DANION VASILE: Floarea Prinţului „Nu pe aici”…

Floarea Prinţului Nu pe aici…[1]

Undeva, departe, într-un ţinut aflat pe ţărmul mării, trăia un prinţ foarte mândru, Prinţul Roşu. Se purta urât cu soţia sa, cu fiii săi, cu slujitorii săi. I se părea că vieţile celorlalţi trebuie să graviteze în jurul vieţii sale şi se purta ca faraonul care se consideră fiu al zeilor…

Într-o zi, un sfetnic i-a adus la cunoştinţă că Marele Cactus, floarea emblemă a familiei lor, care nu creştea decât pe una din îndepărtatele insule pe care le moştenise de la tatăl său, înflorise. Acest eveniment se întâmpla o dată la câteva sute de ani şi prinţul a făcut un şoc la aflarea veştii. Inima sa, plină de iubire de sine, a suportat cu greu momentul.

Aşa că, în loc să se ducă de îndată să îşi admire cactusul, prinţul a fost nevoit să stea în pat, ca să se refacă. În curând, la el au venit în vizită ceilalţi doi fraţi ai săi, Prinţul Negru şi Prinţul Alb. Mai mult pentru a merge să vadă floarea, decât să îşi cerceteze mândrul şi ursuzul frate care zăcea în pat. Din bătrâni se spunea despre Marele Cactus că face cea mai frumoasă floare din lume… Că era sau nu chiar aşa, prinţii nu ştiau… Dar îşi dădeau seama că fratele lor primise de la Cactus un dar nepreţuit…

La acest mic consiliu de familie, Prinţul Roşu a întrebat:

– Ce ne vom face? Dacă se va afla că Marele Cactus a înflorit, vor veni nobili şi prinţi din toată lumea ca să îl vadă… Şi ne va fi greu să îl păzim.

– Nu e chiar aşa, insula e greu de aflat, îndrăzni să îl contrazică Prinţul Alb, fratele mai mic.

Dar Prinţul Roşu nu se lăsă:

– Ba da, vor veni. Poate că cineva, gelos, îi va tăia floarea. Gândul acesta nu mă lasă să dorm. Cum să îndrăznească cineva să îmi rănească odorul?

– Fii pe pace, că nu va fi aşa, încercă să îl liniştească iarăşi mezinul familiei.

Dar fratele cel mare, care era ros de invidie pentru că nu ceruse el ca moştenire insula cu cactusul – asta pentru că alesese insula cea mare, neaşteptându-se să trăiască clipa în care Marele Cactus ar fi înflorit – , intră în vorbă:

– Şi dacă va fi aşa? Nu ne putem permite să riscăm atât de mult. Trebuie să găsim o soluţie ca să îi îndepărtăm pe musafirii nepoftiţi.

– Dar cum?

– Marele Cactus e atât de minunat, încât cei care vor să îl vadă trebuie să fie gata să îşi dea viaţa pentru aceasta. Trebuie să fie gata să facă eforturi uriaşe…

– Exagerezi, spuse mezinul. E doar o floare.

– Ba nu exagerează deloc, se răsti la el Prinţul Roşu. Spune-mi, la ce te gândeşti? – îl întrebă pe fratele mai mare.

– Nu mă gândesc la nimic acum, mă voi gândi la noapte, vă veţi gândi şi voi, şi vom afla o cale de a rezolva această dilemă…

Noaptea a trecut foarte greu pentru fiecare dintre fraţi. Cel mai greu a trecut pentru fratele cel mic, care îşi dădea seama că nu are nici o şansă să îi convingă pe ceilalţi că vor să ia o hotărâre greşită. Înainte să răsară soarele, Prinţul Negru aflase soluţia. Nu aşteptă să se facă dimineaţă, ci se duse să îi trezească şi pe ceilalţi. Dar şi aceştia erau treji, în camerele lor, şi se frământau.

Prinţul Roşu era tare îmbufnat:

– Cel mai simplu ar fi fost să nu se afle că a înflorit. I-am fi chemat să o vadă numai pe prietenii noştri… Dar acum, e prea târziu.

– Şi nici nu putem spune vreo minciună, că porunca Împăratului e clară: toţi mincinoşii din împărăţie să fie pedepsiţi cu moartea, spuse Prinţul Alb, sperând că fraţii săi se vor răzgândi.

– Ştiu ce vom face… Nici noi şi nici slugile noastre nu trebuie să minţim. Dar putem trece adevărul sub tăcere, spuse satisfăcut Prinţul Negru.

– Cum? – îl întrebară într-un glas ceilalţi doi.

– Simplu. Nu ne poate obliga nimeni să spunem unde e insula… E moştenirea noastră şi nu trebuie să o arătăm altora. Când vor veni prinţi străini pe corăbiile lor, oamenii noştri nu le vor arăta direcţia în care trebuie să meargă. Şi, fără îndrumări, nimeni nu va putea ajunge la insula cu cactusul. Ştiţi doar cu toţii cât de greu este să o găseşti… Numai regele ne-ar putea porunci să îl ducem acolo… Nu?

Soluţia aceasta nu îi plăcu însă Prinţului Roşu. Vroia să găsească o cale prin care măcar câţiva străini iubitori de flori să îi vadă cactusul. Unii care să facă eforturi mari pentru aceasta şi care apoi să ducă faima Marelui Cactus în toată lumea. În inima prinţului era o luptă: pe de o parte vroia să fie lăudat şi invidiat de alţii, pe de alta, vroia să îşi protejeze floarea.

– Ştiu cum facem. Când se apropie o corabie străină şi întreabă în ce direcţie trebuie să meargă spre insulă, nimeni să nu îi arate. Cel întrebat are voie să spună doar: nu în direcţia asta… Şi atât. Cel care va spune mai mult va plăti cu capul. Oricum, furtunile de acolo îi vor descuraja pe căutătorii fricoşi…

– Aşa, nu va minţi, dar nici nu va da sfatul bun, spuse satisfăcut Prinţul Negru.

– Asta nu îi va ajuta la nimic pe cei din corabie, spuse mezinul.

– Ba îi va ajuta. Încolo nu e bine, încolo nu e bine, unii se vor rătăci, dar până la urmă câţiva tot vor afla drumul, spuse Prinţul Roşu.

Dar mezinul insistă:

– Fraţilor, gândiţi-vă că sunteţi într-un deşert şi vreţi să ajungeţi la o oază. Şi că beduinii pe care îi întrebaţi încotro e oaza vă spun doar: încolo nu e, încolo nu e. Nu mai ajungeţi la oază, muriţi în deşert.

Invidiosului Prinţ Negru, care nu ar fi suportat ca faima cactusului să se răspândească în lumea întreagă, îi plăcu însă comparaţia făcută de fratele său:

– Cei mai slabi ar muri în deşert, cei mai puternici ar şti însă să se folosească şi de aceste răspunsuri neclare.

– Aşa va fi, întări Prinţul Roşu. Anunţaţi-i pe toţi slujitorii noştri din insulele apropiate că vor plăti cu capul îndrăzneala de a arăta încotro e Marele Cactus. Au voie doar să le arate musafirilor nepoftiţi că o anumită direcţie este greşită…

În câteva săptămâni, şase corăbii au sosit rând pe rând la ţărm. Prinţul Roşu îi primi cu răceală pe musafirii nepoftiţi şi aceştia plecară în larg fără să afle prea multe despre calea pe care trebuiau să o apuce. După alte câteva săptămâni, trei dintre ele s-au întors înapoi. Două se scufundaseră, fiind prinse în mijlocul unei furtuni, iar de ultima nu se ştia nimic.

A mai trecut o vreme, dar tot nu ajunsese nici un prinţ străin pe insulă. Într-o zi, Prinţul Alb veni să îşi anunţe fratele că se dusese vestea cum că Marele Cactus nici nu înflorise şi că totul era doar o minciună a mândrului Prinţ Roşu… Până şi regele se supărase, auzind că unii prinţi muriseră căutând insula…

– Aşa, deci? Oricum şi eu mi-am dat seama că nu a fost bună hotărârea mea… Îmi era teamă că o să fie prea mulţi vizitatori. Voi organiza eu însumi o călătorie, în care îi voi invita pe toţi prinţii care vor să îmi vadă floarea. Trebuie să îmi repar greşeala. De acum înainte, toţi cei care vor să vadă Marele Cactus pot să o facă. Voi pune un cărturar să îmi facă o hartă pe care să o dau corăbiilor care vor veni.

– La ce ţi-a ajutat să te joci aşa cu timpul şi chiar cu vieţile celorlalţi? Ţi-ai făcut o faimă rea, frăţioare.

– Aşa e, asta mă apasă…

– Ai fost poreclit Prinţul Nu pe aici… Ştii asta?

În timp ce fraţii discutau, o slugă se apropie de Prinţul Roşu, înmânându-i un răvaş.

– Paznicul Marelui Cactus v-a trimis asta…

Nerăbdător, prinţul îl întrebă:

– S-a întâmplat ceva?

– Nu ştiu, eu nu…, răspunse sluga, plecându-şi ochii.

– Nu se poate, strigă prinţul, după ce citi primele rânduri. Nu se poate…

– Ce e, ce s-a întâmplat?

– Floarea, floarea Marelui Cactus s-a ofilit. Şi a căzut la pământ… Înainte să fie văzută şi admirată de alţii…

– Nu se poate, ar fi trebuit să ţină ani întregi…

– Da, ar fi trebuit… Abia după ce s-a ofilit, paznicul a înţeles ce îi spusese tatăl său înainte de a muri. Că dacă înfloreşte cactusul, floarea lui trebuie stropită şi cu bucurie, nu doar cu apă. El a crezut că aceste vorbe sunt fără sens, dar şi-a dat seama că floarea noastră avea nevoie nu numai de apă, ci mai ales de bucurie… De bucuria şi emoţia celor care, privind-o, s-ar fi minunat ce lucruri frumoase a făcut Dumnezeu… Acum, pot să organizez câte călătorii vreau, să pun să se facă o mie de hărţi, degeaba. Mă simt ca şi cum aş fi un ucigaş. Mi-am omorât floarea…

***

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. (…) Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. (…) Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Matei 23, 13-28).

Cine sunt cărturarii şi fariseii pe care i-a mustrat Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Să fie oare numai învăţătorii Legii celei Vechi, învăţătorii care L-au prigonit pe Însuşi Mântuitorul profeţit de proorocii Vechiului Testament? Ar fi bine să fie aşa… Numai că prin cuvintele acestea dure, parcă prea dure pentru Cel care a venit să ne înveţe Legea iubirii, sunt mustraţi şi creştinii care nici nu intră în Împărăţie, nici pe alţii nu îi lasă să intre… Nu sunt preoţi, nu sunt învăţători, dar se pun stavile între Hristos şi cei care au nevoie să se apropie de Biserica Sa…

Nu vreau să îi arăt cu degetul numai pe alţii, mă arăt – şi fără falsă smerenie – şi pe mine. Nu numai o dată, ci de mai multe ori în viaţa mea m-am purtat ca un fariseu şi poate că, dacă L-aş fi văzut lângă mine pe Hristos, m-ar fi mustrat la fel de aspru… Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu oameni care nu cunosc credinţa creştină aproape deloc; în loc să îi ajut să înţeleagă că Hristos a venit şi pentru mântuirea lor, să înţeleagă cât de mult i-ar putea împlini viaţa creştină, am reuşit să îi sperii, vorbindu-le doar despre posturi, despre nevoinţă, despre marii pustnici din Sinaxare, despre nebunii pentru Hristos, despre osânda ereticilor şi păcătoşilor care mor nepocăiţi. Numai că, prin cuvintele mele, în loc să îi mişc, i-am convins că Ortodoxia nu e pentru ei… Şi, pe cât eram de plin de argumente „nimicitoare” în timpul discuţiilor, pe atât de gol mă simţeam după aceea. Poate nu imediat, poate primul gând era să îi judec pentru cerbicia lor, dar măcar seara, la rugăciune, conştiinţa tot mă arăta cu degetul. Da, îmi spusesem poezia ca un papagal, dar ce folos? Nu era poezia de care aveau nevoie ceilalţi…

***

Iar mulţimile, ascultându-L, erau uimite de învăţătura Lui. Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 33-40). Noi strecurăm ţânţarul şi înghiţim cămila… Vorbim cu aproapele despre orice, numai despre iubirea cea adevărată nu îi vorbim, sau dacă îi vorbim, nu i-o arătăm. Este uşor să postim miercuri şi vineri, dar este greu să iubim… Este uşor să vorbim despre marii pustnici, dar este greu să îi iubim pe cei cu care vorbim… Ba chiar avem îndrăzneala de a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, ţinându-ne nasul pe sus, subliniindu-i aproapelui nostru că îl considerăm inferior nouă… Reuşim să fabricăm o credinţă creştină uscată, în care bărbaţii îşi idolatrizează bărbile, iar femeile baticul sau fusta, idolatrizăm canonul primit de la duhovnic şi reuşim să ucidem iubirea faţă de aproapele. De vină nu sunt nici canonul, nici barba, nici fusta şi nici baticul (care îşi au fiecare rolul lor), de vină suntem noi că am lăsat iubirea pe ultimul plan. Ne-am blazat tot repetând refrene contra iubirii pătimaşe a acestui veac şi am uitat de iubirea cea curată, de iubirea pe care ne-o cere Evanghelia: Cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Rom. 13, 8-10).

Unde este oare această iubire? Ne mirăm că tinerii stau departe de Biserică… Dar cine i-a iubit cu adevărat? Cine şi-a pus sufletul pe tavă înaintea tinerilor?… Ne place chiar să vorbim despre iubirea adevărată, dar nu ştim să iubim… Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 13-16).

Dar, în loc să lumineze faptele noastre, noi vrem să lumineze cuvintele noastre cât mai iscusite, dar lipsite de dragoste… Dar dacă sarea s-a stricat, cu ce se va săra?…

***

Am scris povestea „Floarea Prinţului Nu pe aici” ca să îi ajut pe tineri să depăşească frica de a se apropia de Hristos, frică pricinuită de mulţimea de Nu-uri pe care    le-au întâlnit, presărate ca nişte mine pe drumul către Biserică… Mai exact, ca să înţeleagă că unele din aceste mine nu sunt puse de Dumnezeu[2], ci de oameni care nu L-au cunoscut cum trebuie… Unii creştini (şi chiar unii slujitori ai altarului) se poartă ca şi cum ar avea dorinţa egoistă de a ţine „florile” Împărăţiei Cerurilor numai pentru ei… Ca şi cum ar fi fost florile lor, sau ca şi cum ar fi fost îndreptăţiţi să le împartă cui vor ei… De fapt, dorinţa lor nu era de a-i împiedica pe alţii să vină la Hristos, ci de a se înălţa pe ei în ochii celorlalţi, ca şi cum ei ar fi singurii creştini de nota 10, iubitori de rugăciune şi de nevoinţe. Ca şi cum într-un labirint de „Nu-uri” doar ei s-ar pricepe să găsească ieşirea… Numai că, prin lauda lor şi prin „religia lui NU!” pe care o propovăduiesc fără să îşi dea seama, se pun stavilă între ceilalţi şi Hristos. Şi rămân cu inimile pustii, asemănându-se prinţului care şi-a protejat floarea de privirile altora şi în cele din urmă a rămas fără ea…[3]

Tradus literal, cuvântul Evanghelie înseamnă tocmai Vestea cea bună. Da, Hristos, Sfânta Scriptură, Biserica le aduc păcătoşilor vestea cea bună că sunt chemaţi la mântuire… Nu le trâmbiţează că trebuie să se întristeze că drumul mântuirii este atât de îngust încât ei nu mai au loc pe el…

Ar trebui să ne dăm seama de faptul că cei care stau departe de Biserică au nevoie să audă mai întâi cuvântul „DA”. Să audă că „Da”, Dumnezeu îi iubeşte, „Da”, Dumnezeu îi aşteaptă şi pe ei, oricât de tare ar fi mânjiţi de noroiul păcatului. Să audă că Dumnezeu vrea să le tămăduiască rănile sufletului…

Răspunzând chemării Evangheliei şi ţinând porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, aceste suflete vor cunoaşte cu adevărat împlinirea, iar pe lumea cealaltă se vor bucura veşnic… Şi, cu gândul la Împărăţia Cerurilor, vor avea puterea să ţină nu numai porunca iubirii, ci şi toate celelalte porunci pe care, fără puterea pe care o dă iubirea, nu ar fi putut să le ţină. Toate celelalte porunci care, fără iubire, îl transformă pe om într-un soldat, într-un robot, ba chiar într-un fel de zombbie. Pentru că, fără iubire, sufletul moare…

---

[1] Din volumul Ti­ne­rii şi sexua­li­ta­tea – Repere pentru mileniul III (Editura Egu­meniţa, 2007).

[2] Cât priveşte celelalte „NU-uri”, celelalte „mine”, ele nu sunt de fapt „mine”, ci jaloane lăsate de Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om să meargă pe calea mântuirii. Chiar dacă celor obişnuiţi să trăiască în păcat multe jaloane li se par inutile şi de neînţeles, pe măsură ce înţeleg mai bine viaţa creştină îşi dau seama cât de înţelept a rânduit Dumnezeu fiecare pas al mântuirii omului. Că nici un pas nu este absurd, ci este folositor, necesar, mântuitor…

[3] Chiar dacă „florile” Împărăţiei Cerului nu se ofilesc dacă oamenii nu ajung la ele, e greşit să ne gândim că Hristos Se bucură în rai cu sfinţii Săi şi nu Îl interesează dacă noi alegem calea vieţii sau calea morţii. Pentru Hristos, fiecare suflet este important… El vrea mântuirea fiecăruia dintre noi, vrea ca noi să alegem binele; prin păcatele noastre, Îl răstignim încă şi încă o dată…