SACCSIV – blog ortodox

DANION VASILE: De ce fugi de spovedanie?

Posted in Danion Vasile, SPOVEDANIA by saccsiv on martie 11, 2010

De ce fugi de spovedanie?[1]

În ultimii ani am încercat, de zeci şi sute de ori, să îi ajut pe cei care mi-au scris – majoritatea fiind tineri – să se spovedească. O parte dintre tineri s-au spovedit, ceilalţi nu…

Cred că motivul principal pentru care oamenii nu se spovedesc este că nu îşi dau seama cât de mult le poate schimba viaţa o spovedanie sinceră…

Cred că, pentru tânărul de astăzi, refractar la limbajul bisericesc, scrisoarea care urmează (primită de la unul dintre cei pe care i-am „bătut la cap” să se spovedească) poate să aibă mai mult impact mai mult decât o predică despre spovedanie…

***

„Gata! Am reuşit. M-am dus de dimineaţă şi m-am spovedit şi a fost extraordinar. Simţeam aşa că respir, îmi venea să alerg, să plâng de bucurie. Am avut mii de „tone” de energie în mine. Deşi ştiam că altă cale nu am, îmi era teribil de frică. Nu pot să îţi exprim acum cum a fost aseară şi toată noaptea când nu am închis un ochi. Nu credeam că diavolul te chinuie în halul ăsta… FIZIC… Fizic, Danion, nu îmi venea să cred. Am căzut într-o depresie profundă aseară, am plâns, mă durea capul de simţeam că plesneşte. Mă simţeam dintr-o dată atât de mic, atât de fragil. Chiar dacă m-am pregătit temeinic înainte, aseară totul părea dărâmat, tot ceea ce construisem până atunci. Simţeam că nu sunt capabil să mă spovedesc, că o să moor de ruşine… Nici nu pot să îţi spun prin ce am trecut aseară. Toată noaptea nu am închis un ochi. Eu stau la casă şi îţi spun că e prima dată când am auzit aşa ceva. Un zgomot venea din pod. Nu ştiu ce era, şoareci, pisici, dinozauri… dar făceau un zgomot groaznic. Nu atât de tare, dar foarte stresant. Ai auzit de picătura chinezească? Cam aşa era. De dimineaţă am vomat, eram alb la faţă şi tremuram. Danion!!!! Nu am păţit aşa ceva în viaţa mea. Tot timpul îmi ziceam că nu pot, că nu pot că nu pot. Am plecat de acasă foarte devreme… Era încă întuneric şi, cum am intrat în biserică, au trecut toate, Danion… Toate… Chiar simţeam că nu mai am răbdare să stau la rând şi că vreau eu primul să mă duc să îmi spun nenorocirile… Şi alt lucru de care m-am uimit… Nu m-am bâlbâit! Nici măcar puţin. Parcă nu mai vorbeam eu… Parcă nu eram eu… Vorbele veneau de la sine fără mari eforturi. Acum când mă gândesc îmi vine iar să plâng… Mulţumesc, Danion… pentru tot ce ai făcut pentru mine şi prietena mea…

Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit în calea mea să îmi dai câţiva pumni şi palme să ne trezim… Mă simt atât de uşurat şi parcă miroase altfel Crăciunul acum… E cel mai frumos cadou…

Doamne ajută!”

***

Am tipărit această scrisoare pentru că mi-a umplut, la propriu, sufletul de bucurie.[2] Iniţial am postat-o pe net – şi mulţimea de comentarii generate a fost pentru mine o dovadă că nu am greşit. Unele din aceste comentarii (se pot citi pe www.danionvasile.ro/blog/2008/03/11/de-ce-fugi-de-spovedanie-o-scrisoare-cu-felii-de-bucurie/) m-au impresionat, şi din acest motiv vreau să le „împart” şi cu voi…

***

Miruna: Cu toţii suntem oameni slabi, numai Dumnezeu e adevărata noastră putere, iar vrăjmaşul, care de ani de zile te îndeamnă la păcate fără ruşine, nu îţi dă aşa de uşor liber la spovedanie. Că doar prin spovedanie i se năruieşte toată „munca”. Tocmai când te hotărăşti să te spovedeşti, îţi dă înmiit toată ruşinea pe care ţi-a luat-o atunci când ai făcut păcatele, îţi dă disperări, depresii, gânduri că nu te va mai ierta niciodată Dumnezeu pentru ce ai făcut. Când m-am spovedit eu, după ani de păcate cumplite, m-am simţit de parcă am închis ochii şi am sărit în prăpastie. Efectiv, a fost ca şi cum mi-am ţinut respiraţia şi am sărit. Mi-am zis că, în cel mai rău caz, cad şi mor acolo, în faţa preotului, de ruşine, sau sunt dată afară din biserică, anatemizată, dar mai rău decât îmi era până atunci n-avea cum să-mi fie. Numai aşa am avut „curajul” să ajung la spovedanie. Câte piedici şi ispite am avut până am ajuns la spovedanie… Chiar şi în ziua în care am plecat de acasă, până am ajuns în faţa preotului, am avut atâtea piedici, absurde, cred că e o probabilitate de 1 la un catralion să ţi se întâmple toate lucrurile care mi s-au întâmplat. Până am zis: „Doamne, ajută-mă, că eu nespovedită nu mă întorc acasă!” Atunci eu mă rugam Sfântului Antonie cel Mare. M-am rugat: „Sfinte Antonie, du-mă tu, de mână, în faţa preotului!” (asta pentru că umblam capie prin centrul propriului meu oraş şi nu mai ştiam încotro să o iau). Eu mă recunosc în articolul de mai sus. Când am început să-mi zic păcatele, m-a podidit un plâns de aproape nu mai puteam vorbi, dar a fost un plâns aşa, eliberator. Pe măsură ce-mi spuneam nelegiuirile, mă simţeam din ce în ce mai liniştită, mai înseninată. Iar bucuria şi pacea de după spovedanie sunt într-adevăr de nedescris. Parcă ai ajuns la liman după ce te-ai luptat cu valurile şi aproape te-ai înecat. Parcă ţi s-a dat viaţa înapoi. Dacă stau să mă gândesc bine, chiar ţi se dă viaţa înapoi. Încă ceva: după ce m-am spovedit, când m-am ridicat în picioare, am văzut că lângă umărul meu stâng fusese tot timpul o icoană a Sfântului Antonie cel Mare (nici nu o văzusem înainte). Să ne ajute tuturor Dumnezeu să ne spovedim cât mai des, mai curat şi mai cu folos. Căci dacă nu ar fi ajutorul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfinţilor, nu ştiu ce s‑ar alege de noi. Doamne ajută!

Marinuca: Da, spovedania este un miracol pe care noi, muribunzii, încă nu l-am înţeles. La prima spovedanie, exact cu aceleaşi probleme m-am confruntat, în special ruşinea, intensitatea ei, astfel încât tremurândă am intrat la duhovnic. Când am ieşit de acolo, simţeam că plutesc, nu ajungeam cu picioarele pe pământ, într-o clipă am ajuns acasă, deşi aveam de mers în jur de 1 km. Câteva zile am trăit ceva de nedescris, care simţeam că se pierde.

Culmea este că acum, după câţiva ani, oricum îmi este greu să mă adun să merg la spovedanie, de fiecare dată se dau lupte în mine, care amână această baie a sufletului. Deocamdată cu greu, dar mă ridic şi merg, sper să mă ţină mila Domnului, că fără El suntem mai mici decât un fir de praf.

Andra-Andreia: Toţi avem ispite în drum spre spovedanie sau în drum spre biserică. Îmi amintesc că în februarie, bolnavă fiind, îmi planificasem să mă duc la maslu, dar cu câteva ore înainte m-a biruit oboseala, febra şi… ispitele. Am regretat că nu am mers, mai ales că aş fi putut, poate, să mă spovedesc ulterior.

Iar săptămâna trecută, drumul spre biserica unde mă întâlneam cu soţul meu să ne spovedim a fost iar presărat de frici şi ispite, de o intensitate cutremurătoare. Veneam amândoi pe căi diferite, el cu trenul, eu cu maşina, spre aceeaşi destinaţie, şi pe tot drumul îmi era cumplit de greu să şofez. Drumul era nou pentru mine, şoseaua îmi părea prea sus, îmi părea că pot cădea cu maşina oricând, că sunt prea multe poduri, îmi venea să opresc mereu. Doar rugăciunea m-a mai întărit şi doar Dumnezeu mi-a dat putere să ajung la biserică. Ne-am spovedit amândoi şi  ne-am împărtăşit după slujbă şi am fost foarte, foarte fericită.

Pr. Gabriel: Cine nu se spovedeşte este mort sufleteşte! Sfântul Grigorie Palama spune că pocăinţa schimbă trecutul, şi cine nu are ceva de schimbat în trecutul său!

Liane Ld: Eu nu mai sunt tânără, cum sunteţi voi, şi vreau să vă sun că nu trebuie să ne facem niciun fel de probleme înainte de a ne duce la Sfânta Taină a Spovedaniei. Cândva, un preot tânăr mi-a spus să fac, înainte de a merge la Taina Sfântă, Rugăciunile pentru Sfânta Spovedanie. Pe mine aceste rugăciuni mă pregătesc, iar eu nu mă gândesc ce voi spune. Desigur că poverile mi le las sub patrafir – ce mă apasă, ce nu înţeleg, ce am greşit, pentru ce mă mustră conştiinţa – şi toate acestea le spun lui Dumnezeu, sub un patrafir de preot, oricare ar fi acela. Nu mi s-a întâmplat niciodată, până la vârsta la care sunt deja de peste 10 ani bunică, să nu plec uşoară de la Sfânta Taină, şi cu cel mai bun sfat dat, chiar şi de un preot foarte tânăr. Uneori am impresia că Dumnezeu pune fiecărui preot în gură cuvântul cel mai potrivit de rezolvare şi de încurajare pentru fiecare. Pentru mine, Sfintele Taine sunt medicamente mai bune decât toate medicamentele, cele care îmi mângâie şi îmi vindecă sufletul, şi apoi toate. Parcă nu mai există probleme, s-au rezolvat ca prin minune: greutăţile nu mai sunt atât de grele, poverile atât de împovărătoare, oboseala a trecut şi pot să merg înainte, în acest marş forţat spre – de ce nu? – Împărăţia lui Dumnezeu.

Elena: De ce nu spune nimeni nimic şi despre duhovnici? Sigur, spovedania este o taină mare, care te curăţă şi te înalţă şi mântuieşte, dar oare toţi duhovnicii îşi fac datoria cum se cuvine? Eu sunt în situaţia de a nu mă mai simţi pe aceeaşi lungime de undă cu duhovnicul meu. Toată lumea mă sfătuieşte: alege-ţi alt duhovnic, cere binecuvântarea primului etc., dar nu este atât de simplu. Mulţi duhovnici zic că au „clienţii” lor, că nu te acceptă oricum etc. Iar duhovnicul care m-a dezamăgit pe mine îşi dă el oare seama de stavila pe care a pus-o între Dumnezeu şi mine?

Claudiu Buza: Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri de ziua în care m-am spovedit pentru prima oară (în urmă cu 17 ani!). Nu se poate uita, mai ales atunci când povara este mare şi plângerea pe măsura păcatelor. Voiam din toată fiinţa mea să înfăţişez Mântuitorului slăbiciunile mele, păcatele mele pe care nu le mai puteam păstra înlăuntrul meu. Voiam să trăiesc Ortodoxia. Rătăcisem prea mult, căzusem prea adânc, mă înstrăinasem total de Dumnezeu. Şi a venit ziua judecăţii mele la scaunul spovedaniei! Nu mai puteam suporta mizeria din sufletul meu; totul în jurul meu striga că trebuie să mă mărturisesc, că trebuie să rup zapisul păcatelor. M-am pregătit mult timp, n-am vrut să las nimic în sufletul meu; ştiam că trebuie să smulg tot putregaiul din suflet. Dar, eşec total (asta am considerat în acel moment!). Părintele profesor la care am vrut să mă spovedesc… trebuia să ajungă la Facultate la cursuri. L-am implorat cu lacrimi în ochi să-i fie milă de mine, nefericitul, şi să-şi facă puţin timp pentru a mă spovedi. Nu s-a putut, mi-a spus să revin peste două zile!? M-am supus, dar totul s-a prăbuşit în sufletul meu, căzusem în cea mai întunecată stare de deznădejde; nimic nu mai avea sens, totul era lipsit de viaţă, de frumuseţe… trăiam în iad. Nu mai vedeam nimic în jurul meu, timpul se dilatase, nu ştiam încotro să apuc. Am fost la un pas de sinucidere. Dar Dumnezeu m‑a ridicat şi m-a ajutat să merg mai departe. Curios e faptul că nu mi-a trecut prin cap să caut un alt duhovnic! Cele două zile au trecut ca douăzeci de ani! Am ajuns la scaunul spovedaniei cu hârtiuţa păcatelor (nu voiam să uit ceva). Părintele mi-a luat „documentul” şi a început să citească păcatele. L-am oprit, spunându-i că vreau să le citesc eu, că trebuie să le rostesc eu (aş fi mărturisit şi în gura mare, nu-mi păsa!). M-a lăsat, m-a povăţuit fugitiv şi mi-a dat drumul spre Viaţă. Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, m-am eliberat, am simţit bucuria întâlnirii cu Hristos. Acum sunt şi eu un nevrednic duhovnic, la care vin tineri împovăraţi, tineri aşa cum am fost şi eu!

Val: Cred că cel mai bine este să ceri lui Dumnezeu un duhovnic pentru tine. Şi eu am căutat foarte mult până am găsit unul. Atunci când l-am găsit, am ştiut că acesta era cel pe care îl căutam. Este ceva asemănător cu intuiţia. Îl vezi şi ştii că l-ai găsit, fără să ştii nimic despre el, fără să-l cunoşti, fără să ai un „motiv” pentru care să-ţi placă. Doamne ajută!

Cătălin: Eu pot să vă spun că m-am mărturisit de trei ori până acum, şi asta în ultimele două luni. Sunt botezat ortodox, dar mama mea e catolică, tata ortodox şi a biruit evlavia, nu adevărul (după vorba părintelui duhovnic). A fost „o întâmplare” că am fost botezat ortodox, mama nici nu a fost la botez, pentru că nu a ştiut decât cu o seară înainte. În fine, m-am lămurit şi cu yoga – pe atunci credeam că e cu adevărat „o ştiinţă revelatoare”. Şi am început să cunosc şi Ortodoxia. Când am intrat în curtea unei biserici ortodoxe de români din Torino mi‑au dat lacrimile. Îmi curgeau lacrimile şuvoi şi nici nu am intrat în biserică. Am strâns cele trei degete în palmă şi am început să fac cruce, dar făceam de la stânga la dreapta, pentru că nu ştiam cum se face (dar diferenţele între dogme şi canoane le cunoşteam – ciudat, nu?). În fine, am plecat din Italia special pentru a face o spovadă bună, şi pentru că mă atrage viaţa de călugărie. Am venit în ţară şi, după mai multe „peripeţii”, în timp de vreo trei zile, am ajuns la Sfânta Mănăstire Petru Vodă. Am intrat la părintele Iustin şi abia dacă vorbeam din cauza lacrimilor. I-am spus că am trăit fără Hristos, că am participat la catolici toată viaţa mea, m-am spovedit, m-am împărtăşit, în fine, părintele m-a liniştit în câteva minute, cu puţine cuvinte. M-a trimis la un preot duhovnic din mănăstire, şi acolo l-am cunoscut pe părintele X. Aşteptam la uşa chiliei lui, dar nu ştiam cum arată. Era şi în timpul postului. Şi a venit părintele. Am văzut că era în dreptul uşii şi l-am întrebat dacă el este cel pe care îl căutam. A spus că da. În momentul în care a spus „Da”, parcă mi-ar fi spus că era rudă cu mine sau ceva de genul ăsta. I-am spus că m-a trimis părintele Iustin pentru mărturisire. Am intrat şi când i-am spus despre cum stă treaba, mi-a spus pe un ton care voia parcă să mă absolve de orice vină: „Apăi, săracul de tine, nici tu nu ştii ce mai eşti!” Dar eu i-am spus că mă simt ortodox, foarte hotărât chiar, şi mi-a făcut molifta (eu nici măcar nu ştiam pentru ce este). Îmi trecusem păcatele pe o hârtie, dar nu o aveam la mine, era în camera unde eram cazat. Am vorbit vreo 15 minute despre viaţa mea, poate şi mai mult, apoi au început păcatele. Chiar când îmi citea molifta şi mă însemna cu semnul Sfintei Cruci, simţeam deasupra capului ca şi cum ar fi făcut crucea cu foenul. În fine, i-am spus păcatele fără nicio ruşine, parcă vorbeam cu mine. FRAŢILOR, am ieşit atât de fericit, că am uitat să îmi fac canonul în ziua aia. Parcă zburam, nici nu am cuvinte, eram ca nou-născut parcă. Şi câte lupte am dus până la spovadă! M-am trezit o dată în genunchi, pe jos, într-o biserică catolică, în Italia, plângând şi       rugân- du-L pe Dumnezeu să nu mă lase, căci diavolul mă atacă; voia să mă ducă la deznădejde (nu aveam în altă parte unde să merg, apoi m-a învăţat Dumnezeu să nu mai calc în biserici catolice niciodată). La ultima spovedanie, am simţit omoforul pe cap ca de 5 kg, abia dacă îmi ţineam capul drept. Tot aşa de fericit am plecat după mărturisire. Şi ce e şi mai şi e că abia aştept să-l văd pe părintele meu, să mă mărturisesc, să cad plin de umilinţă până în măduva oaselor, să mă mustre şi să mă povăţuiască aşa cum face el (îmi atinge capul cu arătătorul şi spune: „Să îţi intre bine în cap asta! Să ţii minte ce îţi spun acum!”). Vă doresc la toţi o mărturisire sinceră şi, bineînţeles, aşa cum sunt toate: cu folos!

Lucreţia: M-am spovedit după un timp foarte lung. Credeam în Dumnezeu de copil, dar viaţa şi ocupările de a avea mai mult… Nu aveam timp pentru aceasta. Mergeam uneori la biserică, să aprind o lumânare, să dau slujbe de 40 de Liturghii şi făceam donaţii pentru construirea bisericii. Participam şi eu cu puţin din puţinul pe care îl câştigam. Aveam trei copii, lucram şi eu şi soţul pentru a putea să-i creştem. Soţul a început să bea, nu mă mai înţelegeam cu el. Lucram de dimineaţa până seara, încercam să fac totul, dar nu găseam înţelegere la el. Mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi ajute. Am început să merg la Sfântul Maslu şi la mănăstire, vineri seara, pentru slujbele de dezlegări. În anul 2003, am plecat din ţară şi mi-am găsit de lucru. Mi-am adus toată familia. Soţul nu mai bea. Mi-am găsit liniştea şi fericirea pe care o căutam. Ne-am cumpărat un apartament, mulţumeam lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi-l dă. Dar, pe neaşteptate, unul din copii mi-a murit. A fost ceva fulgerător. Era o grea încercare pentru copiii mei mai mari, pentru soţul meu – trebuia să le fiu sprijin. Mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi dea putere şi răbdare. Atunci am înţeles că viaţa asta e o călătorie. Când ajungi la sfârşit, nu contează cine eşti, de unde vii sau unde pleci, ci cum trăieşti viaţa şi ce rol are Dumnezeu în viaţa unui om. După 22 de ani am ajuns să mă spovedesc, să-mi plâng viaţa şi păcatele, suferinţa şi bucuriile, şi să mă împac cu ceea ce Dumnezeu mi-a dat, să accept voia Lui. De atunci, mă spovedesc cam la două luni şi am acea linişte şi pace în sufletul meu, acea dragoste cu care Dumnezeu ne iubeşte şi simt că trebuie şi eu, la rândul meu, să împărtăşesc acea dragoste cu aproapele meu. Acolo unde este Dumnezeu este suferinţă, mângâiere, linişte sufletească şi răbdare.


[1] Din volumul Drumul cuvintelor (Editura Egumeniţa, 2009).

[2] Mărturisesc faptul că primirea unor astfel de scrisori m-a ajutat atâta vreme să fiu aproape de tineri, de problemele şi de durerile lor. Am primit şi critici – că sunt un fanatic retrograd etc – de la tineri care nu au fost de acord cu articolele, cărţile sau conferinţele mele. Dar am primit şi mesaje – cum e acesta – care mi-au dat elan să merg mai departe…

Reclame

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. saccsiv said, on martie 11, 2010 at 8:22 pm

    Pentru o mai facila parcurgere a acestui blog, cititi va rog si “CUPRINS”:

    https://saccsiv.wordpress.com/about/

    Apreciază


Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. vă revine în exclusivitate.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: