DANION VASILE: Tu şi „nebunul” Simeon…

Tu şi „nebunul” Simeon…[1]

Multe minuni a făcut acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de năpraznice morţi, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, pentru că Dumnezeu îl acoperea şi până la sfârşitul său au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia singur că lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, trebuia să le acopere cu nebunia care se arăta pe dinafară. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă. Să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta să se facă nebun. Şi iarăşi: Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii.

Cu darul lui Dumnezeu, pofta cea firească era luată de la dânsul. El a povestit despre sine, zicând: „Când eram în pustie şi aveam multă supărare de la patimile trupeşti şi când mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?». Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte mult». Stareţul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan şi mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Acum eşti sănătos!». De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare”.

S-a întâmplat stareţului că mergea pe lângă un loc unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dânsul, strigând: „Monahule, monahule…!”. Dar el, vrând să pedepsească şi să înţelepţească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu. Deci le-a făcut ochii strâmbi, căutând fiecare cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Fetele, cunoscându-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui, plângând şi strigând: „Nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri”, pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins şi îl rugau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!”. Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voieşte cineva din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi şi se va tămădui”. Unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii; deci, prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire. Celelalte, cărora le-a fost scârbă şi n-au voit să le sărute stareţul ochii, au rămas netămăduite[2].

Plecând stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă pentru Dumnezeu şi sărută-ne şi pe noi!”. Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci alerga înainte, iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor, care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul”, iar alţii le socoteau şi pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânşii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel”.

Un tânăr oarecare a căzut în păcatul desfrânării şi îndată, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi astfel se muncea de duhul cel necurat. Văzându-l pe el, stareţul l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii desfrânat”. Îndată cu cuvântul a ieşit diavolul dintr-însul şi tânărul acela a rămas sănătos. Deci, mulţi întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinând în mâini o cruce de lemn. Cu aceea a izgonit de la mine un câine negru şi înfricoşător, pe care bătându-l, m-a făcut sănătos!”. Acela nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, ţinând Dumnezeu limba aceluia, până în ziua morţii lui Simeon.

El, fiind fără patimă, se apropia fără teamă de partea femeiască şi precum de demult în Sinai rugul de foc stătea nears, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. El mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către orice desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii prietenă, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu mai păcătuieşti”. Zicând aceasta, îi arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut. Dar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele şi, de se jura vreuna că va petrece în curăţenie, îi dădea galbenii. După aceea, dacă nu păzea jurământul şi greşea cu cineva, sfântul o cunoştea îndată şi o mustra. Atunci venea asupra ei o boală cumplită sau vreun diavol s-o muncească, până ce făcea făgăduinţă nemincinoasă de pocăinţă adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate…[3]

Da, cititorule, mă cheamă Simeon… Şi am primit de la Dumnezeu darul de a-i ajuta pe cei apăsaţi de ispitele trupeşti. Tu nu mă vezi, nu mă auzi şi nici nu te gândeşti că îţi pot fi de ajutor. De multe ori eşti trist, nu-i aşa? De multe ori eşti plictisit de viaţă… Poate chiar te gândeşti la sinucidere. De multe ori ai vrea să schimbi ceva în viaţa ta, să fie altfel. Cum altfel? Nu ştii exact, dar vrei să îţi fie mai bine.

Ştiu, ai încercat de multe ori să schimbi ceva, dar până acum nu ai reuşit să afli ce căutai. De ce? Pentru că nu ştiai să cauţi, nu ştiai ce să cauţi, nu ştiai unde să cauţi. Ştiu, nu îţi place să auzi că mergeai pe un drum greşit. Şi poate totuşi că, pe undeva, îmi dai dreptate… Când stai şi te întrebi: de ce există atâta răutate în lume? Când eşti nemulţumit de faptul că există atâta suferinţă, sau când stai şi te întrebi de ce exişti, pentru că nu îţi găseşti locul într-o lume atât de ticăloasă, atunci îmi dai dreptate. Ai vrea să fie altfel… Ai vrea ca lumea să fie altfel…

Şi eu am vrut acelaşi lucru. Şi îl mai vreau… Şi Dumnezeu a vrut să fie altfel… Crezi că, dacă s-ar fi putut ca viaţa noastră să fi fost mai fericită, Dumnezeu nu ne-ar fi dat această şansă? Să ştii că Dumnezeu ne-a dat-o. Of, dacă Adam nu ar fi călcat porunca dumnezeiască… Ştiu, nu vezi nici o legătură directă între tine şi acest Adam de la începutul istoriei…

Dar viaţa putea fi altfel. Mai bună, mai frumoasă, mai împlinită. Nu ne ajută însă la nimic să îl tot arătăm cu degetul pe Adam, ci trebuie să facem ceva. Ce? „Nu prea avem ce…” – constatăm privind în jurul nostru. Răul e prea mare…

Şi totuşi, eu îţi spun că poţi face ceva… Dacă nu poţi schimba lumea, poţi măcar să îţi schimbi viaţa… Şi, cu fiecare om care trăieşte mai bine, întreaga lume este un pic mai bună. Tot aşa cum fiecare om rău murdăreşte, chiar dacă insesizabil, întreaga lume… Da, poţi trăi cu un picior pe pământ şi cu un picior în rai. În raiul la care eşti chemat. „Rai? Ce cuvânt ciudat… E bun de spus în poveştile de adormit copiii”, ai putea spune. Şi totuşi raiul, în care Hristos m-a învrednicit şi pe mine să ajung, există…

Da, ai auzit de multe ori că raiul există şi poate că de tot atâtea ori ai fost dezamăgit de viaţa pe care o duc cei care spun asta… Dar mie, mie oare ce ai să îmi reproşezi? Am lăsat liniştea pustiei, a pustiei în care mă simţeam ca într-un palat dumnezeiesc, şi am venit să locuiesc în mijlocul cetăţii, pentru a trăi şi a-i ajuta pe cei ca tine… Dacă aş fi trăit azi, aş fi venit în mijlocul Bucureştiului, al Atenei, al Londrei sau al Washingtonului… Nu, nu pentru că mi-ar fi plăcut mai mult viaţa de capitală, ci pentru a fi alături de cât mai mulţi oameni. Da, mă puteam duce şi în capitala Chinei, pentru că există biserici ortodoxe şi în Asia…

Crede-mă că am fost batjocorit în fel şi chip, am primit umilinţe de tot felul, numai pentru a putea să îi ajut pe alţii ca tine… Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a pătimit moarte pe cruce pentru păcatele noastre. Atât de mult ne-a iubit… Şi de asta am încercat şi eu să fac tot ce pot pentru a-i ajuta pe oameni să Îl cunoască…

Am fost şi eu ispitit tare de duhul desfrâului… Dacă nu m-ar fi ajutat Sfântul Nicon, cine ştie ce mi s-ar fi întâmplat… Dar, pentru rugăciunile lui, Dumnezeu mi-a ridicat ispita. Ştiu deci cât de greu este să fii ispitit… Dar mai ştiu şi cât de bine este să primeşti ajutor… Dumnezeu mi-a dat acest har – de a-i ajuta pe cei ispitiţi sau chiar căzuţi în desfrânare. Şi pe mulţi i-am ajutat… Dacă s-ar fi scris toate faptele mele, nu ar fi încăput într-o carte… Numai că cele mai multe nu au fost făcute cunoscute.     M-am ferit să fiu slăvit de oameni şi de asta mi-am ascuns harismele prin nebunia pentru Hristos…

Dar, pentru cine are urechi de auzit, spun că este de ajuns să se ştie că m-am străduit să rup desfrânatele de lucrarea lor şi să le aduc pe drumul cel bun. Şi unele din ele se află acum în Împărăţia Cerurilor… Crezi că acum am renunţat să îi ajut pe oameni să Îl cunoască pe Dumnezeu? Nu… Tocmai de asta şi vreau să te ajut… Pentru că ai avut căderi, pentru că ai ispite, pentru că diavolul vrea să te piardă, aşa cum i-a pierdut pe atâţia alţii…

Vreau să te ajut… vreau să vin în ajutorul tău…

***

Să mă ierte Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos că am îndrăznit să scriu în numele lui… Cu siguranţă că el s-ar fi adresat altfel sufletului tău… Dar sunt sigur că, dacă ai fi putut să îl auzi, ţi-ar fi spus şi el că vrea să vină în ajutorul tău, pentru a te ajuta să îţi schimbi viaţa…

O, dacă am putea noi să auzim glasul sfinţilor, dacă am auzi cu câtă dragoste se oferă să ne vină în ajutor… Numai că nu putem să îi auzim direct[4]. Dar sfinţii ne vorbesc, în mod indirect, prin vieţile şi minunile lor…

Şi, citind câte ceva despre Sfântul Simeon, îţi poţi da seama că şi pe tine vrea să te ajute. Îţi poţi da seama că pentru sfinţi nu există oameni lipsiţi de importanţă. Oameni prea păcătoşi, prea răi, prea urâţi sau prea împietriţi la inimă. Sfinţii sunt colindători care vor să îţi aducă vestea cea bună a Naşterii lui Hristos.

Sfinţii sunt prietenii care vor să ne ajute să scăpăm din lanţurile păcatelor şi să cunoaştem bucuria cea adevărată. Şi nu ne cer nimic în schimb… Păcat însă că oamenii nu înţeleg aceasta.

Iată un exemplu: dacă întrebi o sută de creştini cine a fost Sfântul Avramie, cei mai mulţi ar spune: „Nu ştiu….”. Dacă întrebi o sută de creştini dacă vor să fie ajutaţi de Sfântul Avramie, marea majoritate ar spune: „Da…”.

Poate că nici tu nu ştii nimic despre acest sfânt. Aşa că o să îţi spun eu o întâmplare din viaţa lui, o întâmplare mai palpitantă decât marea majoritate a producţiilor hollywoodiene…

Sfântul Avramie a fost un mare rugător, un mare nevoitor, care ajunsese să se lupte cu diavolii în chip văzut. La un moment dat, când fratele său – care era văduv – a trecut la Domnul, rudele au adus-o pe fiica acestuia, Maria, care avea doar şapte ani, la sfânt. Cuviosul Avramie a lăsat-o să locuiască într-o chilie de lângă chilia sa, şi a învăţat-o rânduielile vieţii monahale. După douăzeci de ani, Maria a căzut în păcatul curviei cu un bărbat care o ispitise vreme de un an. Căzând în deznădejde, ea a părăsit viaţa monahală şi a ajuns într-o casă de desfrâu…

După alţi doi ani, când sfântul a aflat unde trăia nepoata sa, s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti şi s-a dus după ea. Când a văzut-o, abia a reuşit să îşi stăpânească plânsul. Când ea l-a văzut, nu l-a recunoscut… Seara, după ce au cinat, Maria i-a spus bătrânului să meargă în pat. După ce acesta a pus-o să închidă uşa camerei, luând-o de mâini, a început să plângă. I-a spus: „«O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţa pentru păcatele tale. (…) O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!». Iar ea a răspuns către dânsul: «Dacă ştii că eu voi putea merge să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele»”[5]. Şi s-au întors la chiliile lor. După o vreme, mergând pe calea pocăinţei, Maria a primit de la Dumnezeu chiar darul facerii de minuni, ca semn al iertării păcatelor sale…

Să credem lui Hristos că sfinţii vor să vină în ajutorul nostru, aşa cum a venit Sfântul Avramie în ajutorul nepoatei sale. Să ne dăm seama că, fiind mădulare ale Trupului lui Hristos – care este Biserica – , ne înrudim şi noi cu Sfântul Avramie şi cu toţi sfinţii. Să nu ne supărăm că unchii noştri sau mătuşile noastre sau bunicii noştri nu au fost sfinţi. Ci să ne bucurăm că suntem rude duhovniceşti cu toţi membrii Sinaxarului… Suntem rude cu toţi sfinţii care strălucesc în Împărăţia Cerurilor…

Da, sfinţii vor să vină în ajutorul tău… Vor să te ajute şi Sfânta Maria Egipteanca şi Sfânta Taisia sau Sfânta Pelaghia, care din desfrânate au ajuns cuvioase… Vrea să te ajute şi Sfântul Siluan Athonitul, care a călcat şi el în noroiul desfrâului, iar apoi a mers pe calea pocăinţei… Vor să te ajute şi Sfântul Ioan Rusul, şi Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, şi Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor… Şi Sfântul Ciprian, care a fost vrăjitor înainte de convertirea sa… Vrea să te ajute şi Sfântul Mucenic Bonifatie, care cădea în păcatul beţiei, care trăia în desfrâu cu stăpâna sa Aglaida, care păcătuia poate mai greu decât tine, dar prin moartea sa eroică a intrat în cetele sfinţilor. Şi chiar Sfânta Aglaida, care, văzând cum iubitul ei Bonifatie a avut curajul de a-L mărturisi pe Hristos, a renunţat la patimi şi a dobândit sfinţenia printr-o viaţă de rugăciune şi nevoinţă… Vor să te ajute şi Sfântul Nectarie din Eghina, care a făcut şi face o mulţime mare de minuni în vremurile noastre, şi Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscopul care în secolul XX a dobândit sfinţenia, având acum moaştele întregi şi neputrezite…

Da, o mulţime de sfinţi vor să vină în ajutorul tău. Şi, mai mult decât atât, Hristos Însuşi bate la poarta inimii tale. Vrea să Se aşeze în ea. Vrea să îţi alunge singurătatea, tristeţea, durerea…

---

[1] Din volumul Ti­ne­rii şi sexua­li­ta­tea – Repere pentru mileniul III (Editura Egu­meniţa, 2007).

[2] Faptele făcute de sfinţii nebuni pentru Hristos nu pot fi uşor înţelese de ceilalţi. Dacă ar face numai fapte vrednice de lauda tuturor, unde ar mai fi nebunia lor? Oricum, nu trebuie ca noi să încercăm să le urmăm faptele de părută nebunie, pentru că ele cer o aşezare lăuntrică deosebită. Şi, de altfel, în zilele noastre cea mai grea nebunie pentru Hristos este să fii normal. Pentru că în acest caz necredincioşii, care sunt îmbolnăviţi de înţelepciunea lumii acesteia, te vor considera nebun de-a binelea…

[3] Aceste fragmente sunt luate din Viaţa Sfântului Simeon. Le recomand cititorilor să citească acest text în întregime în Vieţile Sfinţilor – pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului. De asemenea, recomand şi romanul care înfăţişează viaţa Sfântului, Nebunul, scris de părintele Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2006.

[4] Cei care au încercat să vorbească cu sfinţii, prin spiritism, au căzut tot în ghearele diavolului, care, aşa cum poate lua chipul unui înger de lumină, poate lua şi chipul unui sfânt…

[5] Vieţile Sfinţilor – pe luna octombrie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 317.