DANION VASILE: De la sex şi droguri… la Hristos

De la sex şi droguri… la Hristos[1]

Printre cele mai tulburătoare scrisori pe care le-am primit de la cititori se află şi aceasta…

„Dragul meu frate întru Hristos,

Nu am un frate mai mare, şi mi-am dorit să am unul… Am numai o soră mai mare, şi o iubesc cu toată inima, şi sunt bucuroasă că este sora mea… Te voi considera fratele meu mai mare, pentru că mi-ai vorbit ca unei surori, prin cartea ta, Cartea nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie. Nu vreau să îţi răpesc prea mult timp. Cartea ta mi-a căzut în mână marţea trecută, când ieşeam de la biserică. Merg la biserică abia de un an şi vreo opt luni, dar am duhovnic abia de zece luni…

Înainte am dus o viaţă cam după capul meu şi, cum spune părintele meu, trebuie să am multă răbdare, pentru că eu am suferit de o boală lungă şi grea… Parcă mi-e şi greu să spun, dar este vorba de patima desfrânării. Am avut de multe ori senzaţia că ce am trăit eu poate fi o exemplificare a multor forme pe care le ia desfrânarea… şi de aceea m-aş bucura să pot scrie, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre anumite aspecte. Nu ca exhibiţionism, ci din perspectiva efectelor pe care le are acest păcat asupra gândurilor şi sentimentelor.

 Ca să dau un exemplu: la 15 ani l-am lăsat pe prietenul meu de atunci să mă atingă pe sâni. Ne sărutasem deja de mai demult, dar nu am simţit un mare şoc. În schimb, în urma acelor atingeri, ţin minte că am simţit clar că îmi este răpită o inocenţă pe care, în ciuda faptului că mă masturbam de la 10 ani – fără să ştiu măcar cum se numeşte ceea ce fac, nu mai spun că ar fi păcat –, se pare că o aveam. Am simţit că sunt goală… Un sentiment oribil de dureros, pe care l-am înecat în multe ţigări. Acest sentiment mă făcea să vreau să-mi cer iertare cuiva.

Nu credeam în Dumnezeu, deşi am primit o elementară educaţie creştină şi mersesem şi la biserică. Dar nu credeam, pentru că mă consideram mult prea departe de asemenea lucruri şi evitam biserica pentru     că-mi era frică să şi intru, atât de murdară mă simţeam, fără să ştiu de ce exact… Aşa că această dorinţă de a-mi cere iertare, dorinţă care mă ardea (cine mai râde când aude de flăcările iadului să se gândească la expresia populară: Arde inima în mine! Oare de foc cu lemne este vorba aici?), nu am ştiut către cine să o orientez, deşi plângeam până mi se făcea rău… Şi apoi se instala iar în suflet acea sumbră linişte, tristeţe goală, epuizarea plânsului meu în zadar, care nu reuşea să mă îmbrace cu nimic…

M-am resemnat că am rămas goală pe dinăuntru şi am început, încet-încet, o viaţă care, dacă nu ar fi fost întreruptă de chemarea lui Iisus, ar fi mers spre cariera de prostituată…, dar nu din cele pentru bani… Nu am fost niciodată leneşă şi la facultate am fost bursieră, deci îmi pot câştiga existenţa foarte uşor… Aş fi ajuns o prostituată din acelea care fac asta din patimă, pentru a se adânci şi mai mult în singurul mod de a trăi pe care îl mai ştiu…

 Îmi dau seama cât de prost mă exprim… cât de aproximativ… Chemarea lui Iisus de care vorbesc a fost în forma unei revelaţii… a iubirii Lui, la 17 ani, după o tentativă de sinucidere, când, în momentul în care am simţit că voi muri, m-am rugat să nu mor şi am promis că îmi voi schimba viaţa. Apoi am cunoscut un preot care   m-a convins că trebuie să mă schimb… Când vorbea de Iisus, i se umezeau ochii, deşi e cunoscut ca un predicator dur şi intransigent (te-am ascultat la o conferinţă şi mi-ai amintit de el…). E poreclit călugărul de alţi preoţi mai glumeţi.  L-am cunoscut în preajma Crăciunului, iar de Paşti m-am spovedit cu tot ce aveam, din copilărie. El    mi-a spus că este o minune că sunt acolo… Apoi m-a împărtăşit, chiar în noaptea de Înviere… Aşa a vrut Domnul, să vină la mine, deşi eu nu făcusem nimic…

Am simţit nevoia să mă rog, şi am început să spun singura rugăciune pe care o ştiam pe de rost, Tatăl Nostru… Şi am fost copleşită de lumină, şi am auzit glasul cel dulce al lui Hristos, care mi-a spus: Cristina, te iubesc!…, dar parcă ar fi spus, tu… asta eşti…; sensul era infinit mai bogat, iar bucuria mea a izvorât în şiruri de lacrimi ce curgeau şi parcă nu ar fi vrut să se mai oprească… Nu am putut spune decât: Iartă-mă, nu am ştiut!…. Eram peste putere de fericită, dar şi îndurerată că pe Acesta Îl rănisem eu cu păcatele mele, tocmai pe Acesta, Care este atât de frumos, încât inima mea a simţit că moare de atâta bucurie să Îl vadă!… Acesta pe Care acum Îl iubeam atât…

 Şi totuşi, după acest dar minunat, la câteva luni, am cunoscut un băiat care a ştiut cum să mă ia, încât să mă culc cu el… Era mai ciudat, el credea că, dacă ne iubim, este deja taina săvârşită, că suntem deja cununaţi şi în cer… Eu nu credeam, nici nu îl iubeam, a fost doar patima mea… Am fost cu el cinci ani, şi am mai fost cu alţii cu care l-am înşelat. Apoi ne-am despărţit pentru că voiam să fiu liberă să cunosc cât mai mulţi… A venit altul, şi altul, şi altul, apoi alta…

Orice mă atrăgea, mi se părea şi bun, vedeam în orice atingere a trupurilor iubire, şi nu patimă, confundam plăcerea cu bucuria. Dansam isteric şi atrăgeam ca un magnet, pentru că sunt frumoasă, dar mai ales prin acea intensitate a propriei patimi… Nu cred că erau băieţi care să-mi fi putut rezista, pentru că puterea mea de fascinaţie deja mă depăşea şi pe mine… Primisem şi o poreclă: la femme fatale. Într-adevăr, nu trezeam doar dorinţe trupeşti, ci reale drame, evident, la oameni la fel de bolnavi ca şi mine…

Dar nu s-a întâmplat nicio tragedie… decât că după nouă ani de la acea întâlnire cu El, pe care nu am mai putut-o uita, am avut un moment de luciditate. Urma să termin facultatea, întârziată prin plecarea la o bursă în Germania pentru doi ani, prietenul meu de atunci era tocmai în India şi nu dădea niciun semn, în ciuda unei legături foarte intense, timp de opt luni, în care mărturisea că nu a avut parte de atâta sex în viaţa lui… Că ar vrea ceva mai mult… Era disperat dacă nu îi scriam, dar nici nu putea să mă ia de soţie… (Pe bună dreptate. Femeile fatale nu pot fi soţii…)

Atunci am privit în viitor şi am simţit că voi muri. Nu aşa, ci cu adevărat… Am simţit gheara rece a disperării, deşi în toţi aceşti nouă ani crezusem că niciodată nu voi mai simţi disperarea, pentru că aflasem ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu… Căldura aceea a unei clipe cu Hristos rezistase şi după cele mai mari păcate trupeşti, mă ţinuse încă vie… Dar acum doi ani, stând singură în camera mea, am simţit cum voi veni iar în Bucureşti, în toamna următoare, şi că adâncul desfrânării mă va cuprinde în forme noi şi mai mari, pe care le vedeam perindându-se în mintea mea… Acum puteam avea şi bani, şi ştiam şi de droguri, am luat Ecstasy cu prietenul meu indian… Părinţii erau acasă şi nu ştiau nimic… Drumul îmi era deschis, dar i-am văzut şi infinitul de moarte pe care îl conţinea… O moarte veşnică, pustiul… care ar fi început încă de acum!…

 Am spus: Nu, de acum mă voi schimba! Nu mai pot aşa, dacă mai amân să mă întorc, va fi prea târziu! Şi    m-am întors. Pare simplu…, dar nu am cuvinte să spun cum arăta sufletul meu, cum am căzut iar cumplit în iarna următoare şi am devenit pentru o perioadă vedetă necontestată a unui bar din Bucureşti, cum m-am ridicat, şi iar am căzut în primăvară, la fel de cumplit, fiind în India, la prietenul meu, cum l-am pierdut pe acel prieten, şi, cu inima făcută bucăţi, am alergat iar, cu şi mai multă disperare, şi am cerut ce nu găsisem încă: un duhovnic care să mă ajute să nu mai cad aşa de rău, un antrenor adevărat… (Eu am încercat mai demult să schiez şi mi-a luat trei ore să cobor o pârtie pe care alţii o fac în 20 de minute… Dar nu am obosit ca, după fiecare căzătură, să mă ridic, aşa că ştiu ce înseamnă…)

 Mi-a dăruit Dumnezeu un duhovnic căruia să-i spun că sunt în stare de orice… Eram în stare să umblu îmbrăcată în zdrenţe pe străzi dacă asta mi se cerea, numai să fiu primită înapoi în Casa Domnului!… Şi m-a primit, şi de atunci sunt acasă, dar sunt încă la pat, cu bandaje şi răni sufleteşti, şi nu am mintea întreagă, şi nu pot privi bărbaţi, şi nici măcar femei, fără a simţi puterea patimii din mine…

Sunt aşa, cam ca la reanimare, şi abia am început să înţeleg cât de groaznic e păcatul… Şi ce uşor era când îl făceam…! Ce uşor se învoia mintea mea…! Ce uşor era să găsesc argumente ca să păcătuiesc!… Şi ce greu e ca acum să mă schimb, când totul în mine e pervertit, bolnav! Un paralitic nu poate vorbi despre mers, nici eu nu pot vorbi despre sentimente fireşti… Îmi doresc un soţ (deşi m-am gândit o vreme şi la călugărie, pentru că firea mea tinde spre extreme…).

 Dar… răbdare…! Cu ceva timp în urmă, acum vreo trei săptămâni, vorbeam cu colega de cameră că mi-am dat seama unde am greşit strict în relaţia cu băieţii: că am pus plăcerea pe primul plan. Chiar am înţeles că eu aşa am judecat orice relaţie: dacă mă simt bine, nu poate fi rău, şi totul e permis, atâta timp cât ne place amândurora… Nimic nu mi se părea scârbos, nu m-am dat în lături de la nimic… Şi sunt sigură că, dacă nu m-aş fi oprit, aş fi putut ajunge la monstruozităţi inimaginabile. Şi, din moment ce am sfârşit singură, adică toate relaţiile în care am crezut eu că iubesc cu toată inima s-au sfârşit, e cât se poate de clar că nu e bine… Dar ce să pun în loc?

 Asta aş vrea să te întreb şi pe tine: ce să pun în loc? Eu nu înţeleg altceva, pentru că sunt bolnavă, nu înţeleg decât plăcerea, şi nu ştiu dacă ştii cum e să simţi că ai merge dincolo de orice limită pentru cineva de care sufletul tău e legat prin plăcere… Mă culcam cu alţi băieţi fără să simt nimic, doar pentru că prin plăcere mi se mai potolea patima cu care ardeam de dorul prietenului meu din India, şi normal că, atunci când a aflat, poate şi vaga hotărâre de a mă lua de soţie pe care o avea s-a spulberat… E cumplit de comic, dacă nu ar fi tragic!… Nu ştiu dacă înţelegi, dar te provoc, poate vei fi duhovnic…

Cu ce înlocuiesc eu plăcerea? Dacă mă uit la un băiat, mă îndrăgostesc într-o zi, dar nu ştiu dacă nu e decât reacţia bolnavă a sufletului meu… De câte ori m-am îndrăgostit… o săptămână de unul, apoi de altul!… Acum evit să mai cunosc oameni, pentru că, inevitabil, îmi poate ieşi vreunul în cale care să se transforme în material pentru visele mele romantice… Eu înţeleg romantismul în sensul lui cultural: e o boală a sufletului, e bovarism, e o patimă adâncă în care sufletul nu se poate rupe de plăcere, chiar dacă ea nu e decât a privi un chip… Dar privirea e bolnavă, pentru că sufletul e bolnav. Probabil îţi imaginezi cam ce viaţă pot duce!… Ce viaţă pot duce cei care se află la reanimare?

 Dacă m-aş putea întoarce în timp, când cu nonşalanţă îmi ziceam: E bine să experimentezi!, fără să mă gândesc la consecinţe… Consecinţele pe care le văd în mine depăşesc orice coşmar. Aş vrea să ştie şi alţii, oare ar crede? Sau deja aş fi pusă în categoria nebunilor? Nici nu vreau să ştiu ce diagnostic aş primi de la psihiatri.

 Până la urmă poate nici nu e bine ca tu să-mi dai un răspuns… Mi-ai dat deja prin Cartea nunţii: pregătirea, singura pregătire reală pentru căsătorie este curăţarea sufletului. La mine, cu sejurul în spitalul de rigoare… Cât va fi nevoie. Adică, chiar m-ai ajutat cu răspunsul din carte… Nu trebuie altă pregătire, ci doar să merg pe calea cea strâmtă! Vroiam să te rog să te mai rogi pentru mine… dacă poţi.

Şi să mă ierţi dacă am dat prea multe detalii. Doamne ajută!… Şi dacă găseşti ceva să-mi spui, m-aş bucura.”

***

Această scrisoare, postată pe www.danionvasile.ro/blog/2008/02/29/de-la-sex-si-droguri-la-hristos/, a generat mai multe comentarii. Iată o parte dintre ele…

Ramona: Fetele cuminţi, ca să rămână cuminţi, ar putea citi scrisoarea şi, astfel, să afle câtă durere e în sufletul unei fete care a părăsit cuminţenia. Din greşelile lor pot afla multe, pentru că tot mai multe fete adoptă un mod de a gândi şi de a se comporta care duce la răni sufleteşti, la suferinţă. Chiar dacă nu sunt „amazoane”, se comportă aşa. Apoi urmează durerea.

Maria: Un astfel de exemplu mi-ar fi fost de folos, să nu cad în păcat. Mama nu m-a sfătuit… Nicio îndrumare de nicăieri…

Nicoleta: Doamne, ce-mi mai place să ascult din vieţile celor care au greşit, dar s-au întors. Mă bucur atât de mult că s-au întors!… Şi, când îi ascult, parcă din câte povestesc nimic nu mai contează decât că s-au întors. Şi cât de minunat şi liber spun ei, cum spune şi Cristina:     „… şi m-a primit, şi de atunci sunt acasă”. Ei ştiu atât de bine să strige dragostea lui Dumnezeu: „Eram peste putere de fericită, dar şi îndurerată că pe Acesta Îl rănisem eu cu păcatele mele, tocmai pe Acesta, Care este atât de frumos, încât inima mea a simţit că moare de atâta bucurie să Îl vadă!… Acesta pe Care îl iubeam atât!…”

Cristina: De curând, o colegă de facultate mi-a dat să citesc Cartea nunţii, şi pot spune că m-a mai ajutat să-mi fac puţină ordine în gânduri! De multe ori m-am simţit ruşinată că am ţinut la virginitate atât de mult timp (am 21 de ani) şi tot de atâtea ori am vrut să fac acest pas, poate pentru că-mi doream să fiu ca celelalte colege! Foarte rar mi s-a întâmplat ca un băiat să nu-mi propună să mă culc cu el, încă după primele 2-3 întâlniri! Mulţi nu mă cred când spun: „Da, sunt virgină!”. Şi dacă la început recunoşteam asta cu zâmbetul pe buze, … cu timpul am început să mă ruşinez. Însă acum cred că trebuie să mă mândresc că sunt cum puţine mai sunt, într-o lume în care valorile morale se pierd cu desăvârşire, într-o lume în care „desfrâul”, dacă pot spune aşa, este „la modă”. Mă bucur că întotdeauna „ceva” m-a oprit să fac greşeala aceasta şi sunt convinsă că acest „ceva” este Dumnezeu! Aşa că   mi-am pus o întrebare: „De ce de fiecare dată când eram hotărâtă să renunţ la virginitate, Dumnezeu a împiedicat asta?” Am aflat răspunsul în Cartea nunţii: Dumnezeu mă iubeşte prea mult şi de aceea mă protejează.

Liliana: Oare ştim ce vrem noi de la viaţă? De la Viaţă? Doamne, eu nici nu ştiu ce vreau de la Tine… dar Tu ştii, aşa că, Te rog să luminezi şi sufletele şi minţile noastre, că prea rătăcim în întunericul părerilor proprii… Minunat este că nimeni nu este lăsat deoparte…

Inna: Convertirile acestea mă lasă fără cuvinte, mă minunez cum oamenii Îl caută pe Hristos, cum au ajuns la El, şi cum îi primeşte El, şi mă întristez că eu încă nu      L-am întâlnit pe Hristos aşa cum ei L-au întâlnit; nădăjduiesc şi eu că va veni o zi.

Maria: Eu, până acum aproximativ un an, aveam o viaţă ca orice adolescent din ziua de azi: ascultam muzică rock, fumam destul de mult, îmi plăcea să consum alcool (chiar dacă nu exagerat), aveam un prieten cu care locuiam (şi astăzi sunt împreună cu el). Vreau să precizez că eram amândoi catolici. Dar, prin prietenul meu, L-am regăsit pe Dumnezeu! Astăzi, suntem ortodocşi, locuim împreună, dormim chiar în acelaşi pat, dar nu, nu trăim împreună! Nu mai ascultăm niciun fel de muzică, nu ne mai uităm la tv, nu mai fumăm, nu mai bem. Asta înseamnă puterea lui Dumnezeu! Doamne ajută!

Nicoleta: Aşa e, „fecioria nu înseamnă doar să-ţi păstrezi virginitatea”! Se ştie că există şi fecioare neînţelepte, care se mândresc cu fecioria lor, dar cunosc păcatul! Şi atunci, care dintre fecioare sunt cu adevărat curate? Cele care cunosc păcatul, dar sunt încă virgine, sau cele care, după ce au căzut în păcat, s-au întors la Dumnezeu, Care le-a primit, le-a iertat şi „toate le-a făcut noi”? Dumnezeu toate le înnoieşte, îl face pe om nou. Spunea o dată cineva că în iad sunt oameni păcătoşi, şi în Rai sunt oameni păcătoşi care s-au pocăit de păcatele lor! Poate Danion va aborda şi acest subiect într-o conferinţă. Ar fi bine dacă ne-ar vorbi despre importanţa castităţii, despre frumuseţea fecioriei, căci, în ziua de azi, nu se mai aud astfel de glasuri (decât foarte puţine) care să vorbească tinerilor despre feciorie şi importanţa ei. Parcă e o luptă împotriva inocenţei, împotriva frumuseţii sufleteşti, împotriva familiei. Nu „parcă”, sigur e aşa!

Ieri, o colegă de serviciu spunea în gura mare, fără să se ruşineze, că ea trăieşte cu prietenul ei, şi că lucrul ăsta i se pare cât se poate de firesc. Nu am ştiut cum să reacţionez. N-am putut să spun nimic, pentru că în mintea mea cred că o judecam, şi am tăcut, aşteptând să revin la sentimente mai „blânde”. Acum mi-e milă de ea. Şi ce e mai trist e că două tinere colege, căsătorite, îi dădeau dreptate, în sensul că, dacă ai ajuns la o vârstă, e firesc să nu mai stai cu părinţii. Dar oare e la fel de firesc să stai în păcat? Nu e. Milă mi-e de ea, pentru că nu e fericită, nu o văd într-o zi veselă, parcă e mereu apăsată de ceva. O spun cu durere, pentru că e o fată frumoasă, elegantă… dar (iertaţi-mă!) miroase urât! Stă aproape de mine, în sală, şi simt. Iniţial, m-am gândit că o fi din pricina metabolis-mului.

Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!

Gaga: Într-adevăr, e o mare diferenţă între virginitate şi feciorie. Şi asta am simţit pe pielea mea. Deşi sunt virgină (am 24 de ani), fecioria mi-am pierdut-o de pe la 17 ani. Atunci l-am cunoscut pe actualul meu prieten, şi sper că, în curând, soţul meu. De mai bine de un an, încerc să-mi recapăt şi fecioria. Nădăjduiesc că Dumnezeu, pe Care eu, prin păcatele mele, L‑am răstignit de mii de ori, mă va ierta! Fetelor, nu vă pierdeţi nici măcar fecioria! Rănile astea se vindecă greu, şi uneori rămân cicatrici. Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Maica Sa, să ne apere de ispite!

Leo: În mare parte am trăit şi eu această dramă şi ştiu că această patimă te duce la nenorociri din ce în ce mai mari. Mi-au trebuit câţiva ani ca să ajung la scaunul spovedaniei, dar acesta a fost punctul de întoarcere. Fă tot ce îţi spune duhovnicul, pentru că Dumnezeu vorbeşte prin el. Nu deznădăjdui! Îţi vor veni gânduri de hulă, te va mustra conştiinţa, vei simţi că această patimă a devenit a doua ta natură şi vei vedea că urlă în tine ca să-i dai hrana sa. Spovedeşte‑te cât mai des. Citeşte viaţa sfintei Maria Egipteanca şi nu deznădăjdui. În funcţie de puterea hotărârii tale, te vei vindeca de această patimă, cu mila Domnului. Nici acum, după 12 ani, nu am scăpat de această lepră sufletească, dar Domnul mult milostiv mi-a uşurat povara. Domnul să aibă milă de tine şi de mine!

Andreia: Este extraordinar cum ne cheamă Dumnezeu pe fiecare în parte şi cum ne lasă, în acelaşi timp, liberi să alegem. Şi noi cădem… şi cădem… Sfântul Ioan din Kronstadt zicea că aşa cum copilul care învaţă să meargă face un pas şi cade, dar este prins de braţele mamei, aşa şi noi: vrem să mergem spre El, facem un pas anemic, pentru că nu ştim cum să-l facem, şi, căzând, ne trezim în braţele Lui iubitoare! Ce poate fi mai frumos? Să facem în fiecare zi pasul ăla… primul pas spre Hristos!

Dorian: Asemenea şi eu, am fumat, masturbare la greu, am fost într-un club şi m-am masturbat de faţă cu toată lumea etc. etc. Am fumat de la 13 ani până la 22,   m-am îmbătat de la 13 ani, am început masturbarea încă de mic, ce pot să zic, sunt o „floare aleasă”. La un moment dat, am ajuns să urăsc pe toată lumea. Dar Hristos a venit şi la mine… şi acum este mai bine decât înainte. Am citit scrisoarea fetei, şi una dintre diferenţele dintre mine şi ea este că eu nu plângeam atât de mult pe când eram în „iadul păcatelor” (şi chiar dacă plângeam, o făceam tot din patimă), ci aş fi vrut mai mult, chiar mă forţam să nu plâng, să fiu rău. Asemenea şi eu stăteam departe de biserică, totuşi credeam în Dumnezeu, deşi până la urmă, la apogeul desfrânării mele, nu prea mai voiam să cred decât în extraterrestrial life şi că într-o bună zi vor veni să mă viziteze şi pe mine. Acuma râd, dar atunci era o credinţă vicleană de-a mea. Am 22 de ani acum, şi chiar dacă Hristos m-a convins de vreo doi ani aşa, să revin sau să vin, mai bine zis, pe calea mântuirii, totuşi mai am momente când regret enorm că nu am şi eu priză la femei, cu alte cuvinte, nu am parte şi eu de o viaţă destrăbălată. De fapt, aveam parte de destrăbălare şi înainte, dar nu prea cu femei… Masturbare. Când sunt lucid, văd bine că aceste patimi şi gânduri ale mele sunt scârboase, dar când sunt mai puţin lucid… Încă o chestie… Mi-a plăcut şi am pus la inimă ce a zis fata despre faptul că este la reanimare, mi-a plăcut analogia adică, şi o voi ţine minte. Şi eu sunt cu problema asta, atât de pătimaş încât numai dacă merg pe stradă (şi doar trebuie să merg!) şi văd o femeie, se înţelege că nu prea urâtă la aspect, mi se face un dor de patimi de nedescris. Deci, şi eu sunt cam tot în stadiul acesta de reanimare. Continui lista păcatelor mele cu jocurile pe calculator, care pot deveni zei „digitali”. Într-o noapte, după ce făcusem un păcat de moarte, adormisem, când, deodată, aud în creierul meu o voce care ţipă: „Dorian!” tare, ca şi cum ar fi fost lângă urechea mea dreaptă, o voce de bărbat. Vocea a fost atât de puternică, încât m-am speriat şi m-am sculat din somn, şi lângă mine nu era nimeni. Cred că era Dumnezeu, supărat pe mine. Ştiţi care-i chestia? Este vorba şi să fii în rând cu lumea, asta mă măcina câteodată (la trecut). „Dacă cutare are prietenă, eu de ce nu am? Dacă cutare se laudă cu aventurile sexuale, eu cu ce mă pot lăuda?” Noi (toţi oamenii) trebuie să rămânem, respectiv să venim la Dumnezeu, şi aici este o bucurie şi o fericire nebănuită, spre deosebire de plăcerile pătimaşe. Aşa cum zice şi fata cu scrisoarea, s-a umplut de fericire, dar vezi, patimile astea… Pe mine, Dumnezeu m-a ferit de multe rele, deşi eu mă încăpăţânam să le fac. Dumnezeu lucrează cu fiecare aşa cum numai El ştie. Apropo, sunt ortodox (în caz că vă întrebaţi).

Nechita: De curând, am trăit o experienţă pentru care sufăr enorm. Am confundat iubirea cu desfrânarea. Pur şi simplu. Şi… pentru prima dată în viaţă, am simţit că păcatul te depărtează de Dumnezeu. Am simţit-o şi o simt încă acut, deşi m-am spovedit şi chiar îi spun lui Dumnezeu mereu, deşi nu am conştientizat păcatul pe moment! M-am înşelat, m-am păcălit! Numai cine trece prin această depărtare de Dumnezeu poate să înţeleagă, cu toate că… nu o doresc nimănui! Acum văd aşa de bine mila lui Dumnezeu, care însă nu mi se mai împărtăşeşte. Întind mâinile spre El, dar simt că mă ţine la distanţă. Şi pe bună dreptate, bine face! E cel mai cumplit sentiment pe care l-am trăit! Să vezi bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să nu poţi să guşti din ea… Norocul meu a fost că m-am oprit la timp şi n-am căzut de tot, dar pentru mine nu prea este o consolare lucrul acesta. Deja desfrânarea mi-a pătruns sufletul… un suflet curat până atunci, care nici nu voia să creadă că există desfrânare, dezumanizare! Pentru cine nu este obişnuit cu păcatul, este o dramă această experienţă. NU o poţi rupe din tine, pentru că a intrat precum o boală incurabilă. E grea suferinţa, pentru că se continuă şi după reanimare! Ăştia suntem!

Geanina: Am avut o perioadă de desfrâu. Eu credeam că pentru a avea o relaţie, trebuie să faci sex, ceea ce făceam pentru a-l păstra pe dânsul, de care apoi mă despărţeam. Am citit Cartea nunţii şi mi-am dat seama că am greşit. Eram pe cale să nu mai fac sex până la căsătorie, când am încălcat pactul. Am cunoscut alţi doi bărbaţi. De unul m-am despărţit, iar cu celălalt nu ştiu dacă voi mai fi. Eu sunt conştientă că mă voi despărţi poate de el, şi ştiu că va fi pentru că am făcut pasul greşit, dar nu aş vrea. Eu de niciunul nu am vrut să mă despart. Poate că ar trebui să îi propun să renunţăm la asta, deşi el e foarte pentru, iar eu, de ce să mint? Mă supun pentru că îmi place de el. Ştiu că mă contrazic, dar… oare dacă aş renunţa la asta, mai ales că ne vedem şi foarte rar, deci nu ar fi greu, oare aş rămâne cu el? Sau, pentru că deja am greşit, Dumnezeu nu-mi va permite? Scuze de întrebările ciudate, dar aşa sunt eu, îmi pun mereu întrebări aiurea.

Dacă tot pun întrebări, aş vrea să mai pun şi altele. Mereu mi-am dorit bani, chiar şi acum îmi doresc, dar nu bani aşa, ci foarte mulţi, or eu ştiu că aceştia nu se pot face din muncă – nu mă gândesc la furt, ci la afaceri. Acum, întrebarea mea este: oare Dumnezeu e de acord cu afacerile? Şi oare un bărbat mă poate împiedica să fac afaceri? Dacă el e, de exemplu, sărac, şi nu mă lasă să muncesc, şi deşi acum lucrez, mă gândesc că pe viitor nu mă mai lasă, pentru că în familia lui femeile nu muncesc. Ce să aleg? Pe de altă parte, am ieşit cu bărbaţi cu bani, şi toţi îşi doreau să mă aibă, unii au reuşit, însă eu am fost nefericită… pentru că sunt conştientă că nu aşa se fac banii, dar mereu mă gândesc la bani mulţi şi la faptul că uneori sexul e inevitabil… şi apoi mă iau gândurile cu păcatul… sunt aşa nehotărâtă…

Şi faţă de fata care vrea să se convertească, sigur se poate, dar nu trebuie să facă în felul meu asta, adică să se ţină tare şi apoi iar să cadă… trebuie să se roage şi chiar să se ferească de oameni, zic eu, mai ales de cei care par contrariaţi dacă le vorbeşte de Dumnezeu. De exemplu, eu am câteva prietene bune, la care ţin mult, dar ele nu sunt de acord cu sexul după căsătorie, cred că în secolul 21 nu mai există aşa ceva, şi se pare că şi eu cred la fel, de vreme ce am cunoscut alţi doi bărbaţi, după ce credeam că mă voi opri. Mi-e frică de singurătate, de plictiseală… dar ei să nu-i fie! Să se ferească de locuri gen la el sau la ea acasă, de excursii împreună cu el, şi doar să iasă normal şi cu oameni normali, nu cu BMW-uri sau mai ştiu eu ce, pentru că ei… logic că vor şi chiar li se pare normal să faci sex. Cunosc bărbaţi căsătoriţi care au amantă şi li se pare normal, cunosc fete care trec peste asta ca şi cum nu ar fi nimic. Eu, una, ştiu doar că greşesc, dar trebuie să fac mai mult, adică efectiv să mă opresc. Altfel nu se poate. Şi ea să facă la fel. Iar pentru asta trebuie, repet, evitate situaţiile care ar putea duce la aşa ceva. De exemplu, eu am fost la mare cu prietenul meu de acum, apoi am fost la o nuntă şi apoi la el acasă, unde logic că s-a întâmplat. De fapt, nu e logic, dar în fine, nu am rezistat. Deci, mai bine eviţi şi e mai uşor să rezişti.

BC: Celor care sunt cuprinşi de această patimă, care m-a umplut şi pe mine de foarte multe păcate, şi pe care aş vrea să nu mi le mai amintesc acum, le spun să nu deznădăjduiască niciun moment şi să lupte cu toată puterea lor împotriva acestora şi tot timpul să ceară ajutorul lui Dumnezeu, căci fără de El nu putem face nimic, căci suntem prea slabi, mai ales cei care suntem slăbiţi de grelele păcate pe care le-am făcut.

La început mi-a fost şi mie greu, dar apoi a devenit ca o luptă pe care doream să o câştig, mai tare mă rugam şi mai tare mă bucuram că am mai făcut un pas, şi-I mulţumeam lui Dumnezeu pentru aceasta. Mult cred că  m-a ajutat şi Acatistul Sfintei Maria Egipteanca, de a cărei luptă cu această patimă am rămas impresionat.

Să nu credeţi niciodată că diavolul nu poate fi învins, ci să luptaţi în continuare, căci după voia lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, în totalitate sau în parte, veţi scăpa de această ispită, dar să nu uitaţi niciodată că, oricât de mare ar fi ispita, să nu cădeţi în ea, căci poate fi şi o încercare de la Dumnezeu, pentru ca să vadă cât de mult ne dorim să scăpăm de ea. Dumnezeu să vă ajute aşa cum m-a ajutat şi pe mine şi să-I mulţumim că ne-a întors înapoi şi ne-a primit pe noi, cei asemenea.

Inna: Când am auzit prima dată fraza: „Dumnezeu iartă, dar nimic nu rămâne nepedepsit”, m-am speriat rău de tot. Mă temeam că n-o să suport să mi se facă atâta rău cât am făcut eu, şi mă temeam şi am spus: „Doamne, iar-tă-mă, iartă-mă, dar nu-mi da să îndur ce au îndurat alţii de la mine!”, mai ales familia mea, şi credeam că voi trece fără pedeapsă. Însă, pe parcursul a patru ani, am văzut că răul pe care îl făcusem altora, puţin câte puţin, mi se întâmpla şi mie – dar, repet: puţin. Şi când se întâmplă vreo situaţie că mă enervez pe cineva sau sunt nedreptăţită şi cârtesc, îmi amintesc că fix aşa făceam şi eu altora şi încercam să rabd, ştiind că aşa au pătimit şi alţii de la mine. Am înţeles puţin că Dumnezeu ne iubeşte şi nu ne dă mai mult decât putem să ducem.

Unknown: Eu încă mai sunt bolnavă… şi uneori mă gândesc că nu e bine… dar nu am găsit încă „forţa” să mă rup… de lucrurile lumeşti…

Adrian: Când am citit această confesiune, am avut aceleaşi simţăminte ca atunci când am citit viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Citeşte viaţa sfintei, şi fie ca pilda vieţii ei, dar şi a pocăinţei pe care a făcut-o, împreună cu rugăciunile ei, să te ajute să învingi toate cursele şi piedicile celui rău. AMIN.

Alexandru: M-a impresionat foarte mult povestea Cristinei, poate pentru că şi eu fac parte tot din categoria aceasta, a convertiţilor. Ca unul care am trecut şi eu prin patima desfrânării (nu am ajuns la sex, dar am fost de multe ori la un pas de a cădea), ştiu cum este să lupţi cu această patimă, care te stoarce de toate puterile, cum e să te hotărăşti să te opreşti, şi să cazi iară, şi iară, şi iară… şi să te simţi ca cel mai neputincios om de pe pământul acesta. Cum nu vrei să te mai gândeşti la ea şi foamea ei să strige tot timpul în trupul tău, cum nu te mai poţi uita la oameni firesc, cum dintr-o singură atingere nevinovată izbucneşte văpaia acestei patimi. Este un foc care, odată aprins, cu greu îl mai poţi stinge. E ca şi cu drogurile care dau dependenţă de la primele doze, unele tipuri chiar de la prima; iar apoi, câtă trudă îţi trebuie ca să te repui pe picioare – cu programe speciale, cu antidoturi, cu ajutorul celorlalţi, cu Dumnezeu.

Dar se poate! Cu multă, cu foarte multă trudă şi cine ştie cât timp, dar se poate, asta este ce vreau eu să subliniez. Avem exemplu, cel mai elocvent în Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, care a biruit această patimă, cu multă trudă şi chin (scrie în viaţa ei cât a chinuit-o focul acesta, aşa de mult, încât uneori rămânea ca moartă). Eu nu pot să zic că am biruit această patimă, aceasta o pot spune numai la sfârşitul vieţii mele (zic Sfinţii Părinţi că numai după ce-şi încheie omul viaţa poţi să tragi concluziile despre cum a fost); în momentul de faţă, pot spune că o ţin oarecum în frâu. Şi poate vor fi de folos unele experienţe prin care am trecut eu şi care am văzut că m-au ajutat:

–  duhovnicul meu mi-a spus o vorbă: „Orice ar fi, orice s-ar întâmpla, să nu părăseşti niciodată stadionul de luptă!”. De câte ori cădem, de atâtea ori să ne ridicăm şi să nu renunţăm la luptă. Şi mai îmi aduc aminte de o vorbă (mai mult parafrazată): „Bine este slugii ca, după ce a căzut, să nu se depărteze de Stăpânul ei, ci mai vârtos să stăruie lângă Dânsul!”

–  s­povedania, dacă nu deasă, atunci regulată, cum a fost şi în cazul meu, m-a adus tot timpul la un nivel de plutire. Spovedania este cea care dezleagă lanţurile păcatelor şi ale patimilor şi îţi dă putere să te războieşti cu ele.

– a trebuit să renunţ la atingeri, de multe ori şi la sărutări, chiar şi la îmbrăţişări, cu prietena pe care am avut-o, aceasta mai ales în post, iscând destul de des discuţii care nu se mai terminau; a trebuit, în acelaşi timp, să mă lupt şi cu alte patimi care „alimentează” patima desfrânării: lăcomia pântecelui, lenea, mândria, luxul, împrăştierea, slăbiciunea, deznădejdea, necredinţa, nesimţirea şi câte or mai fi…

–  am primit un canon după puterea mea.

–  rugăciunea curată, sinceră şi din inimă este cea care te aduce la Dumnezeu; postul este cel care usucă încet, încet, ramurile patimilor. Eu, care nu puteam să sufăr povara postului, am ajuns să mă bucur când începe, pentru că am văzut câte roade poate să aducă.

– rugăciunile duhovnicului meu, care este trăitor,   m-au ajutat foarte mult, enorm. De multe ori, când veneam la el cu o problemă, nu-mi dădea niciun răspuns, dar după un timp, acea problemă se rezolva… Şi mă întrebam, şi încă mă întreb: cum?!

Sper să-ţi fie de folos aceste rânduri, dacă vei avea ocazia să le citeşti, ţie şi celor care poartă acest război.

Eu cred în îndreptarea ta, aşa cum am crezut şi în îndreptarea mea!

Cu curaj şi cu nădejde, căci Dumnezeul nostru este Unul al răbdării, al blândeţii şi al iubirii, aşa cum ţi-a mărturisit şi ţie, şi de vom voi noi – noi să voim! – El nu ne va lăsa în veci, pururi. Amin.

Ecaterina Nedrita: …Jalnic este că din scurta noastră viaţă – dar dumnezeiesc – noi am dăruit atâta timp vrăjmaşului şi, dacă Hristos este Viaţa, noi, inconştienţi şi săraci cu duhul, L-am dat schingiuirii pe Hristos ori de câte ori am căzut în capcana celui viclean, care ne-a sărăcit de viaţă!

Cu adevărat numai rugăciunea îi poate ajuta omului în momentul când acela, ca un lup îi dă târcoale. Pentru că patima pleacă din adâncul copilăriei şi chiar din strămoşi, alergaţi cu inimă imediat la Maica Domnului. Strigaţi către Ea, chemaţi-o în gând de multe ori, cu frica pe care o are copilul de lup, şi Ea vă va ajuta. Nu uitaţi că şi atunci când mama nu era lângă voi, Maica Domnului nu vă părăsea – Ea este cea care împlineşte voia Fiului Ei, Care i-a lăsat cu limbă de moarte: „Femeie, iată fiul tău!”, iar nouă ne-a dat o singură adresă unde să căutăm ajutor şi vindecare: „Fiule, iată mama ta!”

Pentru căsătorie sau călugărie, rugaţi-vă să vă aleagă calea Dumnezeu, că o cale trebuie să luaţi, nu există a treia, care să-I fie lui Dumnezeu bineplăcută. Dar şi pentru una şi pentru alta, trebuie să vă asumaţi răspunderea, să vă îmbrăcaţi cu haina smereniei, haina ascultării şi haina sărăciei. Cine nu le asumă pe acestea trei, nu poate avea nici familie şi nici călugărie, pentru că altminteri cade în desfrânare, în sensul că nu poate să ţină frâiele vieţii în doi. Şi în călugărie şi în familie, Hristos este cu noi şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Poate fi celibatul o cale, dacă îl porţi ca şi cum ai fi în călugărie, dar asta cere eroism: să fii şi în lume şi să trăieşti şi ca un călugăr, trebuie puterea sfinţilor din pustie.

Cum răul înaintează în progresie aritmetică, iar binele în progresie geometrică, să fiţi siguri că însănătoşirea sufletească se lucrează în adâncul vostru de către Cel ce v-a clădit şi Care vă cunoaşte şi vă iubeşte întru totul. „Niciun fir de păr din capul tău nu se va clinti fără voia Mea!” Îndrăzniţi, fiţi curajoşi în lupta asta cu fiara, căci războaiele nu sunt pentru cei laşi, ci pentru eroi, şi de veţi îndrăzni, veţi învinge. „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Deci, fiind invitaţi şi încurajaţi de Însuşi Hristos Domnul, înseamnă că se poate, dar nu singuri, ci numai cu El împreună, căci „fără Mine nu puteţi face nimic!”

---

[1] Din volumul Drumul cuvintelor (Editura Egumeniţa, 2009).