt supărată» şi nu ştiam cum să mă retrag ca să nu mă bage şi pe mine. Eram rea, încăpăţânată. Dar ea a întins o mână aşa de lungă încât a ajuns până la mine, m-a luat de ciuf şi m-a băgat în biserică, în curte. Atunci i‑am zis:

– Sunt supărată pe părintele.

– Dar de ce eşti supărată?

– Uite, am venit cu un om bătrân şi nu l-a spovedit.

– Nu trebuie să te superi pentru că din cauza suferinţelor a devenit nervos şi bolnav.

– Dar dumneata cine eşti de mă lămureşti?

– Vrei să ştii cine sunt? Şi acea mână a luat parcă un nor de pe cer, îl ţinea în palmă şi în nor a apărut Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a zis: «Eu sunt Maica Domnului. Eu te-am făcut bine la operaţie, eu te-am ajutat şi eu te-am adus aici, prin trimisul Fiului Meu. Trebuie să-l ajuţi pe părintele, până se termină lucrarea. De aceea ţi-am dat toate acestea, ca să-l ajuţi».

A doua zi m-am dus la biserică. Părintele ştia, aştepta la poartă.

– Hai mai repede, de ce mergi aşa încet? – mi-a zis.

– Că mi-e ruşine.

– Ia spune, ce-ai visat tu? I-am spus în amănunt visul.

– Lasă, nu mai fii supărată

M-a luat după gât cu bunăvoinţă şi am început să‑mi reiau lucrul.

***

Uneori mă ducea părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat: «Astea ce sunt?» «Păhărele pentru ţuică».

– Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă nu se face parastas.

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar părintele a justificat: «Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri. Eu sunt mai bătrân şi nu pot să corespund cu slujbele pe care voi vreţi să le faceţi. Chemaţi alt preot». Şi am plecat.

***

În drum spre casă, aproape de biserică am stat sub un geam şi am auzit nişte tineri care se certau.

– Cocuţo, hai să mergem la ăştia, că se ceartă. Hai să gonim pe diavolul din casă.

– Cum, părinte, dacă nu ne cheamă, cum te duci acolo?

– Hai, hai să mergem.

M-am uitat eu pe unde-i uşa, am intrat: «Bună ziua», «Bună ziua». Mă întrebam, oare cum va deschide părintele discuţia. Dar el a început direct:

– De ce vă certaţi? Hai să-l dăm afară pe diavol! Care sunteţi răi dintre voi? Unde ţi-e bărbatul cu care te certai?

– A, părinte…

– Adă-l încoace!

Când a venit băiatul, s-a uitat şi la unul şi la altul, căci el cunoştea cu duhul, şi a zis:

– Dumneata eşti de vină (către femeie). Evo, tu eşti de vină! Nu-l sâcâi la cap! De ce îl plictiseşti şi-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă. (către el) Ştii să te închini?

Făcea şi el o cruce, cam strâmbă. I-a arătat părintele cum s-o facă, aveau şi doi băieţei. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit.

– Să nu vă mai certaţi. Voi nu vedeţi dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi vin îndată diavolii. Să fie pace. N-aveţi icoană. După banii pe care îi aveţi, văd că aveţi, văd că aveţi lucruri bune, dar icoană de ce nu aveţi în casă?

Părintele a rămas acolo şi m-a trimis la biserică: «Du-te, Cocuţo, şi ia din pod o icoană, care vrei tu, s‑o dăm la oamenii ăştia. Eu te aştept aici». M-am dus în pod şi am luat o icoană. Părintele a pus-o şi le‑a spus: «Să vă închinaţi lui Dumnezeu. Dimineaţa când vă sculaţi ieşiţi afară în pragul uşii, uitaţi-vă la cer şi ziceţi: «Doamne, Tu eşti acolo, eu sunt aici. În ziua de azi Tu ajută-mă! Eu nu ştiu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea. Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi.» Eu m‑am mirat, dar am înţeles. Nu le-a dat nicio carte de rugăciuni pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru început după puterea lor. Şi s-au făcut aceia nişte credincioşi! Au fugit după noi să le spunem la ce biserică să vină şi ei. A intrat duhul lui Dumnezeu în ei. Şi să ştiţi că foarte mult ne-au ajutat oamenii aceia.

***

Îmi mai amintesc: a venit o dată o doamnă operată la ochi, dar operaţia n-a reuşit. Femeia a orbit. O adusese cineva. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul de Adormirea Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o: «Ce-i cu dumneata?» Ea şi-a ridicat capul şi a strigat: «Te văd, părinte, văd, văd!» Maica Domnului i-a dăruit vederea.

– Dumneata erai acolo când s-a întâmplat aceasta?

Sigur, eram prezentă, eram sus în cor. Scriam acolo predicile. Am văzut şi eu minunea.

– S-au mai întâmplat şi alte cazuri de acestea?

Eu, atâta ştiu, dar părintele cunoştea gândurile noastre şi uneori cele ce vor fi. Odată m-am dus cu Steluţa şi încă trei fete de pe strada noastră. Părintele era în curte şi o întreabă: «Ce-i cu tine, Steluţo?» «Vrem să intrăm şi noi la liceu şi am venit să dăm nişte acatiste să reuşim». Părintele a stat puţin, s-a uitat spre cer, a pus degetul la tâmplă concen­trându‑se, apoi s-a uitat la ele şi a zis: «Tu reuşeşti, tu reuşeşti, dar tu nu reuşeşti». La plecare cea căreia îi dăduse părintele vestea proastă a zis: «De unde ştie părintele acesta? Eu sunt deşteaptă şi sunt pregătită ca să intru». Totuşi, n-a reuşit, aşa cum a zis părintele.

***

Cristinei de la lumânări îi spunea: «De ce nu te rogi?» Ea răspundea: «Mă rog aici». «Dar de-acasă de la tine până aici, poate să dea o maşină peste tine. Tu ştii că moartea năprasnică nu e bună. Ştii? Roagă‑te până pleci de-acasă».

– Părinte, de unde ştii?

– Nu te interesează pe tine, eu ştiu.

Într-adevăr, le ştia pe toate. Rugăciunea minţii o spunea mereu. Era bătută şi la intrare, afişată.

«Copii, noi nu suntem la mănăstire să stăm întotdeauna cu nasul în rugăciune şi slujbe. Noi suntem mireni. Dacă vreţi să vă mântuiţi, să ziceţi rugăciunea minţii. Aţi văzut călugării cu mărgelele care zic. Noi nu suntem călugări ca să umblăm cu ele, dar trebuie să le băgăm în minte şi să zicem aşa: Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Dar cu mintea în inimă. Că noi avem păcate, suntem plini de păcate. Se face un ghe­muşor mic: clevetirea. Dacă zicem mereu, mereu, satana iese afară şi se topeşte. Dar dacă tu întrerupi rugăciunea el se umflă şi prinde viaţă. Aşa cum la pir, dacă nu scoţi rădăcina, atunci ia viaţa. Dacă zici rugăciunea minţii mereu, cum ieşi pe stradă, el se topeşte». Eu acum vorbesc, dar inima mea se roagă căci eu m-am obişnuit s-o zic mereu.”[55]

***

„După înmormântare am stat de vorbă cu doamna dr. Ursulescu care mi-a povestit cum s-au desfăşurat acele zile. Dânsa nu a crezut până în clipa când a văzut cu ochii ei deznodământul.

Cu câtva timp înainte a vrut să facă o excursie în ţările socialiste împreună cu părintele. Doamnei doctor i-a venit aprobarea şi a făcut excursia. Părin­tele, însă, a fost respins. Interesându-se la miliţie i s‑a răspuns că ei i-au dat aprobarea, dar poate cei de la securitate l-au respins. La scurt timp au venit de la securitate la părintele şi i-au spus: «Noi vom trimite la dumneata nişte persoane la spovedit, noi îţi vom spune ce întrebări le veţi pune şi răspunsul ni-l dai nouă». Părintele le-a răspuns: «Eu nu pot sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi lui mamona». Neacceptând acest lucru şi probabil altele, nu era văzut cu ochi buni. De asemenea, biserica era un focar unde lumea venea în număr foarte mare, iar în predici părintele continua o propovăduire deschisă pentru Hristos şi împotriva ateismului. Atunci Securitatea, care îl ancheta cam din trei în trei săptămâni, i-a spus cu pistolul pe masă să aleagă cum vrea să-şi stabilească sfârşitul, sugerându-i chiar să se sinucidă. Părintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer a apărut problema (necesitatea) operaţiei (insistând să accepte a fi operat pentru a-i fi «mai bine»). În aceste condiţii a avut loc operaţia lui, prin care el s-a predat în mâna lui Dumnezeu. De aceea mi-a dat şi mie telefon pentru a‑mi da o ultimă binecuvântare.

Doamna doctor Ursulescu îi spunea părintelui la spital cum îi va face acasă o supă de pasăre cu găluşte, la care părintele îi răspundea ce trebuie să facă pentru înmormântarea sa. Miercuri dimineaţa doctorul care l‑a operat a deschis uşa la rezerva părintelui spunându-i: «Cum, n-ai murit încă?»

Atunci părintele care era legat la mâini, şi le-a dezlegat cu ajutorul doamnei dr. Ursulescu, a trimis‑o pe doamna Maria Mărculescu după un duhovnic care să-l împărtăşească, şi după ce şi-a făcut ultima Liturghie în viaţa aceasta şi a fost împărtăşit de părintele Argatu, şi-a încredinţat sufle­tul în mâna lui Dumnezeu.

Am păstrat această taină în suflet până după revoluţie, când frica din mine a început încet, încet să se stingă. Mi‑a fost frică s‑o întreb pe doamna doctor cum îl chema pe doctorul criminal. Poate că după revoluţie, dacă el mai trăieşte, să vină să-şi ceară iertare la mormântul părintelui. Sunt convinsă că părintele l‑a iertat de atunci, întrucât a plecat mai repede la cei pe care îi iubea atât de mult, la Mântuitorul nostru şi la Maica Sa, dar ne‑a văduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui spiritual.

Am simţit şi după moarte cum ne‑a ajutat de acolo de unde se află sufletul lui mare.

La cutremurul din 1977, băieţelul meu avea câţiva ani. Îngrozită de ce am auzit că s‑a întâmplat în jurul nostru, căutam disperată copilul prin casă şi nu puteam să dau de el, întuneric fiind, nu ştiam pe ce cale, unde să găsesc chibrit şi lumânare. Strigam, Cristi, Cristi, dar el era pe balconul dinspre curtea bisericii. Stătea în genunchi spunând: «Tatăl nostru» şi mulţumind părintelui Sârbu că ne‑a scăpat de cutremur şi nu am murit şi noi. Încă o dată am simţit puterea părintelui care se roagă pentru noi.

Scăparea de la tăvălugul buldozerelor a fost încă o dovadă de iubire şi de rugăciune a părintelui la Maica mult iubită a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi astăzi, toţi cei care l‑au cunoscut şi vin la bisericuţa noastră nu intră în biserică până nu trec mai întâi pe la mormântul părintelui mulţumindu‑i pentru că i‑au ajutat în necazurile sau problemele fie­căruia sau doar pentru a-i spune: «Sărut mâna, părinte, ai grijă şi de noi, nu ne uita, căci nici noi nu te vom uita cu puţina noastră putere în credinţă»[56].

Mama Elena

***

„Părintele Constantin Sârbu şi-a prevăzut sfârşitul. Ana Cristea ne povesteşte:

«Pe data de 3 octombrie 1975 urma să plec la băi. Aveam canon să nu mă împărtăşesc până de Crăciun. Totuşi, la sfârşitul lui septembrie, ştiind că pleacă, părintele îmi spune:

– Pregăteşte-te să te împărtăşeşti duminică.

– Dar cum, părinte? Am canon să nu mă împărtăşesc până la Crăciun.

– Ştiu eu ce-ţi spun. Tu pregăteşte-te, duminică te împărtăşesc.

De atunci îşi presimţea el sfârşitul.»

***

La întrebările noastre, Matilda (Cocuţa) Mircea îşi încheie amintirile spunându-ne:

«În vara anului când a murit, l-am visat pe părintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Când i-am povestit mi-a zis:

– Când voi pleca eu.

– Dar unde te duci?

– Vreau să mă duc în străinătate (nu voia să spună că va muri).

– Dar ce să cauţi acolo, părinte?

– Aşa o să vă uscaţi şi voi cum e pădurea asta uscată.

«Aveţi grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoţi, uşile încuiate, au să plângă lacătele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujbă. Să vă duceţi după un preot cu un picior încălţat şi unul descălţat. Cât îi aveţi acum, cercetaţi-i şi împărtăşiţi-vă. Atunci se va închide cerul şi nu veţi mai avea de unde lua credinţă. Aceea pe care o aveţi, aceea să o păstraţi. Să nu vă mândriţi, să nu minţiţi, faceţi bine, căci dacă faceţi păcate piere şi credinţa. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo şi dacă faceţi o faptă bună mai prinde şi ea viaţă, e veselă. Dar dacă voi nu faceţi nimic, nu postiţi, nu vă rugaţi, nu faceţi milostenii, se micşorează, se micşorează… şi gata».

Cu vreo două săptămâni înainte de a se duce la spital m-am dus să-l ajut; avea ceva la picior. L-am descălţat şi i-am pus apă cu bicarbonat ca să se spele. Avea răni la degete, era opărit de la ciuperca pe care o avea din închisoare şi el nu se putea apleca. Mi-a spus să-l spăl între degete. Când a întins mâna spre picior am văzut că mâinile lui erau schimbate, erau parcă albastre şi aveau cute. M-a trecut un fior. Mi s‑a părut că şi faţa lui era schimbată. I-am spus:

– Părinte, ai mâinile schimbate, nu mai ai mâinile pe care le aveai.

El a zis:

– Poate-oi muri.

– Nu de moarte, dar nu ştiu cum sunt schimbate mâinile.

După câteva zile, când am mai venit la biserică, mi-a zis: «Cocuţo, ai dreptate cu mâinile mele. Am fost înştiinţat că plec. Dar dacă tu nu îmi spuneai că am mâinile schimbate, eu nu mă rugam să mi se dezvăluie acest lucru. Dar, întrucât tu mi-ai spus de mâinile mele, eu m-am rugat şi am fost înştiinţat că plec».

Şi-a împărţit o parte din cărţi. Mie mi-a dat «Urmarea lui Hristos». Nu-mi venea să cred că totuşi va pleca atât de repede. Păstrez şi astăzi bocancii şi pantalonii lui cu care a venit din închisoare.

După moartea lui l-am visat odată când mi-a arătat nişte coji de portocale aruncate de la blocul de alături, lângă troiţă şi mi-a zis: «Cocuţo, uite ce mizerie. Cât veţi trăi voi eu sunt la geam în altar şi văd tot ce se întâmplă şi tot ce faceţi voi în timpul sfintelor slujbe». Asta mi-a spus în vis. Dimineaţa i‑am spus lui Mircea: «Ştii ce am visat eu? Uite aşa, aşa…»

– Lasă, Cocuţo, astea sunt copilării.

– Hai cu mine să vedem dacă sunt cojile alea de portocală! Vii şi pleci. Până la urmă a zis:

– Hai că o fac şi pe asta, hai că merg.

Şi am mers acolo şi am văzut că într-adevăr erau două jumătăţi de resturi de portocală aruncate lângă troiţă. Mircea era la poartă gata să plece.

– Intră şi înăuntru. Poate îl vedem acolo pe geam, cum a zis el.

– Poate îl vezi tu, dar eu nu-l văd, că sunt păcătos. Totuşi la insistenţa mea a intrat în biserică; era puţină lume, era dimineaţă. Mircea îmi spune:

– Văd că lumea asta se închină.

– Închină-te şi tu cum se închină oamenii aceştia.

Şi când a trecut Mircea de la Domnul Iisus şi s-a dus spre Maica Domnului, l-a văzut pe geam pe părintele. Asta l-a adus pe el la credinţă. Mircea îl ajuta pe părintele la cons­truc­ţii, la tencuit cu Moş Gheorghiţă, mergea cu pachete la azile, dar la biserică nu venea, nu se ducea nicăieri. După ce l-a văzut pe părintele pe geam, s-a mişcat în el ceva şi s-a întors spre credinţă.

***

Pe părintele Sârbu l-am mai visat şi-n alte rânduri, dar am să vă spun cum mi-a vestit venirea părintelui Voicescu. Parcă m-am dus la biserică în casa parohială să fac curat. Acolo, în dormitor, când am intrat, era un alun mare de intraseră crengile prin geam până spre orbii aceia. Mă întrebam ce-o fi cu alunul ăsta. Am luat şi eu o crenguţă cu trei alune şi le-am băgat în şorţ. Aveam un şorţ alb. M-am dus apoi în biserică, unde era lume, stranele pline. Nu ştiu pe cine aşteptau. Şi a intrat părintele Sârbu cu cămaşă albă cusută cu fir şi încălţat cu pantofi verzi de femeie. A intrat înăuntru şi a făcut la toată lumea semn de binecuvântare. Apoi a venit şi mi-a luat alunele din buzunar, s-a uitat la policandru şi a apărut un alun mare în biserică. Eu am zis: «Părinte, după ce că biserica e mică ce facem cu alunul ăsta?»

– Acesta este rodul părintelui vostru care vine astăzi.

– Rodul părintelui?

Atunci după ce m-am trezit, m-am îmbrăcat şi eu repede şi m-am dus la biserică să-l văd pe noul preot. Şi, într-adevăr, a venit părintele Voicescu, l-am văzut şi eu. Şi i-am povestit şi dânsului cum l-am visat şi cum am venit să-l văd.

***

În momentele grele ale vieţii mele l-am simţit totdeauna alături de mine pe părintele Sârbu, şi – în vis – cerându-i ajutorul, mi-a răspuns: «Spune necon­tenit aşa: «Doamne, fii cu mine în toată vremea şi-n tot locul şi tot răul se va îndepărta». Am zis şi continui să urmez sfatul lui, bunul şi scumpul meu părinte! [57]

Matilda Mircea”

***

Notă: Modul în care părintele Sârbu a fost ucis de securitate pare ieşit din comun. Este puţin probabil ca în dosarul de la securitate al părintelui să existe dovezi prin care medicul ucigaş a fost adus special pentru operaţie la Spitalul Poştei de la Spitalul Elias (un spital aflat sub aripa securităţii). În articolul Tehnica de a omorî prin medici, Miruna Munteanu dă detalii despre modul în care comuniştii îşi lichidau duşmanii prin intermediul doctorilor: „Serviciile de securitate sovietice îşi lichidează opozanţii în anume cazuri cu metode medicale, o obişnuită operaţie de apendicită fiind de fapt actul de condamnare la moarte. Acesta a fost cazul fiului lui Leon Troţki (pe nume Lev Sedov), vânat de Stalin la fel de înverşunat cum a procedat cu tatăl său. Morţile cu explicaţie medicală sunt, de altfel, o specialitate a KGB, fiind preferat de utilizat atunci când este posibil să se evite scandalul unei morţi prin violenţă.”[58]

„În ziua de 8 februarie 1938, Lev Sedov a fost dus de urgenţă la spital cu diagnosticul «apendicită acută». «Etienne»[59] îl convinsese să nu se interneze într-un spital parizian, unde, chipurile, NKVD s-ar fi putut infiltra cu uşurinţă. La insistenţele prietenului său, Sedov a acceptat să apeleze la serviciile unei mici clinici private, condusă de emigranţi ruşi. În realitate, clinica era controlată de NKVD. Invocând din nou «motive de securitate», «Etienne» a refuzat să le spună celorlalţi prieteni ai bolnavului unde a fost internat fiul lui Troţki. Singura care ştia adresa era soţia lui Sedov.

Lev Sedov a fost operat de urgenţă. Intervenţia chirurgicală, de rutină, de altfel, a fost o reuşită. În primele zile, pacientul s-a simţit bine, părând să se însănătoşească grabnic. Apoi, în ziua de 13 februarie, a făcut o criză violentă. A fost găsit zvârcolindu-se pe coridor, urlând de durere şi delirând. Medicii nu înţelegeau ce se întâmplă. I s-au făcut repetate transfuzii de sânge. Cu toate eforturile doctorilor, Lev Sedov nu a mai putut fi salvat. A murit în chinuri groaznice, în ziua de 16 februarie 1938. Avea numai 32 de ani. O anchetă de rutină a atribuit decesul unor complicaţii post-operatorii, pe fondul unei stări de epuizare fizică.”[60]

13. Lacrimi, mângâieri, pătimiri[61]

a) Cum a slujit părintele Justin Sfânta Liturghie în temniţă

Părintele Justin, într-una din cărţile de convorbiri realizate împreună cu domnul Adrian Alui Gheorghe, îi povesteşte acestuia cum a slujit Sfânta Liturghie în temniţă, întru-un moment încărcat de dramatism: „Se făceau nişte slujbe foarte interesante în închisoare. Temniţele comuniste au reprezentat cam tot ce au trăit primii creştini în temniţele romane, care au fost închişi în peşteri, care au fost decapitaţi în numele credinţei. Au fost decapitaţi şi mama şi copilul… Cam aşa se întâmpla şi în celulele noastre. Eram la o infirmerie, la Gherla. Eram opt bolnavi într-o cămăruţă. Şi era un băiat din Galaţi, îmi amintesc, bolnav, grav de tot. L-am spovedit, aşa cum s-a putut acolo, iar a doua noapte am făcut prima liturghie acolo, în celulă…! Într-un colţ era muribundul. Caraliul venea din zece în zece minute, verifica şi se uita la patul muribundului, să vadă dacă e acolo sau nu-i acolo «banditul». Unde să fugă, în cer? Dar eu m-am aşezat la uşă în dreapta, cu un băiat din Topliţa, Antal îi spunea, şi de la Gălăuţaş încă un bărbat vrednic, un protopop. Pe trupul acestui muribund am oficiat slujba. N-am săvârşit niciodată o Liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate veşmintele, cu toate regulile liturgice, cum am săvârşit-o acolo, pe acest cadavru. Am terminat citirea, cât s-a putut, a psalmilor, cât s-a putut rugă­ciunile, şi, cu câte un prosop la gât fiecare, s-au împărtăşit cei care erau mai bolnavi.”[62]

b) Nichifor Crainic despre foamea îndurată în închisoare

Nichifor Crainic ne-a lăsat pagini remarcabile de memorialistică, în care redă pătimirile la care l-a supus regimul comunist: „Foamea e instinctul primordial al vieţii. N‑am suferit de sete, fiindcă apă ni se dădea. Dar tortura foamei am suferit-o cincisprezece ani. Ea poate anula în om toate celelalte instincte vitale. Ea nu dispare decât odată cu moartea. Erau oameni învăţaţi, între deţinuţi, care susţineau că unui sedentar ca noi îi trebuiau 2000 de calorii pe zi pentru a dăinui în stare vegetativă. Hrana noastră, alcătuită dintr-o zeamă zilnică, de două ori pe săptămână câte un sfert de pâine şi de cinci ori câte un turtoi, se reducea la între şase sute şi o mie de calorii pe zi. Din asta rezulta o foame halucinantă.”[63]

c) O faptă creştinească a părintelui Nicolae Steinhardt

Părintele Nicolae a fost închis între 1959 şi 1964. Multe pagini din Jurnalul fericirii oglindesc viaţa cotidiană a deţinuţilor politici prigoniţi de comunişti. Episodul următor ne arată importanţa jertfei faţă de aproapele nostru:

„Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cât de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Îi primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcând haz din necaz. Dar, unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Câtorva nu le rămâne decât a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit – a cărui faţă exprima suferinţa şi oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu, împreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt – îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.”[64]

d) O lumină dumnezeiască

După o noapte de tortură, Radu Şutu a trăit următoarea întâmplare. „M-au dat jos de pe ranga pe care fusesem atârnat şi mi-au dezlegat mâinile, făcându-mi semn să mă întorc în celulă. M-am întins pe patul de scândură şi m-am aşezat pe burtă, din cauza durerilor insuportabile de spate. Îmi dădeam seama că din clipă în clipă pot să mor. Deodată, uitându-mă spre pereţii celulei, observ că sunt luminaţi, dar nu de o lumină puternică. M‑am uitat spre toţi pereţii şi spre tavan, crezând că a fost instalat un bec. Totul era slab luminat, cu toate că în celulă nu era nicio sursă de lumină. Am închis ochii ca să mă conving dacă nu cumva e doar o iluzie, dar celula era la fel de slab luminată. M-am uitat şi la cămaşa ruptă de pe mine. Era şi ea la fel luminată. N‑am putut să găsesc nicio explicaţie acestei lumini stranii. După mai multe zeci de ani şi după multe chinuri şi umilinţe suportate, am ajuns la concluzia că Dumnezeu mi-a dat atunci un semn că mă ocroteşte.”[65]

e) Despre Valeriu Gafencu

În remarcabilul volum Întoarcerea la Hristos, prietenul său cel mai bun, Ioan Ianolide, descrie viaţa profund duhovnicească pe care Valeriu Gafencu a dus-o la Aiud: „Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea, cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Noaptea citea Para­clisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el, şi împreună au luptat să se curăţească. Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în duh, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armoni­oasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe”[66]

În acelaşi duh vorbeşte despre Valeriu Gafencu şi părintele Gheorghe Calciu: „Oamenii au primit de la el mesajul acesta de dragoste şi de rugăciune, fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i‑au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este sfânt.”[67]

f) O întâmplare cu părintele Daniil Sandu-Tudor

Relevantă pentru statura duhovnicească a părintelui Daniil este şi întâmplarea relatată de Virgil Maxim (Agaton era numele de frate în obşte al părintelui, care fusese cunoscut sub pseudonimul literar Sandu Tudor): „Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic, se efectua în jurul Reduitului o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare? Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi, ţinându-i în braţe, îi purtam între noi, ferindu‑i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră, lovind la întâmpla­re. Într-una din aceste zile de teroare, când şi soarele ardea dezlănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretă­iată. Am privit persoana şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când, sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupân­du‑le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lăsa inima. Cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi îmi vorbea mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos».”[68]

g) Despre confruntarea dintre mărturisitorii creştini şi călăii antihrişti

Despre valoarea creştină a suferinţei părintele Arsenie Papacioc spune: „Suferinţa nu este uşor de suportat dacă nu eşti într-o relaţie cu Dumnezeu. N‑aş putea să spun: «Dă‑mi, Doamne, suferinţă!», dar Îi mulţumesc din toată inima că m-a ajutat şi m-a ţinut treaz. Îşi scoteau dinţii şi îi aruncau pe jos, că nu mai aveau calciu – eram schelete. M-a impresionat foarte mult un biet vecin de celulă care uitase cum o cheamă pe soţia lui. «Cum o fi chemând-o?» Şi mă uitam şi mă foloseam şi îmi dădeau lacrimile… Suferinţa, concepţia de mântuire creştină este suferinţa”[69]

Părintele Arsenie relatează şi o întâmplare interesantă:

„La Aiud m-a chemat un colonel:

– Vorbiţi-mi de existenţa lui Dumnezeu! – spune colonelul.

– Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoală primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte, sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însăşi faptul că suferim şi trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

– Care este ultimul tău cuvânt?

– Sunt gata să mor pentru ce spun! – Luaţi-l de aici! Gata! (…) Erau nişte oameni vânduţi, oameni în slujba răului. Aveau o leafă, erau stăpâni. Era unul care nu putea să iasă afară (necesităţi fiziologice), i se atrofiaseră muşchii la intestinul gros; foarte chinuitor. Când ne-au scos afară în cele 10 minute de care beneficiam lunar, bolnavul acesta s-a aruncat în sârme şi l-au împuşcat pe loc. Şi l-au decorat pe cel care a tras cu arma. Cine? Crăciun, care era director general. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat cruce. Gândeam aşa: «Am fost cinstit în viaţa mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstigneşti!» Şi am spus de multe ori: «Să mori şi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere!»[70]

În literatura memorialistică scrisă de supravie­ţuitorii Gulagului românesc întâlnim personalităţi creş­tine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul sa­tanic, dimpotrivă, în situa­ţii existenţiale dramatice au ales să Îl mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime: – Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. – Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva! – Da! Ia zi, mă, filosofule! – Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară? – La ţară, mă! Nu se vede? – şi-şi bombează pieptul. – Şi aţi avut porci? – Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci? – Şi…aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere scurtă. Priviri speriate. – Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii… S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[71]

Părintele Adrian Făgeţeanu a trăit o confruntare şi mai dramatică, în care a ales să mărturisească puterea crucii: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” [72]

h) Pătimirea lui Costache Oprişan

Virgil Maxim a consemnat modul în care a fost martirizat Constantin Oprişan de Ţurcanu: „Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail în disputa cu satan pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» Ţurcanu a făcut semn colabora­torilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Opri­şan: «Culcă-te!» Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinski au trecut de o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. Dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet, încet, încet! Picătură cu picătură!»”[73]

i) Părintele Liviu Brânzaş despre mijloacele de supravieţuire în temniţa comunistă

În volumul de memorii Raza din catacombă, părintele Liviu Brânzaş descrie mijloacele prin care a supravieţuit în închisorile comuniste. „Afară cu siguranţă că s-a făcut frig, pentru că în beci a scăzut brusc temperatura şi nu am reuşit să dorm toată noaptea. Dimineaţa, îmi pun pătura pe spate şi încep să mă plimb pe lângă prici. Cinci paşi… întoarcere…, iar cinci paşi şi iar întoarcere…şi tot aşa, ceasuri întregi. Şocul frigului a fost foarte puternic. Frigul va fi cea mai mare suferinţă fizică a mea din închisoare. Datorită unui metabolism bazal echilibrat, foamea va fi un duşman pe care l-am biruit mult mai uşor. Frigul a fost însă paralizant, dezumanizant. În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică este, în realitate, tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nicio clipă fără conţinut.

Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. «În ziua necazului» – cum spune psalmistul – omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici – în final – mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi.

Al doilea program este cel al amintirilor. Nu ştiu ce experienţă a trăit Dante, dar nu pot înţelege al său «Nessun maggior dolore, che ricordarsi del tempo felice nelle miseria»[74], din Infernul, cântul V. Ocnaşii veacului nostru au infirmat, prin experienţa lor, această afirmaţie. În iadul de pe pământ, amintirea zilelor fericite înseninează sufletul şi recompune, pentru o clipă, fericirea de odinioară. Ce plăcute sunt călătoriile cu gândul, pe cărările pădurii! Nostalgia copilăriei mă poartă pe locurile unde eram odinioară liber şi neînconjurat de duşmani. Ah, ce bine înţeleg dorurile lui Eminescu, ce răzbat din versurile sale! Recitându-le, parcă aud aievea glasul pădurii din Munţii Codrului: «O, rămâi, rămâi la mine…» Momentul amintirilor este, în acelaşi timp, legătura noastră cu cei de acasă.

Al treilea program este cel al poeziilor. Programul poeziilor are un rol important în viaţa noastră spirituală.”[75]

j) Câteva mărturii despre tortură

Iată cum descrie o mărturisitoare, Aspazia Oţel Petrescu, tortura la care a fost supusă de anchetatori: „După o vreme şi-au spus că bătaia corporală nu duce la niciun rezultat. Eu aveam ţesuturi friabile, făceam vânătăi foarte uşor, cred că spatele meu arăta groaznic. Îl simţeam numai jar şi numai durere. Şeful a poruncit să se aducă ceea ce el a numit «calul». Erau două scaune puse faţă în faţă, cu spătarele în exterior. În unul din spătare erau tăiate două rotun­duri. M-au aşezat pe banca formată din cele două scaune şi mi-au trecut picioarele prin cele două găuri astfel încât tălpile goale erau complet expuse la lovituri. M-au legat de celălalt spătar, iar şeful a încălecat peste picioarele mele cu faţa spre mine. Ajutorul său mă lovea peste tălpi, nu ştiu cu ce pentru că nu puteam să văd din cauza şefului destul de masiv. Loviturile erau cumplite. Le simţeam ascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Mai târziu am simţit că între organe şi terminaţiile nervoase din talpa piciorului există o relaţie. Fiecare parte a corpului are o zonă reflexă specifică ce corespunde terminaţiei nervului. Acţio­nând asupra zonelor reflexe din talpa piciorului, se acţionează, de fapt, asupra organelor corespunză­toare. Cea mai grea lovitură am primit-o în bolta piciorului stâng. Am rămas cu o durere pentru toată viaţa, durere care, la frig, devine de nesuportat. În tot acest timp şeful mă plesnea din când în când peste faţă şi îmi cerea legăturile din Alba. Se întrerupea când îl încuraja pe călău: «Dă-i, dă-i, dă-i!» Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet. Mi-am încălţat sandalele pe nişte tălpi care erau o flacără dureroasă. M-au dus într-o încăpere, un birou gol, fără niciun mobilier. Aici era un domn între 30 şi 40 de ani care s-a ridicat de pe duşumea cu o spaimă vizibilă. Nu-l cunoşteam şi nu am avut nicio reacţie. M-au întrebat dacă îl cunosc, deşi era clar că nu ne cunoşteam. M-au pedepsit să nu primesc mâncare şi m‑au lăsat acolo. Nu puteam să stau normal din cauza loviturilor primite, iar tălpile îmi zvâcneau şi mă dureau acerb. Din cauza izbiturilor de tăblia scaunului unghiile aveau o culoare aproape neagră.”[76]

Părintele Zosim Oancea a lăsat şi el moştenire generaţiilor viitoare pagini înroşite în propriul sânge: „Ca încălzire s-au repezit cu câteva palme şi două sau trei serii de vergi. Au sperat poate că ar fi destul pentru dezlegarea sacului. Disperaţi că nu le-a ieşit pasienţa, au trecut la organizarea «morişcăi». Aceas­ta era şi în raport cu greutatea persoanei mele, care pe atunci era ceva mai mare. Le-a fost uşor să-mi pună cătuşele, prinzându-mi amândouă mâinile, dar le-a fost mai greu să-mi treacă mâinile încătuşate peste genunchii îndoiţi. Şi mai greu a fost încă la băgarea lemnului între mâinile încătuşate şi sub genunchii îndoiţi. «Băieţii» erau însă experţi şi în această operaţie, reuşind să facă în aşa fel încât în câteva minute victima să atârne ca mielul la «belitoare» între cele două mese de care se sprijineau capetele băţului. «‑Eeei! … ne mai spui ceva sau îi dăm drumul?» La totala muţenie cu care li s-a răspuns şi la semnul discret al lui M., doi dintre cei mai solizi au pus mâna pe capetele băţului şi au pornit «morişca». Adică victima era învârtită pe băţ de către cei doi în vreme de ceilalţi o loveau pe nimerite cu alte bâte – în cap, pe tălpi, pe spate, după cum ajungea fiecare mădular al trupului deasupra, în iureşul vârtejului. Ca să se odihnească mai făceau câte o pauză atârnându-mă între cele două mese. Mă odihneam şi eu odată cu ei, şi atunci mi-a venit ideea să provoc eu însumi, din când în când, oprirea «vârtelniţei». Simulam pierderea cunoştinţei, ceea ce nu le convenea. Nu că-i interesa viaţa omului, dar le era teamă să nu piardă o sursă de informare înainte de a fi fost complet «stoarsă». După clipele de odihnă, cursa se relua, iarăşi şi iarăşi, doar-doar pe fila albă întinsă după fiecare vârtej victima va cere să aştearnă recunoaşteri de vini dictate de ei şi cu totul fictive. De fapt, ce le-aş fi putut spune decât că am încercat să dau o pâine neagră copiilor unuia sau altuia dintre cei care erau deja închişi?… Fireşte că interpretarea lor era deja cu totul alta.” [77]

Despre tortura la care a fost supus, părintele Dimitrie Bejan mărturiseşte: „Scrie domnul Gabriel Ţepelea despre aceasta într-o carte: «Eram cu preotul Dumitru Bejan într-o celulă la Jilava şi a venit Maromete cu zece miliţieni şi ne-au bătut pe toţi. Au venit cu o masă specială pentru bătaie şi doi miliţieni cu parii. Ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toţi orăcăiam şi strigam, că ne durea. Pe preotul Bejan l-au lăsat la urmă. Şi s-a aşezat el frumos, singur şi-a dat pantalonii jos şi s-a aşezat pe masa aceea de bătaie». Şi zice Ţepelea: «L-au bătut aşa de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toţi: Ţipă, părinte, că te omoară.» Eu mă uitam la dânşii şi zâmbeam. Nu am simţit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau miliţienii până oboseau şi eu n-am avut nimic, cu ajutorul Celui de sus. Unde nu ne-au bătut! Ne‑au bătut peste tot. Dar aici v-am dat acest exemplu. Parcă dădeau în altul. Parcă bâta se oprea la o distanţă oarecare de mine. Iar Maromete, şeful puşcăriei, striga: «Ivănică, dă-i! Omoară-l, că ăsta-i catolnic!» Şi eu strigam: «Nu-s catolnic, sunt ortodox!» «Ba, catolnic eşti, că nu zici nimic!» Dar eu ce să zic, dacă nu mă durea? Ce să ceri de la el? Maromete era cu patru clase. Coman­dantul închisorii de la Jilava! La Aiud era bătaie o dată pe săptămână, organizat! Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi‑ţi dădeau cât credeau ei de cuviinţă. Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos. N-am avut nimic, fraţilor! Am trecut prin puşcărie, cum ar trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simţit, fraţilor, pe umăr, o mână care mă apăsa!”[78]

k) Despre Mircea Vulcănescu

Cât de mare era Mircea Vulcănescu reiese şi din întâmplarea evocată de Ştefan J. Fay în Sokrateion:

„Voiam să mai scriu şi despre câteva lucruri din închisoarea lui (Fay se adresează fiicelor lui Mircea Vulcănescu). Dintre multele lui fapte, unele sunt incredibile prin măreţia lor tăcută. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, într-o zi le voi aşterne pe hârtie. Iată două asemenea fapte, mici şi luminoase ca semnele de desfirare ale unui sfânt.

Se afla în celulă cu un tânăr bolnav de piept, Lăzărescu. Pentru ca tânărul să nu doarmă pe cimentul ud, Mircea îl lua noaptea în braţe, ca tânărul să doarmă pe trupul lui, în timp ce el sta întins pe ciment.

Lăzărescu a ieşit din închisoare şi a mărturisit.

Şi iată altă faptă.

Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Motaş, bolnav de mâini, cu mâinile reci şi degerate iarna. Suferea de o gravă insuficienţă circulatorie. Omul nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea, sau nu avea în plus, să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze lui Motaş, din lâna ciorapilor lui, o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Exista o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi, făcând raţionamentul invers, să înţeleagă cum se împletesc ele. E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de‑a‑ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit beţe de chibrite şi tot felul de înnodături. Şi pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrite, împletin­du‑l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu ştiu cât. Ştiu însă că de sărbătorile acelui Crăciun, Mircea i-a putut dărui deţinutului bolnav de mâini o pereche de mănuşi, tricotate de el, cu beţe de chibrite!

Aşa cum spunea Mircea Eliade, tot ce făcea tatăl vostru era bine şi de folos”.[79]

l) Părintele Justin despre arestarea sa

Despre momentul arestării sale, părintele Justin ne‑a lăsat următoarea mărturie: „Dar ca să vezi metoda arestării, poate asta ar trebui spus: Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care e noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România (…), a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul. În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. (…) Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi‑am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic: «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n‑o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…”[80]

m) Părintele Nicolae Grebenea despre întâlnirea cu părintele Justin

„Era în septembrie. Am fost luaţi şi duşi la mina de plumb Baia Sprie, mină cunoscută ca fiind foarte vătămătoare. Erau acolo nişte barăci, în care intrau deţinuţii. Erau vreo mie şi mai bine. După o săptămână de regim de refacere, cu alimentaţie bunişoară, cu pâine destulă, cu fasole cu carne, arpacaş cu carne, dar fără lapte, am fost băgaţi în mine. Eram îmbrăcaţi în salopete vechi, cu opinci cu obiele şi cu lampa de carbid în mână, ne-am urcat în lift, sub supravegherea unor ostaşi, şi am coborât în mină la orizonturile 11 şi 12. Aveam atunci 45 de ani, mă ţineam bine pe vagonet, dădeam drumul la rostogol să curgă minereul fără ca să se verse pe jos, ceea ce ar fi dat de lucru altora să-l adune, şi mânam bine vagonetul până la locul de descărcare. Pe traseul vagonetului curgea apă acidulată, dar eram ager şi călcam mai ales pe linia ferată, pe care treceau roţile vagonetului, ca să mă feresc de umezeală. Atunci l‑am întâlnit pe Justin Pârvu, vestitul călugăr de mai târziu de la mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ, tot vagonetar. Era un bărbat tânăr, voinic, bine făcut şi foarte frumos. Suflet curat.”[81]

n) Despre Gheorghe Jimboiu

În Întoarcerea la Hristos, Ioan Ianolide scrie: „Cea mai frumoasă prezenţă de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe (Jimboiu). (…) Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut, dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un trăitor prin excelenţă, dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie. (…) Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţenie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace dar şi luptă, certitudine dar şi neobosită căutare”[82].

o) Ajutorul Maicii Domnului

Neculai Aioanei – veteran de război, fost deţinut politic, membru al P.N.Ţ.C.D., conducătorul unui grup de partizani împotriva regimului comunist între anii 1948-1952, mărturiseşte faptul că a fost salvat de mai multe ori de la moarte de Maica Domnului. În 1948, aflându-se în munţi cu grupul de partizani pe care îl conducea, în apropierea Mănăstirii Sihăstria descoperă un pustnic la care se spovedeşte tot grupul şi care le dăruieşte câte o iconiţă cu Maica Domnului, binecuvântându-i cu urmă­toarele cuvinte: „Vă dau trei iconiţe cu Maica Domnului aduse de la Ierusalim. Cine va purta cu credinţă acest fel de iconiţă, care este făcătoare de minuni, nu i se va întâmpla nimic tragic. De glonţ nu va muri! Nici de cuţit sau de boală. Şi din toate împrejurările aducătoare de moarte va scăpa.[83]” Viitorul avea să adeverească întocmai puterea binecuvântării pustnicului şi ajutorul neclintit al Maicii Domnului.

p) Părintele Nicolae Grebenea despre o noapte a Învierii trăită în mina de la Baia-Sprie

Se apropiau Sfintele Paşti, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cugetam la acest mare şi sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să‑i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia şi noi să trecem prin focul suferinţei, ca să ne curăţim şi apoi să aşteptăm Învierea. Deţinuţii noştri lăgărişti erau văzuţi tot mai des în atitudini de meditaţie şi rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereţi cruci, unele mai mari – până la o jumătate de metru, altele mai mici.

– E semnul izbăvirii, părinte, şi noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem creştini şi credem că şi de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii deţinuţi au zis:

– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paşti să facem o slujbă în mină? Să serbăm şi noi Învierea!

– Nu e permis, dar, dacă doriţi, să încercăm, să o facem. Păstraţi discreţia, ca să nu audă agenţii turnători.

De la om la om au fost anunţaţi cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunţăm. Cu o bucurie ascunsă se aştepta Ziua Învierii. Veni Vinerea – ziua marii şi Sfintei Patimi – şi administraţia ne‑a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deţinuţii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o şi am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor la deţinuţi să se „spurce” cu mâncări de dulce. La orizontul 12, unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra şi preotul Valeriu Antal şi diaconul Teodor Bej. Ne-am înţeles împreună cu bucurie şi entuziasm.

Am intrat seara în mină, în noaptea Paştilor. Cei anunţaţi ştiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s‑au tras „clopotele”. Cum? Nişte sfredele legate unul de altul în poziţie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel şi sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar nişte clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anunţul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părţile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse şi luau loc.

Noi, preoţii, nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete şi opinci. Aşa am început slujirea. Am cerut tuturor să stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal, care a strigat: „Veniţi de luaţi lumină!” Toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale Utreniei Învierii. Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi şeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deţinut ca şi noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost puţină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

– Ce facem?

– Continuăm, am răspuns.

Şi Petrescu, văzând liniştea noastră, nu a îndrăznit să zică nimic şi s-a aşezat în linişte printre ceilalţi, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toţi s-au retras la locurile lor de muncă. A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei, la 560 metri sub pământ, cu lămpile de carbid în mână, a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă şi de măreaţă, încât toţi am fost foarte mişcaţi. Misterul credinţei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă şi o mulţumire negrăită care le-a zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de condiţia lor de deţinuţi. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost şef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniştii erau în prigoană şi luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanţă, să nu fie văzut, şi a ascultat slujba în genunchi. La ieşirea din mină, în lift toţi cântau „Hristos a Înviat”, deşi ofiţerii lagărului şi paznicii ne aşteptau afară şi erau văzuţi. Bucuria era pe feţele lor şi nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta. Un om de mare calitate şi de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Siguranţei din Bucovina, care datorită greutăţii temniţei a devenit schizofrenic, cu manifestări când de bucurie, când de tristeţe şi tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anunţat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul, dar m‑am temut să-l anunţ. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere şi poate chiar însănătoşirea. Păcătuim uneori faţă de fraţii noştri din lipsă de îndrăzneală şi asta din prea puţină credinţă, uitând că mai poate veni şi Dumnezeu cu ajutorul Său.[84]

r) În faţa morţii

Ioan Ianolide (1920-1986) scrie despre sine: „Din 1941 până în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă. Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriţiei. Mi-am simţit trupul îngheţat în toţi anii temniţei. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenţei fizice şi sufleteşti. Am cunoscut îngrozitoarea experienţă a trăirii dincolo de limitele suportabilului. Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s‑a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, mi s‑a cerut să mă reeduc. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile. Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârşitul acestei amarnice existenţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”[85]

s) Despre Constantin Oprişan

Părintele Gheorghe Calciu spune despre Costache Oprişan că „era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fizic. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste.[86]” „Costache a fost aracul de care ne-am agăţat toţi. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Şi sunt convins că prezenţa lui acolo (în Casimca Jilavei) a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi.[87]

Marcel Petrişor, prietenul şi colegul lor de Casimcă, descrie în romanul Secretul Fortului 13 cum a încercat părintele Calciu Dumitreasa să-l salveze pe Costache Oprişan: „În colţul de deasupra tinetei de apă, Gore meşterea ceva în secret: – Dumnezeule! exclamă Mircea sărind spre Gore. Ce faci? – Taci! îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi că a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? (…) Gore umpluse între timp jumătate de gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă. – Îl las să se sedimenteze hematiile şi-i voi da doar limfa s‑o bea, îi explică el lui Mircea în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului de unde lăsase să i se scurgă sângele[88]”.

Constantin Oprişan ne-a lăsat Un ultim sfat, cu valoare de testament spiritual:

„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,

Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri![89]”.
PARTEA A TREIA: REPERE

1. Î.P.S. Justinian Chira: Martirii secolului XX[90]

Martirii din închisorile comuniste – sigur că eu am spus că toţi trebuie să fie declaraţi martiri. Toţi au fost martiri, mucenici, au murit mărturisind pentru Hristos. Toţi. De aceea au pătimit atât de înfricoşător şi la Piteşti, şi la Sighet – Sighetul a fost, tot aşa, ca Aiudul de teribil. Şi ne-a murit floarea intelectualilor români, la Sighet. Deci, şi acolo, şi peste tot, au fost martirizaţi. Şi de aceea am spus că toţi trebuie declaraţi martiri. Nu putem alege, că numai o parte ar fi. Toţi au murit pentru dreptate – şi când zic dreptate, înţeleg cuvântul lui Hristos. Dreptatea, Libertatea şi toate celelalte elemente care formează baza existenţei umane. Toate aceste elemente care au fost neglijate au provocat aceste teribile persecuţii şi manifestări diabolice.

În primele secole creştine toţi care erau creştini erau declaraţi sfinţi. Toţi care erau botezaţi şi care făceau parte din Biserica lui Hristos erau declaraţi sfinţi. De aceea, şi acuma, de exemplu, la Sfânta Liturghie aţi auzit întotdea­una un cuvânt foarte important, în care – la momentul cel mai important din timpul Sfintei Liturghii, după prefacere, după ce pâinea şi vinul, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, devin Trup şi Sânge al lui Hristos, înainte de a fi frânte acestea şi împărţite credincioşilor, spune sacerdotul, preotul de la altar: „Să luăm aminte!” Asta înseamnă o atenţionare teribil de importantă: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!” Adică ne atenţionează pe noi, pe toţi, care ne aflăm în biserică, laici sau clerici, suntem atenţionaţi că se întâmplă un moment foarte important în timpul Sfintei Liturghii, când Trupul lui Hristos se frânge, ca să fie împărţit creştinilor. Şi atunci ni se adresează nouă slujitorul altarului: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!” Este deosebit de important acest lucru. De aceea, când auzim acest cuvânt: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!”, să nu uităm că ni se adresează personal şi individual, fiecăruia dintre noi.

Ce-am învăţat noi din pătimirea acestor sfinţi martiri? A fi declarat sfânt şi a fi trecut din temniţă spre sinaxare – Sinaxar înseamnă listele cu sfinţi, asta înseamnă Sinaxar, trecerea aceasta, de la temniţă spre sinaxar, este firească. Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din sinaxar. E liber fiecare. Îşi pregăteşte Raiul sau iadul fiecare, el personal, noi personal. Numai că sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfântă. Asta e metoda bisericii apusene. Biserica Ortodoxă are altă metodă: nu declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Poporul este acela care te declară că eşti sau nu eşti sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, abia apoi Biserica te recu­noaşte. Dar poporul te declară sfânt. Asta este metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate şi trebuie s-o facă.

Am trăit foarte dureros când sufletul acestor copii a fost într-un fel „pălmuit” de cuvintele părintelui Augustin (de la schitul „Înălţarea Sfintei Cruci”, de la Aiud, cuvinte legate de pătimirea mucenicilor de la închisoarea din Aiud – n. ed.). Nu că a vrut el să facă aceasta dar, prezentân­du‑ne ororile pe care ni le-a prezentat, m-am gândit la sufletul acestor copii. Cum pot ei suporta să li se descrie, să li se pună în faţă astfel de orori, de care ei habar nu aveau. Nu numai tineretul. Ci noi toţi. Noi care suntem în vârstă, care am trăit… am trăit cei patruzeci şi ceva de ani, am trăit de atunci încoace, şi a fost un adevărat chin în seara aceasta, am pătimit cu toţii, şi a fost bine – nu ne-a stricat. Din când în când, e nevoie să mai conştientizăm. Dar m-a durut. M-am gândit la inimile tuturor, m-am gândit la ce lovituri primim prin ceea ce ni se spune, pentru ca să se risipească răceala din inimă, indiferenţa, nepăsarea, toate acestea. Trebuie şi o operaţie mai dură. Doctorului, ca să-l vindece pe bolnav, nu-i e milă: taie în carne vie, nu pentru că vrea să-l ucidă, ci pentru că vrea să-i dea viaţă. Ce ni s-a spus aici a fost o operaţie făcută de un mare doctor, care a fost părintele Augustin. Ne-a arătat şi o altă latură a vieţii. Eu nu cred că era nepăsător niciun român. De aceea am spus că întreaga societate omenească a fost torturată patruzeci şi ceva de ani, torturată la propriu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să învăţăm şi din aceste pătimiri ale sfinţilor şi să avem pe fiecare cu icoana în casă, nu pentru ca să ne împodobim casa, pentru că icoanele nu se pun ca podoabă! E un mare păcat cine crede că icoana e pusă de podoabă. Icoanele sunt puse să ne vorbească! Când mă uit la Iisus cel răstignit, la capul patului meu, se poate apropia de mine un duh necurat sau un gând rău? Când eu Îl văd pe Stăpânul, icoana Lui, răstignit pe cruce? Iată rolul icoanei! Să ne grăiască nouă. Acesta este! Vedem icoana Maicii Domnului, vedem icoanele acestor sfinţi – te gândeşti la patimile, la suferinţele, la greutăţile pe care le-au suferit ei.

Eu am un obicei – învăţat pe când eram la Cluj: dormitorul meu era în centrul Clujului, la etaj, şi sub geam, jos, era staţie de autobuz. De la ora 4 până la ora 2, din 10 în 10, din 2 în 2 minute, autobuzele se opreau şi plecau, se opreau şi plecau. La ora 2 se retrăgeau autobuzele, şi atunci îmi deschideam şi eu geamul şi începeam să mă rog pentru cei ce erau în temniţe, pentru cei ce erau în beciurile securităţii – ştiam ce se întâmplă! – dar nu numai pentru aceştia. Şi pentru muncitorul care era la cuptoarele de pâine şi ne pregătea pâinea pentru a doua zi dimineaţă. Şi pentru cel ce stătea în uzină şi ne făcea lumină în locaşuri, şi ne asigura lumina şi apa. Pentru că absolut toţi, întreaga societate din Cluj, ca şi întreaga societate, are nevoie, din când în când, ca cineva, undeva, să deschidă un geam, să se uite peste oraş, şi să zică: „Doamne, iartă-ne! Doamne, iartă-ne! Doamne, iartă-ne!”

Condiţia martirilor, ca să poată fi declaraţi martiri, condiţia – sigur, e dreapta credinţă! Nu poţi fi sfânt dacă eşti eretic, dacă eşti sectar… nu poţi să fii declarat sfânt, că n-ai harul lui Dumnezeu. Nicio sectă nu are sfinţi. Pentru că sfinţi are numai Biserica lui Dumnezeu, care respectă Crucea, Icoana şi cele Şapte Taine. Dar care credeţi că este cea mai importantă condiţie ca unui martir să i se pri­mească suferinţa, să poată fi declarat sfânt? Dragostea! Dacă el nu îl iubeşte pe călău, oricât a pătimit, nu este primit de Dumnezeu în rândul sfinţilor. Şi asta e o condiţie! Când un om, un creştin, a pătimit ca martir, dacă îl ura pe călău, pe torţionar, pe toţi, atunci nu consideră Dumnezeu că jertfa lui e primită. Numai atunci când îl iubeşte şi pe cel ce îl chinuieşte, abia atunci îl consideră Dumnezeu că e al Lui, pentru că Hristos ne-a dat pildă – şi cu fapta, şi cu cuvântul. Cu fapta – când a fost răstignit, şi când era în jur gloata aia uriaşă, care-L batjocorea în tot chipul şi-L hulea, şi care L-a judecat pe nedrept, şi care L-a chinuit, cunoaşteţi patimile, Hristos ce-a făcut? A ridicat ochii spre cer şi a spus: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Iată atitudinea unui martir adevărat! Un martir adevărat nu se laudă cu rănile lui. Ăla nu-i martir, care se laudă cu ce-a pătimit, cât a pătimit, ăla-i un mincinos, nu-i un martir! Un martir nu se laudă cu chinurile lui niciodată! Îi lăudăm noi, îi apreciem noi, îi admirăm noi, dar nu ei. Un martir adevărat nu se laudă cu patimile lui. Toţi marii noştri martiri, care au fost eliberaţi după 1964, toţi, ce-au spus când au plecat din puşcărie? „Nu-i condamnaţi pe cei ce m-au batjocorit! Nu-i condamnaţi!” Asta au spus toţi marii martiri, când au fost eliberaţi din puşcării la dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, care a deschis toate puşcăriile. Cum, de unde, când, ce – aia nu mai ştim, dar asta este! Oameni care erau pe viaţă condamnaţi, toată lumea… Ei, toţi care au fost eliberaţi, au ieşit cu aceasta în sufletul lor şi au zis: „Nu-i condamnaţi pe cei ce ne-au chinuit!” – Adică nu voiau să‑şi piardă dreptul de martiri! Că ar fi pierdut toată răsplata de la Dumnezeu dacă i-ar fi urât pe cei ce i-au martirizat.

Într-un local – după război, sunt foarte mulţi eroi – într-un local, la o masă, unul vorbea foarte aprins: „Uite, Nichifor Crainic, uite, s-a lăsat de Hristos! Uite, L-a lepădat pe Hristos!”. Şi atunci s-a ridicat unul care era acolo, şi zice: „Ascultă, mă! Tu ai fost acolo, unde a fost Crainic?” „N-am fost!” „Păi, atuncea, taci din gură! Voi habar nu aveţi prin ce-am trecut noi, care am fost acolo!” Foarte uşor ca tu, din libertate, să îl condamni pe cel ce numai el ştie la ce limită de insuportabile chinuri (a fost supus), în care a făcut un act, ştiind că Dumnezeu îl iartă, cum l-a iertat şi pe Petru şi i-a iertat pe toţi, de-a lungul timpului.

Deci, iertăm cu fapta, cum zice Hristos – „Iartă‑i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – dar şi cu învăţătura. Care este poziţia, în Evanghelie, în legătură cu duşmanii? Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! – aşa zice Evanghelia. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei ce vă batjocoresc. Acesta este cuvântul lui Hristos, aici trebuie să ne încadrăm noi. Nu aşa cum din nefericire se întâmplă acuma: e o dureroasă, e o extraordinară rană în sufletul meu când văd în presă cum se bârfesc, cum se condamnă oamenii unul pe altul. Că nu-i unul mai rău ca altul şi nici nu-i mai rău altul decât mine şi eu decât altul. Sunt dureroase aceste lucruri. Aceasta este poziţia creştină. Să începem cu începutul. Să începem cu recondiţionarea noastră creştină. Să începem cu adevărat să trăim în duhul Evangheliei lui Hristos, că dacă nu, atunci Apocalipsa va veni. Şi atuncea e mult mai dureros începutul sfârşitului, mult mai groaznic începutul sfârşitului! Pentru că începutul înseamnă: a te coace pe toate părţile în foc, şi a nu te lăsa nici să mori, nici să trăieşti – asta este atmosfera din lumea de azi. Binecuvântat să fie Dumnezeu!

***

– Prea Sfinţia Voastră, sunteţi cunoscut ca unul dintre ierarhii marcaţi de jertfa din închisorile comuniste. Spuneţi-ne cum priviţi această jertfă…

– E greu să te exprimi în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în timpul acestui regim. E aproape incredibil. Şi de aceea nici nu ştiu anume ce-aş putea să spun. Lucrurile acestea nu se pot vorbi, nu se pot spune. Se trăiesc şi se gândesc. Le-am trăit şi le-am gândit. Şi eu, şi tot poporul. Aşa a fost. Ce s-a întâmplat, poate că a fost îngăduit de Dumnezeu, aşa cum a fost la poporul lui Israel, care a fost eliberat din Egipt şi 40 de ani a fost purtat prin pustie, drum pe care puteau să-l facă într-o lună, de la Marea Roşie la Iordan, şi totuşi a fost rânduit de Dumnezeu, ca patruzeci de ani să fie purtat prin pustie, astfel încât generaţia veche să dispară, să apară o generaţie nouă.

Poate că aşa a fost îngăduit şi pentru noi, pentru România, o ţară profund creştină – pentru că creştinismul nostru nu l-am îmbrăcat târziu, adică peste trupul unui popor păgân să îmbrăcăm o haină creştină, aşa cum s-a întâmplat la celelalte popoare: la unguri, la germani, la ruşi – erau popoare păgâne, şi apoi s-au încreştinat.

Asta e una. Protopărinţii noştri, adică strămoşii noştri n-au fost niciodată păgâni, ci paralel, în acelaşi timp cu apariţia luminii lui Hristos în această lume, noi ne-am format ca neam. De aceea, avem un caracter profund creştin. Firea noastră e fire de creştin. De aceea, e un popor blând, e un popor care nu a asuprit şi nu asupreşte pe nimeni, un popor curat, un popor de asceţi. Când îi văd pe toţi, pe bărbaţi, pe femei, mi se pare că văd nişte sfinţi în faţa ochilor. Aşa arată chipul românilor.

Şi atunci, poate că a îngăduit Dumnezeu – nu cu vrerea lui Dumnezeu a fost, dar a îngăduit să vină acest val de întuneric peste populaţie, peste Europa, pentru că au fost şi multe păcate. Şi în Rusia, şi în Franţa, şi în Spania, unde au avut loc revoluţiile din epoca noastră, a avut creşti­nis­mul multe greşeli. Slujitorii lui Dumnezeu au avut multe greşeli, şi de aceea Dumnezeu ne-a lăsat să ne încercăm, să ne maturizăm, ca să trecem prin acest foc, prin acest cuptor teribil, prin care am trecut.

– Cum îi priviţi pe cei care au pătimit în închisorile comuniste?

– Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi.

Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră, domnule Vasile, vă admir şi vă binecuvântez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.

Am citit astă-noapte cartea aceasta, Din temniţe spre Sinaxare. Toţi aceştia s-au purificat total, a fost ca o lacrimă fiecare dintre cei care au murit în temniţă. Ca o lacrimă curată a fost trupul fiecăruia, şi gândul şi viaţa fiecăruia. Erau sfinţi, absolut sfinţi, toţi care au murit în închisoare, dar absolut toţi care au murit în temniţă, toţi. Aşa că, de aceea, despre aceste sacrificii uriaşe e greu să vorbim. Vorbele nu pot exprima aceste realităţi, aceste sacrificii extra­ordinare… eu le trăiesc: ziua, noaptea, mă gândesc la eroii şi la martirii neamului românesc.

Ieri noapte mă gândeam la familia lui Constantin Brâncoveanu. Teribil, pentru că n-a fost niciun motiv ca să fie condamnat de către turci acest Constantin voievod, care a fost un voievod mai mult decât creştin (era sfânt din viaţă; a construit atâtea biserici, Constantin Brâncoveanu a format o cultură creştină în poporul român, deci el aşa a fost!). Singurul motiv era că Brâncoveanu Constantin era creştin. Şi atât a fost de dureroasă această jertfă, adică Constantin şi patru fecioraşi ai lui… în faţa lui să li se taie capul, în faţa lui… el a murit de patru ori. El, voievodul, tatăl, a murit cu fiecare copil căruia i s-a tăiat capul, a murit şi el în momentul acela. El a murit de patru ori, şi a cincea oară, apoi, a murit el. Şi iată ceva care nu trebuie să uităm, avem datoria să nu uităm!

Exact aşa este şi cu cei ce au fost ucişi în puşcării: înainte de a fi ucişi, au fost chinuiţi, au tre­cut prin dureri grozave, prin suferinţe teribile. Or, ce faceţi dumnea­voastră este un lucru care ar trebui să fie cu totul apreciat, pentru că ce faceţi dumneavoastră e o lucrare care să ajute toată populaţia, tot poporul român, să nu uite. Că e foarte grav dacă n-ar fi cineva să ne amintească mereu de aceste jertfe.

Iată că sunt 18 ani de când ne-am eliberat, ţara s-a eliberat de regimul care a ucis floarea societăţii româneşti. Nu numai Aiud! Aiud şi Gherla şi Sighet, în toată ţara – floarea, crema, ce-a avut poporul român mai de calitate a fost sacrificat, a dispărut. Or, iată că, de 18 ani, generaţia a început să uite. Ba am început să uităm şi noi, bătrânii. A început şi generaţia bătrână să-şi uite…

– Asta-i cel mai grav!

– Foarte grav! Pentru că uitarea aduce pedeapsa. Dacă uiţi lucrurile care nu trebuie uitate, jertfele, lucrurile cele importante dacă le uiţi, în cazul acesta înseamnă că se poate întâmpla să se repete acest lucru. Dacă noi vom uita, sau dacă populaţia, sau dacă Europa va uita. Celelalte ţări nu au experienţa pe care am avut-o noi. Nu au această experienţă toate celelalte ţări! Ei mai pot să se facă că au uitat nu-ştiu-ce, pentru că n-au trecut prin experienţa prin care am trecut noi. Chiar nici celelalte ţări care au făcut parte din aşa-zisul lagăr socialist, nici ele n-au trecut prin greutăţile, prin suferinţele, prin nedreptăţile pe care le-am suportat noi din partea acestui regim, acestui sistem marxist ateu.

Nu pomenesc – vezi? – numele de comunist, pentru că între comunişti sunt şi buni şi răi. Nu regimul, sistemul este diabolic. Sistemul marxist, acesta este diabolic. Regimurile fac parte din cadrul unui sistem, care e sistemul marxist ateu diabolic, care a fost bine gândit. Şi acest sistem şi această gân­dire nu a dispărut. Există încă şi acuma, şi pregăteşte, pentru omenire, să repete ce-au făcut aceste regimuri comuniste de până acuma, de 50 de ani.

Forţele întunecate ale sistemului marxist ateu nu au dispărut. Dimpotrivă, lucrează pe toate fronturile, cu alte mijloace. Şi cel dintâi lucru de care se foloseşte această forţă a întunericului este uitarea. Încearcă să ne facă să uităm ce-a pătimit populaţia şi Europa din cauza acestui sistem. Aşa cum de fapt se încearcă, sunt şi acum aceste tendinţe, ca să-i facă pe evrei să uite ce-au pătimit, să uite victimele lor care au murit, pe care i-a ars în cuptoare hitlerismul. Caută aceştia, duşmanii vieţii omeneşti, aceste forţe negative, din beznă, caută şi pe evrei să-i facă să uite ceea ce au pătimit, ca din nou să poată să repete acest lucru. Aşa că tot aşa şi la noi este absolut necesar să nu uităm, ca să nu se repete. Uitând, uitarea ne poate arunca din nou în prăpastia din care am ieşit.

– Dumneavoastră aţi cunoscut părinţi care au trecut prin închisori? Ce ne puteţi spune despre ei?

– Am cunoscut mulţi. De ce? Pentru că cei ce au făcut puşcărie, când se eliberau – înainte de ’64 – care avea o condamnare de mai puţini ani, când plecau din puşcărie, se ştie că trebuia să dea o declaraţie, în care să declare că nu vor comunica, nu vor spune nimănui, nici la soţie, nici la părinţi, nici la copii, nici la prieteni ce au pătimit ei acolo, cum au fost chinuiţi ei. Dădeau declaraţie! Dar oamenii simt nevoia să se confeseze, să mărturisească, adică, din suflet.

Şi atunci, de foarte multe ori, mergeau totuşi la cineva – nu îndrăzneau să spună ce-au pătimit nici familiei, nici prietenilor, şi atunci căutau oameni de care erau apropiaţi cu sufletul – şi anume, cei mai apropiaţi erau duhovnicii. Mergea omul şi spunea, în taină, prin câte a trecut, ce-a pătimit, că simţea nevoia! Că era plin sufletul de durere, şi simţea nevoia să spună cuiva ce-au suferit ei.

Şi atunci, cei dintâi oameni de încredere ai tuturor celor ce ieşeau din închisori erau duhovnicii. De aceea, forţele întunecate caută să compromită tocmai acest oficiu, care este oficiul duhovnicului, ca să arunce neîncrederea faţă de duhovnic, să spună că a divulgat. Or, duhovnicul are lege scrisă (se găseşte în Pravila de Govora), în care spune: „Duhovnicul care va divulga ceea ce i s-a spus… este condamnat să i se taie limba” – asta era porunca după Pravila de Govora: duhovnicului să i se taie limba.

Iar acum, pentru că suntem puţin mai evoluaţi, nu ne mai ocupăm să tăiem limba nimănui. Biserica nu taie limba duhovnicului, dar îi ia slujba de preot. Un duhovnic, un preot care divulgă secretul spovedaniei automat îşi pierde dreptul de a fi duhovnic. De fapt, asta este la toate oficiile, peste tot: şi judecătorul, şi medicul, toţi au secrete de serviciu, cum li se spune. Şi toţi au sarcina – duhovnicul sau medicul sau judecătorul sau profesorul – au această sarcină, această lege: secretele de serviciu să nu le divulge. Or, având această situaţie, sigur că venea cel eliberat şi la mine, care atunci eram stareţ la Rohia, venea la cel pe care-l cunoştea, bine-l cunoştea, şi atunci venea şi spunea: „Simt nevoia să mă confesez, să mărturisesc, să spun ce-am pătimit”.

Şi – fiţi atenţi! – nu numai cei ce pătimeau în închisori, veneau chiar membri de partid în faţa stareţului de la Rohia, membri de partid! Veneau ofiţeri de securitate. Când eram episcop la Cluj, cel care în afară era cunoscut ca fiind foarte dur venea la mine şi se prăbuşea în fotoliu şi începea să plângă ca un copil şi să spună: „Am venit ca să mă descarc, că nu mai pot! – asta înainte de ’89 -, pentru că ştiu că la tine nu există aparate de înregistrat (el, ofiţer de securitate, ştia asta), şi mai ştiu că tu nu divulgi nimic din ceea ce spun. Am venit să-mi descarc sufletul. Nu mai pot, mă împuşc!” Iată că nu veneau numai cei ce erau chinuiţi în puşcărie, sau credincioşi simpli. Asta era! Rolul Bisericii Ortodoxe a fost un rol deosebit de important.

În momentul din 1989, a fost terenul pregătit pentru acel lucru… de Biserica Ortodoxă. Creierul ortodox n-a dormit, de la vlădică până la opincă. A ţinut sfătuirea aprinsă, a ţinut bisericile deschise, a ţinut scaunul de spovedanie la îndemâna populaţiei, a crescut o generaţie… nu ne-a găsit 1989 nepregătiţi. Nu s-a declarat nimeni din români, decât un foarte mic procent, 10% mi se pare, s-a declarat fără religie sau atei, dar încolo, toată populaţia, absolut toată populaţia – credincioasă…

De exemplu, vin şi acum, de foarte multe ori, vedem că vin la biserică politicienii de ieri, politicienii sau funcţionarii de ieri, de alaltăieri; şi oamenii necugetaţi, oamenii, chiar unii dintre noi, dintre preoţi, îi condamnă, zic: „Uite, acuma vin la biserică! Au uitat ce-au făcut în trecut!” N-au uitat! Şi nu vin din făţărnicie aceşti oameni, acuma; vin pentru că simt nevoia de Dumnezeu, simt nevoia de credinţă, de religie. Că altfel, înnebuneşte omul, dacă îşi pierde legătura total cu Dumnezeu. Nu poate trăi un om fără Dumnezeu, nu poate trăi un om, nu există!

– Aţi fost deci martor al frământărilor altora şi în vremurile comuniste…

– Toţi aveau nevoie de duhovnic, toţi alergau la stareţul de la Rohia, care în acea vreme erau eu, şi la ceilalţi, toţi. Stăteam de vorbă, cum stau de vorbă cu dumneavoastră. Ăsta este rolul nostru, al slujbaşilor lui Hristos. Noi Îl reprezentăm pe Dumnezeu, aici. Pe Hristos Îl reprezentăm. Noi numai structural suntem de pe pământ; din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al gândirii, suntem din cer. Suntem cei ce reprezentăm dumnezeirea, divinitatea aici, pe pământ. Ăsta e rolul slujitorilor altarelor Bisericii lui Hristos.

– Sinodul Bisericii Ruse a canonizat deja peste o mie şapte sute de noi mucenici – preoţi, diaconi, călugări, episcopi, mireni…

– Puţini, boierule, foarte puţini! Acolo-s sute de mii de martiri, în Rusia. Sute de mii de martiri! Puţini! Puţini a canonizat!

– … însă vor să-i canonizeze pe toţi. Sinodul a hotărât ca fiecare episcop să caute în episcopia lui câţi mucenici a avut, ca să fie toţi canonizaţi.

– Păi, nu, dar nu se poate! Sunt mulţi ştiuţi şi mulţi neştiuţi. Noi, când ne rugăm la Liturghie, ne rugăm pentru toţi cei care-s ştiuţi şi neştiuţi, care au murit în temniţe, în lagăre, în peşteri, în munţi… Cum pot eu să spun: ăsta este vrednic să fie declarat sfânt şi ăsta nu. De unde ştiu eu treaba aceasta? Pentru că s-ar putea ca acela pe care eu îl cred sfânt să nu fie chiar aşa de sfânt, şi cel pe care eu îl cred nu sfânt, să fie foarte mare sfânt. Sfinţenia nu se declară. Smerenia este temelia sfinţeniei. Un sfânt, dacă crede că-i sfânt, nu-i sfânt. Pentru că un sfânt este smerit şi crede că el e cel mai păcătos dintre toţi. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel zice: „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu!” – Pavel, care era sfinţenia întruchipată! De martiri şi sfinţi a fost plină lumea, e plină lumea şi va fi plină lumea, până la sfârşitul veacului, până la marea judecată a lui Hristos.

– Despre Valeriu Gafencu puteţi să ne spuneţi câte ceva?

– Eu nu l-am cunoscut, nu am avut de unde să-l cunosc, că noi am fost aici sub ocupaţia ungurească, şi el a fost în cealaltă zonă, românească. Dar, din auzite, da. Domnul Nicolae Trifoiu, de la Cluj, a venit la mine, la Cluj, încă după revoluţie, nu de mult, a venit la mine şi ne-a prezentat cartea, prima lui carte. Ne-a prezentat cartea şi a spus: „Preasfinţite, vă rog neapărat, luptaţi-vă, că acest Valeriu Gafencu e omul care trebuie trecut în rândul sfinţilor!” Eram la o conferinţă preoţească la Şomcuta Mare. Acolo m-a întâlnit şi mi-a dat cartea cu Valeriu Gafencu… Am citit-o aşa, cu lupa… şi cunosc gândirea lui, felul lui de a fi… În sfârşit, sunt autentici, autentici sfinţi. Şi eu, de exemplu, consider că Biserica noastră, Biserica Ortodoxă face bine ce face: nu se grăbeşte. Nu se grăbeşte, nu declară ad-hoc, aşa… nu, lasă lucrurile, lasă timpul să spună… Dar voi aveţi obligaţia să vă grăbiţi. Pe voi vă împinge din spate timpul, că vedeţi că îmbătrâniţi şi muriţi. Biserica nu îmbătrâneşte, nu moare. Biserica are acest har de la Dumnezeu că are răbdare…

– Dar vedeţi vreun motiv să se întârzie canonizarea lui Valeriu Gafencu?

– Nu! Cred că Biserica va aplica şi în acest caz sistemul propriu Bisericii Ortodoxe: răbdarea, şi lăsând ca lucrurile să se… Eu cred că se vor descoperi şi moaştele lui. Pentru că el a lăsat, înainte de a muri, a spus să-i pună în gură o cruciuliţă de argint. Şi când se vor găsi cadavrele de acolo, sper că va fi găsit şi trupul lui Gafencu.

Cei ce au făcut puşcărie ştiu un lucru, era o lege – nu ştiu dacă am scris, dacă voi ştiţi treaba aceasta – când îl puneau, când îl aruncau în groapă, ce făceau în primul rând? Cu sapa, cu hârleţul, îi zdrobeau fălcile, că ştiau ăia că unora, ca să fie identificaţi, li s‑a pus în gură un semn creştin. Şi atunci, ca să nu poată fi identificaţi, autorităţile, cei ce conduceau puşcăria îi puneau pe cei ce-i îngropau să le zdrobească gura şi fălcile. Aşa că, de aceea, şi aicea se va aplica dacă va vrea Dumnezeu. Pe noi nu ne conducem noi, pe noi ne conduce Dumnezeu în Biserica Ortodoxă. Şi dacă Dumnezeu va decide că e nevoie şi că trebuie ca Valeriu să fie declarat sfânt, va fi! Sau, de exemplu, Daniil Tudor – va fi! Sau, de exemplu, alţii, câţi vor fi – vor fi! Dar la timp, la timpul lor.

Voi aveţi datoria să vă luptaţi, să strigaţi, să cereţi dreptate pentru cei mulţi – asta e misiunea pe care o faceţi voi, şi care ar trebui să se facă – pentru ca să ţină trează în memoria generaţiilor pătimirea de atunci, să se ştie ce înseamnă o societate fără Dumnezeu, fără Hristos. Şi la conferinţa „Din temniţe spre Sinaxare” mă uitam la copiii care au fost acolo şi l-au ascultat pe părintele Augustin de la Aiud, mă uitam la ei, că erau verzi la faţă, erau aşa… uluiţi, ascultau ca şi cum ar fi apărut în faţa lor iadul. Aşa erau, aşa ascultau toţi aceasta. Or, aceasta este necesar, pentru că dacă astăzi tineretul uneori se manifestă prea uşuratic, este pentru că a uitat, nu ştie ce s-a întâmplat, nu ştie ce-au pătimit tata şi mama şi aceştia. Nu ştiu copiii! Nu ştie tinereţea! Şi atunci, aceasta trebuie, cei ce aveţi inimă şi suflet, şi vreţi, şi aveţi datoria să serviţi dreptatea, atunci asta trebuie să faceţi.

Iar Biserica e ca o mamă bună: o mamă bună îi lasă pe copii să se joace, nu-i leagă cu sfoară, să-i ţie în sân; ia fâşiile, astfel încât copiii să se manifeste liber, că aşa se poate să se formeze o societate. N-are Biserica voie să vină cu dictatura, să spună: ăsta-i sfânt, ăsta nu-i sfânt… nu! Nu e corect şi nu e drept. Nu e drept ca să declari tu ex cathedra, asta o face papa! Dar Hristos n-a făcut ex cathedra, asta este!

– Despre preoţii care au ieşit din închisorile comuniste şi astăzi sunt mari duhovnici, precum părintele Arsenie Papacioc sau părintele Justin Pârvu, există unii care spun că trebuie ignoraţi, întrucât au avut orientări politice, pentru asta au intrat în închisoare. Nu că L-au mărturisit pe Hristos, ci pentru o anumită orientare politică. Cum vedeţi asta?

– Asta înseamnă lipsă totală de… Cei care spun lucrurile acestea, că nu au fost închişi pentru credinţă, şi că au fost închişi din motive politice…

– … că au fost legionari…

– … sau au fost împotriva sistemului, împotriva poporului, cum se spunea… Asta o spun cei ignoranţi, care nu ştiu ce spun. Nu din aceste motive au fost închişi toţi. Primul motiv: au fost închişi că au fost români şi creştini buni! Români şi creştini adevăraţi, oameni adevăraţi! Au vrut să rămână oameni adevăraţi, n-au acceptat să fie simple păpuşi care să fie manipulate. Ăsta a fost păcatul lor, n-au vrut ca să fie…

Or, în regimul, în sistemul marxist, acolo se desfiinţează omul. Omul nu mai are niciun fel de drept, niciun drept, e desfiinţat; el trebuie să facă ce‑a poruncit Dumnezeu. Şi Dumnezeu, în regimul marxist, este partidul.

Regret foarte mult când stau de vorbă şi cu colaboratori şi cu voi, cu toţi, când văd cât sunteţi de proşti. Proşti sunteţi toţi! Ignoranţi! Vorbiţi prostii! Nu cunoaşteţi realităţile, nici istorice, nici… Aţi învăţat aşa cum s-a făcut în şcolile comuniste, care au falsificat total istoria. Şi voi nu cunoaşteţi istoria. Asta este nenorocirea cea mare.

Din întâmplare, în 1944-1945, după ce au trecut armatele sovietice, după ce s-a instaurat sistemul marxist, impus de Moscova, atunci, întâmplător mi-au parvenit patru numere de revistă – o revistă care apărea la Moscova pentru colectivul de partid, pentru ei; era pentru ei tipărită această revistă. De acolo am reţinut două idei ale lui Stalin. O idee, care spune aşa, negru pe alb, în reviste care erau pentru colectivul lor, pentru membrii de partid, strict secret… spunea Stalin limpede: „Nu-i arestaţi, nu-i aruncaţi în închisori din motive religioase. Nu-i condamnaţi din motive religioase. Găsiţi alte motive, dar nu motive religioase!” Că dacă era cineva condamnat din motive religioase… Cuvânt din orientarea membrilor de partid: „Dacă-i condamnaţi din motive religioase, îi faceţi martiri, şi-i îndârjiţi pe creştini ca să fie şi mai buni creştini. Găsiţi-le alte motive.” Pe această linie merg şi iată că nenorociţii de capete proaste şi-au însuşit ideea lui Stalin şi ideea partidului.

– Din păcate, în mediile intelectuale din România s‑a generalizat ideea aceasta a lui Stalin.

– Păi, da, categoric! Numai după ce au ajuns în închisoare au fost puşi, cei închişi, să se lepede de Hristos.

– Foarte interesantă observaţia dumneavoastră: până îi condamnau invocau doar motive politice, şi în temniţă le arătau adevărata faţă a condamnării. Foarte important de subliniat acest lucru!

– Credinţa în Dumnezeu… sigur că da, asta este! Ăsta era un cuvânt. Şi alt cuvânt, altă directivă a lui Stalin spunea: „Nu permiteţi unui om să poată să valorifice niciun ou! Să nu poată să facă comerţ nici cu un ou!” Pentru că un om care are, care poate să comercializeze un ou este un mic capitalist, un mic duşman al regimului nostru, dacă îi permiteţi un ou ca să vândă. Duceţi-i la sărăcia totală!” Şi atunci am fost lămurit, nu m-am mai tulburat, nu m-am mai mirat când am văzut că se urmărea pe toate căile pauperizarea societăţii, sărăcia. Asta era legea, asta era porunca dată pentru partid, că numai atunci putea ca să devină o societate comunistă. Asta este!

Şoferul pe care l-am avut la Cluj, 17 ani, un tânăr foarte deştept, foarte deştept! Fratele tatălui său era colonel de securitate. Dar băiatul era un băiat foarte corect. Corect! După ce trei ani de zile mi-a fost şofer, şi la trei ani de zile după ce m-a cunoscut până-n pânzele albe, atunci a avut totală încredere în mine şi n-a mai avut deloc încredere în regim.

Îmi spunea: „Auziţi, părinte? – el îşi cumpărase o maşinuţă, îşi făcuse un mic apartament, zice – auzi, părinte, ce se zice: că vor fi naţionalizate toate. Aşa cum au fost naţionalizate toate, vor să naţionalizeze şi apartamentele. Şi vor fi naţionalizate şi maşinile!” Şi-i zic: „Da. Aşa va fi! Asta înseamnă comunismul, încât omul să n-aibă… decât peria de dinţi a lui, personală. Încolo, şi izmenele de pe el le îmbracă, le duce la depozit şi de acolo ia albituri şi… Asta înseamnă comunism: omul nu are absolut niciun bun! Nimic! Ăsta este sistemul, într-acolo mergem.”

De aceea, totdeauna, în toate discursurile, Nicolae Ceauşescu, după ce vorbea, totdeauna încheia cu: „Înainte, spre comunism!” Asta era sistemul. Asta voia Nicolae Ceauşescu să facă: o ţară – model de ţară comunistă. Ca model, lua Albania. Acolo, preşedintele era un turc, musulman, şi a decapitat tot ce a fost religios, tot a decapitat.

– În Albania, dictatorul comunist Enver Hodja a reuşit să distrugă bisericile. Totuşi în România, bisericile au rezistat. Care credeţi că a fost cheia acestei rezistenţe?

Românul a rămas român şi creştin, pentru că… creştinismul nostru nu a fost artificial, îmbrăcat. Creştinismul nostru a fost structural, noi am fost din firea noastră creştini.

Or, Bulgaria şi-a decapitat toţi intelectualii; albanezii, nu mai spun: absolut tot. De ce? Pentru că erau sălbatici. Erau născuţi din strămoşi care fuseseră păgâni, şi au rămas cu caracter de păgâni. Nu se poate schimba. Nu trebuie să condamnăm: ruşi, maghiari, germani – strămoşii lor erau păgâni. Şi au rămas cu caracter dur, de multe ori. Românii n‑au moştenit această duritate păgână…

– În manualele de istorie – s-a tipărit un „Manual de istorie a comunismului” – elevilor li se vorbeşte despre suferinţa din închisori, dar nu se vorbeşte nimic despre sfinţenia din închisori. Cum vedeţi acest lucru, faptul că li se prezintă elevilor o istorie ciuntită, o istorie incompletă?

– Falsificată! Absolut falsificată! De ce? Pentru că cei ce scriu această istorie nu au în suflet credinţa în Dumnezeu. Cred, la modul general, dar nu au tăria să se declare şi să recunoască rolul religiei în viaţa omenească. Nu au tăria aceasta. De ce? Pentru că sunt, ca şi mine, ca şi tine, oameni cu păcate. Şi atunci nu au îndrăzneala să vorbească despre sfinţenie. Pentru că despre sfinţenie vorbeşte omul care iubeşte sfinţenia, care doreşte să se lupte, care ştie că sfinţenia este scopul existenţei umane.

Or, ei, istoricii, privesc lucrurile aşa, pe orizontală. Asta este! Şi nu au tăria şi sinceritatea şi omenia să vorbească despre rolul adevărat al creştinismului, pe care îl găsim în aceştia care şi-au dăruit viaţa pentru mântuirea sufletului – că asta era, în fond: mântuirea. Că aţi văzut că toţi strigă: lasă, că este un Dumnezeu în cer şi ţi-a plăti Dumnezeu!

– Ce părere aveţi despre faptul că la unele biserici au început să fie pictaţi în fresce sfinţii închisorilor, precum părintele Ilie Lăcătuşu, la Petru Vodă?

– Da… S-au grăbit oamenii, dar cu bună intenţie. Nu, n-au făcut o greşeală, s-au grăbit. Dar aceasta o fac din exces de zel! Unii oameni au aceasta, şi mai ales la monahi găseşti de foarte multe ori această dorinţă, şi bine fac, pentru că monahii au fost aceia care au apărat sufletul creştin, în profunzime, viaţa creştină. Monahul numai trăieşte în profunzime. Noi trăim la suprafaţă, aşa trăim, ne manifestăm aşa. Şi de aceea este un exces… din credinţă, din dragoste, din evlavie faţă de aceşti martiri. Şi merită aceşti martiri ca să fie acolo, merită! Dar, în calitate oficială, Biserica, şi populaţia aşteaptă… Şi rămâne ca să vadă.

De exemplu, toate aceste miracole, de care vorbeşte părintele Augustin de la Aiud, care sunt scrise şi în cartea Din temniţe spre Sinaxare, nu se face abuz de ele! Nici Mântuitorul n-a făcut abuz de minuni. Unele le-a făcut numai din milă faţă de cei necăjiţi, altele le-a făcut că trebuia să gonească pe satana… Nu a făcut abuz de minuni. Nu pe aceasta şi-a pus baza… Ascultaţi-Mă pe Mine! – a zis Hristos. Chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi în ce vă spun Eu! Asta a spus Hristos. N-a spus: Credeţi în minunile Mele! Nu! Credeţi în ce vă spun, în cuvânt, în învăţătură! Credeţi, adică nu minunile să fie principalul, că minuni putea să facă Dumnezeu câte vrei! Putea Dumnezeu pe fiecare ateu să-l trăsnească pe loc! Dar n-a pedepsit Dumnezeu! Dumnezeu ne lasă, Dumnezeu ne-a înzestrat cu un dar extraor­dinar, pe care nu-l are decât omul. Toate celelalte, de la lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală, n‑au acest dar: liberul arbitru! Voinţa liberă! Toată creatura nu are darul acesta al libertăţii, libera voinţă, liberul arbitru. Şi atunci, de aceea Hristos n-a forţat. Putea să facă minuni, să-i prăbuşească pe toţi duşmanii Lui. Nu! Când, în grădina Ghetsimani, Petru scoate sabia – din exces! – taie urechea la sluga arhiereului…

– Urechea lui Malhus…

– … ce zice Iisus? E de acord? Nu! „Pune sabia la locul ei, că cel ce scoate sabia, de sabie va pieri!”, spune Hristos. „Că, dacă aş dori, Dumnezeu Tatăl Mi-ar pune la dispoziţie douăsprezece legiuni de îngeri!”adică pământul tot să-l facă praf şi cenuşă, dacă ar dori, dar n-a dorit. N-a cerut acest lucru. S‑a jertfit, S-a sacrificat – aceasta se cere şi de la noi. Prin jertfă se ajunge la sfinţenie, nu prin abuzuri. Prin jertfă se ajunge la sfinţenie.

– Asta e linia ortodoxă! Pe părintele Ilarion Felea, de la Arad, l-aţi cunoscut? A murit în închisoarea de la Aiud.

– Da, am citit ast’noapte, îl cunosc, cunosc cărţile lui, le am aci, în bibliotecă, ţi le pot arăta, mai ales volumul, celebra carte În Duhul Adevărului, ediţia primă. Este o capodoperă În Duhul Adevărului, o capodoperă. Şi toate celelalte cărţi ale lui, aşişderea. Nu poate să rodească astfel de capodopere, un om, decât dacă… cum e pomul, aşa-s şi fructele. Un om de mare… a, iată! Ăsta e sfânt! Ăsta e sfânt! Ce ai făcut tu pentru Dumnezeu, aia e important…

– Viaţa părintelui Ilarion este inclusă în acest volum – „Din temniţe spre Sinaxare”, care a apărut cu binecuvântarea dumneavoastră. În încheiere aş dori să spuneţi un cuvânt către cei care vor citi cărţile despre pătimirea sfinţilor din închisorile comuniste, un cuvânt către cititori.

– Iată, am văzut aici faţa a două lumi: faţa lumii fără Dumnezeu, iată ce monstruozităţi… Şi iată o lume pentru Dumnezeu, la ce grad de sfinţenie a ajuns. Aceştia care au pătimit în închisori, chiar dacă mureau de foame şi chiar dacă erau călcaţi în picioare, erau mai luminoşi decât îngerii din cer…[91]

2. Părintele Hrisostom Manolescu:

„Să ne apropiem de vieţile sfinţilor mucenici din închisori”[92]

Conferinţa de la Iaşi, 19 martie 2010

Dacă Dumnezeu a rânduit ca, în secolul XX, să aibă poporul român asemenea sfinţi, lucrul acesta arată că poporul român avea nevoie de suferinţă. Poporul acesta avea nevoie de ispăşire. Şi ştiţi de ce vă spun lucrul acesta? Între altele, pentru că există o retorică fals patriotardă şi sforăitoare, ca să zic aşa, în care ne credem noi, românii, cumva, buricul pământului: şi neamul românesc, şi noi, românii, şi „măi, române, care eşti, care ai fost, care vei fi” ş.a.m.d. Nu trebuie să dispreţuim neamul românesc, dar eu cred că dacă-l iubim cu adevărat, trebuie să-i vedem şi bolile, trebuie să-i vedem neputinţele.

Or, poporul acesta al nostru, de la Cuza încoace, s‑a depărtat de Dumnezeu. Dacă ar fi să comparăm viaţa duhovnicească care era înainte de Cuza cu viaţa duhovnicească care a fost în vremea comunismului şi mai ales cu cea care este în vremea noastră, am avea multe motive să plângem şi să ne întrebăm dacă mai suntem ortodocşi. Nu ştiu cum să vă spun, dar parcă Biserica, uşor, uşor, s-a îmbrăcat prea mult în uman şi parcă şi-a pierdut latura dumnezeiască de pătimire întru despătimire, sau pătimire pentru despătimire. Dar de fapt problema nu e a Bisericii, care e sfântă, ci a celor din Biserică, adică a noastră. Cu atât mai potrivit este cuvântul acesta acum, întrucât suntem în Postul Mare, Postul Sfintelor Paşti, şi vedeţi dumneavoastră, toţi ne dorim încheierea, toţi ne dorim noaptea Paştilor, să fim acolo, cu lumânări aprinse, să cântăm, să ascultăm, să ne bucurăm; ouă roşii, cozonaci ş.a.m.d. Dar eu spun un lucru: dacă nu căutăm să ne apropiem de Înviere prin suferinţă, prin cruce, prin răstignire, în zadar suntem ortodocşi, în zadar sărbătorim. Ce pot eu să sărbătoresc dacă sărbătoresc Paştele cu aceeaşi gură plină de patimi, cu aceeaşi trândăvie faţă de canon, cu aceeaşi dispoziţie faţă de biserică, cu aceeaşi zgârcenie faţă de o carte bisericească care trebuie cumpă­rată, cu aceeaşi nesimţire faţă de durerea tovarăşului meu de la locul de muncă, de acasă, prieten de călătorie ş.a.m.d.? Adică stau şi mă gândesc: Paştele nu cumva este o răsplată a ostenelii? Nu este o răsplată a despătimirii, a muncii, a sudorii, a transpiraţiei ş.a.m.d.? Or, Biserica şi-a împropriat o cale seculară, o cale prea umană şi prea depărtată de ceea ce a însemnat în trecut viaţa creştină. Or, iată că Dumnezeu, prin aceşti mucenici ai secolului XX, a revigorat Biserica Ortodoxă, Biserica Ortodoxă Română.

Asta şi spune Preasfinţitul Justinian Chira în cartea Din temniţe spre Sinaxare, o carte foarte bună, am citit-o de vreo două ori şi tot aş mai citi-o – că are o singură rană mare, o singură durere: că nu sunt cinstiţi cum se cuvine în poporul român sfinţii din închisori, sfinţii mucenici din închisori.

Eu am văzut un lucru, şi cred că nu numai eu, cred că mulţi dintre dumneavoastră, dacă au avut curaj să-şi privească, nu cu prea multă iertare, propriile patimi şi patimile poporului, pe care îl iubim, dar pentru care suntem datori să spunem adevărul. Am văzut un lucru: noi, românii, nu prea avem drag de sfinţii noştri. Dacă aş întreba acum pe cineva din sală, sau pe mulţi dintre dumneavoastră, câţi aţi auzit sau cunoaşteţi viaţa sfântului Leontie de la Rădăuţi? Ghelasie de la Râmeţ, Ioan de la Prislop, sau chiar câţi ştiu dintre dumneavoastră cât a pătimit părintele Cleopa, până să ajungă el marele Cleopa? Câţi cunosc viaţa părintelui Paisie Olaru, şi a multor părinţi duhovniceşti din secolul nostru? Eu sunt sigur că mulţi nu ştiu! Şi, din nefericire, problema e că nu ştim nici noi, cei care vorbim, nu ştim chiar ce trebuie şi cât trebuie despre aceşti părinţi.

Este o problemă în poporul român: avem o anume lenevie în a ne iubi, a ne cinsti valorile. Strigăm că noi, românii suntem mari, că suntem viteji, că suntem ospitalieri, că suntem meşteri în lemn, în broderie, în argintărie, în iconografie ş.a.m.d. Dar nu ne iubim vârful românis­mului, ca să zic aşa, vârful vieţii româneşti, iar vârfurile acestea sunt sfinţii români, cu atât mai mult sfinţii aceştia români din închisori.

Deci, cam astea au fost, în mare, cuvintele mele. Ce să vă mai spun? N-am venit foarte pregătit, am fost prins de anumite lucruri care m-au obstrucţionat să mă informez cum trebuie. Dar eu cred că menirea mea, şi nu numai a mea, şi a fratelui Danion, aici de faţă, este să vă apropiem şi să ne apropiem şi pe noi de vieţile, de identitatea sfinţilor mucenici din închisori, îngrijorându‑ şi îngrijorându-ne. Deci trebuie să ne îngrijorăm pentru că nu cunoaştem vieţile acestor sfinţi şi pentru că avem un oarecare soi de comoditate când auzim de ei: „Lasă‑mă, dom’le, cu Valeriu Gafencu! Ăla a murit în cinzeci şi ceva, acolo, treaba lui, nu avem noi treabă!” Sau Ioan Ianolide, sau părintele Gheorghe Calciu Dumitrea­sa… Nu avem dispoziţie să ştim mai mult. Problema noastră cred că e una, e o problemă care ţine de lene: lenevire sufletească, lenevire spirituală. Sau, cum zic părinţii pustiului, părinţii deşertului: împietrirea inimii, uscăciunea inimii. Adeseori, când citeam această carte, şi altele, şi altele, tot pe această temă, încercam să mă transpun în situaţia acelui pătimitor, acelui mucenic. Ei, din momentul ăla, greu… greu mai citeam! Mă poticneam, şi începea să mă doară inima. Dar era aşa o durere de inimă, parcă toată fiinţa acestei lumi pătimea în inima mea. Or, lucrurile astea ar trebui să le avem toţi şi să le avem mai des.

Îmi aduc aminte de Cuviosul Serafim Rose, un părinte ortodox din America. El a trăit foarte cuvios, a fost urmaş duhovnicesc al Sfântului Ioan Maximovici, care are moaşte întregi în San Francisco, şi al Cuviosului Averchie Tauşev. Cuviosul Serafim Rose a spus un lucru: Biserica, la ora actuală, nu are nevoie de creiere, nu are nevoie de minţi luminate – avem teologi, avem scriitori, avem gânditori, avem intelectuali, dar nu avem pătimitori, nu avem oameni care să-şi pună inima pentru aproapele, nu avem oameni care să aibă durerea inimii. Or, eu am văzut un lucru, şi ştiu lucrul acesta din proprie experienţă: până nu treci prin suferinţă, nu cunoşti adevărul! Până nu treci prin suferinţă, în zadar spui că Îl iubeşti pe Dumnezeu, că‑i iubeşti pe sfinţi, iubeşti icoanele, iubeşti pe Maica Domnului, iubeşti Biserica sau îţi iubeşti mama şi tatăl. Eu nu cred că iubirea se dă gratuit. Deci, iubirea, dacă nu este probată – exact ca şi viteazul, ostaşul, dacă nu este probat în câteva lupte…

Sfinţii din închisori poate sunt cele mai frumoase nestemate ale Bisericii Ortodoxe Române în secolul XX. Păcat că nici noi, preoţii, nu înţelegem lucrul acesta. Ne poticnim în tot felul de sofisticării: ba că nu sunt nu ştiu ce condiţii de canonizare; ba că nu le-am văzut osemintele, să vedem: îs albe, îs verzi, îs albastre; ba că au fost legionari – asta, de fapt, e piatra de poticneală de tip comunisto-securisto-bolşevico-iudeo-masonico-european ş.a.m.d… – care nu ne dă voie nouă să deschidem ochii şi să vedem cum că Dumnezeu i-a proslăvit pe aceştia şi noi nu vrem să-i proslăvim! Câteodată îmi spun aşa, în gând, într-o retorică inversă; undeva, Mântuitorul spune în Evanghelie: ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Or, în cheie inversă, astăzi, la cum facem noi, lucrurile stau cam aşa: ceea ce la Dumnezeu este cu neputinţă, la oameni este cu putinţă… La Dumnezeu este cu neputinţă să întoarcă spatele de la cel ocărât, de la cel batjocorit, de la cel care suferă pentru Biserică, care suferă pentru mine, poftim! – este cu neputinţă! Ei, la mine este cu putinţă să-mi întorc faţa de la cel care suferă pentru mine. La mine este cu putinţă să întorc faţa de la cei pe care Dumnezeu îi cinsteşte. Asta facem noi la ora actuală – noi, cu bărbi şi fără bărbi; cu fesuri şi fără fesuri; cu patrafir şi fără. Este groaznic că se întâmplă lucrul acesta.

Iar privitor la această piatră de poticnire, cum că „domnule, au fost legionari şi, din acest motiv, nu putem să recunoaştem că sunt sfinţi…” Dumnezeu i-a proslăvit, eu stau şi întreb un lucru: „Dom’le, dacă Dumnezeu nu S‑a scârbit de el, că-i legionar, de ce să mă scârbesc eu de el, că-i legionar?” Dacă legionarii au avut, ca orice adunări omeneşti, au avut şi ei inconstanţele lor, alunecările lor, neputinţele lor – iertabile, de înţeles, că nimeni nu-i infailibil; căci, dacă Mişcarea Legionară e infailibilă, atunci e papistă! Dar întreb şi eu: oare pentru purici dau foc cojocului? Şi pentru unii care poate au greşit din prea multă râvnă, dintr-un zel poate necontrolat de duhovnic sau de nişte instanţe duhovniceşti bine chibzuite, bine întărite, să înţelegem că toată Mişcarea a fost rea? Doamne fereşte!

Dar eu spun un lucru: dacă Dumnezeu l-a proslăvit pe unul, fie el legionar, fie ţigan, fie evreu, fie tătar, dar l-a proslăvit pentru că era creştin ortodox – dacă toţi aceştia erau ortodocşi, deci tătarul nu era musulman, evreul nu era iudeu, nu era mozaic, ci ortodox – deci dacă Dumnezeu nu s-a poticnit, de ce să ne poticnim noi? De ce să ne facem noi reproşuri de astea, de tip securist? După cât îmi dau eu seama, Uniunea Europeană, în privinţa aceasta, văd că a secătuit mult inimile noastre, ca să ne întoarcem faţa de la aceştia şi încep… de fapt nu încep, ci continui să înţeleg că Uniunea Europeană este uniunea sovietică europeană, sau cum mai spun eu: republica socialistă UE. Deci, asta e.

Dacă cumva, pentru a iubi adevărul, pentru a identifica adevărul acolo unde este, pentru a nu-l ascunde – dacă Dumnezeu nu-l ascunde, de ce să-l ascund eu? – dacă pentru acest lucru am nevoie de binecuvântare de la Bruxelles, atunci ce am câştigat că am trecut printr-o revoluţie – aşa-zisă revoluţie! – care m-a făcut să nu mai depind de Moscova, ci să depind de Bruxelles! Nu mai avem comisari sovietici, avem comisari europeni! Nu în zadar Romano Prodi declara undeva că a fost simpatizant troţkist! Păi, să întreb şi eu: unul care în tinereţe a fost troţkist, cum poate fi deodată anticomunist? Sau creştin sau, în tot cazul, om iubitor de Dumnezeu?

Este o mare problemă! Este o mare problemă pentru că împotriva sfinţilor din închisori, a cinstirii acestor sfinţi, stă firea noastră, stă lenea noastră, stă Uniunea Europeană, stă politica românească, stă guvernul, stă masoneria, stă iudaismul, stă catolicismul, stau toate!

Văd că Biserica este înţeleasă într-un mod elitist şi în momentul în care începi să spui adevărul, hop, devii ba taliban, ba legionar, ba fanatic, ba antisemit, ba extremist, tâmpit sau homosexual,

Poate aţi aşteptat cuvinte mai mari, mai multe, mai frumoase din partea mea, şi mai relevante, pe această temă. Am spus aşa, cam ce am putut. Dar eu spun un lucru: cred că mai important e ce a rămas în inimile dumneavoastră decât ce am spus. Pentru că eu mă conduc după un principiu şi să dea Dumnezeu să fie aşa, adică chiar să mă conduc, nu să cred că mă conduc: înaintea lui Dumnezeu este mai important a fi decât a face. Înaintea oamenilor e mai important a face decât a fi. De exemplu, eu pot să fiu mare tâlhar, dar dacă ziua sunt mare filantrop, lumea zice: „Dom’le, ăsta-i creştin! Ăsta-i credincios! Deschideţi uşile! Aruncaţi covoare de tranda­firi! Parfum! Şampanie… cutare… cutare… Dom’le, ăsta-i om mare!” TV, TVR, nu ştiu ce, pe capul meu ş.a.m.d.

Dacă eu, spre exemplu, sunt un mare curvar şi pedofil şi zoofil şi mai ştiu eu ce, de toate, de astea, noaptea, dar ziua, fac o campanie de purificare a soci­etăţii, a şcolii, a Bisericii, – să trăim etic, să trăim civilizat! – sau de protecţie: să apărăm animalele, să apărăm bale­nele, să protejăm urşii polari ş.a.m.d., vă spun: simt că toată lumea va fi de partea mea! Şi dumneavoastră ştiţi lucrul acesta! Am putea repeta multe înşelări de felul ăsta!

Şi atunci întreb şi eu: nu-i aşa că eu v-am minţit pe dumneavoastră prin a face? Deci v‑am luat ochii, v-am luat piuitul, cum se zice în argou cu nişte mişcări de astea uşor de fotografiat, uşor de trecut în pagină, dar dumneavoastră nu ştiţi că eu de fapt am nişte patimi… Sodoma şi Gomora e-n inima mea! Dacă în faţa omului contează a face, în faţa lui Dumnezeu contează a fi.

Eu zic că dacă nu am făcut prea mult acum, din punct de vedere al unui limbaj foarte elevat, al unei retorici ordonate, unui discurs şlefuit, bine sintetizat, croit pe toate calapoadele conferinţelor, nădăjduiesc că pe cei cu inima cât de cât curată – nu vorbesc de puritani! – cei care au pătimit din cauza necazurilor, a păcatelor, cred că pe aceia i-am atins undeva şi poate se vor folosi. Şi poate‑şi vor aduce aminte de noi – era să spun de mine, dar nu! de noi – la momente grele. Deoarece cuvintele pe care le spunem noi acuma nu-s pentru pântece sătule. Îs pentru firi epuizate, pentru cei căzuţi, pentru cei îndureraţi, pentru cei trântiţi, chiar de păcate şi de câte şi mai câte situaţii…

Deci, cam aşa văd eu lucrurile. În rest, Dumnezeu să binecuvânteze osteneala dumnea­voastră, răbdarea cu care m-aţi ascultat şi clemenţa conform căreia îmi iertaţi inerentele greşeli. Doamne, ajută!

3. Preot prof. dr. Mihai Valică:

România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice[93]

1. Introducere

A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri, iar dacă nici nu ai trăit vremurile de martiraj şi teroare, atunci poţi fi atins, cu siguranţă, de o umbră de impostură[94].

1.1.               Motivaţia titlului

Personal, doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii”[95] ale credinţei creştine. Ştiu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale, în special al nesimţirii intran­sigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi să vorbim despre proprii martiri în România martirizată tocmai de stăpânii lor.

Chiar dacă adevărul este crud şi barbar, am credinţa că el ne poate ajuta la purificare şi mântuire. Ştim că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[96], spune Eminescu, şi doar el te face liber[97] – ne învaţă Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul, nicio altă virtute nu poate supravieţui”, spune C.S. Lewis [98].

Doresc doar să cunosc Istoria naţională sau „naţionalitatea în marginile adevărului”[99] pentru a putea trăi în viitor cu demnitate naţională şi să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului cu slava neamului meu[100].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava[101]; şi cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate[102].

Scriu despre martirajul şi teroarea ideologică din România recentă din perspectivă eshatologică, ca teolog şi preot, şi nicidecum din postura de martir sau erou şi nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj… iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală”[103], eu îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului şi de dragul veşniciei neamului meu.

Doresc să arăt apoi că martirajul este un act de credinţă creştină profundă şi o şansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democraţi nu au înţelegere pentru martiraj, iar în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră… iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără niciun rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile”[104] şi nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu ruşinea neamului dat uitării şi nicidecum cu slava lui…

Cu toate că nu există martiri universali, însă, respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu[105], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu, în Vechiul Testament, şi al lui Hristos şi al credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel, sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[106].

2. Ce este un martir, după învăţătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând chinul, nedreptăţile sau dându-şi viaţa de dragul lui Hristos, al adevărului şi al credinţei creştine.

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar pentru că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau, şi mai rău, cu scopul de a falsi­fica şi muşamaliza istoria[107], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţi­unea de martiraj, pe care o poate transforma, făcând‑o fără valoare hristică. Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime ale unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbiţează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni şi omisiuni.

Mucenicul creştin, luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii şi a nedreptăţii de orice fel. „Mucenicii au fost omorâţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”[108].

Cei omorâţi sau închişi de comunişti sunt martiri creştini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comunişti. Cei care ştiu sau au „ştiut că sunt din Dumnezeu… au luptat să iasă de sub lumea care zăcea sub puterea celui rău[109] şi să urmeze îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care zice: Urâţi răul, alipiţi-vă de bine[110]; fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin![111].

Aceştia au devenit martiri creştini, chiar dacă crezul lor creştin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii şi nu pot fi catalogaţi pentru aceasta nici ca revoluţionari sau răzvrătiţi şi nici ca duşmani ai poporului, cum odinioară îi defineau cenzorii ideologici, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacţionari şi nedemocraţi[112].

În contextul de mai sus, martirii adormiţi în Domnul sau în viaţă, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în Domnul şi nu sunt doar nişte luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat viaţa sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viaţă, aceştia păstrează demnitatea de martir creştin doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului[113] şi nu s-au lăsat reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre.

Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temniţele comuniste, întrucât cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui[114].

Există un interes făţiş pentru o astfel de transformare şi deturnare a stării de martir creştin în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic; şi, astfel, martirul creştin devine, pe nesimţite, un deontolog al societăţii civile sau al responsabilităţii civice.

Lupta împotriva răului pentru o mică perioadă din viaţa noastră nu ne îndreptăţeşte la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferinţă şi atitudinea constantă de a lupta cu timp şi fără timp împotriva duhurilor răutăţii[115], până în clipa morţii, acestea ne dau cununa vieţii veşnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naşte martiri creştini, ci şi astăzi, şi pe viitor, oricine luptă împotriva răului sau a nedreptăţii, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos[116], se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.

Raportată la istorie şi lume, mucenicia creştină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Însă, raportată la persoana creştină care nu se lasă biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele[117], mucenicia creştină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. După primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare veşnică, întrucât sufletele martirilor sălăşluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o[118].

Deci vremea martirilor creştini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilele noastre, când trăim în direct epoca mondializării şi a globalizării fără de Hristos şi împotriva lui Hristos şi a descreştinării lumii şi va fi vital pentru mântuire, în epoca confruntării finale cu antihrist, când lupta va fi totală şi definitivă.

Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de atrocităţile lor[119]. Aceştia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de mărturii[120] ale credinţei creştine. Cred că va sosi clipa când martirii creştini vor fi puşi în calendare şi în Sinaxare, iar nu uitaţi în sertarele indiferenţei.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi, apoi, aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoana ideologică şi asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de faţă ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi, în acelaşi timp, pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi pentru a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta[121], nicio instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist[122].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sfântului Sinod[123].

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societăţii civile şi eclesiale, de a fi eliminaţi luptătorii jertfitori şi sinceri împotriva răului şi a neorânduielii oculte, întrucât, dacă elimini luptătorii şi pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau cu o societate.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge[124], până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că, de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre… Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”[125]. Iată cel mai mare rău care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondia­lismul impersonal şi himer, când se încearcă relativi­zarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincre­tism babilonic la scară planetară, când se „organi­zează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nive­lurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: Ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor[126], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii nea­mului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

În acest context cred, că nu prudenţa, nu compro­misurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioada comunistă, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei şi pentru sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecu­ţiile de tot felul, îndurate în rândul creştinilor şi a oameni­lor verticali în faţa răului, în perioada Holocaustului roşu.[127]

4. Raportul teologic şi bioetic dintre Biserică, Naţiune şi politică

– Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[128], care include Naţiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare[129].

– Cei morţi împreună cu cei vii şi cu cei ce se vor naşte alcătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[130].

– Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotărât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

– Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

– Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[131].

– Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci ea are chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritu­alizând” astfel politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria morală de a arăta politicienilor, asumându-şi orice risc, care sunt exigenţele şi principiile moralei creş­tine necesare a fi respectate în viaţa şi activitatea poli­tică[132]. Aceasta înseamnă a face politica „posibilă”, adică suportabilă.

– Cei ce scot dreptatea socială şi morala din politică transformă lumea în haos şi iad. Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa poate politica fără legea morală a lui Dumnezeu să sfâşie fiinţa umană, în timp ce ea este convinsă total că o slujeşte.

– Adevărata comunitate spirituală a creştinului este Bi­se­rica, nu statul. În acest sens nu există alternativă. În afară de Biserică, nu există comunitate spirituală. De aceea nu se poate vorbi de un stat‑comunitate spirituală sau de un stat teocratic.

– Biserica Ortodoxă recunoaşte stăpânirii, respectiv politicii, sau mai bine zis „cetăţii omeneşti”, pe baza revelaţiei biblice[133], un statut trecător, propriu provizoratului acestei lumi, în raport cu permanenţa lui Dumnezeu[134] şi a Bisericii Sale[135].

4.1. Dileme şi întrebări actuale

Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de responsabilitatea acestora în cadrul comunităţii eclesiale sau civice au reacţionat şi acţionat conform convingerilor lor profesionale, morale şi spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement şi mondializării oculte actuale. Mulţi au plătit cu viaţa, alţii au suferit sau suferă până astăzi.

Nu demult, puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar şi nedeplin, con­damnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că statul actual a „condamnat” în general crimele comunis­mului, dar nu şi ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că, după unii[136], „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol”, ba chiar este considerat, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”[137], şi luând în considerare că istoria ţine de conţinutul credinţei creştine, Biserica este datoare moral să intervină şi să-şi precizeze poziţia faţă de următoarele dileme etice şi constatări morale:

a. Cum este posibil să se demaşte totalitarismul ateu şi să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis?

b. Nu este moral ca, la finalul războiului rece şi în perioada tranziţiei năucitoare, bilanţul să arate că tot victimele sunt cele care au pierdut şi atunci şi acum, iar torţionarii şi fiii acestora, precum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câştige şi atunci şi acum.

c. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu), fără să fie demascaţi adevăraţii călăi?

d. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust şi condamnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele ale nazismului?

e. De la ce număr de victime în sus este considerat valabil un genocid sau un holocaust?

Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii din România şi Uniunea Europeană cât şi Biserica se complac duplicitar, de două decenii, în această incertitudine şi compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om.

Fără reconsiderarea şi asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, nici pentru Biserică, nici pentru societatea românească.

4.2. Eventuale critici în urma tăcerii generale

Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea, şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterităţii exemple de sancţiune şi de reparaţie morală. Este inadmisibil că din partea B.O.R. nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roşu. Să nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările şi elementele esenţiale ale Împărăţiei lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează şi în mod practic, nu numai declarativ.

Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană şi chip al lui Dumnezeu sau, cel puţin, raportarea la valorile etice sau bioetice ale fiinţei umane.

În cazul când Biserica îşi asumă istoria şi îşi îndeplineşte cu toată responsabilitatea funcţia ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică şi jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos şi a Împărăţiei Sale pe pământ, la toate nivelurile şi în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire şi mărturisitoare în Duhul Adevărului.

În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamnă că ea devine colaboraţionistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta la muşamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare şi va fi percepută de credincioşii ei ca împreună asupritoare şi nicidecum slujitoare.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi – ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[138] -, sau să despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[139] ne arată că numai Dumnezeu îi poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacurilor[140].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane şansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum I se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[141].

5. Propuneri şi perspective

Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este soluţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de credinţă şi luptă împotriva răului.

Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al iertării este chemată să amintească omului şi generaţiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi plenar.

Biserica este obligată prin vocaţia ei profetică să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist că nu e moral să stea fără penitenţă şi remuşcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat, şi că nu e corect şi drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitenţă morală, de conştiinţă măcar, dacă nu una de ispăşire spirituală eclesială, în urma unui canon dat de duhovnic.

Concluzia generală a Simpozionului interna­ţional de martirologie care a avut loc în 11-12 octombrie 2010 la Bucureşti a fost aceea că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. „Având în vedere rolul matern al ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, ierarhie care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune, sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o ierarhie ortodoxă”, spune pr. prof. Metallinos. „Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând – după o amănunţită cercetare a adevăraţilor martiri creştini – o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori şi eroi ai credinţei noastre ortodoxe”[142].

* * *

– Părinte profesor Mihai Valică, în ce mod ne ajută martirii să ne întărim în credinţă?

– Martirii sunt cei care au probat prin viaţa lor, prin sângele lor, statutul de om. Pentru că, de fapt, chipul lui Dumnezeu în noi este reabilitat atunci când noi devenim martiri. Deci imaginea originară a omului este atunci când noi ne asemănăm cu Dumnezeu. Şi, dacă Dumnezeu S-a martirizat pentru noi, şi noi trebuie să ne martirizăm pentru Dumnezeu. Abia când Îi urmăm lui Hristos primim mărturia conştiinţei noastre martirice. Ar trebui să vorbim puţin şi despre martirajul cuvântului sau martyria cuvântului. A fi un mărturisitor în contextul actual, în sensul real al cuvântului, înseamnă să fii în sens invers faţă de lume – pentru că Ortodoxia şi martirajul înseamnă să fii în sens invers faţă de lume. În acest context spune Hristos: Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! (Luca 6, 26). Pentru că atunci când te vorbeşte lumea de bine înseamnă că mergi în duhul lumii, dar când nu te vorbeşte de bine înseamnă că mergi în sensul invers faţă de cel al lumii. Aceasta este mărturia practică a vieţii noastre creştine. În momentul în care noi ne uităm la ce spune lumea, la ce spun legile sau ne gândim să nu deranjăm pe cineva prin vorbele noastre, înseamnă că nu facem altceva decât să ducem Biserica într-un sistem al lumii. Şi atunci nu cred că mai suntem martiri ai cuvântului…

– Se vorbeşte îndeajuns de la amvon despre martirii din temniţele comuniste?

– Din păcate nu se vorbeşte, se relativizează şi de multe ori chiar se bagatelizează acest subiect. Şi aceasta este partea cea mai tristă! Pentru că noi, ca preoţi, trebuie să arătăm exemplul concret al unor oameni care şi-au mărturisit prin viaţa lor credinţa, într-un context foarte greu al istoriei, când se aflau sub jugul bolşevismului, chiar al fascismului. Cu toate acestea, ei au avut curajul şi au spus „nu” răului. La ora actuală, noi nu trăim în condiţii aşa de grele ca atunci, dar ne place să mergem după duhul lumesc şi să nu deranjăm, să nu supărăm. Şi atunci unii consideră că a vorbi despre martiri în Biserică este ca şi cum ai face politică! În acest moment există pericolul să transformăm mesajul evanghelic, care este pururea actual şi viu, în mitologie, în basme. De aceea cred că este foarte important să îi mărturisim permanent pe aceşti oameni, exemple ale istoriei, de care putem fi mândri. Sunt atât de mulţi, că nu putem să-i cunoaştem, să-i cuprindem! Din norul de mărturii ale martirilor vine ploaia Duhului Sfânt, Care nu ne ţine seci în deşertul uscăciunii sufleteşti – altfel, în momentul în care nu îţi aminteşti că ai nor de mărturii, te usuci repede. [143]


4. Protoprezbiter Gheorghe Metallinos:

Fenomenul Neomartirilor: importanţa lor teologică şi naţională[144]

Elementul martiric în tradiţia, adică în continuitatea istorică a popoarelor ortodoxe, reprezintă o componentă a identităţii lor. Niciodată nu lipsesc Martirii, pentru că întotdeauna este necesar să se aducă mărturia creştină în faţa puterilor dominante şi adversare ale lumii, deoarece numai în felul acesta se trăieşte credinţa. Cât priveşte pe cei ce au fost martirizaţi de-a lungul anilor îndelungatei subjugări, îndeosebi în cadrul Imperiului Otoman, s-a impus să fie numiţi Neomartiri, ca distingere faţă de vechii Sfinţi Martiri ai Bisericii. Tocmai această dimensiune importantă pentru Ortodoxie o vom aborda în continuare.

În lupta neamului ortodocşilor[145] pentru supra­vieţuire şi libertate naţională, un loc central îl ocupă Sfinţii Neomartiri[146]. Aceşti noi luptători ai credinţei au revigorat – în diferitele înrobiri de-a lungul perioadei Turcocraţiei, referindu-ne la popoarele ortodoxe incluse prin cucerire în cadrul Imperiului Otoman, cu precădere cel grec – vechea credinţă creştină a martiriului. Ei au fost mai ales tineri, de diferite îndeletniciri, care fie au opus rezistenţă islamizării, care le era impusă, fie au respins-o, după apostazia lor. Cei mai mulţi erau foşti apostaţi care, la un moment dat, se prezentau public chiar în locul în care avusese loc lepădarea lor de credinţă, unde îşi manifestau întoarcerea lor la Ortodoxie, avându-se ca rezultat, după obicei, martiriul lor. Nu ţinteau, însă, moartea, ci erau purtători ai duhului entuziast al vechilor Sfinţi Martiri. Mărturisirea lor avea drept scop respingerea cotropitorului şi confirmarea directă a superiorităţii propriei lor credinţe. Spaţiul duhovnicesc în care se mişca existenţa lor era Biserica, iar forţa motrice a mărturiei lor era Ortodoxia Sfinţilor[147].

1. Sfinţii Neomartiri ca eroi naţionali

Raţiunea, în ce priveşte importanţa naţională a Sfinţilor Neomartiri, pune de la început problema referitoare la legătura dintre Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali, problemă care presupune, la prima vedere, posibilitatea funcţionării a două conştiinţe, în perioada pusă în discuţie, cu siguranţă distincte între ele, una naţională şi cealaltă bisericească. Această problemă a fost deja studiată de multe ori în cercetarea grecească. Căutarea de imbolduri în starea ortodocşilor subjugaţi, pentru a-şi întări prin ele reacţia lor faţă de suveranul din vremea aceea, este legală şi conduce, într-o anumită măsură, la concluzii întemeiate.

Este foarte clar că în cazul Sfinţilor Neomartiri greutatea mărturiei şi a jertfei lor cade pe credinţă, ca o coordonată, însă, a întregii lor existenţe, în timp ce în conştiinţa eroilor naţionali are greutate eliberarea patriei, un scop în mod deosebit respectabil, dar pământesc şi trecător, după cuvântul Sfântului Cosma Etolul († 1779). Din contră, Sfinţii Neomartiri au pus credinţa deasupra patriei.

La fel, însă, se constată că întrepătrunderea reciprocă până la identificarea acestor două valori, cel puţin până la Revoluţia din 1821, nu îngăduie diferenţieri absolute, fiindcă şi Sfinţii Neomartiri iubeau patria în măsura în care lupta lor pentru credinţă era în acelaşi timp şi pentru patrie. Jertfindu-se pentru credinţă, luptau şi pentru patria lor. Pentru ei patria era inclusă în credinţă, în conformitate, de altfel, cu Tradiţia ortodoxă şi patristică, care a devenit realitate istorică în cadrul Imperiului Noii Rome sau Romania[148]. Pe de altă parte, şi eroii naţionali, jertfindu-se pentru eliberarea patriei, aspirau, de altminteri, la reabilitarea neamului cu toate elementele lui, între care primul loc îl avea, în această perioadă, credinţa. Nu sunt cunoscute cazuri de ateism la luptătorii romei pentru libertate; până şi la reprezentanţi greci ai Ilumi­nismului, în ciuda influenţelor apusene, atei cunoscuţi ca atare sunt puţini.

De altfel, raportându-ne tot la perioada Turcocraţiei, nu lipesc nici aceia care au fost prinşi după participarea lor la revolte împotriva cotropitorului şi au mărturisit credinţa lor ortodoxă, în timp ce martiriul lor, de-a lungul desfăşurării lui (cercetare, mărturisire, ucidere), se lega direct de credinţa neamului, prin care se diferenţia într-adevăr de suveran. În acest punct, se consideră că nu este de prisos amintirea situaţiei neamului[149] şi a factorilor care formau conştiinţa lui, pentru evitarea unor interpretări anacronice care creează confuzie asupra lucrurilor.

Spaţiul credinţei, adică Milet-ul ca etnie religioasă, asigura locuitorilor Imperiului Otoman diferenţierea între ei. Credinţa constituia naţio­nalitatea lor. Diferenţiere statală nu exista, din moment ce erau toţi cetăţeni otomani. Altceva însemna turc, altceva însemna otoman. Turcii erau cei ce aparţineau Milet-ului musulman, iar împreună cu romeii (ortodocşii), armenienii şi evreii (celelalte trei Milet-uri) constituiau populaţia, dar şi temeliile Imperiului[150]. Aşadar, Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali au fost faţă de puterea cotropitoare persoane care şi-au exprimat împotrivirea faţă de legile impuse şi au subminat totodată unitatea existenţei formei de conducere şi asuprire. Cât îi priveşte pe greci, împreună cu ceilalţi ortodocşi ai altor eparhii (Bulgaria, Serbia etc.), aceştia erau rum (romei sau neoromani), adică o etnie creştin-or-todoxă. Credinţa constituia conştiinţa naţională, îndeosebi a bazei laice lărgite. În credinţă şi-a găsit identitatea lui întregul neam[151]. Acest lucru îl arată, de altminteri, verbele folosite în această perioadă, chiar şi în textele hagiografice: a turci (τουρκεύω sau τουρκίζω) şi a franciza[152] (φραγκεύω sau φραγκίζω)[153]. Pierderea credinţei însemna şi pierderea identităţii romanice. Tocmai acest lucru îl exprimă şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri, salvată în diferite variante, dar şi a eroilor naţionali (Diacos, Vlahavas): eu creştin (romios sau grecos) m-am născut şi creştin (romios sau grecos) voi muri[154]. Iubirea şi fidelitatea faţă de Ortodoxie şi patrie sunt strâns legate între ele, chiar şi la cei ce oscilau între una şi cealaltă. În conştiinţa Sfinţilor Neomartiri se păstrează ierarhizarea patristică prin care iubirea faţă de patrie vine după mărturisirea şi trăirea credinţei ortodoxe, ceea ce codifică în propovăduirea lui şi Sfântul Neomartir Cosma Etolul: patria mea cea falsă sau pământească şi deşartă este din (satul) Sfântul Artis şi din eparhia Apocuros… Noi, creştinii mei, nu avem patrie aici[155]. Împărăţia Cerurilor este patria noastră cea adevă­rată[156]. Această conştiinţă, prin intermediul propriilor părinţi duhovnici, devenea conştiinţa tuturor Sfinţilor Neomartiri. În schimb, prin conştiinţa eroilor naţionali, fără să se piardă credinţa, se evidenţiază patria pământească.

Pentru a pune capăt, aşadar, într-un anumit punct, cred că pentru cele referitoare la Sfinţii Neomartiri se justifică întru totul constatarea profesorului de vrednică amintire Apostolos Vakalopulos, care nu a fost teolog[157]: (Sfinţii) Neomartiri au fost în realitate şi eroi naţionali[158], afirmaţie pe care o dezvoltă profesorul Gheorghe Manţaridis, scriind: În realitate, toţi (Sfinţii) Neomartiri sunt şi eroi naţionali, deoarece credinţa, pentru care au pătimit martiriul, nu constituia un element aparte, ci legătura unificatoare a identităţii neamului[159]. De aceea, imnograful lor consemnează: Căci aceştia s-au arătat, în vremurile cele mai de pe urmă, slavă şi tărie a credinţei noastre, precum şi păzitori ai neamului nostru[160]. În mod invers, însă, adică faptul ca eroii naţionali să fie cinstiţi ca Sfinţi Neomartiri, pe baza criteriilor ortodoxe, nu poate să fie valabil. De altfel, elementele suprafireşti (minu­nile), care se raportează la Sfinţii Neomartiri, arată legătura lor interioară şi a inimii lor cu harul necreat. Această legătură nu este uşor de desluşit la eroii naţionali. Prin urmare, mă alătur şi în acest punct părerii profesorului Gheorghe Manţaridis: oricât de sfânt ar fi martiriul pentru neam, nu poate să fie considerat în sine ca certificare a sfinţeniei[161]. Şi acest lucru trebuie să fie valabil, adăugăm noi, şi pentru proclamările de Sfinţi din epoca noastră[162].

De altminteri, răspuns la această problemă a dat Biserica prin patriarhul ecumenic Sfântul Poliefktos (956-970) şi Sfântul Sinod, când împăratul Nichifor Focas (963-969) a cerut să fie recunoscuţi ca martiri pentru credinţă soldaţii ucişi în războaie[163]. Răspunsul Bisericii a fost că nu este posibil ca cei ce ucid şi cei ce sunt ucişi să fie cinstiţi ca martiri pentru credinţă, din moment ce acest lucru îl interzic sfintele canoane[164].

Referinţa de aici trimite la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, primii care au abordat canonic problema de la începuturile ei, în secolul al IV-lea, dând singura abordare eclesiologică sigură[165]. Cu toate că cele două grupuri – adică cel al Sfinţilor Martiri şi mai târziu Neomartiri şi cel al eroilor naţionali – se jertfeau pentru libertatea neamului, eroii naţionali se implicau în faptul decăzut al războiului cu toţi parametrii lui (patos, ură contra duşmanilor, ucideri etc.). Sfinţii Neomartiri se distingeau, însă, prin sfinţenia şi duhovnicia lor[166], constatate prin minunile lor, ca arătări ale harului cel ce locuieşte întru ei[167]. Acest lucru îl proclamă şi imnograful care se adresează Sfinţilor Neomartiri: lui Hristos prin iubire amestecată… şi pe Acesta locuitor prin credinţă aducând şi voi în Hristos aţi găsit moarte martirică, iar Hristos în voi şi prin voi a aflat moarte martirică[168]. În cele din urmă, legătura ce se constată cu dumnezeiescul har necreat este ceea ce diferenţiază cele două grupuri, aşadar, niciun cuvânt despre conştiinţă nu atârnă greu din punct de vedere bisericesc, astfel încât să insistăm asupra diferenţierilor de conştiinţă – care sunt dificil de precizat.

2.               Cadrul istoric şi dinamismul social

Conştiinţa neamului pentru Sfinţii Neomartiri era că aceştia şi-au jertfit vieţile pentru ca să păzească libertatea şi nobleţea credinţei noastre creştine[169], mai ales în momente în care frica lui Dumnezeu a lipsit, când credinţa a slăbit şi când nădejdea s-a împuţinat[170]. Aceste observaţii ale Sfântului Nicodim Aghioritul ne introduc în atmosfera robiei din perioada Turcocraţiei, în care neamul ortodox, fireşte şi conducerea lui, întâmpina o dilemă tragică. Este vorba de două tendinţe pe care le-a format robia cea îndelungată din perioada amintită: rezistenţa dinamică cu orice mijloc de putere, pe de o parte[171], şi impunerea unui compromis cu noua situaţie, compromis care se mişca între fatalism şi nădejdea de reabilitare, pe de altă parte. Prima poziţie o reprezentau, cu un realism de admirat, antioccidentalii sau antiunioniştii, datorită criteriului lor fără de greşeală privitor la dispoziţiile reale ale Apusului pentru Răsăritul Ortodox, cunoscute deja din anul 1204[172]. Cea de-a doua poziţie au exprimat-o prooccidentalii sau prounioniştii, victime ale naivităţii şi ale propriilor iluzii referitoare la ajutorul apusean pe care îl aşteptau.

Duhul rezistenţei şi al contestării permanente a puterii cotropitoare sau a celei statale asupritoare îl întruchipau pentru neam, într-un mod folositor, haiducii, cu tot cercul lor, care întreţineau permanente focare de rezistenţă. De pildă, Grecia munţilor a rămas întotdeauna neînrobită şi nesupusă. Nemulţumirea neostoită a neamului, în timpul robiei otomane, se materializa, de-a lungul timpului, prin revolte organizate, de la care nu lipseau vreodată clerici, din fiecare treaptă a preoţiei, sau monahi[173]. Acest fapt arată că, în ciuda alegerilor impuse de conducerea naţiunii, neamul ortodox, în totalitatea lui, nu s-a împăcat niciodată cu situaţia robiei din perioada Turcocraţiei.

Spaţiului larg al acelora care conservau duhul rezistenţei şi al respingerii permanente a suveranului îi aparţineau şi Sfinţii Neomartiri, întrupând rezistenţa cea mai consecventă în ceea ce priveşte Tradiţia ortodoxă şi cea mai eficientă pentru neam, fără jertfa altora, ci numai a lor. Aplicau, aşadar, în modul cel mai autentic, cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Sângele Sfinţilor Neomartiri uda fără încetare pomul libertăţii, aşa cum a sugerat mai sus şi Sfântul Nicodim Aghioritul[174]. De altfel, mărturisirea lor, după acelaşi Sfânt Părinte, nu reprezenta doar susţinerea credinţei, ci şi mustrarea stăpânilor (… Cei ce aţi propovăduit credinţa ortodoxă în arenă şi pe urmaşii lui Agar, cei rău cugetători, i-aţi mustrat…). Era negarea credinţei Milet-ului suveran şi, în consecinţă, o contestare permanentă a identităţii cotropitorului. Se cuvine să se menţioneze că referirea la cotropitor, ca adversar de bază după diavol, este adesea întâlnită în textele imnografice ale robiei otomane, ceea ce reprezintă o sesizare şi exprimare a conştiinţei laice mai largi.

Mărturisirea Sfinţilor Neomartiri constituia respin­gerea efectivă şi curajoasă a suveranului cotropitor, arătând că nu este inexpugnabil şi de neînvins. De aceea, frecventă este şi referirea textelor imnografice la biruinţa Sfinţilor Neomartiri, nu numai împotriva diavolului urâtor de oameni şi tiran plin de răutate, ci şi a tiranului istoric, adică a cotropitorului otoman. Sunt contopiţi, aşadar, cei doi tirani, cel spiritual şi cel istoric, din cauza expansionismului lor comun, duhovnicesc şi teritorial.

Martiriul Sfinţilor Neomartiri arată, însă, şi participarea Bisericii la rezistenţa şi unitatea întregului neam. La întoarcerea apostaţilor şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri din perioada Turcocraţiei au contribuit, cu un rol decisiv, părinţii lor duhovnici. La aceştia s-au refugiat, mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte Athos, pentru a se pocăi şi a intra în viaţa duhovnicească. Locurile de asceză au devenit, prin urmare, bastioane în faţa valurilor mahomedanismului[175]. După desăvârşirea pregătirii lor duhovniceşti, cu acordul duhovnicului lor, făceau mărturisire de credinţă în public, care se sfârşea, de obicei, cu martiriul. Nu era, în consecinţă, o faptă de sinucidere, cum ar putea să-şi închipuie cineva. Era o acţiune conştientă, care provenea din conştientizarea gravităţii islamizării. De fapt, aceasta era combătută, ei fiind siguri de dinamismul pe care-l va exercita martiriul lor asupra sufletelor mirenilor credincioşi.

Într-adevăr, „exemplul luminos al Sfinţilor Neomar­tiri învigora rezistenţele morale ale celor robiţi şi rea­prindea inimile însetate de libertate ale robilor cei atât de oprimaţi”[176]. De altminteri, exemplele nu au fost puţine, şi nici nu se mărginesc doar la o scurtă perioadă de timp[177]. După patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1661-1669), „nu este oraş sau loc în care să nu fie vărsări de sânge ale ortodocşilor noştri pentru dreapta credinţă”[178]. Însă, importanţă are faptul că acest dinamism de necontestat al jertfei Sfinţilor Neomartiri a fost puternic, în acele timpuri, numai prin viaţa Bisericii şi mai ales prin cultul ei.

Consacrarea pomenirii lor şi sărbătorirea anuală în Biserică au contribuit la zidirea duhovni­cească a credincioşilor ortodocşi şi trezirea puterilor ascunse în conştiinţa colectivă. Predica şi textele imnografice au contribuit la această dirijare, împreună cu Martirologiile şi Sinaxarele care, după constatarea cercetătorilor, constituiau cele mai răspândite istorisiri folositoare de suflet, care mângâiau şi încurajau poporul grec[179] în cadrul şi în afara cultului. Circulau chiar şi variante actualizate ale vechilor Martirologii, cum era, de exemplu, cel al Sfântului Dumitru, mare Sfânt Martir din Romiosini[180], adaptate la noua situaţie a neamului, în timpul Turcocraţiei[181]. De asemenea, Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Neomartiri, dobândite în diferite moduri de către popor şi comunităţi locale, „erau păstrate ca odoare în locuri sfinte”[182], făcându-se litanii, cu fiecare prilej, pentru susţinerea credinţei poporului şi cererea mijlocirii Sfinţilor ale cărora erau acestea.

Însă, în cadrul cultului se oferea şi Bisericii nea­mului posibilitatea de a-şi exprima conştiinţa combativă, care nu putea, fireşte, să urmeze o altă cale. Aşezarea Sfinţilor Neomartiri în calendarul bisericesc de către Marea Biserică[183] a avut o importanţă imensă, de vreme ce, aşa cum s-a spus, martiriul constituia respingerea faptică a cotropitorului. De altfel, nu sunt cunoscute cazuri de împotrivire a neamului contra cinstirii Sfinţilor Neomartiri. Desigur, poziţia Bisericii în privinţa acestei cinstiri a fost facilitată de propunerea transpusă în faptă a Sfântului Atanasie din Paros (1721-1813), unul dintre conducătorii colivazilor, adică al neoisihaştilor, şi anume, ca Neomartirii să fie recunoscuţi ca Sfinţi şi înainte de hotărârea Bisericii, de vreme ce „sunt Sfinţi şi trebuie să fie cinstiţi ca atare[184] şi fără constatarea canonică a Marii Biserici”. Prin urmare, se justifică concluzia istoricului Apostolos Vakalopulos că „Biserica, instigând la reacţie faţă de fanatismul religios sau presiunea morală a musulmanilor, instiga indirect la rezistenţa neamului”.[185]

3.               Dinamismul duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri

În Noul său Martirologiu, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi exprimă poziţia faţă de cinstirea Sfinţilor Neomartiri, în sensul atitudinii lui clasice faţă de Sfinţii Neomartiri, cum că au reprezentat, cu alte cuvinte, reînnoirea întregii credinţe, prin fraza: „… ei întăresc în sine şi îmbărbătează şi reînnoiesc strămoşeasca credinţă cea slăbită şi uscată a creştinilor de acum”[186]. În felul acesta, aşadar, „în vremurile cele mai de pe urmă strălucesc Martiri, iar întunericul rătăcirii îl alungă; credinţa creştinilor se înalţă acum şi cade nelegiuirea”[187]. De altminteri, jertfa şi îndrăzneala Sfinţilor Neomartiri arătau adevărul credinţei creştine, provocând până şi admiraţia celor care îi persecutau[188].

O altă dimensiune, însă, a dinamismului duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri a fost şi extensia lui exact în partea opusă a heterodocşilor[189]. Răspunzând acuzaţiilor occidentalilor, pentru a sprijini adevărul şi continuitatea Bisericii şi a neamului său, marele Evghenios Vulgaris († 1806) a făcut apel la cazul Sfinţilor Neomartiri: „După căderea Constantinopolului au trecut 66 de ani şi atunci iarăşi a îngăduit Dumnezeu să fie primit de către noi un început al Martirilor”[190]. Mişcân- du-se în acelaşi cadru istorico-duhovnicesc, Sfântul Atanasie din Paros se adresează acuzatorilor Ortodoxiei şi ai neamului, adică occidentalilor, cu o observaţie, în anul 1796, care, dincolo de altele, schimbă acuzaţiile de filoturcism şi sclavie de bună voie, care erau aduse de gruparea iluministă. În timp ce „Europa de Dumnezeu alungătoare blasfemiază numele lui Hristos, Grecia Îl slăveşte pe Hristos nu numai cu psalmi şi cântări, ci şi cu sudori şi nevoinţe ale Sfinţilor (…) şi cu sânge al Martirilor, care mereu şi continuu se varsă acum, în zilele noastre cele vitrege, în diferite locuri, cu tot zelul fericit, cu toată minunata bunăvoinţă, care surprinde şi pe cei necredincioşi”[191].

Concluzie

Dincolo de toate celelalte cuvinte pe care ar fi putut cineva să le expună în mod concluziv, un lucru este, cred, cel mai important, referindu-se, însă, la cazul ortodocşilor greci din perioada Turcocraţiei. Rezistenţa jertfitoare, dinamică şi în orice caz demonstrată a Neomartirilor, fie ei Sfinţi şi eroi naţionali, a reprezentat contribuţia lor la pregătirea Marii Revoluţii greceşti din anul 1821. Cazul Sfinţilor Neomartiri şi al eroilor naţionali, împreună cu cele aproximativ 100 de revolte din secolul al XV-lea până în al XIX-lea, îngăduie o estimare mai reţinută a influenţei Revoluţiei franceze asupra celei a grecilor, fapt pe care l-a remarcat cu mult înaintea noastră Teodoros Kolokotronis[192]. Revoluţia franceză a reuşit poate să impună cadenţele, dar nu a provocat Revoluţia greacă. Neamul ortodox, cu referire la greci, nu a uitat vreodată instinctul lui de libertate, care era stârnit continuu de contestarea permanentă a stăpânirii străine, contestare pentru care incomensurabilă a fost contribuţia efectivă a Neomartirilor. [193]

***

Mireasmă a morţii, (dar) spre viaţă

(Cf. II Corinteni 2,16)[194]

Este cunoscut faptul că, în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţia socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n‑au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne – cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi – că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occidentul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „lagăre de concentrare” create, au fost închişi cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime, într-o ardere-de-tot creştin-ortodoxă (holocaust), decât să accepte negarea credinţei lor, prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

Am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au supravieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazis­mului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi.

Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate reciprocă, care a provocat uimirea noastră. (…) Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. (…) Am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.

Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor. Aşadar, să ne rugăm ca Prea­sfânta Biserică a României să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând o anumită zi de pomenire şi de cinstire a victimelor frumos-biruitoare sub regimul comunist, ca mărturisitori şi eroi ai credinţei noastre.

5. Sorin Lavric: Nevoia de martiri

Doamnelor şi domnilor,

Nu poţi vorbi de martiri fără să fi atins o umbră de impostură. Cauza stă în uriaşa distanţă care separă stilul nostru de viaţă de pragul de suferinţă pe care îl cere sfârşitul martiric. Teoretic vorbind, fiecare din noi poate spune ceva ingenios, ba chiar ceva cu dichis retoric, pe marginea temei marti­rajului; de pildă, putem face distincţii subtile sau putem isca fine nuanţe teologice, dar pe dinăuntru, în intimitatea noastră, nu cred că vreunul din noi se pricepe cu adevărat la martiri. Eu, unul, mărturisesc din capul locului că nu am stofă de martir. Cu alte cuvinte, e uşor să defineşti martirul, mai greu e să intri în pielea lui, caz în care orice discuţie trebuie să plece de la recunoaşterea unui handicap: că există o incompatibilitate de fond între treapta pe care noi suntem şi rangul de atrocitate cerut de condiţia de martir. Mai mult, contrastul dintre psihologia unui martir şi mentalitatea lumii actuale e atât de mare, încât tema pare a fi vetustă şi de-a dreptul calpă. Nu suntem în ton cu epoca, de vreme ce ne-am adunat ca să vorbim despre martiri. Mai potrivit ar fi fost să vorbim despre vedete sau despre politicieni.

Se înţelege că exagerez, tocmai din nevoia de a sublinia importanţa temei. De fapt, moralul unei naţii se măsoară după felul cum ştie să cultive memoria martirilor şi eroilor ei. Mai mult, de amintirea lor atârnă gradul de întreţinere a curajului la scară colectivă. Ce spun acum pare scos dintr-un manual de ditirambi gratuiţi, dar ţine de mizeria epocii acesteia ca lucrurile serioase să pară a fi iremediabil atinse de o indelebilă tentă emfatică. Altfel spus, ne bălăcim zilnic într-un derizoriu atât de molipsitor, încât, prin contrast, abordarea unei teme sobre lasă impresia unui act patetic şi găunos. Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atât de bine convingerea că a vorbi despre martiri e pierdere de vreme, încât, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s-ar simţi stânjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strâmtoraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european a cărui menire este să supravegheze pe cei care nu acceptă să gândească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sunt supravegheaţi, prin glasul acelor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător. Irlandezul C.S. Lewis spune în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape of my early life) că „acolo unde lipseşte curajul, nicio altă virtute nu poate supravieţui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj. Iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului.

Spuneam că e uşor să defineşti martirul: cel care primeşte moartea în numele unei credinţe, asta însemnând că esenţa martirului e religioasă. Un laic democrat nu are înţelegere pentru martiraj, în concepţia lui, martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră. De altminteri, opinia curentă pe care o întreţine actualul panoptic este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi, care au crăpat fără niciun rost, şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile.

Dar religioasă fiind, esenţa unui martir nu se poate manifesta decât în interiorul unui tipar etnic. Creştineşte vorbind, şi se pare că acesta e orizontul spiritual al acestei mese rotunde – orizontul religiei lui Hristos -, etnia nu este mântuitoare, dar e obligatorie în apariţia unui martir. Din acest motiv nu există martiri universali, tot aşa cum nu există religii universale. Fiecare comunitate îşi pomeneşte propriii săi martiri şi ar fi absurd să-i ceri unui om de altă naţiune să se apropie de ai tăi cu aceeaşi grijă cu care o faci tu. Căci a vorbi despre martiri e un fel de a te întoarce la rădăcina cea mai bună a etniei tale. Etimologic vorbind, cine se sprijină pe rădăcinile etniei sale e radical (din latinescul radix = rădăcină, care a dat şi vocabula „radical”), adică are o bază pe care stă. Şi nu numai cine stă pe o bază are o identitate radicală pe care şi-o recunoaşte spontan. Când ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atâta onoare avem în noi, câtă amintire a martirilor şi eroilor întreţi­nem. Se înţelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atârnă exclusiv de persoana mea.

Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că deşi bătaia sa mântuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. E ca şi cum privind la bolta cerească n-o poţi face decât stând cu picioarele pe-o matrice genetică. Din acest motiv, nu există martiri pentru cauza planetară, un soi de victime la altarul amintirii, cărora să se închine toată umanitatea. Nu există martiri universal recunoscuţi de toată suflarea Pământului. În schimb, există martiri naţionali, a căror putere simbolică se mărgi­neşte la graniţele unei ţări. De aceea, idealul con­vieţuirii europene este ca fiecare naţiune să respecte martirii celorlalţi, în virtutea unei politeţi de sobră ţinută curtenitoare. Ţine de o elementară politeţe să respect partea radicală a fiinţei celuilalt, adică rădăcinile lui. Din nefericire, idealul acesta nu va fi atins nicicând, drama ivindu-se în clipa în care ce-i martiric pentru mine devine duşman pentru altul, situaţie în care resentimentele şi discordiile sunt inevitabile. Mai mult, astăzi asistăm la o competiţie martirică, un fel de concurenţă în materie de simboluri ale suferinţei omeneşti. Sub acest unghi, miza e ridicolă: fiecare vrea să eclipseze suferinţa altora, când ar fi destul ca fiecare s-o recunoască pe a celuilalt.

Mai mult, azi ne izbim de nişte obtuze instanţe constrângătoare, un fel de cenzori ideologici cu alură intransigentă, care ne interzic, graţie unei aroganţe pedepsitoare, să vorbim de propriii martiri în propria ţară. Aceşti cenzori ne împiedică să vorbim despre rădăcini în propria ţară, supraveghindu-ne şi explicându-ne că radicalismul e un păcat. Iar ce se întâmplă în România se întâmplă în fiecare ţară din Europa. Sunt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntâmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată în mod oficial. În România, fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici, pe care cenzorii îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decât con­damnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.

Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campaniile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atât de mult la fenomenul martiric, de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sunt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul, de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi îndurarea morţii. Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitând ideea că isprăvile durabile nu se pot face decât prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă, dar mai ales nerentabilă. Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă când ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu sau Costache Oprişan. Pur şi simplu, îţi creşte buna părere despre tine ca subiect aparţinător al unei ţări. În schimb, părerea mea despre mine sărăceşte nespus câtă vreme nu ştiu că asemenea oameni au existat. Vasile Motrescu a fost un partizan din munţii Bucovinei, care a lăsat cel mai tulburător jurnal despre ce înseamnă viaţa în munţi, în condiţii de hărţuire permanentă. A fost executat în 1958, dar din detaliile jurnalului reiese foarte bine stofa lui de martir creştin, nu doar de erou, şi acesta este motivul pentru care vorbesc despre el în cadrul temei martirilor. Costache Oprişan a fost cel mai chinuit deţinut politic din închisorile comuniste, victima predilectă a lui Eugen Ţurcanu la penitenciarul din Piteşti. A murit la Jilava în 1958, în condiţii înfiorătoare, dar a murit mărturisindu-şi credinţa în Hristos. E cazul cel mai impresionant de intelectual care a trecut de la filosofie la Hristos în urma chinurilor îndurate.

Dar astăzi, în epoca înlesnirilor tehnice, a vorbi despre martiri capătă o tentă dizgraţioasă şi deplasată. Niciun om cu scaun la cap nu-şi va dori vreodată să fie martir, şi atunci ce atâta tevatură pe seama lui Costache Oprişan? Sau a lui Vasile Motrescu? Răspunsul e simplu: fiindcă ei sunt un model de conduită în situaţii-limită. Nu ştii niciodată ce se ascunde într-un om până nu-l pui într‑o împrejurare catastrofală. Ce înseamnă asta? Că nimeni nu devine martir prin proprie voinţă, ci pentru că aşa i-a fost dat. Oprişan ar fi fost un spilcuit profesor de filosofie în Bucureşti, cultivându‑şi, în timpul liber, veleităţile de poet, iar Motrescu ar fi fost un înstărit ţăran în Vicovu de Jos, judeţul Suceava, crescându-şi copiii şi îngrijindu-şi hectarele de pământ. Dar amândoi, fără voia lor, au intrat în pielea unor personaje înspăimântător de vii şi de dureroase. Vorbind despre ei, simt că îmi creşte pofta de a fi român, simt că mă respect pe mine însumi ceva mai mult ca înainte. Şi asta deoarece ei mă legiti­mează. Mai mult, prezenţa lor în trecutul apropiat ne măreşte pragul de demnitate colectivă. Fără ei, demni­tatea unei etnii se risipeşte. Ei sunt focarele de coagulare a conştiinţei naţionale, ei sunt sursa nobleţei noastre. Ei sunt valori totemice, adică valori sufleteşti care leagă organic o comunitate. Iar menirea cenzorilor este să discrediteze orice valoare totemică cu rol de liant organic.

Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, spunea la Mănăstirea Putna, în urmă cu două luni, la colocviul dedicat Maicii Benedicta, că, spre deosebire de vremea comunismului, când creştinii aveau de luptat cu Răul cu majusculă, astăzi, în vremuri de democraţie, noi avem de luptat cu Vicleanul, dar tot cu majusculă. Din acest motiv, lupta este mult mai subtilă şi cere mai multă inteligenţă, ba chiar mai multă putere de discernământ. În fond, democraţia este un joc al aparenţelor, în spatele cărora se ascund nişte spirite foarte viclene, iar aceste spirite ne împiedică să ne celebrăm oficial martirii şi să ne recunoaştem, tot oficial, eroii.

Creştineşte vorbind, trebuie să sperăm că epoca aceasta va trece. Deocamdată, nu putem spune tot ce gândim, dar putem cel puţin să arătăm, la această masă rotundă, importanţa martirilor. În fond, noi ne‑am întâlnit azi ca să vorbim pe seama acestor martiri despre care suntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem aşadar cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curând Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întâmpla şi asta, şi poate că întâlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea.

* * *

Cuvântul[195] dl. Sorin Lavric a fost prezentat la Simpozionul de martirologie care a avut loc la Bucureşti, pe 11-12 octombrie 2010. După simpozion, Raluca Tănăseanu – de la Radio România Cultural – a realizat un reportaj[196] din care cităm câteva fragmente:

„Preasfinţitul Sofian Braşoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, a subliniat importanţa organizării unor astfel de manifestări.

– Simpozionul a însemnat o îmbogăţire duhovnicească pentru toţi participanţii. S-a discutat foarte mult şi despre problema martirilor din temniţele comuniste. Despre jertfa lor am aflat după anii ’90, din cărţile care s-au tipărit. Ca să-i putem cinsti ca martiri, trebuie mai întâi să-i cunoaştem. Este o realizare mare că s-a ţinut acest simpozion şi poate se vor organiza şi altele, în care să se poată discuta deschis despre lucrurile acestea şi prin care să se formeze astfel un curent de opinie pentru trecerea în rândul sfinţilor a celor ce au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste.

– Pe lângă simpozioane, cărţi care se editează, o soluţie ar fi ca preoţii să vorbească în predici despre aceşti martiri…

– Desigur! Şi eu, când o să mă întorc la München, o să le povestesc celor pe care îi păstoresc despre acest simpozion – pentru că toţi, preoţi şi ierarhi, avem datoria să cultivăm conştiinţa martirică. Dar pentru ca în popor să se nască această conştiinţă, preoţii trebuie să cerceteze cum au stat lucrurile şi să le vorbească credincioşilor despre mărturia cea bună pe care aceşti martiri au dat-o în închisori în perioada comunistă.”

* * *

„- Domnule doctor Pavel Chirilă, de ce aţi dorit să organizaţi acest simpozion de martirologie?

Din două motive: în primul rând, deoarece problema martirilor este deosebit de importantă pentru întreaga Biserică. Fără prezenţa trupească a martirilor, noi nu putem face Sfânta Liturghie, iar sângele martirilor este sămânţa celor mai bine de două mii de ani de istorie creştină. În al doilea rând, am organizat acest simpozion pentru că am constatat că nu putem vorbi despre o conştiinţă martirică a mirenilor. Şi nici la clerici nu am văzut ca o temă dominantă problema persoanei martirilor şi a actului martiric. (…) Primul lucru bun este că s-a pus problema martirilor şi a martirajului. Al doilea lucru bun este că au participat câţiva ierarhi, care pot duce un semnal Sfântului Sinod despre această problemă. Al treilea lucru bun este că au fost mulţi tineri în sală, ceea ce dovedeşte faptul că ideea de martiraj şi preocuparea pentru martiraj nu au dispărut din laicat, din societatea civilă. Chiar dacă au mai apărut contradicţii sau o oarecare dispută de idei, a fost foarte bine, pentru că numai aşa se pot lămuri lucrurile – dacă există o emulaţie şi o sinceritate totală în prezentarea adevărului, atât istoric, cât şi teologic. Sperăm că se va putea naşte un centru de studii martirologice în România, care să pună în valoare mucenicii, să reactiveze memoria martirică şi, mai mult decât atât, să întreţină flacăra unei conştiinţe martirice, fără de care un popor nu poate să supravieţuiască.”

6. Danion Vasile: „Să nu ne uităm mucenicii”[197]

Când se vorbeşte despre sfinţii închisorilor, mulţi îşi pun o întrebare firească: Dar de unde ştim că sunt sfinţi cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste?

Cine-şi pune o astfel de întrebare nu cunoaşte învăţătura Bisericii despre canonizarea sfinţilor. Atunci când Biserica cercetează canonizarea unui mărturisitor, nu este nevoie nici de minuni, nici de sfinte moaşte. Este nevoie de un singur criteriu, şi anume dreapta credinţă. E de ajuns să fie ortodox cineva care moare în închisoare pentru Hristos, pentru a fi sfânt? Da! Ce simplu este! – ar putea zice unii! Dar în realitate, este foarte greu. Cei care au pătimit pentru Hristos în închisori, de la începutul Bisericii până în vremurile noastre au suferit bătăi şi chinuri pe care nouă ne este şi greu a le auzi descrise! Sau uneori unii nici măcar nu suportă să le citească, li se par sângeroase.

Aşa cum, de exemplu, unii, văzând filmul făcut de Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, au zis că este un film sângeros, deşi în realitate, Hristos a suferit mult mai mult pe cruce decât poate arăta un film de câteva ore – nu mai ţin minte, parcă are în jur de două ore – cu atât mai mult, de mărturia sfinţilor mucenici nu ne place să ne apropiem. De ce? Pentru că noi ducem o viaţă căldicică. Noi iubim păcatul. Şi este şocant să auzim că este de ajuns să dai mărturia cea bună şi să mori pentru Hristos, ca să fii sfânt. De ce? Pentru că nouă ni se pare uşor. De ce? Pentru că noi vrem să fie foarte, foarte complicat.

Vrem ca mucenicia să fie ceva cu totul şi cu totul străin nouă, ca să putem zice: „Doamne, eu n-aş putea aşa ceva! Doamne, mărturisirea lui Hristos e pentru cei aleşi!” Dar în realitate, fiecare dintre noi este chemat să dea mărturie în faţa înşelăciunii acestui veac. Nu există o justificare prin care să zicem: „Doamne, dar nu pot să nu fac compromisuri! Doamne, mi-e greu!” În realitate, toţi – la locul de muncă, la serviciu, la facultate, la liceu – suntem chemaţi să dăm o mărturie creştină. E adevărat, nu mărturie sângeroasă. Dar uneori este mai greu să rezişti ani de zile ispitelor unui şef de birou, decât să fii bătut o dată pe lună de către torţionari.

Întrebarea, deci, de unde ştim că au fost sfinţi cei care au pătimit în închisorile comuniste îşi găseşte un răspuns simplu: dacă cercetăm viaţa lor şi vedem că au fost mădulare ale Bisericii Ortodoxe, că au fost fii ai Bisericii Ortodoxe, au ţinut dreapta credinţă, dacă au murit acolo, mărturisindu-L pe Hristos, sunt sfinţi.

Stareţul Daniil de la Rarău, care apare în icoana celor trei noi mărturisitori este pictat în mijloc, între Valeriu Gafencu şi părintele Ilarion Felea. Stareţul Daniil – cunoscut şi sub pseudonimul literar Sandu Tudor – a murit în urma bătăilor pe care le-a primit în închisoarea din Aiud. A murit în urma bătăilor şi este nou mucenic. De ce nu este canonizat stareţul Daniil? Nu există nicio justificare pentru a amâna canonizarea lui. Dacă în cazul celor care au făcut parte din Mişcarea Legionară, unii spun: „Dom’ne, au fost legionari, nu putem să-i canonizăm!”, stareţul Daniil, în tinereţea sa, a avut chiar simpatii de stânga. Deci, nu numai că nu a fost legionar, a avut chiar unele opinii contrare legionarilor. Chiar dacă a fost acuzat, înainte de a fi închis, şi de apartenenţă la Mişcarea Legionară şi de propagandă legionară. Dar, ar trebui să fie clar pentru oricine cercetează viaţa lui că a fost de stânga. Deci, nu poţi amâna canonizarea pe motiv că a fost legionar.

Părintele Ilarion Felea, care a murit tot în închi­soarea de la Aiud, a fost un profesor de teologie care a scris cărţi de o adâncime deosebită – ştiţi poate volumele tipărite sub îngrijirea mănăstirii Petru Vodă. Ei bine, părintele Ilarion a fost aruncat în închisoare pentru că se îngrijea de familiile preoţilor care fuseseră închişi de comunişti. Când afla că unele preotese nu aveau ce să dea să mănânce copiilor, că nu se descurcau din cauza diferitelor lipsuri materiale, părintele Ilarion strângea bani şi încerca să le ajute pe preotesele respective. Şi a fost aruncat în închisoare, fiind acuzat că este legionar.

Valeriu Gafencu, cel care este cunoscut ca sfânt al închisorilor, – de fapt este cel mai cunoscut dintre sfinţii închisorilor – a făcut parte din Frăţiile de cruce, şi în închisoare a murit, dându-şi viaţa pentru a salva viaţa unui evreu, cel care a ajuns cunoscut în întreaga lume, pastorul Richard Wurmbrandt. În loc să se trateze de boala la plămâni, i-a dat Gafencu medicamentele evreului. Şi e acuzat de atitudine antisemită, de fanatism, nu-l putem canoniza pentru că a fost antisemit! Câţi dintre noi suntem gata să murim în locul mamei noastre? Sau în locul tatălui nostru? Sau în locul copiilor noştri? Sau în locul soţului sau al soţiei sau al prietenilor noştri? Câţi dintre noi, dacă ni s-ar zice acum: „Trebuie să mori pentru el!”, am zice Da?

Cum s-a întâmplat cu Sfântul Serafim de Sarov: avea o ucenică care a aflat că fratele ei trebuia să moară, fiind foarte, foarte bolnav. Şi ucenica sfântului Serafim, o maică, care este şi ea sfântă, a zis: „Uite, batiuşka Serafim, nu se poate să mor eu în locul lui?” Şi Sfântul Serafim s‑a rugat şi a zis: „Bine, Dumnezeu a primit rugăciunea ta.” Şi ea a murit, oferindu-se ca un fel de jertfă pentru fratele ei.

Ei bine, Valeriu Gafencu şi-a sacrificat viaţa pentru un evreu! Pentru un străin, pentru un om care nu era ortodox. A făcut acest lucru din iubire. Poate fi acuzat de antisemitism? Dacă acesta este antisemitismul, pe care l-a arătat Valeriu Gafencu, atunci aş vrea să fiu şi eu antisemit. Dacă antise­mitism înseamnă să-ţi dai viaţa pentru evrei sau pentru musulmani sau pentru budişti, înseamnă că este o virtute antisemitismul. Şi atunci trebuie să avem, după Duminica Ortodoxiei, să avem Duminica antisemitismului, în care Biserica să ne înveţe să ne dăm viaţa pentru toţi păgânii, pentru toţi ereticii, pentru masoni, să fim gata să ne sacrificăm pentru ei.

E trist că, în vreme ce aşa-zisa biserică catolică îi canonizează pe cei pe care îi consideră eroii credinţei în secolul XX – se fac pregătiri pentru canonizarea lui Vladimir Ghica şi a altora -, Biserica Ortodoxă din România tace.

Biserica rusă a canonizat peste o mie şapte sute de noi mucenici. Oare nu sunt aceleaşi criterii de sfinţenie în România şi Rusia? Criteriile de sfinţenie trebuie să fie aceleaşi în toată Biserica. Dacă un om a murit mărturisindu-L pe Hristos în Africa sau în Australia, dacă l-a canonizat biserica din Australia, după aceleaşi criterii ar trebui să canonizeze şi Biserica din America, de exemplu.

De ce nu sunt canonizaţi martirii anticomunişti? Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost întrebat: „Toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi ar trebui canonizaţi?” Şi părintele Calciu a răspuns: „Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas cu aceeaşi idee: că sunt duşmanii poporului sau ceva de genul ăsta. Cred că ezitarea vine din pricină că au fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu.” Cuvinte foarte dure, dar cât se poate de realiste.

Apoi a fost întrebat părintele Calciu ce ar trebui să facă atât credincioşii cât şi preoţii mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi. Răspunde părintele Calciu: „S-a întocmit un dosar de către foştii deţinuţi politici pentru canonizarea lui Gafencu. S-au scris articole. Dar toate acestea sunt înăbuşite, pentru simplul motiv că a fost legionar! Ca şi cum Moise Arapul, care a fost tâlhar, îl ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa! Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, şi a făcut din pescari apostoli, şi din nişte păgâni mucenici. Totuşi, Biserica este ezitantă. S-a obişnuit cu o anumită obedienţă faţă de stăpânire, în timpul comunismului, şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!” „Am putea lua exemplu de la Biserica rusă? – întreba părintele Moise de la Oaşa. Să ne gândim la patriarhul Tihon, care a fost canonizat.” „Da, sigur că da, – răspunde părintele Calciu. Rusia i-a canonizat pe toţi care au murit în închisori. Mii de sfinţi a făcut! La noi nu s-a canonizat niciunul din închisoare. Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.”

A trecut atâta vreme de când mucenicii au murit. După revoluţie au apărut diferite cărţi despre jertfa lor, despre mărturia lor. Puţini oameni pot spune că nu au auzit despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Mi s-a întâmplat totuşi să vorbesc la o facultate de teologie din ţara noastră, şi am amintit la un moment dat problema sfinţilor din închisori şi a canonizării lor. Un părinte pro­fesor a oprit conferinţa, a cerut voie să intervină la microfon şi, printre alte lucruri ciudate pe care le-a spus, a fost şi unul legat de sfinţii închisorilor. „De ce vorbiţi despre sfinţii închisorilor? Cine i-a întrebat pe ei în închisori dacă cred sau nu în Hristos?” Zic: „Părinte, dar sunt atâtea cărţi, sunt supravieţuitori…” – i-am răspuns. Zice: „Nu-mi vine să cred! N-am mai auzit aşa ceva!” Zic: „Părinte, dar sunt mărturiile lor. Cercetaţi-le şi vă veţi lămuri!” Zice: „Aaa… cunosc eu pe cineva care a trecut prin închisori! O să-l întreb dacă aşa a fost!” Şi continuă: „Păi, ce! Dacă la revoluţie trecea un beţiv prin piaţă şi-l nimerea un glonţ, înseamnă că e sfânt?” Zic: „Părinte, staţi puţin, că n-am vorbit despre revoluţie! Am vorbit de închisorile comuniste şi de cei care au murit acolo.” Or, părintele nu voia sub nicio formă să accepte subiectul abordat.

De ce insist asupra mucenicilor care au murit în închisori? Pentru că nimeni nu poate vorbi împotriva sfinţeniei lor. Dar se pune şi o altă problemă: ştiţi cum a murit sfânta muceniţă Tecla? Aţi citit viaţa ei? Un răspuns simplu, care e la îndemână: a murit de moarte mucenicească. Dar dacă citeşti viaţa Sfintei Tecla, vei vedea că nu a murit de moarte mucenicească. Atunci de ce-i spune Biserica „Sfânta Mare Muceniţă Tecla”? Pentru că ea a fost prigonită pentru Hristos, chinuită pentru Hristos, şi apoi a fost vindecată în chip minunat şi a mai trăit zeci de ani după perioada în care a dat acea mărturie mucenicească. Dar Biserica nu i-a zis „sfânta cuvi­oasă”, pentru că a dus viaţă de post şi rugăciune, ci i‑a zis „sfânta mare muceniţă Tecla”.

Pot fi canonizaţi nu doar cei care au murit în închisori. Pot fi canonizaţi şi cei care au ieşit din închisori şi au dus viaţă sfântă până la sfârşitul vieţii lor. Numai că aici, într-adevăr, Sinodul poate spune: „Trebuie să cercetăm!” Durează luni de zile, ani de zile să vedem ce viaţă au dus după ieşirea din închisoare. Poate că au trăit în păcat, poate că au căzut în erezii. Aici, într-adevăr, răbdarea Sinodului poate fi, într-un fel, justificată.

Să luăm cazul părintelui Benedict Ghiuş. Pe părin­tele Benedict Ghiuş, părintele Calciu Dumitreasa l-a văzut o dată la slujbă, la mănăstirea Cernica, cum ieşea lumină din trupul lui. Părintele Calciu a văzut o lumină dumnezeiască, o lumină sfântă în altar, şi nu ştia de unde vine lumina. S‑a uitat şi şi-a dat seama că venea din trupul părintelui Benedict Ghiuş – unul dintre cei care au suferit în închisori. A făcut parte din Rugul Aprins, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici care spovedeau prin Morse. Neavând posibilitatea să se întâlnească preoţii cu deţinuţii faţă către faţă, părintele îi spovedea prin Morse, şi Dumnezeu primea această spovedanie, date fiind condiţiile din închisoare.

Dacă citiţi volumele de Convorbiri duhovniceşti, făcute de părintele Ioanichie Bălan, singurul care nu voia să răspundă la întrebări este părintele Benedict Ghiuş. El dă un cuvânt scris despre sfinţenia în mijlocul cetăţii, care arată că deşi trăim în vâltoarea lumii, suntem chemaţi să ajungem la sfinţenie.

O altă întâmplare cu părintele Benedict Ghiuş: la un moment dat, aştepta să vină doctoriţa pentru a‑l consulta. Şi părintele Benedict a auzit cum s-a deschis uşa chiliei, dar zicea Rugăciunea lui Iisus, cu ochii închişi, stând pe scaun, sau în fotoliu. A auzit paşi apropiindu-se de el, şi era sigur că este doctoriţa; a simţit plete pe umărul stâng, şi în clipa în care a simţit şi un cap în dreptul inimii, a deschis ochii, pentru că se gândea: Cum îndrăzneşte doctoriţa, o femeie, să pună capul pe pieptul meu de călugăr? Şi când a deschis ochii, L-a văzut pe Hristos. Pentru că părintele Benedict ajunsese la o mare măsură a rugăciunii.

Minunea aceasta cu părintele Benedict mi-a spus-o un duhovnic pe care l-am avut şi care a trăit la Cernica, o vreme, şi între timp a trecut la Domnul, şi este foarte puţin cunoscută. Dar pe mine m-a impresionat totuşi că părintele Benedict a avut dragoste să spună aceasta şi câtorva ucenici apropiaţi – ştiu că doar doi părinţi au aflat de la părintele Benedict această minune. A avut totuşi această dragoste pentru a le spune minunea, nu ca să se laude. Nu a vrut părintele Benedict să zică: „Ia uite ce tare sunt eu, cum mă rog eu şi vine Hristos la mine!”, nu! Ci pentru a-i ajuta pe ucenici să înţeleagă că, dacă stăruie pe calea rugăciunii, dacă stăruie pe calea nevoinţei, Hristos vine în întâmpinarea lor! Nu trebuie ca toţi să emane lumină în timpul slujbei sau la toţi să vină Hristos şi să le pună capul pe inimă, nu! Nu suntem toţi chemaţi la aşa ceva! Nu ne-a poruncit Hristos în Evanghelie: „Credeţi, ca să radiaţi lumină!” Nu! Dar ne-a zis: „Voi sunteţi lumina lumii!” – şi trebuie să fim lumina lumii…

Un alt exemplu este părintele Sofian de la Antim. Unii poate l-aţi auzit pe părintele Aldea relatând în materiale filmate sau puse pe internet cum s-a arătat părintele Sofian după moarte. Mărturia lui apare şi în volumul Din temniţe spre Sinaxare. S-a arătat părintele Sofian în timpul slujbei şi două femei l-au văzut slujind ca şi cum era viu. Şi s-a întâmplat aceasta când? După ce părintele Mihai Andrei Aldea a cerut să se picteze o icoană a părintelui Sofian. După ce a avut această îndrăzneală de a-şi cinsti duhovnicul, aşa cum şi Sfântul Simeon Noul Teolog a pus să se facă icoană îndrumătorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul – şi când icoana părintelui Sofian, care nu este canonizat, când această icoană a fost pusă în altar, fără ca lumea din biserică să ştie asta, la sfârşitul slujbei, în timp ce părintele miruia, a văzut o femeie plângând. „Ce-i, doamnă, ce s-a întâmplat?” „Vai, părinte, am înne­bunit!” „Spuneţi, doamnă, ce s-a întâmplat?” „Părinte, am înnebunit!” „Da, doamnă, dar ziceţi, ce vi s-a întâmplat?” „Ce să mi se întâmple? Ştiu că părintele Sofian a murit, ştiu că şi dumneavoastră aţi slujit la înmormântarea lui, dar acum l-am văzut slujind cu dumneavoastră!” Şi părin­tele a zis: „Staţi deoparte, doamnă, că vorbim la sfârşit!” Mai miruieşte ce mai miruieşte, vine altă femeie: „Vai, părinte, ce mă bucur că am venit azi la biserica dumnea­voastră!” „De ce, doamnă?” „Păi, ştiţi… eu auzisem că pă­rintele Sofian a murit. Dar l‑am văzut slujind cu dumnea­voastră.” Atunci, părintele le-a pus pe cele două femei faţă către faţă, să vorbească una cu cealaltă, să înţeleagă că s-a întâmplat o minune. Numai că, dacă vorbim de canoni­zarea părintelui Benedict sau a părintelui Sofian, trebuie să se strângă mărturii. Problema e că nici măcar nu s-a pus public – pentru a se strânge mărturii – problema dosarelor de canonizare a celor care au ieşit din închisori şi au dus viaţă de sfinţenie după ieşirea din închisoare.

Asta este problema, nu că nu a fost deja canonizat părintele Benedict Ghiuş, ci că Sinodul nu a deschis dosarul de canonizare al părintelui Benedict.

La întrebarea „De ce nu canonizăm martirii anti­comunişti?”, într-un material filmat, realizat de Rafael Udrişte, la emisiunea Semne. De ce nu canonizăm marti­rii anticomunişti?, s-au dat câteva răspunsuri folositoare.

Părintele Augustin de la Aiud zice aşa: „Atunci când poporul român simte nevoia să-şi cunoască sfinţii din care s-a născut, atunci trebuie să-i lăsăm să-i cunoască. Şi trebuie să ajutăm poporul român să cunoască toţi sfinţii neamului, şi pe cei din perioada comunistă.”

Prea Sfinţitul Justinian Chira spune aşa: „Cea mai profundă rană pe care o port în suflet este suferinţa pe care aceşti oameni nevinovaţi au răbdat-o în puşcăriile comuniste din România. Am fost întrebat şi eu de oameni care lucrează în presă: câţi dintre cei care au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor? Ce credeţi că am răspuns? «Toţi!» Şi spun şi acum – continuă Prea Sfinţitul Justinian, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului – şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu: toţi! Şi cel ce a făcut numai o zi de puşcărie e un martir şi un sfânt!” Referin­du‑se la cei care o singură zi au ştiut să dea mărturie jertfelnică în închisori – pentru că poţi să stai cinci luni şi să te lepezi în fiecare zi, sau poţi să stai o zi şi să pătimeşti pentru Hristos.

O maică de la mănăstirea Techirghiol, maica Inochentia, fiind întrebată de ce nu sunt canonizaţi mucenicii anticomunişti, martirii anticomunişti, a spus aşa: „Istoria României s-a scris cu sânge de martir, indiferent că a fost la început de secol întâi, de secol IV sau mai târziu; indiferent că sunt acum. Şi aceşti sfinţi ai închisorilor au suferit. A curs mult sânge. Imposibil să nu intereseze, indiferent pe cine – că-i mic, că-i mare, că-i matur, că-i bătrân – să nu-i intereseze istoria acestor deţinuţi, că au suferit. Şi au suferit pentru noi! Pentru ei, mai puţin! N-aveau de ce să sufere pentru ei. Pentru că L‑au mărturisit pe Hristos! Asta e o suferinţă care ne înnobilează ţara! Şi sunt puţine ţări care au astfel de martiri, pe care într-adevăr ar merita să-i pună în rândul sfinţilor!” – zicea maica.

Datorită faptului că îi uităm pe aceşti noi mărturisitori, eu am scris câteva rânduri, într-o poezie în vers alb, intitulată Prigoana uitării:

Acum, în zilele noastre,

Construim fiecare, cu răbdare,

Închisori pentru sfinţii din Sinaxar.

Demult, unii dintre ei au suferit

Temniţe adevărate, şi foame, şi chin,

Şi chiar moarte; şi totuşi

Durerile de astăzi îi apasă mai tare

Iar cicatricele par de nevindecat:

Căci noi, fiii sângelui lor, îi uităm.

Îi exilăm din memorie

Cu vieţile lor, cu prăznuirile lor,

Cu minunile lor, cu tot binele

Ce l-au făcut pentru oameni.

Adică, şi pentru noi…

Parcă ne e chiar teamă,

Când îi privim în vechi icoane,

Că ei au rămas prezenţi,

Că încă sunt de faţă.

Şi parcă simţim că ei aşteaptă

Cu o încordare de care nu ţinem seama

Să îi scăpăm de exilul din care

Nici Dumnezeu nu ne forţează a-i scăpa.

Să îi primim cu evlavie,

Acolo unde aşteaptă să stea:

În inimile noastre…

Într-adevăr, de noi depinde canonizarea noilor mărturisitori. Dacă noi uităm ce s-a întâmplat în perioada comunistă, dacă noi nu avem evlavie faţă de aceşti noi mucenici, Sinodul nu va avea niciun motiv să stea împotriva puterii lumeşti şi să-i canonizeze. Dacă noi nu-i iubim, dacă noi nu încercăm să urmăm pildei lor, canonizarea va întârzia mult şi bine.

E o poezie impresionantă, Inscripţie pe o cătuşă, o poezie foarte scurtă, în care Ion Omescu spune aşa, într-un fel de odă a cătuşelor:

Brăţara mea de drum şi de popas,

Slăvite fie negrele-ţi carate!

În ţara-n care gândul n-are glas,

Mai liber sunt cu mâinile legate.

Daţi-vă seama: ei erau liberi, fiind în închisori, iar noi astăzi ne temem să spunem lucrurilor pe nume! Biserica tace când e vorba de masonerie. Biserica tace când e vorba de erezia ecumenistă. Biserica tace când trebuie să vorbească împotriva catolicilor sau a ereticilor monofiziţi. De fapt nu Biserica – trup al lui Hristos tace, ci slujitorii ei şi noi, credincioşii! Pentru că şi noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Daţi‑vă seama! „Mai liber sunt cu mâinile legate”, spunea Ion Omescu. Oare noi suntem cu adevărat liberi să dăm mărturia cea bună? Oare pe noi ne interesează să dăm ceva din sufletele noastre celorlalţi? Oare noi suntem gata să ne facem pâine pentru ceilalţi?

Are poetul Radu Gyr o altă poezie foarte frumoasă, Ofrandă se numeşte, o poezie care rezumă tocmai sensul jertfei lor. Arată că mărturisitorii n-au pătimit pentru ei, ci au pătimit din iubire pentru ceilalţi.

Din luptele şi-nfrângerile noastre

aşternem trepte noilor destine;

o scară de mărgean peste dezastre,

să urce paşii lumii care vine.

Din fiecare rană care doare,

din orice suferinţă mai adâncă,

armuri am pus pe piepturi viitoare

şi spade-am pus în mâini ce nu sunt încă.

Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră

răsare mângâierea de mătase,

pe care mâine alţii au s-o lase

pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.

Şi-atunci, în noaptea zgurii şi a zloatei,

închidem luptă, lacrimă şi rană.

Din dăruirea noastră subterană

ne-om face pâine pentru foamea gloatei.

Cu adevărat, ei s-au făcut pâine pentru foamea gloatei. Le era foame oamenilor de adevăr. Le era foame oamenilor de cuvânt duhovnicesc. Şi ei l-au dat fără să se teamă. Noi trebuie să primim mărturia lor, noi trebuie să primim învăţăturile lor. Noi trebuie să ne hrănim din curajul lor.

Comuniştii au vrut să facă un om nou. Au vrut o reeducare generală. Au vrut o spălare a creierului şi într-o anumită măsură au reuşit. Câţi dintre bunicii noştri au fost închişi pentru Hristos? Câte din rudele noastre au suferit în închisori? Perioada comunistă a fost un examen, la care marea parte a poporului român a căzut, a apostat. Cei care au înfruntat fiara comunistă au ajuns în închisori. Mulţi dintre cei care au înfruntat fiara comunistă au fost ucişi. Dar marea majoritate s-au lepădat de Hristos. Unii nici măcar nu aveau curajul să meargă la biserică, le era teamă că vor fi daţi afară de la serviciu; şi din această tea­mă, s-au lepădat de Hristos. După căderea comunismului, n-au făcut pocăinţă, au rămas în acea amorţeală, au rămas în acea stare căldicică. Ţurcanu spunea despre omul nou, pe care voia să-l facă puterea comunistă: „Aţi fost proiec­taţi de la început să deveniţi ceea ce, în intenţia noastră, se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comu­niste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra cunoştinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a face să vă înscrieţi conştient, fiecare pe coordo­natele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist-dialec­tice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice, şi realizarea fericirii lui pe pământ.” Asta au vrut comuniştii: să realizăm fericirea pe pământ, spunând că nu există viaţă viitoare! Asta vor creştinii de astăzi, care se interesează doar de bani, de filme, de averi, de maşini şi, dacă e timp pentru biserică, mergem şi la biserică. Se apropie praznicul Sfintelor Paşti, vin la biserică oamenii, stau un sfert de oră, iau lumină, pleacă la casele lor şi începe chiolhanul, sau pleacă la restaurante şi începe petrecerea până dimineaţă. S‑au dus şi la biserică câteva minute, stau şi cu Dumnezeu câteva minute, după care stau în braţele patimilor acestei lumi.

Împotriva acestui cuget stau mucenicii din toate timpurile. E bine să-i iubim pe noii mărturisitori ai seco­lului XX din România. Dar nu trebuie să-i iubim doar pe ei. Trebuie să-i iubim şi pe cei din Rusia, trebuie să-i iubim şi pe cei din Ucraina, şi pe cei din Basarabia. La o mănăstire din Basarabia, la Răciula, au venit comuniştii, au vrut să dea cu furtunul de apă pe credincioşi, pentru a-i împrăştia. Şi maica stareţă a binecuvântat, a făcut cruce pe furtun, şi n-a mai ieşit apă din furtun! Minuni, ca-n vremurile de demult! Minuni care i-au întărit pe creştini şi au înţeles că Hristos este cu ei. Stareţa putea să fugă, să se ascundă în chilie. Dar n-a făcut asta.

E foarte important ce atitudine avem. Noi trăim într-o cultură a laşităţii, fraţilor. Învăţăm să ne fie frică. „Dar nu se supără statul, dacă zicem ceva? Dar nu se supără cutare? Ei! Cutare a supărat pe cutare, nu e bine! Trebuie să tăcem! Trebuie să închidem gura, să nu se supere nimeni.” Avem o atitudine de cârpe.

Unul dintre ierarhii mărturisitori din Rusia secolului XX, Sfântul Petru de Krutiţa, la un moment dat a fost aruncat dintr-un tren, de comunişti – să moară! Şi când l-au aruncat din tren, era zăpadă, şi zăpada a făcut să nu sufere, şi a căzut cu bine; era într-o zonă foarte pustie şi era foarte, foarte frig. A înţeles că va muri din cauza frigului. S-a aşezat pe ceva şi a început să se roage: „Doamne, iartă-mă…”, şi tot aştepta moartea. Şi, la un moment dat, a venit ajutorul lui Dumnezeu. Cum? A apărut un urs mare, mare, ca-n poveşti. Şi mitropolitul, când l-a văzut, a crezut că ursul o să-l mănânce. Dar ursul s-a apropiat încet, încet, încet şi s‑a aşezat, cât era de lung, la picioarele mitropolitului. Şi mitropolitul a înţeles că dacă vrea să rămână în viaţă, trebuie să-l ia în braţe pe urs. Şi asta a făcut: s-a culcat în braţele ursului! Şi când îi îngheţa spatele, se întorcea cu spatele spre urs; când îi îngheţa partea din faţă, se întorcea cu faţa spre urs, şi tot aşa, până dimineaţa. Ba chiar era bine că ursul respira şi răsuflarea lui caldă îl încălzea pe mitropolit. Şi dimineaţa, mitropolitul Petru a încercat să se retragă şi să plece, ca să nu se trezească ursul şi să fie mâncat de el, dar ursul l-a simţit şi a plecat în pădure. Şi, fiind dimineaţă, mitropo­litul a auzit un cântat de cocoş, şi-a dat seama că prin apropiere era o gospodărie. S-a dus acolo şi a rămas în viaţă. De ce? Pentru că a avut curajul să se bage în braţele ursului, înţelegeţi? Pentru necredincioşi, asta e minciună gogonată: „Cum poţi să crezi chestia asta? Eşti nebun? Să vină ursul, să se întindă, şi mitropolitul să stea acolo?!”

Dar noi nu credem pentru că noi nu-L mai iubim pe Hristos. Hristos nu face minuni în vieţile noastre pentru că noi nu dăm mărturia cea bună. Şi dacă noi ne lepădăm, nu ne vine să credem că alţii au avut mai multă credinţă decât noi. Noi vrem să fim etalon. Noi, cei sfinţi! Noi, cei curaţi! Noi, cei buni! Sau chiar dacă am curvit sau ne-am îmbătat sau am furat, eh! Noi ne-am pocăit, noi suntem buni! Ceilalţi sunt nişte ticăloşi! Dar noi suntem etalonul: noi suntem buni şi atât. Nu trebuie să facem un pas înainte pe calea jertfei! Trebuie să ne mulţumim cu starea noastră şi când e vorba să suferim pentru Hristos, atunci dăm înapoi!

Dacă mâine Biserica i-ar canoniza pe sfinţii închisorilor, cred că toţi ne-am bucura. E cineva care nu s‑ar bucura? Toţi ne-am bucura! Dar când e vorba să vorbeşti despre aceşti mucenici şi să fii prigonit, să fii considerat un ciudat, un extremist, un fanatic – ei, atunci nu dă bine…

Cum a ajuns cunoscut în istoria Bisericii Sfântul Simeon Evlaviosul? După moartea sa, ucenicul lui, Sfântul Simeon Noul Teolog i-a făcut praznic la mănăstire, i-a pictat icoană, se făcea slujbă în toată regula! Şi patriarhul chiar trimitea tămâie! Căci patriarhul auzise de nevoinţele Cuviosului Simeon, şi trimitea tămâie, să se folosească în slujbele de la praznicele Sfântului Simeon Evlaviosul, care nu fusese canonizat, dar Sfântul Simeon Noul Teolog ştia că povăţuitorul lui a fost sfânt şi l-a cinstit ca atare.

Şi până la urmă, un mitropolit, Ştefan al Nicomidiei, a început să se ridice împotriva Sfântului Simeon Evlavi­osul, a interzis praznicele, l-a prigonit pe Sfântul Simeon Noul Teolog, a pus să fie zgâriată icoana cu chipul Sfântu­lui Simeon Evlaviosul, să fie zgâriat numele sfântului de pe icoană, să nu ştie nimeni cine e acolo! Dar cine a rămas în istorie? Mitropolitul Ştefan al Nicomidiei sau Sfântul Simeon Noul Teolog? Duceţi-vă la librăria ortodoxă, ce vedeţi acolo? Cărţi de mitropolitul Ştefan al Nicomidiei? Lumea l-a uitat, a fost un apostat, aşa cum apostaţi au fost cei care i‑au prigonit pe sfinţii închisorilor.

Dar Sfântul Simeon Evlaviosul a rămas, îl găsiţi în Filocalia VI, alături de Sfântul Simeon Noul Teolog şi de ucenicul acestuia, Cuviosul Nichita Stithatul. Însă Sfântul Simeon Evlaviosul a ajuns cunoscut pentru că un ucenic al său a avut curajul de a mărturisi despre sfinţenia părin­telui său duhovnicesc. Sfântul Simeon Evlaviosul a fost o mărturie vie că sfinţenia nu ţine de trecut.

De asta a învăţat Sfântul Simeon Noul Teolog că „până la sfârşitul veacurilor în Biserică vor exista sfinţi!” Nu există perioadă în care Biserica să nu nască sfinţi.

Întrebare: În secolul XX, în România, Biserica Ortodoxă s-a supus fiarei comuniste sau nu? Dacă s‑a supus, înseamnă că n-a fost biserică, pentru că biserica lui Hristos nu va fi biruită nici de porţile iadului! Iar dacă nu s-a supus şi a înfruntat fiara comunistă, unde sunt mărtu­risitorii? Mărturisitorii trebuie cinstiţi ca sfinţi. Nu există alternativă. Ori Biserica s-a luptat cu apostaţii – şi trebuie să-şi cinstească sfinţii, ori s-a plecat în faţa apostaţilor – şi atunci nu este biserică.

Noi ne temem de suferinţă. Ne doare măseaua – vai, nu mai putem! Ne doare burta – vai, nu mai putem! Dezlegăm postul, trăim o vreme a dezlegării postului. Bătrânii foarte uşor dezleagă, tinerii foarte uşor dezleagă. Cei care au serviciu, dezleagă şi ei. Toţi căutăm dezlegări. Numai că Sfântul Vasile cel Mare spune: „Să postească bătrânii, ca să aibă bătrâneţe binecuvântată! Să postească tinerii, ca tinereţea lor să fie binecuvântată de Dumne­zeu!” Or, noi dezlegăm, dezlegăm, dezlegăm, în timp ce mucenicii, în închisori fiind, nu dezlegau postul! Am vor­bit cu oameni care au trecut prin închisorile comuniste şi care povesteau că miercurea şi vinerea li se dădea o bucă­ţică de carne sau de slănină sau grăsime în mâncare, tocmai ca ispita să fie şi mai greu de răbdat. Şi unii dintre ei nu mâncau. Nu toţi. Dar cei care erau râvnitori refuzau carnea – în condiţiile în care cădeau de pe picioare de foame! Puteau să zică: „Noi suntem deţinuţi!” Unii erau şi bolnavi de piept sau cu alte boli, puteau să zică: „Noi avem dezlegare!” Erau puşi şi la diferite lucrări ostenitoare, picau de pe picioare de oboseală. Lucrau în stuf, sau în alte părţi, în mină, sau la canal – şi posteau! Iar noi trăim în această religie e pogorământului, religie a dezlegării. Dezlegăm la toate! Însă sfinţii închisorilor ne arată calea crucii.

Am să mai fac o referire la o întâmplare deosebită, care s-a petrecut în Turcia secolului XX, cu greci care au suferit pentru Hristos. Există o carte despre mărturisitorii greci care au suferit în Turcia vremurilor noastre, numai că, atunci când s-a tipărit cartea, editorului i-a fost frică să spună în ce ţară se întâmplă minunile respective, ca să nu fie probleme politice între statul turc şi statul grec. Şi editorul doar a pus cap la cap mărturiile câtorva mărtu­risitori. Iată ce zice unul dintre ei: „De mulţi ani (e vorba de ani petrecuţi în închisoare, în celula în care pătimea), ani de nesfârşită singurătate, nu m-am mai simţit nicio­dată singur.” Deşi tot el spune: „La început mă topeam de plâns, din pricina înfricoşării de anchete şi a bătăii. În ciuda frigului din cameră, sufletul meu, inima mea nu au îngheţat niciodată. Când mă cuprindea deznădejdea, ridi­cam capul şi Îl strigam (pe Hristos): «Unde eşti? Nu mă părăsi!» Şi venea!” – zice acest deţinut. „Dacă Îl strigam de zece ori, de zece ori venea. Venea de fiecare dată când Îl strigam mereu aproape de mine, mereu alături de mine, totdeauna prietenos, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mi-a spus: «Voi fi totdeauna lângă tine, totdeauna alături de tine. Voi veghea pururea calea ta.»” Daţi-vă seama: să fii în închisoare şi Hristos să-ţi zică că va fi pururea alături de tine… Şi continuă: „Înainte să trec prin experienţa unei mari suferinţe, m-a înştiinţat dinainte. Într-o seară, a venit ţinând ceva în mâini. «Sunt ale tale», mi-a zis, «sunt premiile tale, medaliile tale, cununile tale!» Oare ce credeţi că avea ca medalii? Erau degetele mele” – zice deţinutul – „două de la picioare şi alte două de la mâini. «Mâine vei suferi mult. Totuşi, nu te nelinişti. De îndată ce va trece durerea, pune apă puţină şi rănile se vor vindeca.» Aşa s-a şi întâmplat. Fără să-mi spună nimic de pedeapsă, mi-au tăiat un deget cu toporul. Mi‑au făcut injecţie şi am dormit două zile. Când m‑am trezit, sângele se oprise. Şi am făcut ce îmi zisese. El este! L-am văzut de multe ori şi L-am auzit vorbindu-mi”, încheie acest mărturisitor.

Noi vedem că vin vremuri grele: prigoană, cipuri, hrană otrăvitoare. Cum vom rezista? Foarte mulţi spun: Nu se va putea rezista! Păi, nu se putea rezista nici în închisorile comuniste, fraţilor! În frig, umezeală, şobolani, întuneric, bătăi peste bătăi – nu se putea rezista! Omeneşte nu se putea rezista! Dar ei au rezistat. Ei au avut credinţă, tărie şi au rezistat. Părintele Justin Pârvu, de la Petru Vodă, spune că prigoana care vine va fi mai grea decât prigoana prin care au trecut ei. Şi avem posibilitatea ori să fim nişte laşi şi să ne lepădăm de Hristos, ori să zicem: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Şi Hristos ne va ajuta să biruim, fiindcă şi ei au biruit.

E o carte, În temniţele japoneze, în care Olga Moss povesteşte cum a stat închisă într-o celulă cu mulţi şobolani. A stat o sută de zile închisă în celula respectivă, împreună cu 32 de oameni, şi, din 32 de colegi de celulă 16 au murit! Daţi-vă seama ce condiţii grele: din 32 de colegi au murit 16! Gardienii le-au spus: „Noaptea, când o să se suie şobolanii pe voi, să nu vă mişcaţi.” Erau nişte şobolani mari acolo, în celulele respective. „Dacă vă mişcaţi, şobolanii vă muşcă, vă îmbolnăviţi şi muriţi.” Deci, nu doar că trebuiau să stea lângă şobolani! Se suiau şobolanii pe trupurile oamenilor, ca să se încălzească, şi oamenii trebuiau să rabde! Se putea supravieţui? Nu, am zice noi, n-aveau nicio şansă!

Şi totuşi, sfinţii secolului XX au biruit. Şi pentru asta, unii au îndrăznit să-i picteze pe biserici, să le picteze icoane, să-i cinstească, cu multă evlavie. Şi părţi din sfintele lor moaşte s-au împărţit în întreaga lume: în Grecia, la Sfântul Munte Athos, în Ţara Sfântă, în diferite părţi ale lumii. De ce? Pentru că unii au avut nevoie de ajutorul acestor noi mucenici! Dacă vă uitaţi la sfinţii care au fost canonizaţi în secolul XX – Sfântul Ioan din Kronstadt, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Nectarie din Eghina – toţi au avut icoane cu mulţi ani înainte de canonizarea lor. Toţi! Şi icoanele acestea au circulat în toată lumea! Când s-a pictat icoana lui Valeriu Gafencu, mulţi au zis: „Dom’le, e greşeală! Nu mai luaţi aceste icoane! Nu sunt bune! Feriţi‑vă, credincioşilor! Fugiţi de ele!” – au zis unii – „Nu sunt bune!”

Unii au avut evlavie şi au citit rugăciuni sau chiar acatiste către noul mărturisitor, Valeriu Gafencu, şi au simţit ajutorul lui. Au fost preoţi sau credincioşi care au avut anumite părticele din sfinte moaşte de la Aiud şi li s‑au arătat mărturisitorii şi au zis: Mă cheamă aşa, sau mă cheamă aşa…”

Deschideţi‑vă sufletele faţă de jertfa lor! Deschideţi‑vă sufletele faţă de mărturia lor! Pe măsură ce noi le vom cere ajutorul, viaţa noastră se va schimba şi poate Biserica îi va canoniza. Dar sfinţii mucenici sunt sfinţi. Chiar dacă vor fi canonizaţi mâine, peste un an sau dacă nu vor fi canonizaţi niciodată, ei fac parte din soborul sfinţilor mucenici care în ceruri se roagă pentru mântuirea noastră.

7. Părintele Serafim Rose: Despre rugăciunea către sfinţii necanonizaţi

În mai 1971, Cuviosul părinte Serafim Rose a scris un cuvânt despre cinstirea noilor mucenici din prigoana secolului XX şi a celorlalţi sfinţi necanonizaţi încă de Biserică. Fragmentul face parte dintr-o scrisoare adresată lui Alexey Young, care era recent convertit la Ortodoxie, şi care îl întrebase dacă se poate ruga unui nou mucenic rus – Arhiepiscopul Serafim de Uglich, care nu fusese canonizat.[198]. Răspunsul părintelui oferă puncte de reper celor interesaţi de problema cinstirii noilor mucenici…

„În Biserica Ortodoxă nu este interzis să te rogi la Sfinţi «necanonizaţi». De fapt, canonizarea oferă doar un statut oficial la ceea ce deja există neoficial: oamenii se roagă unui sfânt înainte ca Biserica, în cele din urmă, să-i stabilească un cult general, moment în care i se stabileşte o slujbă, o icoană etc. Tot astfel, în mod particular, putem cere să se roage pentru noi oricărui creştin plecat dintre noi, aşa cum obişnuim să cerem rugăciunea creştinilor ortodocşi în viaţă – pentru că toţi sunt vii în Hristos; cu atât mai mult cuiva a cărui viaţă sfântă sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel că el poate auzi rugăciunile noastre, mijlocind pentru noi.

De aceea, dacă eşti inspirat să faci aşa, roagă-te cu toată încrederea Ieromartirului Serafim. De fapt, nu e nimic rău în a decupa fotografia lui şi a o pune între icoanele tale – dar nu într-un loc central, ci undeva deoparte, pe la marginea colţişorului tău de rugăciune, cum s-ar spune. Au fost mulţi oameni care au făcut astfel cu imagini reprezentând pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi Sfântul Herman cu mult înainte ca ei să fie canonizaţi… [199]

În octombrie 1972, părintele Serafim Rose i-a scris o altă scrisoare lui Alexey Young, în care a abordat problema cultului sfinţilor necanonizaţi încă de Biserică[200]. Deşi s-a referit în mod special la Sfântul Ioan Maximovici (care a fost canonizat abia în anul 1994), rândurile sunt valabile şi pentru noii mucenici. Părintele Serafim spunea că alcătuirea slujbei Sfântului Ioan Maximovici este „o practică foarte normală obişnuită de ruşi atât pentru Sfântul Ioan de Kronstadt cât şi pentru Fericita Xenia, cu mulţi ani înainte de canoni­zarea lor. Aceste slujbe ale Sfinţilor necanonizaţi sunt săvârşite în particular (de către o persoană particulară sau o mănăstire) până ce episcopii permit ca întreaga Biserică să le săvârşească public.

Rugăciunile oricărui sfânt trecut din această viaţă trebuie oricum făcute în particular, iar în unele cazuri, sfinţenia unui sfânt este aşa de evidentă încât i se adresează rugăciuni mai mult sau mai puţin public, cu mult înainte ca acesta să fie canonizat. În cazul Vlădicăi Ioan (Maximovici – n.n.), episcopii care au slujit la înmormântarea lui deja ceruseră deschis rugăciunile lui, inserând în mod deliberat în anumite părţi din slujba înmormântării sau din panihidă sintagma „cu ale lui sfinte rugăciuni”[201]. Dacă părintele Nichita [din Seattle] are într‑adevăr o icoană cu Vlădica Ioan, nu face rău că o foloseşte pentru sine şi nu în public, şi aici nu trebuie ca cineva să se simtă câtuşi de puţin ofensat, pentru că aceasta e o practică normală şi de asemenea pentru faptul că duşmanii Vlădicăi Ioan vor pricinui niscaiva probleme din această cauză. Cu toate acestea, o mulţime de ruşi vor fi fericiţi să o vadă, fără să viseze măcar a o face public, adică oficială. Un episcop rus pe care-l cunoaştem s-a umplut de bucurie auzind că există o slujbă grecească închinată Vlădicăi Ioan, drept care a cerut să fie tradusă imediat în slavonă! Nu cred că „grecii” în general sunt mai preocupaţi decât alţii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfânt necanonizat; mai degrabă din pricina mai multor râvnitori atât dintre greci cât şi dintre ruşi care fac acest lucru; şi deci din pricina lor au hotărât episcopii ca în cele din urmă să-l canonizeze. În cazul Vlădicăi Ioan, atât ruşii cât şi grecii (slavă lui Dumnezeu!) au fost găsiţi „vinovaţi” în această chestiune, fapt foarte normal în istoria Bisericii. (O călugăriţă rusoaică foarte aşezată ne-a implorat să scriem noi o slujbă pentru Vlădica Ioan imediat după moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede că o astfel de cinstire nu trebuie „forţată”, ci trebuie lăsată să crească şi să se manifeste firesc până ce în cele din urmă se coace întru ziua cea mare a canonizării. Nu am simţit că cineva l-ar «forţa» pe Vlădica Ioan. Dacă Vlădica e într-adevăr «la modă» acum, nu va dura mult. Credem, mai degrabă, că cei care-l cinstesc cu adevărat pe Vlădica Ioan trebuie să se pregătească, cu seriozitate, să pătimească[202] pentru aceasta în viitor.”

În cartea 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici, părintele Serafim Rose şi părintele Gherman Podmoşenski arată câtă luptă s-a dus împotriva canonizării Sfântului Ioan Maximovici:

„Începând de la procesul josnic din San Francisco, când o parte dintre clericii împreună-slujitori ai Arhiepiscopului Ioan au încercat să îl defăimeze public pe acest drept, s-a simţit o nevoie foarte puternică de a face cunoscute faptele bune şi sfinte ale Fericitului. Însă când neaşteptata sa trecere la cele veşnice a venit ca o urmare de neocolit a faptului că era supus unor hărţuieli neîncetate, nevoia de a-i publica Viaţa şi minunile a devenit o datorie a conştiinţei universale a Bisericii. Părea firesc ca o asemenea lucrare să fie încuviinţată, sprijinită şi încurajată de toţi. Însă, în locul unei astfel de reacţii – spre uimirea tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe Sfinţii Săi -, o adevărată prigoană s-a abătut asupra celor care voiau să spună o vorbă bună despre noul făcător de minuni, ales de Dumnezeu, al secolului al XX-lea! Lucru destul de uimitor, o întreagă serie de încercări vădit plănuite au început să înăbuşe veştile cele bune despre Fericitul Ioan. Ca să pomenim numai câteva dintre ele: primul său biograf, Episcopul Sava, le-a scris celor care au alcătuit această carte că, din cauza activităţii sale de răspândire a cinstirii lui Vlădica Ioan, va fi prigonit şi îşi va încheia viaţa în acest chip. El a fost apoi silit să se retragă, a fost redus la tăcere şi nu i s-a mai îngăduit să fie episcop, din care pricini a şi murit peste scurtă vreme (în ianuarie 1972), neducând la bun sfârşit încercările sale biografice. S-au publicat într-adevăr două mici lucrări despre sfânt, însă vânzarea lor a fost interzisă în librăria Sinodului şi au fost înapoiate editurii. Sfintele Liturghii din Cripta sfântului, care odinioară erau săvârşite des (de cele mai multe ori de către Arhimandritul Mitrofan), au fost limitate oficial la o dată pe an şi a fost interzisă chiar şi obişnuita citire din Psaltire în cripta sa în timpul slujbelor, când aceasta era deschisă. Iar Frăţia Sfântul Gherman a fost mustrată pentru că a publicat materiale despre Fericitul Ioan aproape de fiecare dată când apăreau mărturii despre minunile sale – în presa liberă din America liberă! Când a fost întrebat de răposatul părinte Serafim Rose, episcopul de atunci a spus indignat:

– Nu publicaţi nimic despre Arhiepiscopul Ioan până ce nu mor duşmanii săi!

– Dar de ce? – a fost reacţia firească la aceste cuvinte. Până atunci vor muri şi prietenii săi şi nu va mai fi nimic de publicat!

A urmat răspunsul semnificativ:

– Atunci veţi putea scrie ce vreţi! – adică atunci nu va fi nicio problemă să ţesem legende neputincioase, inofensive, şi să nu păstrăm consemnări adevărate, care poate tulbură, despre un sfânt real, întemeiate pe fapte la care au fost martori cei care chiar l-au cunoscut pe sfânt aşa cum era el cu adevărat. Frăţia Sfântul Gherman s-a plâns despre această înăbuşire a adevărului unui alt ierarh, Episcopul Nectarie, prieten şi apărător al Fericitului Ioan. Ca răspuns, Episcopul Nectarie s-a ridicat, şi-a făcut cruce şi a conchis:

– Aţi săvârşi un păcat dacă, primind aceste mărturii şi verificându-le personal, nu le-aţi publica, din orice pricină.

Ceea ce ne interesează însă este următorul lucru: care este voia sfântului privind încercările de a publica materiale despre el?

Sunt multe cazuri în trecut când sfinţii au confirmat după moarte adevărul vieţilor lor. De pildă, când scrierile marelui Episcop Ignatie Briancianinov erau supuse criticii, sfântul episcop i s-a arătat unei femei şi i-a spus: «Tot ce scrie în cărţile mele e adevărat».

În chip asemănător, Fericitul Ioan i s-a arătat după moarte celui mai apropiat prieten şi ucenic al său, Arhimandritul Mitrofan, binecuvântându-l şi încura­jându-l în lucrarea de consemnare a mijlocirilor sale minunate şi de răspândire a cinstirii sale. Iată cum descrie părintele Mitrofan aceasta:

«Pace sufletelor voastre şi mântuire! Am luat hotărârea să mă silesc cu foarte mare seriozitate să adun material despre Vlădica Ioan… Am simţit o nevoie impe­rioasă să fac acest lucru şi, în noaptea după ce am luat această hotărâre, l-am văzut limpede şi de aproape pe Arhiepiscopul Ioan. Era foarte bucuros şi m-a bine­cuvântat. Lăudaţi pe Domnul întru Sfinţii Lui. Este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, pentru că sfinţii lui Dumnezeu nu săvârşesc minuni cu putere de la ei, ci prin Puterea Sa cea Dumnezeiască. Am verificat deja o serie de cazuri în care oamenii au fost tămăduiţi… Vă sărut întru Domnul. Mă voi ruga cu râvnă pentru domniile voastre în Ţara Sfântă.

Rugătorul vostru fierbinte înaintea lui Dumnezeu, nevrednicul Arhimandrit Mitrofan

San Francisco, California

17/30 august 1972».”[203]

Acum, când Sfântul Ioan Maximovici este cinstit ca sfânt în întreaga lume, şi moaştele sale întregi şi binemirositoare sunt făcătoare de minuni, este greu să ne imaginăm câtă luptă a dus părintele Serafim Rose pentru canonizarea povăţuitorului său, Sfântul Ioan. E bine însă ca toţi cei care îşi doresc să sprijine într-un fel sau altul canonizarea unui sfânt să se aştepte la ispite. Nu există cunună fără luptă, fără nevoinţă, fără jertfă…

Au fost mulţi care s-au opus canonizării Sfântului Ioan Maximovici. Tot aşa, astăzi există anumiţi urmaşi ideologici ai torţionarilor din secolul XX, care se opun canonizărilor noilor mucenici. Dar, mai devreme sau mai târziu, uneltirile lor se vor spulbera. Să luăm aminte la cuvântul profetic al părintelui Gheorghe Calciu Dumi­treasa: „Or să se bată cu noi şi morţi; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom birui!”[204]

8. Despre prăznuirea noilor mucenici în Biserica Ortodoxă

„Mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au «născut» şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. (…) În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii lor şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii””[205]

Preafericitul Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cei care vor să ştie cum să se raporteze la cinstirea noilor mucenici pot afla răspunsuri în Penticostar, cartea de cult care conţine Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor:

„Dumnezeieştii noştri Părinţi au aşezat să prăznuim, după pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca şi cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi i-a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi şi, aşezându-i din nou în locul cetei aceleia îngereşti căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie şi sânge, iar pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca Unul ce are, în firea lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos, iar ţărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cereşti. Cu puţin mai înainte, trupul luat şi îndumnezeit de Dumnezeu Cuvântul, a fost înălţat şi a şezut de-a dreapta slavei pământeşti, iar acum, după făgăduinţă, îi atrage la Sine pe toţi cei ce vor, aşa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu Cuvântului, şi rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, şi al iconomiei. Că pe cei căzuţi mai de demult din credinţă îi aduce la unirea şi la prietenia cu Dumnezeu, iar dintre nemulţumitori a adus lui Dumnezeu, ca pe o pârgă a firii omeneşti, pe cei care în multe chipuri au bineplăcut Lui. Într-acest fel, deci, prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinţilor.

În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim şi pe mulţi alţii, care, deşi au bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârşită, totuşi, din cine ştie ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumeşti, au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulţi care au vieţuit după voia lui Hristos şi în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părţile de sus ale Mării Negre, cum şi în tot Apusul, până chiar şi în insulele britanilor, şi, pe scurt grăind, în Răsărit şi în Apus, a căror cinstire nu era uşor de făcut, după cum se cuvine şi în obiceiul Bisericii, din pricina mulţimii lor. Deci, pentru ca să primim şi ajutorul acelora, al tuturor care i-au bineplăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, şi pentru Sfinţii care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au aşezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinţilor, care cuprinde în sine pe toţi cei dintâi şi pe toţi cei de mai târziu, pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe care Duhul Sfânt, sălăşluindu-se întru ei, i-a sfinţit.

În al treilea rând, prăznuirile Sfinţilor ce se fac în fiecare zi în parte trebuiau adunate într-o singură zi, spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii. Şi astfel s-au încununat după vrednicie, ca nişte slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus şi încurajându-ne şi pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeaşi luptă, care este deosebită şi de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Spre care nevoiască-se fiecare, după puterea şi cu toată osârdia lui. (…)

Să se mai ştie că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: sufletele cele preaînalte şi sfinţite, adică cele nouă cete, pe strămoşii patriarhi, pe prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe mucenici şi ierarhi, pe sfinţii mărturisitori şi pe mucenici, pe cuvioşi, pe drepţi şi pe toată ceata sfintelor femei şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor.”[206]

Această ultimă precizare – „şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor”, ne arată că în prima Duminică după Pogorârea Sfântului Duh noii mucenici sunt prăznuiţi – chiar dacă nu separat, ci toţi laolaltă – în toate bisericile ortodoxe din toate colţurile lumii. Mai mult decât atât, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca ei să fie pomeniţi şi de praznicul Tuturor Sfinţilor Români, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh. Iată ce putem afla din Sinaxarul în Duminica Tuturor Sfinţilor Români:

„Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii Ortodoxe au înscris în calendar, prin secolul al cincilea, îndată după Duminica în care prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt, amintirea şi cinstirea Tuturor Sfinţilor, dând în acest fel mărturie peste timp despre evlavia credincioşilor faţă de sfinţii Bisericii ştiuţi şi mai ales cei neştiuţi care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Duminica Tuturor Sfinţilor este aşadar Duminica în care Atotţiitorul Dumnezeu Cel ce cunoaşte mulţimea stelelor cărora le-a dat nume, singur ştie după nume şi după neam pe toţi cei care I-au făcut voia.

Drept aceea, multe Biserici dreptmăritoare, ca să întărească mai mult amintirea şi cinstirea sfinţilor ştiuţi după numele lor, dar mai ales pe aceea a mulţimii fără de număr a sfinţilor neştiuţi, au rânduit o anumită zi pentru prăznuirea sfinţilor din acele neamuri.

Văzând că acest lucru este de mult folos pentru zidirea duhovnicească şi întărirea în credinţă a dreptmăritorilor creştini, precum şi spre slava Bisericii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu puterea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat şi închinat, a rânduit ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să prăznuim Duminica Sfinţilor Români, în care să cinstim pe aceia dintre fiii neamului nostru ştiuţi numai de bunul Dumnezeu şi care prin vieţuirea, pătimirea şi mărturia lor pentru Hristos, au ajuns prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu.

În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti pe toţi sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara[207].

Chemăm în ajutorul nostru pe toţi sfinţii cuvioşi şi cuvioase care cu rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care, prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre. Vărsăm lacrimi de suferinţă pentru toţi martirii noştri şi pentru toţi aceia care prin sângele şi pătimirile lor au primit cununa sfinţeniei. Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori şi cu ale celor căzuţi în amară robie pentru credinţa străbună, Biserică şi neam. Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din prisosul lucrării Sfinţilor care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Iisus şi Biserica Sa.”[208]

Iată că din cultul Sfintei Biserici Ortodoxe aflăm că noii mucenici români sunt deja prăznuiţi ca sfinţi. Când vor fi prăznuiţi şi într-o zi specială, sau când vor fi canonizaţi şi fiecare în parte, numai Dumnezeu ştie. Legat de aceasta, Preasfinţitul Sebastian Paşcanu, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, a spus un cuvânt care, deşi pune degetul pe rană, este dătător de nădejde[209]:

„Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…)

Am mai rămas datori, noi oamenii Bisericii, să îi recunoaştem ca sfinţi şi pe cei ce au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame, pentru că erau preoţi sau credincioşi care n-au înţeles să se lepede de credinţă şi să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori şi va mai dura până când îi vom trece şi pe aceştia în rândul sfinţilor.

De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temniţe, şi Biserica nu poate să zidească sfinţenie pe cadavrele acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă.[210]

Biserica, însă, nu înţelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greşit, ci să-l povăţuiască la pocăinţă şi să-l aştepte la mărturisire şi la îndreptare.[211] Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…”[212]

ACATISTUL NOULUI MUCENIC

VALERIU GAFENCU,

SFÂNTUL ÎNCHISORILOR

Condacul 1:

Pe cel ce plinind cuvântul Evangheliei a strălucit, luminând ca o candelă din care s-au aprins mănunchiuri de lumânări în întunericul temniţelor, veniţi, iubitorilor de nevoinţe, să îl cinstim ca pe un dascăl al jertfelniciei, al răbdării şi al iubirii aducătoare de roadă, şi să îi cântăm: Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Icosul 1:

A ajuns până la noi propovăduirea ta, alesule mărturisitor: „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii, zidite-n temelii.” Şi vrând a urma îndemnului tău, ne rugăm ţie să fii grabnic apărător al nostru, ca să îţi putem cânta într-un glas:

Bucură-te, cunună a Bisericii şi comoară a neamului românesc;

Bucură-te, că eşti bucurie a credincioşilor şi dar dumnezeiesc;

Bucură-te, nou apostol care în temniţe ai propovăduit dreapta credinţă;

Bucură-te, că harismele tale le-ai ascuns sub veşmânt de umilinţă;

Bucură-te, rudenie a mucenicilor din primele veacuri creştine;

Bucură-te, că pământul Basarabiei se slăveşte prin tine;

Bucură-te, că din anii copilăriei ai stat sub cereasca binecuvântare;

Bucură-te, că spre slujirea Domnului şi a aproapelui ai avut chemare;

Bucură-te, că tinereţea ta a fost pecetluită de feciorie şi jertfelnicie;

Bucură-te, că luptându-te cu ispitele ai fost iubitor de curăţie;

Bucură-te, că din curajul tatălui tău ai învăţat să stai tare în necazuri;

Bucură-te, că nu te-ai temut nici de moarte, nici de chinuri;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 2-lea:

Având mare cinstire faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nu te-ai sfiit a spune altora: „Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile”, pentru a spori în ei nădejdea în ocrotirea sa cerească. Iar ea, arătându-ţi-se în temniţă în chip minunat, a răspuns evlaviei tale, zicându-ţi: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu!” Pentru aceasta noi, văzând cum Dumnezeu a rânduit să fii întărit pentru a-ţi duce crucea fără cârtire, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Ai văzut-o pe Preacurata Fecioară, nădejdea celor deznădăjduiţi şi bucuria celor întristaţi, dând mărturie că Hristos a sfinţit închisoarea în care ai pătimit pentru El, împreună cu alţi mucenici, mireni, monahi sau preoţi, pentru ca din jertfa voastră să ia pildă cei de acum şi cei ce vor veni după noi. Cuvintele ei sfinte alungă de la noi orice îndoială în sfinţenia ta, şi pentru aceasta te lăudăm aşa:

Bucură-te, că fiind ocrotit de Maica Domnului temniţa în chilie o ai schimbat;

Bucură-te, a jertfelniciei mireasmă pe care Dumnezeu în lume o a împrăştiat;

Bucură-te, tânăr care ai căutat iubirea cea netrecătoare;

Bucură-te, că virtuţile tale străluceau în faţa celorlalţi ca un soare;

Bucură-te, că Preacurata Fecioară pe calea curăţiei te-a călăuzit;

Bucură-te, că sub Sfântul Ei Acoperământ viaţă cuvioasă ai trăit;

Bucură-te, încredinţarea celor ce aleg calea fecioriei;

Bucură-te, mlădiţă a smereniei şi floare a bucuriei;

Bucură-te, că i-ai cinstit pe sfinţi şi în soborul lor ai intrat;

Bucură-te, chivot peste care Duhul Sfânt S-a revărsat;

Bucură-te, că plângându-ţi păcatele ai cunoscut al umilinţei fior;

Bucură-te, că flacăra inimii tale a fost aprinsă de cerescul dor;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 3-lea:

Învăţător înţelept te-ai arătat, zicând că „orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă; orice cetate se cucereşte cu bărbăţie, cu credinţă, cu îndrăzneală, cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi mai ales cu rugăciune.” Pentru care noi, hrănindu-ne cu învăţăturile tale, Îi cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a înţelepţit: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Filă de Filocalie scrisă cu sânge şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus ai fost, mucenice, arătându-te urmaş tainic al marilor Părinţi din vechime. Ai aflat pacea inimii şi i-ai încurajat şi pe alţii să o caute, zicând: „în luptă cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune”. Iar noi, vrând să mergem pe drumul pe care ai mers şi tu, îţi zicem:

Bucură-te, că prin rugăciunea lui Iisus inima ta a devenit altar;

Bucură-te, că rugându-te neîncetat sufletul tău s-a umplut de Har;

Bucură-te, că rugându-te Sfântului Arhanghel Mihail înger în trup ai devenit;

Bucură-te, că de frumuseţile Împărăţiei Cerurilor sufletul tău a fost rănit;

Bucură-te, binecuvântare pentru cei împreună-pătimitori cu tine;

Bucură-te, pururea îndemnătorule spre facerea de bine;

Bucură-te, rugătorule pentru cei ce vroiau să se mântuiască;

Bucură-te, că de râvna nemăsurată îi sfătuiai să se ferească;

Bucură-te, că cei ce te cinstesc se minunează de vieţuirea ta;

Bucură-te, că împreună cu cetele îngereşti încep a te lăuda;

Bucură-te, rug aprins de Dumnezeul cel viu în pustia temniţei;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale scăpăm de patima desfrâului şi a mâniei;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 4-lea:

Pentru nevoinţele, pătimirile şi rugăciunile tale ai primit harisma vederii cu duhul, de care lucru s-au bucurat cei ce sufereau împreună cu tine. Şi unuia dintre aceştia i-ai proorocit: „va veni un moment în viaţa ta când inima ta va cânta singură rugăciunea”, iar la împlinirea cuvintelor tale el I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Zăcând pe patul de suferinţă, în noaptea Sfintelor Paşti, ai văzut prin darul lui Dumnezeu la depărtare pe credincioşii care veneau de la schit după slujbă, coborând cu lumânările aprinse. Prin care minune cei închişi cu tine au înţeles măsura sporirii tale, că lanţurile şi zidurile temniţei nu puteau închide sufletul tău curat. Şi pentru aceasta te lăudăm, zicând:

Bucură-te, că Duhul Sfânt în inima ta s-a sălăşluit;

Bucură-te, că Dumnezeu de mari daruri te-a învrednicit;

Bucură-te, că multe din cele viitoare dinainte le-ai cunoscut;

Bucură-te, că ziua trecerii tale la Domnul mai înainte o ai ştiut;

Bucură-te, că cel căruia i-ai destăinuit această taină de sporirea ta s-a încredinţat;

Bucură-te, că la împlinirea proorocirii mărturie despre sfinţenia ta a dat;

Bucură-te, că vestea despre harismele tale în temniţă s-a răspândit;

Bucură-te, că fugind de patima mândriei talanţii primiţi de sus i-ai înmulţit;

Bucură-te, că prin darul primit de la Domnul celor ce se roagă ţie le vii în ajutor;

Bucură-te, că cei ce îţi cer cele de folos cunosc că eşti de minuni făcător;

Bucură-te, că lepădându-te de bucuriile lumeşti ai primit harisme cereşti;

Bucură-te, că acum împreună cu îngerii pe Dumnezeu Îl preamăreşti;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 5-lea:

Celor care te îndemnau, în ultimele zile ale vieţii tale sfinte, să-ţi cruţi puţina vlagă care-ţi rămăsese şi să vorbeşti cât mai puţin, le-ai cerut: „Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc, şi fără să vă arăt dragostea pe care v-o port nu ar mai avea rost să trăiesc”. Şi noi, văzând în tine icoana iubirii celei nefăţarnice, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce a pus inima ta această virtute de mare preţ, cântându‑I: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Ai fost pildă pentru cei închişi împreună cu tine, smerindu-te şi punând binele aproapelui înaintea binelui tău. Ai iubit învăţăturile Sfintei Scripturi şi ţi-ai modelat viaţa după cuvintele lui Hristos, jertfindu-te pentru aproapele tău şi urcând pe scara virtuţilor, şi pentru aceasta te lăudăm:

Bucură-te, că dăruind altora, de la Dumnezeu înmulţit ai dobândit;

Bucură-te, că dând haina de pe tine celui lipsit lui Hristos I-ai dăruit;

Bucură-te, că precum cei doi bani ai văduvei pomana ta s-a socotit;

Bucură-te, că cei care au aflat de fapta iubirii tale s-au umilit;

Bucură-te, dătătorule de bună voie care ai primit răsplata dumnezeiască;

Bucură-te, arătătorule al drumului spre Împărăţia Cerească;

Bucură-te, că urmând cuvântului Evangheliei te-ai arătat chip al milosteniei;

Bucură-te, că ruşinându-ne de faptele tale fugim de patima lăcomiei;

Bucură-te, ostaş al lui Hristos care pentru dragostea Lui te-ai jertfit;

Bucură-te, sfinte mucenice, că fapta ta în inimile noastre a odrăslit;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale inimile noastre împietrite ca ceara se topesc;

Bucură-te, că spre facerea de bine chiar şi cei tari de cerbice se sârguiesc;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 6-lea:

Am auzit sfătuirea ta plină de înţelepciune: „În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” Şi vrând să aflăm şi să facem voia dumnezeiască, lepădându-ne de voia noastră şi ferindu-ne de ispitele celui viclean, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Nou Iov fiind, sfinte, cu multă răbdare ai purtat crucea bolii, arătându-ne şi nouă cum trebuie să primim încercările care vin asupra noastră. Din îngăduinţa lui Dumnezeu ai răbdat chinuri muceniceşti când doctorul a tăiat trupul tău fără ca leacul amorţitor să-şi fi făcut lucrarea, de care lucru uimindu-ne, îţi cântăm:

Bucură-te, că răbdând dureri înfricoşătoare ai cugetat la Cel răstignit;

Bucură-te, că diavolul deznădejdii să te îngenuncheze nu a reuşit;

Bucură-te, leac trimis de Dumnezeu trupului de boală apăsat;

Bucură-te, liman al celor îngreuiaţi de boli de nevindecat;

Bucură-te, că de la bolnavii care se roagă ţie nerăbdarea o izgoneşti;

Bucură-te, că pe cei ce îi îngrijesc pe bolnavi îi răsplăteşti;

Bucură-te, nou doctor fără de arginţi care prin rugăciune dai tămăduire;

Bucură-te, că eşti diavolilor prigonitor şi celor îndrăciţi izbăvire;

Bucură-te, că de voia noastră ne-ai sfătuit să ne lepădăm;

Bucură-te, că voia Domnului ne-ai cerut să o îmbrăţişăm;

Bucură-te, că ne îndemni să părăsim toată grija cea lumească;

Bucură-te, că ne întăreşti să facem voia dumnezeiască;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 7-lea:

„Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată”, i-ai zis de pe patul de moarte doctorului înşelat de învăţăturile ereticului Luther şi te-ai rugat pentru venirea sa în Biserica cea adevărată. Voind a ne împărtăşi din râvna ta pentru mântuirea celor ce stau departe de Adevăr, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

„Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei” – ai spus, mucenice, aprinzând în noi focul mărturisirii lui Hristos. Şi ai întărit prin faptele tale aceste cuvinte, căci te-ai jertfit din iubire pentru un pastor evreu, rugându-te ca el să devină fiu al Sfintei Biserici şi dăruindu-i lui medicamentele care ţi-ar fi putut salva viaţa trupească. Pentru această iubire fără de margini îţi cântăm:

Bucură-te, că în ţarina Domnului ai fost neobosit lucrător;

Bucură-te, că în întunericul temniţei ai fost luminător;

Bucură-te, cel ce pastorului evreu i-ai arătat iubire mucenicească;

Bucură-te, că jertfa ta în sufletele noastre a început să rodească;

Bucură-te, păzitor viteaz al predaniilor bisericeşti;

Bucură-te, cel ce învăţăturilor neortodoxe te împotriveşti;

Bucură-te, că iubindu-i pe eretici ai defăimat noianul rătăcirilor;

Bucură-te, că fără teamă ai vădit felurimea minciunilor lor;

Bucură-te, că ascultându-te pe tine unii oameni de păcatele lor s-au pocăit;

Bucură-te, că după ce au crezut propovăduirii tale în nădejdea Învierii au adormit;

Bucură-te, că de osândă şi de chinurile veşnice s-au izbăvit;

Bucură-te, că înaintea lui Dumnezeu despre faptele tale cele bune au mărturisit;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 8-lea:

Valurile vieţii ne aruncă în vâltoarea patimilor, neînfricatule mărturisitor, şi ne este mai uşor să alegem calea cea largă, spre care ne cheamă necuratul diavol. Dar păstrăm în inimile noastre cuvântul tău: „Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis”, şi ducând lupta cea bună Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

„Cum vei putea rezista la marile încercări la care suntem supuşi, dacă nu poţi rezista ispitei fumatului?”, l-ai întrebat pe tânărul care nu-şi dădea seama că prin patima sa îndepărta de la el harul dumnezeiesc; şi acesta, smerindu-se în faţa mustrării tale, nu numai că şi-a înţeles greşeala, ci şi-a schimbat întreaga viaţă. Iar noi, luând aminte la îndreptarea lui şi rugându-ne ţie să ne ajuţi să ne izbăvim de toate patimile, te lăudăm aşa:

Bucură-te, că cei ce te cinstesc mintea de gândurile cele rele şi-o păzesc;

Bucură-te, că lepădând înţelepciunea acestui veac se sfinţesc;

Bucură-te, că scriind pentru noi îndreptarul de spovedanie ai vădit hăţişul păcatelor;

Bucură-te, cel ce eşti stavilă în faţa patimilor şi a poftelor;

Bucură-te, că pentru a scăpa de povara păcatelor la scaunul spovedaniei ne-ai îndrumat;

Bucură-te, că pe oameni să facă ascultare de duhovnic i-ai îndemnat;

Bucură-te, că de împărtăşirea cu nevrednicie cu Sfintele Taine ne fereşti;

Bucură-te, că furtuna patimilor noastre prin rugăciune o potoleşti;

Bucură-te, cel ce în vremuri de desfrâu ai fost pildă de curăţie;

Bucură-te, că nelegându-te de bogăţiile lumeşti ai fost iubitor de sărăcie;

Bucură-te, cel ce, fără să fii monah, ai ţinut voturile monahiceşti;

Bucură-te, că ajungând la sfinţenie spre sfinţenie ne călăuzeşti;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 9-lea:

Vrând să ne trezeşti din amorţeala care ne-a cuprins, robule al lui Dumnezeu, ai scris că „păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele pe Golgota”. Ca să fim feriţi de o astfel de cădere, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

„Creştinii nu pot primi pacea ispititoare a Satanei, creştinii nu vor primi decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere”, răsuna în temniţe cuvântul tău, precum al Botezătorului în pustie. O, mucenice, vom şti oare să primim cuvântul tău, când Irozii vremurilor noastre ne vor cere să primim pacea cea mincinoasă prin lepădarea de Hristos? Pentru ca să rămânem tari la vreme de încercare, ne rugăm ţie:

Bucură-te, că pentru pacea cea după Dumnezeu te-ai nevoit;

Bucură-te, că liniştea ta şi pe paznicii temniţei i-a îmblânzit;

Bucură-te, sabie a cuvântului mustrătoare a fărădelegilor;

Bucură-te, adevăr care împrăştie norii minciunilor;

Bucură-te, mângâiere în vremurile de tulburare;

Bucură-te, a făţărniciei pierzătoare de suflet certare;

Bucură-te, dreptar de vieţuire a mirenilor;

Bucură-te, veghetor tainic al mănăstirilor;

Bucură-te, al preoţilor ajutător în propovăduire;

Bucură-te, a ierarhilor râvnitori sprijinire;

Bucură-te, cărare spre Răsăritul răsăriturilor;

Bucură-te, făclie a iubitorilor de Adevăr şi ucenic al Adevărului;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 10-lea:

„Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul e o minune. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi”, ai spus în ultima zi a vieţii tale, mărturisind grija ta pentru cei apropiaţi ţie. Iar noi, cugetând la slăvitul tău sfârşit, Îi cântăm Celui ce te-a chemat în Împărăţia Sa: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Fiind prigonit pentru Hristos, ai mărturisit că îl simţi ca prieten al tău pe fiecare suflet care se gândeşte la tine cu iubire creştinească. Oare iubirea şi cinstirea noastră nu le vei primi? Îndrăznind, ne rugăm ţie, sfinte, cerându-ţi să primeşti şi puţinele noastre laude:

Bucură-te, că sufletul tău de frumuseţile veşnice se desfătează;

Bucură-te, prieten al celor care poveţele tale le urmează;

Bucură-te, cel ce împreună cu cetele sfinţilor te rogi pentru noi;

Bucură-te, că prin rugăciunile tale ne izbăvim din nevoi;

Bucură-te, că în temniţă pe cei şovăitori în credinţă i-ai întărit;

Bucură-te, că pe cei îndărătnici prin răbdare i-ai biruit;

Bucură-te, cel ce nu te-ai scârbit când pe nedrept ai fost defăimat;

Bucură-te, cel ce în faţa prigonitorilor îndrăzneală ai arătat;

Bucură-te, că încă în trup fiind ai pregustat veşnica fericire;

Bucură-te, că văzând sporirea ta, ceilalţi s‑au umplut de uimire;

Bucură-te, sămânţă a sfinţeniei sădită pe al temniţei pământ;

Bucură-te, slujitor credincios al Noului Legământ;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 11-lea:

S-a adeverit cuvântul tău, sfinte, că „moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice”. Căci părăsind tu această lume, unul dintre cei cu care împreună ai pătimit te-a văzut în vis urcând la cer pe un tron luminat, şi aflând apoi de trecerea ta la Domnul, I-a cântat Iubitorului de oameni: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

„Aici va fi într-o zi loc de pelerinaj”, a proorocit Cuviosul Gherasim, cerându-ţi să te rogi pentru el. Şi de la acest slăvit mărturisitor, care de la stăreţia Tis-manei a ajuns în temniţa de la Târgu Ocna, fiindu-ţi frate de suferinţă, învăţându-ne a-ţi cere să te rogi şi pentru noi, zicem către tine:

Bucură-te, cel ce cu dreptate sfânt al închisorilor ai fost numit;

Bucură-te, că prin sfinţenia ta marilor mucenici te-ai asemuit;

Bucură-te, că mulţimea pelerinilor care vin la Târgu Ocna a sporit;

Bucură-te, că profeţia Cuviosului Gherasim despre temniţa aceasta s-a împlinit;

Bucură-te, că împreună cu noii mărturisitori din toată lumea pe Hristos Îl slăveşti;

Bucură-te, că de tine se bucură soborul mucenicilor din temniţele româneşti;

Bucură-te, că pe noii mucenici ne-ai îndemnat să-i cinstim;

Bucură-te, că urmând povaţa ta mult folos agonisim;

Bucură-te, că prin rugăciune nerăbdarea celor închişi cu tine în răbdare s-a schimbat;

Bucură-te, că pe aceştia precum Sfântul Dimitrie pe Nestor i-ai binecuvântat;

Bucură-te, că împreună cu tine răsplata cea cerească o au primit;

Bucură-te, că întărindu-se în credinţă Adevărul cel veşnic L-au mărturisit;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 12-lea:

Femeii care şi-a riscat viaţa, venind la tine pe ascuns într-o noapte, i-ai cerut: „Vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni”. Şi noi, luând îndrăzneala de a mărturisi oamenilor despre pătimirile tale muceniceşti, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Sfinte Mucenice Valeriu, încredinţaţi fiind de sfinţenia ta, ne rugăm lui Dumnezeu ca prin rugăciunile tale să ne dea putere să punem început bun mântuirii noastre. Credem că tu te rogi pentru tot omul ce aleargă la tine cu nădejde, şi pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, crin ales între florile muceniciei;

Bucură-te, că de la tristeţe ai ajuns în Împărăţia bucuriei;

Bucură-te, pentru vremurile de pe urmă far strălucitor;

Bucură-te, mijlocitor pentru noi în faţa Dreptului Judecător;

Bucură-te, mângâiere cerească celor aflaţi în focul ispitelor;

Bucură-te, că vădeşti şi ruşinezi degrabă lucrarea diavolilor;

Bucură-te, pavăză tare la vreme de prigoană a creştinilor;

Bucură-te, cel ce ne îndemni să mergem pe urmele mucenicilor;

Bucură-te, roadă a Evangheliei răsărită în neamul românesc;

Bucură-te, că dreptslăvitorii de alte neamuri cu evlavie te cinstesc;

Bucură-te, că lauda ta în toată Biserica se vesteşte;

Bucură-te, că prin tine Hristos Se preamăreşte;

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

Condacul al 13-lea:

O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc! Vezi, sfinte, cursele diavolului cele amăgitoare, vezi patimile care ne împresoară, vezi neputinţa sufletelor noastre. Dar vezi şi nădejdea noastră în ajutorul cel de sus, şi vino şi scoate-ne din focul încercărilor, ca ajungând în Împărăţia cea Cerească să Îi cântăm împreună cu tine Dumnezeului celui viu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul întâi: A ajuns până la noi propovăduirea ta… şi Condacul întâi: Pe cel ce plinind cuvântul Evangheliei…)


Apoi se citeşte această

Rugăciune

Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.

Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.

Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.

Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă‑te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă‑te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu‑le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.

Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.

Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune. Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră.

Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.

Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi mucenice. Şi împreună cu ei să Îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.[213]


[1] Acest material a fost preluat din revista Familia ortodoxă, nr. 9/2009, pp. 58-59, unde a fost tipărit sub titlul Părinţii atoniţi se închină cu evlavie la mărturisitorii români din temniţele comuniste (n. ed.).
[2] Traducere de monahul Gherontie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, Sfântul Munte Athos, din originalul în limba greacă: Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să i-o dăm – Povăţuind poporul lui Dumnezeu, de Arhimandritul Epifanie Teodoropoulos, Editura Sihăstria „Celei pline de dar”, Trizina, 2003, pp. 137-139 (n. ed.).
[3] Au fost reunite aici materiale inedite şi materiale publicate deja, în dorinţa de a se prezenta o perspectivă cât mai variată. Ideea editorului a fost de a pune împreună poziţiile unor persoane care, deşi poate în sunt pe baricade contrare, sunt totuşi unite de aceeaşi evlavie faţă de noii mărturisitori (n. ed.).
[4] Din revista Familia ortodoxă, nr. 22/2010 (n. ed.).
[5] Apărut iniţial în revista Atitudini, nr. 6/2009, pp. 32-35 (n. ed.).
[6] Stareţul mănăstirii Sfântul Sava, părintele Evdochim, este unul dintre cei mai renumiţi părinţi duhovniceşti contemporani. De aceea, mărturia sa – care apare în capitolul următor – este cu atât mai credibilă (n. ed.).
[7] Traducere din limba greacă de asist. univ. Ion Marian Croitoru (n. ed.).
[8] Material preluat de pe ramurainflorita.blogspot.com/2009/08/laudati-pe-dumnezeu-intru-sfintii-sai.html (n. ed.).
[9] Fragment din predica ţinută la hramul Mănăstirii Petru Vodă, pe 8 noiembrie 2009. Predica se poate viziona pe apologeticum.wordpress.com/2009/11/11/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda/ (n. ed.).
[10] Fragment din predica ţinută la hramul Mănăstirii Petru Vodă, pe 8 noiembrie 2009. Predica se poate viziona pe apologeticum.wordpress.com/2009/11/11/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda/ (n. ed.).
[11] La pagina 86 (n. ed.).
[12] Ambele mărturii pot fi vizionate pe www.sfintii-inchisorilor.ro/2010/11/pr-iulian-si-mireasma-sfintilor/ (n. ed.).
[13] În biserica Învierea Domnului, la rugămintea părintelui Aniţulesei, au fost zugrăviţi şi Cuviosul Vichentie şi alţi sfinţi – necanonizaţi încă – din secolul XX. Trebuie menţionat faptul că în biserică se află o parte din moaştele Cuviosului Vichentie Mălău (n. ed.).
[14] De fapt, întâmplarea a avut loc pe 12 iunie 2009. Părintele a menţionat ulterior acest amănunt, confirmat şi de persoana în casa căreia s-a întâmplat minunea (n. ed.).
[15] Le-a postat pe panteaclaudiu.blogspot.com/2010/03/conferinta-danion-vasile-sfintii.html . Una dintre fotografii se poate vedea pe coperta 4 a cărţii de faţă (n. ed.).
[16] doarortodox.wordpress.com/2010/03/20/la-pomenirea-unui-an-de-la-minunea-de-la-ia%C8%99i-aceasta-se-repeta-in-acela%C8%99i-loc/ (n. ed.).
[17] El a postat şi câteva materiale video cu minunea respectivă pe saccsiv.wordpress.com/2009/03/21/filmari-cu-minunea-izvorarii-de-mir-la-conferinta-teologului-danion-vasile-de-la-iasi/(n. ed.).
[18] saccsiv.wordpress.com/2010/03/19/ultima-ora-la-iasi-din-moastele-sfintilor-inchisorilor-a-izvorat-mir-din-nou-%E2%80%A6-slavit-fie-bunul-dumnezeu/#comments (n. ed.).
[19] Mărturie preluată de pe apologeticum.wordpress.com/2010/03/21/sfintele-moaste-au-izvorat-din-nou-mir-la-manastirea-petru-voda/. Minunea a avut loc în noaptea dintre 20 spre 21 martie 2010, când racla cu sfintele moaşte a fost dusă la Mănăstirea Petru Vodă, pentru a fi pusă spre închinare (n. ed.).
[20] Mărturii preluate de pe : saccsiv.wordpress.com/2010/03/24/timisoara-moastele-sfintilor-inchisorilor-si-demonizatul/ (n. ed.).
[21] Articolul a apărut în Vestitorul Ortodoxiei, din 15 iulie 1999 (n. ed.).
[22] Cu câteva luni mai devreme, pe 5 octombrie 1998, familia părintelui Ilie Lăcătuşu depusese un alt memoriu privitor la canonizarea părintelui (cf. http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-ilie-lacatusu-118559.html), dar nu se dăduse niciun răspuns oficial (n. ed.).
[23] Publicat în Vestitorul Ortodoxiei, din 15 iulie 1999 (n. ed.).
[24] http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-3672314-pelerinaj-moastele-parintelui-ilie-lacatusu-25-ani-moarte.htm (n. ed.).
[25] http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/MISTERELE_BUCURESTIULUI_Moastele_parintelui_Ilie_Lacatusul_din_Cimitirul_Giulesti-facatoare_de_minuni_0_354564609.html (n. ed.).
[26] Diferenţa dintre canonizarea unui mucenic şi a altor feluri de sfinţi este că, în cazul mucenicilor, nu este nevoie decât de confirmarea faptului că au adormit în credinţa ortodoxă. În celelalte cazuri, pentru canonizare este nevoie de o cercetare îndelungată (n. ed.).
[27] Mărturiile au apărut în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16 (n. ed.).
[28] Părintele Ilie Lăcătuşu a fost pictat ca sfânt pe peretele exterior al bisericii Mănăstirii Petru Vodă (n.ed.).
[29] Cuvântul părintelui Justin a apărut în ziarul Azi, din 23-24 iulie 1999. (n. ed.).
[30] Condacul a fost tipărit în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16 (n. ed.).
[31] Interviu realizat de Danion Vasile, material preluat din revista Atitudini, nr. 3/2008, pp. 28-29 (n. ed.).
[32] După 15 ani (n. ed.).
[33] Mărturie postată pe www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1048510-parintele-ilie-lacatusu-rugaciunea-lui-era-profunda-neincetata.htm (n.ed.).
[34] Mărturie postată pe www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1048510-parintele-ilie-lacatusu-rugaciunea-lui-era-profunda-neincetata.htm (n.ed.).
[35] Mărturie apărută în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16 (n. ed.).
[36] Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005. Câteva fragmente din acest interviu au fost incluse de părintele Moise de la Oaşa în interviul pe care i l-a luat el însuşi părintelui Calciu şi pe care l-a tipărit în volumul Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007 (n. ed.).
[37] Fragment dintr-un interviu cu părintele Justin Pârvu, apărut sub titlul Cine ţine Ortodoxia românească?, în revista Atitudini, Nr. 4/2009, pp. 22-28 (n. ed.).
[38] Fragment dintr-un interviu realizat de monahia Fotini, apărut sub titlul Aiudul – jertfă şi sfinţire, apărut în revista Atitudini, nr 3/2008, pp. 24- 27 (n. ed.).
[39] Mărturia video este postată pe www.sfintii-inchisorilor.ro/2009/05/pr-sofian-boghiu-rugaciunile-celor-din-inchisori/ (n. ed.).
[40] Fragmente dintr-un interviu filmat de Rafail Udrişte în 2008.
[41] Interviu apărut sub titlul Femei martire – Maica Pangratia de la Mănăstirea Viforâta, în revista Atitudini, nr. 2/2008, pp. 71-74 şi nr. 3/2008, pp. 34-40 (n. ed.).
[42] Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 3/ 2010. Maica Mina nu a vrut să se facă public la ce vieţuire vieţuieşte (n. ed.).
[43] Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 5/ 2010 (n. ed.).
[44] Material preluat de pe www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm (n. ed.).
[45] Cuvânt rostit la Congresul foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991, publicat în Veghea, nr. 5/2008 (n. ed.).
[46] Interviu realizat de Florin Palas, apărut în revista Veghea, în 2008. Materialul a fost preluat de pe vlad-mihai.blogspot.com/2009/04/martyria-nicolae-purcarea-slujba.html (n. ed.).
[47] Articol apărut în revista Rost, nr. 5/iulie 2003 (n. ed.).
[48] Fragment din volumul Mărturii…, mărturii…, cap. 33-34, citat în revista Atitudini, nr. 7/2009, pp. 68-69 (n. ed.).
[49] Din articolul Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 10/2010, p. 7 (n. ed.).
[50] Volum apărut la Editura Bunavestire, Galaţi, în anul 2004. Prima carte despre părintele Sârbu a apărut la Editura Bonifaciu, în anul 2002, sub titlul Un mare mărturisitor creştin – Preotul Constantin Sârbu. În ea erau tipărite şi predicile părintelui. Dar în cartea apărută la Editura Bunavestire – care conţine doar o selecţie din volumul iniţial – a fost inclusă o mărturie de excepţie – citată şi aici – scrisă de Octavia Tăslăuanu, în care se face referire la moartea mucenicească a părintelui (n. ed.).
[51] Ibid., pp. 15-18 (n. ed.).
[52] În unele cărţi apar date inexacte privitoare la moartea părintelui. În volumul lui Mihai Rădulescu Rugul aprins (Editura Ramida, Bucureşti, 1993) se menţionează – la pagina 53 – că părintele a murit în lagărul de la Periprava, iar în volumul lui Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1994, p. 231) scrie că „a decedat la 23 octombrie 1975, la scurtă vreme după ce Securitatea l-a internat într-un centru de boli mintale”. Relatarea doamnei Octavia Tăslăuanu, reprodusă aici, este confirmată şi de alţi ucenici ai părintelui. Un tânăr teolog, Vela Gheorghe, scrie: „De la unii din credincioşii care au frecventat în timpul comunismului această biserică unde a slujit părintele Sârbu (care în timpul comunismului veneau din multe părţi ale Bucureştiului la părintele Sârbu, căutându-l pentru spovedanie şi îndrumare…) am aflat că părintele Sârbu nu a murit de moarte «naturală»! Ci ultima dată când a fost operat, medicii au primit «ordin» de la securitate ca să «procedeze» în aşa fel cu părintele încât să nu se mai trezească «VIU» de pe masa de operaţie…” apud www.razbointrucuvant.ro/2009/06/22/preotul-marturisitor-constantin-sarbu-aveti-grija-ca-vor-veni-timpuri-grele/ (n. ed.).
[53] Ibid., pp. 31-32 (n. ed.).
[54] Ibid., p. 84 (n. ed.).
[55] Ibid., pp. 25-57 (n. ed.).
[56] Ibid., pp. 181-185 (n. ed.).
[57] Ibid., pp. 184-188 (n .ed.).
[58] Din volumul Dosare ultrasecrete, volumul II, Editura Omega, Bucureşti, 2000, p. 111. „Stalin, care folosise cu succes metoda pentru a ajunge la îndepărtarea unor apropiaţi deveniţi în timp incomozi va ajunge el însuşi înspăimântat în ultimii ani de viaţă de posibilitatea unui «complot al medicilor», de această dată îndreptat împotriva sa. Era conştient, ca nimeni altul, că ceea ce făcuse altora i se putea întâmpla şi lui” (n. ed.).
[59] „Etienne” era un agent KGB care reuşise să câştige încrederea lui Lev Sedov atât de mult încât, la un moment dat, acesta îi lăsase în păstrare documentele secrete pentru a nu fi sustrase de agenţii KGB (n. ed.).
[60] Ibidem, p. 111 (n. ed.).
[61] Materiale selectate de Ciprian Voicilă (n. ed.).
[62] Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2009, pp.70-71 (n. ed.).
[63] N. Crainic, Memorii II. Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu – Răspuns la actul meu de acuzare, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, p. 162 (n. ed.).
[64] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991, pp. 94-95 (n. ed.).
[65] Radu Şutu, Carmen Silva – Aiud via Braşov, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996, p. 32 (n. ed.).
[66] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, 2006, pp. 46-47 (n. ed.).
[67] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, ed. cit., p. 43 (n. ed.).
[68] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002, pp. 257-258 (n. ed.).
[69] Arhim. Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 85 (n. ed.).
[70] Ibid, pp. 86-88 (n. ed.).
[71] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).
[72] Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008, ediţie îngrijită de Matei Marin (n. ed.).
[73] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. cit., p. 274 (n. ed.).
[74] „Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite, decât să-ţi aminteşti de clipe fericite” (n. ed.).
[75] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, 2001, pp. 11-13 (n. ed.).
[76] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Axa, Botoşani, 2004, pp. 63-64 (n. ed.).
[77] Părintele Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 23-25 (n. ed.).
[78] Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, apud www.sfaturiortodoxe.ro/bejan2-6.htm (n. ed.).
[79] Stefan J. Fay − Sokrateion, Humanitas, 1991, p. 148 (n. ed.).
[80] Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Ed. Credinţa Strămoşească, pp. 57-58.(n. ed.).
[81] Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, 2005, p. 231 (n. ed.).
[82] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. cit., pp. 151-153 (n. ed.).
[83] Neculai Aioanei, Maica Domnului, ocrotitoarea celor prigoniţi de comunişti – Mărturiile unui condamnat la moarte, Editura Agaton, Făgăraş, 2010, p. 11 (n. ed.).
[84] Preot Nicolae Grebenea, ibidem, pp. 254-256 (n. ed.).
[85] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. cit., pp. 17-18 (n. ed.).
[86] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, ed. cit., p. 60 (n. ed.).
[87] Ibid., p. 62 (n. ed.).
[88] Marcel Petrişor, Secretul fortului 13, Editura Timpul, Iaşi, 1994, pp.127-128 (n. ed.).
[89] Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, p. 41, (n. ed.).
[90] Fragment din cuvântul rostit la lansarea cărţii Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), la Baia Mare, în data de 19 noiembrie 2008. Materialul a fost tipărit în revista Lumea monahilor, nr. 12/2008 (n. ed.).
[91] Interviu realizat de Danion Vasile, apărut sub titlul Sfinţii închisorilor, în ziarul Ziua, 24 decembrie 2008. Este postat în format video pe http://www.sfintii-inchisorilor.ro/category/multimedia/ (n. ed.).
[92] Prima parte a conferinţei ţinute la Iaşi, în ziua de 19 martie 2010, cu tema Despre învăţăturile şi minunile noilor mărturisitori. După această conferinţă, dintr-o raclă cu sfinte moaşte de la Aiud a izvorât mir încă o dată, în aceeaşi sală în care izvorâse şi în 2009, pe aceeaşi dată, după altă conferinţă. Minunea, care a pecetluit mărturia despre importanţa canonizării noilor mucenici, este relatată în acest volum în articolul 19 martie 2010 – Minunea se repetă… (n. ed.).
[93] Conferinţă ţinută la Deva în ziua de 30 noiembrie 2010 (n. ed.).
[94] Vezi, pe larg, Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în Moartea martirică, Fundaţia Sfânta Irina, Bucureşti, 2010, p. 65 (n. a.). Textul este inclus în întregime în volumul de faţă (n. ed.).
[95] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (n. a.).
[96] Mihai Eminescu, manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, Vol. XV, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 85 (n. a.).
[97] Ioan 8, 32 (n. a.).
[98] Irlandezul C.S. Lewis, în Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html (n. a.).
[99] Mihai Eminescu, manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Opere, Vol. IX, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 457. El scrie: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului” (n. a.).
[100] Apocalipsa 21, 24 (n. a.).
[101] Ibidem (n. a.).
[102] Apocalipsa 15, 4 (n. a.)
[103] Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; vezi şi ziarul Lumina, 15 octombrie 2010 (n. a.).
[104] Ibid. (n. a.).
[105] Efes. 2, 19 (n. a.).
[106] Op. cit. (n. a.).
[107] Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/ (n. a.).
[108] razvan-codrescu.blogspot.com/ (n. a.).
[109] 1 Ioan 5, 19 (n. a.).
[110] Romani 12, 9 (n. a.).
[111] 2 Timotei 4, 5 (n. a.).
[112] Compară şi Sorin Lavric, op. cit. (n. a.).
[113] Vezi Iezechil 33, 12, 18; Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta (n. a.).
[114] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (n. a.).
[115] Efeseni 6, 12 (n. a.).
[116] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (n. a.).
[117] Romani 12, 21 (n. a.).
[118] Apocalipsa 6, 9 (n. a.).
[119] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu (n. a.).
[120] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (n. a.).
[121] Vezi: www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil (n. a.).
[122] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în revista Rost din 10 febr. 2006 (n. a.).
[123] Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista Biserica Ortodoxă Română, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98 (n. a.).
[124] Vezi Evrei 12, 4: În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge (n. a.).
[125] Origen, Scrieri alese, p. S.B. 6, Bucureşti, 1981, p. 155 (n. a.).
[126] 1 Corinteni 4, 12-13 (n. a.).
[127] Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinţi – memorii II, Braşov, 2000, pp. 5-13; Vezi şi Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. cit., pp. 11-15 (n. a.).
[128] Vezi I Corinteni 12, 12‑14 (n. a.).
[129] Evrei 13, 14 (n. a.).
[130] Cf. Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, de Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales paginile 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul volumului are întemeierea în I Corinteni 15, 22‑23: Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale… Cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea neamurilor”) (n. a.).
[131] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, Editura Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166 (n. a.).
[132] Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica părintelui Stăniloae de dinainte de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999 (n. a.).
[133] Vezi Romani 13; I Timotei 2, 1‑4 (n. a.).
[134] Cf. Faptele Apostolilor 4, 19: Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu (n. a.).
[135] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171 (n. a.).
[136] Andrei Pleşu, articolul N-am să mai apuc alt chip al acestei ţări, apărut în Adevărul, 7 august 2009 (n. a.).
[137] Jeliu Jelev, Comunismul este mai periculos decât fascismul, în Ziarul Lumina, 14 nov. 2009, p. 15 (n. a.).
[138] Matei 6, 14-15: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Matei 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre (n. a.).
[139] Matei 13, 24‑30, 36‑43 (n. a.).
[140] Matei 25, 31 (n. a.).
[141] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171 (n. a.).
[142] Vezi pe larg: acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216 (n. a.). Materialul este inclus şi în volumul de faţă (n. a.)
[143] Din revista Familia ortodoxă, nr. 22/2010 (n. ed.).
[144] Acest cuvânt a fost prezentat la Simpozionul de martirologie care a avut loc la Bucureşti, pe 11-12 octombrie 2010, şi a fost tipărit în volumul Moartea martirică, Fundaţia Sfânta Irina, Bucureşti, 2010, volum care conţine materialele prezentate la simpozion. Traducere din limba greacă şi note de asist. univ. Ion Marian Croitoru (n. ed.).
[145] Autorul acestor rânduri îi grupează în neamul ortodocşilor pe toţi cei care sunt mărturisitori ai credinţei ortodoxe, fie că provin dintr-un popor care trăieşte credinţa ortodoxă la nivel colectiv, fie că sunt de alt neam, dar convertiţi la credinţa cea dreaptă de la alte credinţe heterodoxe sau manifestări religioase (n. tr.).
[146] Şi în neamul ortodocşilor români sunt prezenţi Sfinţi Neomartiri. Dintre aceştia, îi amintim pe Sfântul Mucenic Ioan Valahul, pe Sfinţii Martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -, împreună cu sfetnicul domnitorului, Ianache Văcărescu, sau pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, vezi Nestor, Mitropolitul Olteniei, Studiu introductiv, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 15; Canonizarea unor Sfinţi Români (20-21 iunie 1992), Bucureşti, 1992, p. 4 (n. tr.).
[147] Pentru bibliografia despre Sfinţii Neomartiri în cadrul Imperiului Otoman, vezi ’Αποστόλου ’Αθ. Γλαβίνα, Ο Νεομρτυρες τς Τουρκοκρατας, Κατερίνη, 1997, pp. 20-30 (n. a.).
[148] Romania (Ρωμανία) a fost denumirea Imperiului Βizantin, ai cărui locuitori se numeau romeii (Ρωμαοι) sau romiii (Ρωμηοί) (n. tr.).
[149] Vezi, de pildă, Στυλιανοῦ Γ. Παπαδοπούλου, Ο Νεομάρτυρες κα τ δολον Γένος, Ἐν Ἀθήναις, 1974, pp. 21 ş.u., 24 ş.u., 28 ş.u (n. a.).
[150] Vezi Δημητρίου Ν. Κιτσίκη, στορία τς θωμανικς Ατοκρατορίας (1280-1924), Ἀθήνα, 19963, pp. 33 ş.u (n. a.).
[151] Vezi Γεωργίου Μαντζαρίδη, „Κοινωνιολογικὴ προσέγγιση τῆς παρουσίας τῶν Νεομαρτύρων”, Πρακτικ Θεολογικο Συνεδρίου ες τιμν κα μνήμην τν Νεομαρτύρων (17-19 Νοεμβρίου 1986), Θεσσαλονίκη, 1988, pp. 227-237 (n. a).
[152] Sau a occidentaliza (n. tr.).
[153] Pentru problema islamizărilor vezi Βασιλείου Σφυρόερα, Ο λληνες π Τουρκοκρατίας, Ἀθῆναι, 1975, pp. 29 ş.u.; Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, στορία το Νέου λληνισμο, Β΄, Θεσσαλονίκη, 1976, pp. 51 ş.u. (n. a.).
[154] Dezvoltarea temei vezi la Ἀντωνίου Παπαδοπούλου, „Θεολογία ἀρχαίων καὶ νέων Μαρτυρολογίων”, Πρακτικ Θεολογικο Συνεδρίου…, pp. 118 ş.u. (n. a.).
[155] Compară cu Evrei 13, 14 (n. a.).
[156] Vezi Ἐπισκόπου Αὐγουστίνου Ν. Καντιώτου, μητρ. Φλωρίνης, Κοσμς Ατωλός, Ἀθῆναι, 1977, p. 25. (n. a.).
[157] În limbajul grecesc s-a impus folosirea termenului teolog pentru toţi cei care studiază Facultatea de Teologie Ortodoxă, deşi, în limbajul patristic, teolog este doar acela care a ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţele vieţii ascetice, la o stare duhovnicească sporită, din care vorbeşte despre Dumnezeu vorbind cu El, având, aşadar, o experienţă proprie şi vie a dialogului cu Dumnezeu şi a trăirii autentice a credinţei în El (n. tr.).
[158] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., A΄, θεσσαλονίκη, 19742, p. 173 (n. a.).
[159] Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., pp. 236-237 (n. a.).
[160] Νικοδήμου Ἁγιορείτου, Νέον Μαρτυρολόγιον, Ἀθῆναι, 19613, p. 271 (n. a.).
[161] Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., pp. 236-237 (n. a.).
[162] Referitor la acestea, mă alătur părerii profesorului Apostolos Glavinas, vezi idem (’Αποστόλου ’Αθ. Γλαβίνα), op. cit., p. 10 ş.u (n. a.).
[163] Vezi Γεωργίου Μαντζαρίδη, op. cit., p. 237 (n. a.).
[164] Ἰωάννου Ζωναρᾶ, πιτομ στοριν, pp. 26, 25, 22-23 (n. a.).
[165] Vezi în Θρησκευτικ κα θικ γκυκλοπαίδεια (ΘΗΕ), 10 (1967), col. 495 (articolul lui Κ. Δ. Γεωργούλη) (n. a.).
[166] Vezi cazul primului Martir Sfântul Ştefan (Fapte 7, 59), care este sugestiv (n. a.).
[167] Vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Ἁγιότης μαρτυρουμένη”, πόστολος Βαρνάβας, 50 (1989), pp. 39-47 (n. a.).
[168] Τροπάριο Λιτς. κολουθίας, în Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 265; vezi şi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Ὁ ἅγιος καὶ ὁ Μάρτυρας ὡς μιμητὴς τοῦ πάθους τοῦ Κυρίου”, γιος κα Μάρτυρας στ ζω τς κκλησίας, Εἰσηγήσεις ΙΒ΄ Συνεδρίου Πατερικῆς Θεολογίας…, Ἀθήνα, 1994, pp. 56-68 (n. a.).
[169] Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 9 (n. a.).
[170] Ibidem (n. a.).
[171] Asupra acestei probleme vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, Τουρκοκρατία. Ο λληνες στν θωμανικ Ατοκρατορία, Ἀθήνα, 19985, p. 85 ş.u. (n. a.).
[172] Se are în vedere Cruciada a IV-a (1202-1204), al cărei scop, eliberarea Locurilor Sfinte, a fost deviat, ajungându-se la cucerirea Constantinopolului de către occidentali, în 1204, fapt ce a condus, printre altele, la formarea Imperiului Latin (1204-1261) în regiunea cucerită şi la slăbirea Imperiului Bizantin în faţa pericolului otoman (n. tr.).
[173] Vezi Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, „Τὸ ’21 καὶ οἱ συντελεστές του”, λληνισμς Μαχόμενος, Ἀθήνα, 1995, pp. 41 ş.u. (n. a.).
[174] Τροπάριο Λιτς. κολουθίας, în Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 265 (n. a.).
[175] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., Β΄…, p. 289 (n. a.).
[176] Ἀποστόλου Ἀθ. Γλαβίνα, Νεομάρτυρας κάκιος π τ Νεοχώρι (σβεστοχώρι) Θεσσαλονίκης…, Κατερίνη, 1997, p. 11 (n. a.).
[177] Despre numărul Sfinţilor Neomartiri în perioada Turcocraţiei vezi idem, Ο Νεομρτυρες τς Τουρκοκρατας…, p. 13, nota 9 (n. a.).
[178] πιστολ Εγενίου Βουλγάρεως. Πρς Κλαίρκιον, Περ τν μετ τ σχίσμα γίων τς ρθοδόξου νατολικς κκλησίας κα τν γινομένων ν ατ θαυμάτων, Ἀθήνησιν, 1844, p. 84 (n. a.).
[179] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., p. 240 (n. a.).
[180] Adică din perioada Imperiului Roman (n. tr.).
[181] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, op. cit., p. 236 (n. a.).
[182] Ibidem, p. 240 (n. a.).
[183] Adică de Patriarhia Ecumenică pentru Sfinţii Neomartiri din perioada Turcocraţiei (n. tr.).
[184] Cu alte cuvinte, precum Sfinţii Bisericii (n. tr.).
[185] Ἀποστόλου Ἐ. Βακαλοπούλου, στορία το Νέου λληνισμο, A΄…, p. 173 (n. a.).
[186] Ibidem (n. a.).
[187] Ibidem (stihiră de la Vecernia cea Mare) (n. a.).
[188] Vezi Στυλιανοῦ Γ. Παπαδοπούλου, Ο Νεομάρτυρες…, p. 69 (n. a.).
[189] Vezi Νικοδήμου Ἁγιορείτου, op. cit., p. 11 ş.u. (n. a.).
[190] πιστολ Εγενίου Βουλγάρεως…, p. 29 (n. a.).
[191] În lucrarea lui λεγχος το ψευδοταλανισμο τς λλάδος, vezi în Γ. Δ. Μεταλληνοῦ, Σχέσεις κα ντιθέσεις, Ἀθήνα, 1998, p. 37/38 (= πατερικ παράδοση στ γωνιστικ ργα το γίου θανασίου Παρίου) (n. a.).
[192] Mare erou al Revoluţiei greceşti din anul 1821 (n. tr.).
[193] Părintele profesor Gheorghe Metallinos este căsătorit şi are trei copii. El s-a născut în anul 1940, în insula Kerkira, unde a terminat şcoala primară, gimnaziul şi liceul (1958). A studiat Teologia şi Filologia clasică în cadrul Universităţii din Atena. După terminarea stagiului militar, a fost numit asistent universitar la catedra de Patrologie a Facultăţii de Teologie din Atena (1965). În perioada 1969-1975, el a studiat Teologia, Filologia, Istoria, Filosofia şi Sociologia în Germania Democratică, făcând între timp studii şi cercetări în Arhivele din Anglia. Este doctor în Teologie (Atena, 1977) şi în Filosofie şi Istorie (Köln, 1978). Pe când se afla la studii în Germania, a fost hirotonit preot de mir (1971). Din 1984 şi până în 2007 a fost profesor titular al Facultăţii de Teologie din Atena, unde a predat disciplinele Istoria şi viaţa duhovnicească în Răsăritul ortodox, Istoria şi teologia cultului ortodox şi Istoria bizantină. De asemenea, el a fost şi decan al Facultăţii de Teologie din Atena în perioada 2004-2007, iar în prezent este pensionar. Cunoscut ca predicator şi om de o formaţie teologică excepţională atât în Grecia, cât şi în străinătate, este membru al multor Asociaţii ştiinţifice, reprezentând Biserica Greciei şi a Ciprului în diferite congrese şi întruniri ortodoxe sau inter-religioase. De pildă, din 1978 până în 1992 a fost reprezentant al Bisericii Ciprului în dialogul cu Federaţia Luterană Mondială. Opera lui de scriitor şi teolog este bogată şi variată, cuprinzând multe articole, studii şi zeci de cărţi. Dintre cărţi, amintim numai câteva: Politica şi Teologia, Biserica în lume, Parohia, Ortodoxia şi caracterul grec, Elenismul ezitant, Elenismul luptător, Mărturia teologică a cultului bisericesc etc (n. ed.).
[194] Materialul părintelui Metallinos a fost preluat de pe acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216/. Traducere din limba greacă de protos. Leontie Fusa, după Oρθόδοξος Tύπος, 5-11-2010 (n. ed.).
[195] Cuvântul a fost tipărit în volumul Moartea martirică, Fundaţia Sfânta Irina, Bucureşti, 2010 (n. ed.).
[196] Apărut sub titlul Curajul mărturisirii lui Hristos, în revista Familia ortodoxă, nr. 22/2010 (n. ed.).
[197] Fragmente din cuvântul rostit la conferinţa ţinută împreună cu părintele Hrisostom Manolescu la Iaşi, în ziua de 19 martie 2010, cu tema Despre învăţăturile şi minunile noilor mărturisitori (n. ed.).
[198] Portretul său apăruse pe coperta revistei Orthodox Word, pe care o edita părintele Serafim Rose, în numărul din noiembrie decembrie 1970 (n. ed.).
[199] Din volumul Ne vorbeşte părintele Serafim Rose, Scrisori, Editura Egumeniţa, 2003, p. 84 (n. ed.).
[200] Din volumul Ne vorbeşte părintele Serafim Rose, Scrisori, ed. cit., p. 120 (n. ed.).
[201] În volumul Ne vorbeşte părintele Serafim Rose – Scrisori este relatată o întâmplare similară, legată de trecerea la Domnul a părintelui Serafim: „Sentimentul pierderii simţit de toţi cei prezenţi la înmormântarea sa nu poate fi exagerat. Acum eram orfani, şi nimic numai va mai fi la fel vreodată. Dar în a patruzecea zi, am avut parte de o deosebită şi neaşteptată mângâiere. Episcopul Nectarie venise la mormânt pentru panihidă. După aceasta, mica procesiune a monahilor şi mirenilor credincioşi a coborât în jos pe calea spre biserică. În tindă, Vlădica Nectarie se întoarse către mormântul părintelui Serafim, îşi făcu cruce şi începu să cânte axionul pentru un Ieromonah canonizat. Aşa că, în cele din urmă, nu era «sfârşitul», ci doar începutul…” – ed. cit., p. 321 (n. ed.).
[202] Pătimirile la care făcea referire părintele Serafim Rose sunt asemănătoare celor la care se expun şi cei care îi cinstesc pe sfinţii închisorilor (n. ed.).
[203] Pr. Serafim Rose, pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici, Editura Sophia-Press, Bucureşti, 2003, pp. 367-370 (n. ed.).
[204] Citat în articolul Antimise însângerate, apărut în revista Lumea monahilor, nr. 12/2008 (n. ed.).
[205] www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/salzburg13iunie09.html.
[206] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pp. 372-373 (n. ed.).
[207] Deşi, datorită curentelor moderniste, iubirea de neam este dispreţuită, Biserica a arătat (şi prin acest Sinaxar, alcătuit cu ocazia rânduirii prăznuirii Duminicii Tuturor Sfinţilor Români – în anul 1992) raportul dintre apărarea credinţei şi apărarea ţării. Cei care dispreţuiesc neamul din care fac parte trebuie să ştie că Biserica a condamnat doar naţionalismul exacerbat, aşa-numita erezie filetistă (n. ed.).
[208] Din volumul Vieţile Sfinţilor pe tot anul – După Sinaxarele din Mineie, Triod şi Penticostar, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 574 (n. ed.).
[209] Întrucât există prejudecata că ierarhii se opun canonizării noilor mucenici – ca şi cum nu ar face parte din aceeaşi Biserică, am considerat potrivit ca acest volum să se încheie cu un cuvânt al unui ierarh, cuvânt care actualizează curajul mărturisitor al mucenicilor secolului XX (n. ed.).
[210] Poziţia aceasta este însă contrazisă de istoria Bisericii. Biserica Rusă a canonizat mulţime de mucenici, şi unii dintre prigonitorii lor sunt în viaţă şi acum. Dar, din pricina acestora, Biserica Rusă nu a lipsit milioane de credincioşi de şansa de a-i cinsti pe eroii credinţei în secolul XX. Nu s-a pus problema că pentru canonizare e nevoie să se aştepte moartea ultimului prigonitor. Sau, un alt contraexemplu, mai vechi: noii mucenici greci care au fost ucişi de turci au fost cinstiţi ca sfinţi imediat după moartea lor, când majoritatea prigonitorilor erau în viaţă. Cinstitorii sfinţilor nu lepădau evlavia faţă de noii mucenici de frica represaliilor. Mai mult încă, prigonitorii erau judecaţi de poporul credincios după faptele lor, chiar dacă nu puteau fi aduşi în faţa vreunui tribunal lumesc (n. ed.).
[211] Dacă au rămas în viaţă din ce în ce mai puţini dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste, în acelaşi timp s-a micşorat şi numărul călăilor rămaşi în viaţă (chiar dacă uneori torţionarii erau mult mai tineri decât victimele lor). Totuşi, unii călăi – nu mulţi, ce-i drept – au avut puterea de a-şi schimba viaţa prin pocăinţă, alergând la biserică pentru a dobândi ier-tare pentru multele lor păcate. Pentru aceştia, canonizarea noi-lor mucenici ar fi un prilej de bucurie, nu de tulburare (n. ed.).
[212] Extras din cuvântul rostit la resfinţirea parohiei Turia, pe 21 iunie 2009, postat pe site-ul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, la adresa www.episcopiaslatinei.ro/2009/06/25/pe-sfinti-ii-face-dumnezeu-si-poporul/ (n. ed.).
[213] Acatistul şi aceste rugăciuni au apărut în volumul Din temniţe spre Sinaxare, tipărit cu binecuvântarea PS. Justinian Chira, în anul 2008. Despre acest acatist, părintele Justin Pârvu a spus: M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor româ­nilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor. Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac” – din revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 86. Chiar dacă nu există încă binecuvântare ierarhică pentru ca astfel de acatiste să fie citite în biserici, ele pot fi citite de către credincioşi, dacă primesc binecuvântarea duhovnicului lor (n. ed.).

6 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on decembrie 19, 2010 at 9:15 pm

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază

    • andrei-d said, on februarie 1, 2015 at 11:46 am

      nu-mi vine sa cred, sunt urmasul direct al unora dintre cei mai mari mucenici al vremurilor din urma si habar nu aveam si nu cred ca am nici macar 10% despre viata si martirajul lor….zic asta cand nici 10% din tineret nici macar nu au auzit de ei….TRIST! 😦

      Apreciază

  2. Caarol Duhul Capitanului said, on decembrie 19, 2010 at 10:42 pm

    am si gasit-o pe scribd,daca da-ti un search cu numele autorului va apare printre primele….. multumesc pt informatie !

    Apropos, ce ar fi sa faci cunoscut tinerilor pe blog aici,pasaje din cartea parintelui Arsenie, tinerii ,familia si copii nascuti in lanturi, ai putea sa pui capitolul acela despre energia genetica,pacatale care apar la anumite varste, si sa ia cu totii la cunostinta,ca infranarea vidneca multe boli, si gasesti acolo raspunsuri la multe,cred ca ar fi de mare folos daca ai arata si altora care nua u citit despre acea energie genetica, e foarte important, adineauri citeam si eu si chiar am rama marcat !

    Doamne ajuta !

    Apreciază

    • natalia said, on decembrie 20, 2010 at 10:04 am

      E o sugestie foarte buna si eu am vazut cartea despre care spui…am cumparat de curand Cararea Imaparatiei si acolo vb despre genetica si ereditate si legatura ei cu pacatul.Doamne ajuta!

      Apreciază

  3. Ioana said, on decembrie 20, 2010 at 6:56 am

    Puteti descarca cartea de aici:
    http://www.sfintii-inchisorilor.ro/2010/12/16/un-cadou-pentru-craciun-volumul-marturisitorii-in-format-doc/
    Pentru rugaciunile tuturor sfintilor Sai, Domnul Iisus Hristos sa ne miluiasca pe noi!

    Apreciază


Lasă un răspuns la andrei-d Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.