DANION VASILE: În lumea cărţilor

În lumea cărţilor

Există oameni care sunt singuri pentru că nu ştiu ce să citească şi oameni care sunt singuri pentru că citesc prea mult. Între cei mai singuratici oameni din lume se află aşa-numiţii „şoareci de bibliotecă”. Îşi petrec tot timpul citind sute de volume, încercând să agonisească o mulţime de cunoştinţe. Cititul îi face din ce în ce mai singuri. Cu cât citesc mai mult, cu atât se simt mai rupţi de lume, cu atât le este mai greu să se coboare la nivelul muritorilor de rând, a căror cultură se rezumă la câteva telenovele, un concurs de cultură generală şi lectura săptămânală a unor „poveşti adevărate” scrise de redactori plătiţi pentru imaginaţia de care dau dovadă.

„Şoarecii de bibliotecă” se simt lezaţi când, aşteptând la coadă la dentist sau la plătitul întreţinerii, lumea le pune nişte întrebări banale, nişte întrebări atât de mediocre încât numai la auzul lor simt nevoia să se reculeagă sorbind un volum din Enciclopedia Britanica sau ultimul număr din National Geographic. Versul lui Eminescu „e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune” se transformă într-un „e uşor a pune întrebări când nimic nu te frământă…” Şi oamenii superiori, mândri de superioritatea lor, reuşesc cu mult efort să dea nişte răspunsuri banale spre mulţumirea plebei; asta în cazul în care nu dau nişte răspunsuri atât de indescifrabile încât cei care au avut neşansa de a întreba să se simtă ceea ce sunt: nişte inculţi, nişte handicapaţi, nişte proşti…

Vreau să mai observ cine sunt cei care îi critică pe şoarecii de bibliotecă: de cele mai multe ori sunt oameni superficiali, lipsiţi de cultură, iubitori de trup, adepţi ai filozofiei că „sufletul trece prin stomac”. Sunt oameni care nu se ridică împotriva uscăciunii sufleteşti pe care o poate produce un anumit gen de lectură sau împotriva mândriei şi iubirii de sine de care dau dovadă mulţi „şoareci de bibliotecă”. Sunt oameni care atacă tot ce nu li se potriveşte. Ei nu pot înţelege cum de unii stau atâtea ore în bibliotecă în loc să afle în ce cartier a avut loc ultimul incendiu, unde a făcut poliţia ultima razie sau cât de mult a plouat în sudul Europei. Ei sunt iritaţi pur şi simplu de existenţa şoarecilor de bibliotecă pentru faptul că trăiesc după alte legi decât ale lor.

Eu aş avea de reproşat „şoarecilor de bibliotecă” că uită să trăiască. Adică ori devin enciclopedii bipede, ori devin sclavi ai imaginarului. Enciclopedii bipede devin numai atunci când cunoaşterea lor nu rodeşte. Adică atunci când citesc numai din curiozitate, numai pentru a cunoaşte cât mai mult. Dacă cele citite le sunt de folos în activitatea lor, atunci nu putem spune despre ei că sunt şoareci de bibliotecă. Un savant nu face parte din această specie. Deşi, până să se afirme ca savant, va fi fost perceput de către cei din jurul său ca o slugă a cărţilor.

Am scris frazele de mai sus pentru a atrage atenţia asupra faptului că sunt conştient de pericolul de a deveni şoarece de bibliotecă, pericol faţă de care cei care descoperă lumea cărţilor nu sunt imuni. Nu vreau să scriu acum despre singurătatea celor care cu ani în urmă toceau parchetul bibliotecilor cu picioarele de la scaune şi care astăzi se mulţumesc a naviga pe internet fără să îşi dea seama că se scufundă într-un univers închis; că renunţă la a fi oameni pentru a deveni unităţi de memorie. Vreau să scriu despre marea minune care este cartea. Despre extraordinara minune a faptului că putem citi cărţi care pot să ne alunge singurătatea şi să devină prieteni ai noştri.

Da, voi face acum o scurtă apologie a cărţii. Şi pentru că omul din ziua de azi citeşte din ce în ce mai puţin, iar cei care citesc o carte în două-trei zile sunt priviţi ca şoareci de bibliotecă, am considerat potrivită introducerea de mai sus pentru a-i feri pe anumiţi cititori de gândul că aş vrea ca toţi să citim în tot timpul liber pe care îl avem.

Voi scrie despre carte nu de pe poziţia unui scriitor, ci de pe aceea a unui cititor. Poate din rândurile mele va răzbate o anumită exaltare: e sentimentul de a face un serviciu unui prieten care m-a ajutat de nenumărate ori. Mă bucur că pot vorbi despre carte, mă bucur că îi pot mulţumi cărţii că de câţiva ani mi-a fost alături aproape în fiecare zi…

Unul dintre motivele pentru care oamenii sunt singuri este că nu au ştiut să descopere frumuseţea cărţilor, nu au ştiut să descopere cărţile potrivite pentru ei. De vină nu sunt cărţile. De vină sunt ei înşişi pentru că nu au ştiut să dea dovadă de mai multă răbdare. De vină sunt şi cei care le-au recomandat cărţi care nu li se potriveau.

Mă voi referi în acest articol la folosul care vine din citirea cărţilor religioase. Nu consider totuşi că e bine să citim numai cărţi religioase; voi reveni mai târziu asupra acestei probleme.

Întâlnirea cu o carte este ca o întâlnire cu o anumită persoană. Sunt momente în care ne-ar face plăcere să ne întâlnim cu un fost coleg de şcoală. Dar sunt şi momente în care suntem obosiţi sau supăraţi şi nu ne face plăcere să ne întâlnim cu nimeni. Contează foarte mult cum descoperim cartea.

Ar trebui să existe un cod de descoperire a lumii cărţilor care ne învaţă să trăim, să ne bucurăm de viaţă, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Uneori durează câteva clipe până ce un om descoperă Cartea.

Cineva citeşte viaţa unui sfânt şi cartea îi pătrunde în inimă. A descoperit frumuseţea cărţii. Un om bolnav citeşte despre minunile unui sfânt. Tristeţea îl părăseşte, deznădejdea se îndepărtează de el. Îşi priveşte boala cu alţi ochi. Putem da aici nenumărate exemple de oameni care descoperă cărţile.

Să vedem totuşi de ce unii oameni nu au făcut această descoperire. Sunt creştini care au casele pline de literatură clasică, dar care nu au nici măcar cinci cărţi religioase în bibliotecă. De ce?

„Nu îmi plac cărţile duhovniceşti, sunt prea plicticoase”. „Nu le înţeleg limbajul…” „Sunt prea multe exagerări acolo. Scrie că Sfântul Gheorghe a omorât balaurul cu nu ştiu câte capete. Ce balaur, că balaurii există numai în basme?” „Citesc greu, sunt lucruri înalte, prea grele pentru mine…”

Mii şi mii de justificări care au o singură cauză: oamenii nu au fost învăţaţi ce să citească. Oamenii nu au descoperit Cartea.

Mulţi creştini sunt singuri pentru faptul că nu au învăţat să descopere cartea.

„Dar ce, pentru asta ne-a făcut Dumnezeu, ca să citim? Ăsta e scopul vieţii, să citim cât mai mult? Şi ce facem, renunţăm la singurătate pentru a fi prieteni cu cărţile, adică pentru o formă mai mascată de singurătate?”

Nu. Cititul nu este un scop în sine. Între vămile văzduhului nu există „vama cititului”… „Ai citit Vieţile Sfinţilor?” „Nu.” „Ai citit Patericul?” „Da.” „Ai citit Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin?” „Nu.” „Ai picat examenul…”

Dar, chiar dacă nu există „vama cititului”, la Judecată vom da socoteală pentru fiecare din faptele noastre. Şi faptele noastre ar putea fi mult mai bune dacă am citi cărţi duhovniceşti.

Oricum, cărţile sunt un foarte bun leac împotriva singurătăţii. Nu acesta e rostul lor. Cărţile nu sunt scrise numai pentru oamenii singuri. Dar sunt un leac sigur împotriva singurătăţii.

Ce se întâmplă când un om singur descoperă cărţile de care are nevoie?

Să ne referim la trei categorii de oameni, la cei necredincioşi, la cei puţin credincioşi şi la cei sporiţi în vieţuirea creştină.

Necredincioşii se apropie de cărţile religioase din trei motive: pentru a găsi motive să persiste în necredinţa lor, pentru a-şi satisface curiozitatea sau pentru a afla răspunsuri la unele întrebări care îi frământă. Pe cei care vor să găsească motive pentru a ironiza credinţa, cărţile duhovniceşti nu îi vor dezamăgi: vor găsi o sumedenie de lucruri „stupide”, o sumedenie de lucruri „fără rost”, o sumedenie de porunci care te împiedică să supravieţuieşti într-o lume de câini, cum e lumea în care trăim: „iubeşte-ţi duşmanul”, „dacă primeşti o palmă, întoarce şi celălalt obraz…”. „Sloganuri de adormit copiii, nici creştinii nu le iau în serios” – se gândesc necredincioşii. Dar stupizenia şi prostia care le sare în ochi nu are nimic de-a face cu cartea propriu-zisă: au căutat motive de sminteală şi le-au găsit. Dar nu au aflat mesajul cărţii, ci numai ceea ce şi-ar fi dorit ei să afle în aceste cărţi.

Ce sunt pentru ei Vieţile Sfinţilor în care sunt descrise atâtea şi atâtea minuni? Basme, numai basme. Şi e normal ca pentru un om lipsit de darul credinţei minunile să apară ca simple exagerări.

Sunt unii care citesc din simplă curiozitate: vor să aibă unele cunoştinţe religioase pentru a da impresia unei culturi cât mai vaste. Îşi motivează necredinţa şi prin faptul că au citit câteva cărţi creştine şi nu li s-au părut interesante.

Există necredincioşi care citesc pentru a afla răspuns la întrebările la care nimeni nu le-a putut răspunde. Există necredincioşi însetaţi de adevăr. E foarte important ce fel de cărţi le vor cădea în mâini.

Există cărţi care pe mulţi i-au adus la Biserică. Există oameni care au fost convertiţi datorită unei cărţi. E de prisos să spunem că Sfânta Scriptură a fost cartea care a rodit cel mai mult. Dar nu e singura. Au fost oameni care citind Evangheliile nu au înţeles nimic, dar care au citit o carte despre minunile Maicii Domnului, predicile unui părinte sau viaţa unui sfânt şi au primit credinţa creştină. S-au decis să îşi schimbe viaţa. Chiar dacă unii dintre ei au primit botezul în copilărie, până la citirea cărţii respective au intrat în biserică numai accidental – la nunţi, la botezuri sau la înmormântări.

Uneori e de ajuns o singură carte. Alteori o carte devine doar un început bun: după ea omul simte nevoia să citească din ce în ce mai mult, să îi întrebe pe preoţi sau pe alţi creştini despre ceea ce nu îi este clar. S-ar putea să mai treacă ani de zile de la citirea cărţii care a schimbat ceva în sufletul său până la prima spovedanie. Dar important a fost începutul.

Puţin-credincioşii se află într-o categorie a cărei descriere e destul de dificilă: unii merg la biserică numai de Paşti şi de Crăciun, ca şi necredincioşii însetaţi de spectacol. Alţii merg în fiecare sărbătoare, ţin posturile, dar credinţa lor e superficială: sunt creştini numai de ochii lumii. Primii nu prea citesc cărţi religioase. Viaţa creştină îi sperie. Fug de cărţi ca diavolul de tămâie. Ceilalţi citesc fără să priceapă mare lucru, citesc ca să îşi umple timpul. Dar există cărţi care îi pot pune pe gânduri.

Ar fi simplu dacă ar exista cărţi care să aibă eficienţă 100%. Preoţii ar putea face o listă: „Necredincioşilor le recomandăm volumele următoare…, celor puţin-credin-cioşi le recomandăm…, iar celor sporiţi le recomandăm…”. Numai că oamenii nu sunt făcuţi după şablon. Ce îi place unuia nu îi place altuia. O carte care unora li se pare plicticoasă pentru alţii e cartea de căpătâi.

Important este ca în momentele prielnice omul să citească ceea ce îi este de folos. Momente prielnice sunt atât necazurile (moartea unei persoane dragi, înfruntarea unei boli), cât şi momentele frumoase, momentele de bucurie în care totuşi timpul îşi spune cuvântul şi conştiinţa vremelniciei pe acest pământ devine mai accentuată.

Este foarte trist că în astfel de momente prielnice oamenii citesc lucruri care nu le ating sufletele. E foarte bine ca înainte de a citi o carte să ascultăm şi părerile celor care au citit-o mai înainte. Asta până vom şti cum să alegem cărţile pe care să le citim. Există foarte multă literatură religioasă. Chiar prea multă – şi nu toată este de calitate.

Există cărţi a căror citire nu numai că nu îi ajută pe oameni, ci chiar le micşorează râvna pentru cele duhovniceşti. Acesta este un subiect destul de delicat despre care nu se vorbeşte aproape niciodată. S-a scris mult despre folosul care vine din citirea cărţilor duhovniceşti. Dar despre faptul că citirea unor cărţi produce în inimile unor cititori un efect potrivnic, nu s-a scris aproape nimic.

Sau există cărţi care au, alături de multe lucruri de folos, şi câteva lucruri discutabile… Aş aminti aici o singură carte, Pelerinul român. Această carte s-a bucurat de o primire foarte bună în rândul creştinilor din mediul rural. Desele reeditări au dovedit aceasta. Dar unii intelectuali s-au smintit citind unele pasaje din această carte. „Cum să fie păcat să bei cafea când până şi la Sfântul Munte Athos se bea?…” şi întrebările de acest gen au fost mai multe. „Dacă asta e Ortodoxia, atât de crispată şi de habotnică, mai bine lipsă…”.

Dacă, în loc să citească Pelerinul român, ei ar fi citit vreo scriere de-a părintelui Sofronie Saharov, ar fi fost atraşi ca pilitura de fier de către magnet. De obicei rudele sau prietenii care vor cu orice chip să îi aducă pe intelectuali la Biserică le pregătesc venirea prin intermediul unor cărţi care pe alţii i-au ajutat. Un alt exemplu ar fi Vămile văzduhului a Cuviosului Părinte Nicodim Măndiţă. Intelectualii însă nu sunt impresionaţi de o astfel de carte care pe oamenii simpli i-a mişcat profund.

„Cerbicie de intelectuali…”, aceasta e replica standard. De multe ori această replică e justificată. Dar în alte cazuri această cerbicie se datorează numai faptului că intelectualilor nu li s-a oferit hrana potrivită. Cum altfel se explică faptul că intelectualii au primit atât de bine Jurnalul fericirii al părintelui Steinhardt?

Dimpotrivă, între credincioşii de la ţară acest extraordinar jurnal a avut parte de o primire destul de reţinută. „Nu e nimic anormal că nu ne place. Fiecare cu pregătirea lui…”, spun ei, motivând faptul că nu le plac cărţile părintelui de la Rohia. Dar de aceeaşi înţelegere ar trebui să dea dovadă şi când observă că multor intelectuali nu le place cum scrie – de exemplu – părintele Nicodim Măndiţă.

Să observăm că citirea unor cărţi duhovniceşti îi poate însingura pe oamenii pe care alte cărţi i-ar folosi mult. Nu putem fixa nişte bariere rigide. Nu putem spune că părintele Nicodim nu a plăcut niciunui intelectual sau că părintele Steinhardt nu are niciun admirator printre oamenii simpli. Totuşi, putem observa că dacă ştim ce cărţi să recomandăm oamenilor pe care lumea aceasta nu i-a împlinit şi care îşi ridică privirea către cer, cărţile vor fi primite cu inima deschisă.

După ce un intelectual se apropie de Biserică şi este cucerit de frumuseţea urcuşului spre rai, după ce s-a hotărât să pornească războiul duhovnicesc, nu se va mai sminti aşa uşor nici de habotnicia Pelerinului român, nici de severitatea îndreptarului de spovedanie întocmit de părintele Nicodim. Îşi va da seama că, deşi are mici neajunsuri, acest îndreptar e de mare folos creştinilor. Va vedea câtă diferenţă este între cei care se spovedesc după cum li se năzare şi între cei care folosesc îndreptarul de spovedanie. El va privi lucrurile cu alţi ochi. Dar nu putea ajunge la această maturitate duhovnicească fără a parcurge anumite etape, fără a face anumiţi paşi.

E nevoie, deci, de cartea potrivită la momentul potrivit.

Să ne referim acum la scrierile patriarhului teologiei româneşti, părintele Dumitru Stăniloae. Toţi românii au auzit de părintele Stăniloae, dar puţini i-au citit cărţile. Nu puţini studenţi ai facultăţilor de teologie recunosc: „Am încercat să citesc Dogmatica lui, dar mi s-a părut prea înaltă. Nu mă pot apropia de părintele Stăniloae.”

Nu e greu de observat că părintele Stăniloae are mulţi admiratori distanţi, dar puţini prieteni. Puţini au înţeles mesajul său şi încearcă să îl ducă mai departe.

S-au găsit unii care să îl citească pe părintele Stăniloae pentru a se putea lăuda cu o cultură religioasă elitistă. Dă bine să vii cu citate din părintele Stăniloae  într-o dispută pe teme religioase. Argumentele sunt greu de contracarat. Dar nu de astfel de discipoli are nevoie părintele. Ci are nevoie de cititori cu inimă sinceră care ştiu să ia putere din înţelepciunea sa şi din tezaurul pe care părintele s-a ostenit să îl traducă.

Nu toată lumea trebuie să cunoască Dogmatica părintelui Stăniloae. Nu toţi creştinii trebuie să devină compendii de teologie. Dar toţi creştinii trebuie să devină teologi fără diplome, „cuvântători despre Dumnezeu”, în măsura în care devin rugători. Şi pe fiecare dintre ei cuvintele părintelui Stăniloae îi pot folosi.

Chiar dacă la început oamenii vor citi numai Mica dogmatică vorbită sau cele 7 dimineţi cu părintele Stăniloae. Prin citirea lor îşi vor da seama că părintele Stăniloae nu e inaccesibil. Nu e un geniu care se ascunde de feţele plebei. Ci e un părinte care vorbeşte fiecăruia pe limba lui. O dovadă ar fi şi faptul că nimeni nu s-a plâns de faptul că nu a înţeles răspunsurile pe care părintele le-a dat cărturarului din Sihăstria, părintelui Ioanichie Bălan, pentru volumul de Convorbiri duhovniceşti.

Puţini oameni au însă iscusinţa de a se apropia de scrierile părintelui Stăniloae. Şi de scrierile duhovniceşti în general. Parcă ar căuta motive să nu citească. Parcă s-ar teme de schimbarea pe care o poate aduce o carte de valoare.

Oamenii cumpără mult, dar citesc puţin. Una dintre cele mai vândute cărţi religioase este Filocalia. Dă bine să o ai în bibliotecă. Vine cineva la tine în vizită şi, dacă vede că ai mai mult de patru volume, te apreciază: „O, dar eşti pasionat de mistică…” E la modă astăzi să fii interesat de lucruri spirituale.

Foarte mulţi ţin Filocaliile în bibliotecă fără a le deschide vreodată. „Să le cumpărăm totuşi, că cine ştie când ne vor fi de folos…” Numai că Filocaliile nu au fost tipărite ca să fie ţinute ca nişte bibelouri în vitrină; au fost tipărite pentru a fi citite. Au fost scrise pentru a fi citite. Ba mai mult încă, au fost scrise pentru a modifica vieţi, pentru a le arăta oamenilor calea despătimirii. Filocaliile nu au fost scrise pentru ca cititorii să devină mari teologi, ci pentru ca ei să devină sfinţi.

Putem observa totuşi o preferinţă a cititorilor pentru cărţile care se adresează celor care sunt sporiţi în viaţa duhovnicească. Dacă oamenii ar urca pe Scara Raiului treaptă de treaptă, peste câţiva ani vor ajunge şi ei la măsura la care să pună în fapte cele scrise în astfel de cărţi. Dar de multe ori oamenii refuză să citească textele care sunt pe măsura lor. Preferă să citească scrieri mai înalte. Şi aceste scrieri nu au asupra lor acelaşi impact: vorbesc despre realităţi care nu îi interesează în mod direct. Oamenii refuză hrana uşoară pentru ca, mai apoi, după ce gustă din hrana tare, pentru care nu sunt pregătiţi, să se îmbolnăvească.

În prefaţa Imnelor iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog găsim un paragraf care ar putea sta ca motto pentru marea majoritate a textelor filocalice: „pe cel pe care pieptul şi pântecele, adică cugetările pământeşti şi poftele materiale îl trag în jos, pe cel ce se află în chip jalnic robit sub jugul amăgitor al simţirilor trupului şi e străin şi neputincios în simţirile înţelegerii, îl îndemnăm să se păzească de citirea cuvintelor ce urmează ca nu cumva privind la razele soarelui cu ochi bolnavi să ajungă la o îndoită orbire şi să piardă şi bruma de vedere de care se mai bucură ochii lui”. Acest semnal de alarmă nu este tras de vreun intelectual arogant, dornic să îşi dea cu părerea într-o problemă în care nu este pregătit. Ci este tras tocmai de Cuviosul Nichita Stithatul, ucenicul apropiat al Sfântului Simeon.

Putem observa din avertismentul său că textele filocalice sunt cu două tăişuri, că pot vătăma pe cei care le citesc fără a avea o anumită pregătire duhovnicească.

Ar trebui să ne dăm seama că un om nu trebuie apreciat pentru că are memoria plină de texte filocalice – oricât de înalte ar fi acestea. Dacă cineva citeşte de o mie de ori Filocalia, câtă vreme viaţa sa nu se schimbă, câtă vreme el nu se ridică la înălţimea celor citite, folosul este foarte mic. Asta în cazul în care nu se transformă în pagubă.

În Pelerinul rus citim că acestuia i s-a arătat în vis răposatul său duhovnic, cel care îi deschisese ochii în privinţa practicării rugăciunii lui Iisus. Duhovnicul i-a spus: „Filocalia este o carte plină de înţelepciune, un rezervor minunat care cuprinde lămurirea tainelor lui Dumnezeu. Nu toată lumea o poate înţelege, însă are pentru fiecare îndreptări care îi sunt trebuitoare: pentru înţelepţi, sfaturi înţelepte şi, pentru cei simpli cu duhul, sfaturi simple. Iată de ce noi cei simpli nu trebuie să citim capitolele după aşezarea lor din carte. Acolo e o rânduială pentru cei deprinşi cu Dumnezeu. Pentru neştiutorii care vor să înveţe din această carte rugăciunea lăuntrică este de trebuinţă o altă rânduială.”

Observăm că bătrânul duhovnic, care ani de zile a mers pe calea sfinţeniei, se considera printre cei „simpli”. Cu atât mai simpli suntem noi, care nu urmăm nevoinţele sale. Şi trebuie să ne dăm seama că nu ne este de folos să citim Filocalia de la un cap la altul: în loc să ne folosim, ne putem rătăci.

Despre aceasta fericitul vlădică Antonie Mărturisitorul scria în Calea lucrării lăuntrice: „Când Sfinţii Părinţi au scris despre rugăciunea lui Iisus, erau mulţi lucrători experimentaţi ai ei şi nu era nevoie de o descriere a fazelor începătoare. Ba, mai mult decât atât, a citi scrierile era cu putinţă şi pentru o persoană nepregătită, dar ca să se folosească avea posibilitatea doar cel pregătit într-un fel ascuns. În timpul de faţă aproape că nu au mai rămas lucrători cu experienţă. Oricine dintre cei care şi-ar dori să practice rugăciunea este supus chiar de la început unor îndoieli în privinţa corectitudinii şi a reuşitei acţiunilor sale. Ostenindu-se puţin şi neobţinând roadele dorite, el renunţă la această sfântă lucrare, iar uneori o şi huleşte”.

Am dat cele trei citate de mai sus nu pentru a răni sufletele care îşi găsesc mângâierea citind Filocaliile. Ci tocmai pentru a pune în evidenţă modul în care texte atât de citite şi iubite în Biserica Ortodoxă, textele filocalice, se pot transforma din prieteni în duşmani. Vina ar fi în mare măsură a cititorilor, dar şi a celor care se grăbesc să editeze scrieri ale Părinţilor numai pentru a scoate bani fără a se gândi la impactul pe care îl au aceste cărţi asupra cititorilor.

Să reţinem din cuvintele fericitului Arhiepiscop Antonie că unii dintre cei care nu reuşesc să sporească pe calea rugăciunii ajung să hulească această lucrare. Cei care hulesc rugăciunea lui Iisus hulesc calea prin care atâtea cete de sfinţi au dobândit Împărăţia Cerurilor. Hulele lor îi vădesc ca duşmani ai sfinţeniei şi ai dreptei-credinţe. Ei, însă, au ajuns duşmani pentru simplul fapt că nu au fost povăţuiţi pe calea rugăciunii.

Totuşi, cred că mai mult rău decât aceştia fac cei care, după citirea textelor filocalice, ajung la concluzia că viaţa de liniştire în lume e o utopie. Hulitorii nu sunt luaţi în seamă de ceilalţi. Duhul de răutate şi de tulburare care iese din ei îi ajută pe creştini să se ferească de aceştia şi să vadă în ei unelte ale vrăjmaşului.

Dar cei care ajung la concluzia că mirenii nu trebuie să practice rugăciunea lui Iisus, că mirenii nu trebuie să încerce să dobândească liniştea lăuntrică, sunt mult mai periculoşi. Ei sunt duşmani ai Filocaliei, transmiţând altora frica de sfinţenie şi teama de a urma învăţăturilor filocalice. Degeaba au fost sfinţi care au învăţat că „rugăciunea lui Iisus nu e numai pentru monahi, ci şi pentru mireni”. Ne influenţează mai puternic aproapele nostru, care trăieşte în aceeaşi lume în care trăim noi, decât sfinţii care au trăit prin mănăstiri sau retraşi în pustie.

Numai că în momentul în care ne lăsăm modelaţi de aproapele nostru, în momentul în care renunţăm să avem ca îndreptar Tradiţia pentru a ne ghida după oameni fără experienţă, ne aflăm pe un drum riscant care nu duce la ţintă.

Despre folosul pe care îl putem avea din citirea cărţilor, părintele Teofil de la Slănic povestea cum a cerut cuvânt de folos de la părintele Vitimion: „Eram în vârstă de douăzeci şi trei de ani şi aveam ispite, că diavolul dă lupta mai ales la tinereţe, şi m-am dus la avva al meu care era de optzeci şi patru de ani şi era mai sănătos ca mine aproape.

«Ei, ce vrei?”

«Prea Cuvioase, am ispite.” „Ce ispite ai?” „Păi aşa, ca tinerii. Am vise rele… Diavolul se luptă cu mine, îmi aduce femei dezbrăcate, noaptea în vis, daţi-mi un sfat!»

«Sfat, vrei sfat? Ai citit Patericul?”

«L-am citit.” „Ce spune acolo?» «Spune bine.» «Ai citit Vieţile Sfinţilor? Ce spune acolo?» «Spune bine.» «Dar prin Biblie ai citit?» «Am citit, dar nu prea înţeleg.»

«Mai ia o dată Patericul şi citeşte-l din nou şi după aia ai să înţelegi mai bine.»

«Păi, îmi trebuia un sfat!»

«Nu ştii că nu mai sunt sfătuitori acuma?»

«N-am ştiut că nu sunt sfătuitori.»

«Sfătuitorii noştri, părinte, sunt cărţile. Pune mâna şi citeşte şi găseşti orice vrei. Cărţile îţi vor răspunde la orice întrebare.»”

Avva Vitimion, sporit în viaţa duhovnicească, a încercat prin aceste cuvinte să îi arate ucenicului că îi este de folos să înveţe să se lase modelat de cărţi. Împuţinarea părinţilor cu viaţă sfântă nu trebuie să fie pentru călugări un motiv pentru a alege o viaţă comodă, o viaţă blazată: monahismul cere eroism, cere vitejie.

Iată de ce pentru monahi sunt atât de importante cărţile care îi învaţă să se modeleze după tiparul cel bun care îi învaţă să primească pecetea cea bună. Cu atât mai mult sunt importante aceste cărţi pentru mireni. Noi nu mergem la Sfânta Liturghie în fiecare zi. Noi trăim într-o forfotă şi într-o agitaţie continuă. E adevărat că această agitaţie se regăseşte şi în unele mănăstiri, mai ales acolo unde se pune accentul pe nevoinţa muncii fizice şi mai puţin pe rugăciune. Dar această situaţie nu e vrednică de laudă, ci dimpotrivă.

În măsura în care mănăstirea este loc de liniştire, lumea este loc al larmei şi al tulburării. Şi, dacă până şi monahii au nevoie de cărţi, mirenii cu atât mai mult.

Există totuşi în afirmaţia că „astăzi nu mai sunt povăţuitori” o nuanţă care trebuie precizată. Părintele Vitimion este unul dintre bătrânii care înfrumuseţează Patericul românesc. El însuşi era un mare povăţuitor. Chiar dacă se smerea spunând că nu mai există călăuze duhovniceşti, o făcea pentru a-i ajuta pe ucenici să se aprindă de dragoste pentru scrierile Părinţilor.

Dar călăuze mai sunt. Şi vor mai rămâne până la sfârşitul veacurilor. Chiar dacă sunt din ce în ce mai puţine, totuşi Dumnezeu nu va lăsa lumea fără luminători. E de-ajuns să amintim numele părintelui Sofronie de la Essex pentru a dovedi că în vremurile noastre au trăit cuvioşi care au ajuns la măsurile sfinţilor din vechime. Diavolul vrea să credem că au dispărut povăţuitorii pentru a ne arunca în deznădejde, şoptindu-ne: „Nu mai este nimeni care să vă ducă pe drumul cel bun. Nu mai încercaţi să mergeţi spre rai. Veţi cădea în prăpastie.”

Sunt creştini care se sperie de astfel de şoapte. Sunt creştini care pactizează cu stăpânitorul lumii acesteia. Sunt alţii care, gândindu-se că nu se mai pot ghida decât după cărţi, cad în extrema cealaltă.

„Începătorii nu pot adapta cărţile stării lor proprii, ci sunt invariabil luaţi de valul cărţii… Dacă o carte vorbeşte de ascultarea necondiţionată sub îndrumarea unui părinte de Dumnezeu purtător, începătorul va simţi inevitabil o dorinţă după cea mai strictă viaţă în supunere faţă de un «bătrân». Dumnezeu nu a dat vremurilor noastre această vieţuire. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care o zugrăvesc pot înrâuri atât de puternic un începător încât din lipsă de experienţă şi neştiinţă el se poate uşor hotărî să lase locul în care trăieşte şi unde are totul pentru ca să lucreze pentru mântuirea lui şi să înainteze duhovniceşte…” Aceste cuvinte ale Sfântului Ignatie Briancianinov despre vieţuirea monahală pot fi înţelese şi ca referindu-se la viaţa creştină în general.

Noi nu trebuie să transformăm cărţile în idoli. Dacă vom face aceasta, vom cădea în înşelare aşa cum au căzut monahii care, citind despre viaţa în pustie, au fugit din mănăstire şi care, în cele din urmă, şi-au pierdut minţile.

Trebuie să culegem nectarul din cărţi. Dar să căutăm un părinte care să ne ţină de mână. Diavolul nu se teme de creştinii care trăiesc după mintea lor. Îi lasă să sporească duhovniceşte, să ducă nevoinţe aspre şi să petreacă timp îndelungat în rugăciune. El nu le micşorează râvna. Ci pune paie pe foc. Aşteaptă momentul prielnic să atace. Şi în timp ce nevoitorul fără povăţuitor se va feri numai de căderea în patimi, numai de ispitele de-a stânga, va cădea în ispitele de-a dreapta, în mândrie şi în râvnă exagerată. Fără povăţuitor va cădea în cursele diavolului.

Aici poate duce încrederea prea mare în propriile puteri, nădejdea că e de-ajuns citirea cărţilor pentru dobândirea sfinţeniei. Cărţile pot deveni duşmani. Aşa cum Sfânta Scriptură a devenit duşman pentru sectanţi. Sectanţii citesc Biblia, o cunosc mai bine decât          drept-credincioşii, dar nu îşi dau seama că în loc să le fie călăuză spre rai le este pricină de pierzare: în loc să îi înveţe să meargă pe calea mântuirii, Biblia le oferă argumente pentru a trăi departe de Biserică, departe de Trupul lui Hristos. Adică departe de Hristos, de lumină, de mântuire.

E oare vina Sfintei Scripturi? Nu, în niciun caz. E vina lor că s-au rupt de Sfânta Tradiţie care întregeşte Sfânta Scriptură, care ne pune înainte singura tâlcuire corectă a Sfintei Scripturi.

În aceeaşi măsură nu e vina cărţilor duhovniceşti că unii s-au folosit de ele fără dreaptă socoteală (cum sunt cei care s-au hotărât să dobândească rugăciunea inimii în câteva zile şi care au ajuns la spitalul de nebuni). E numai vina celor care, orbiţi fiind de iubire de sine, s-au crezut ultimii „mohicani” duhovniceşti, ultimii căutători ai adevărului. Nu au avut răbdare să caute povăţuitori pe măsură şi, după ce s-au lovit de câţiva îndrumători orbi, au preferat să fie propriile lor călăuze. În loc să fie duşi de alţii în prăpastie, au preferat să se arunce de bunăvoie.

Dar ar fi trebuit ca, umplându-se de lumina pe care o aduce citirea cărţilor, să caute cu multă răbdare un povăţuitor. Şi căutarea lor ar fi fost răsplătită cu vârf şi îndesat.

Vorbind despre cărţi ar trebui să vorbim puţin şi despre marele duşman al cărţilor, care este diavolul. Diavolul nu vrea să citim ceea ce ne este de folos. Dacă nu reuşeşte să ne trezească interesul pentru cărţi care ne-ar favoriza căderea în ispitele de-a dreapta, el ne împinge în căderile clasice.

Diavolul e foarte supărat pe creştinii care citesc. Într-o vedenie un părinte a aflat că diavolii nu mai luptau cu aceeaşi putere vieţuitorii unei mănăstiri pentru că aceştia fuseseră biruiţi de trândăvie. Singurii părinţi pe care îi mai luptau diavolii erau cei care se încăpăţânau să citească vechile scrieri duhovniceşti.

Diavolul încearcă în felurite mijloace să îi îndepărteze pe creştini de la citit. Una dintre metode este de a le răpi creştinilor timpul. Oamenii sunt din ce în ce mai ocupaţi, de-abia îşi pot îndeplini obligaţiile, de-abia pot face cele strict necesare.

De unde să mai rămână timp şi pentru citit? În cazul cititului, ca şi în cazul canonului de rugăciune, e nevoie de foarte multă iscusinţă duhovnicească. E nevoie de o luptă grea pentru ca oamenii să îşi facă timp pentru ele. Depinde cum sunt privite lucrurile. Dacă rugăciunea şi cititul nu sunt considerate necesare, atunci omul va face toată treaba pentru casă şi abia apoi se va gândi la sufletul său.

Dacă însă rugăciunea şi cititul sunt considerate necesare atunci, indiferent ce treabă va face omul, inima sa va fi tot la Dumnezeu şi va aştepta să termine munca pentru ca să citească sau să se roage (dacă nu s-a rugat chiar şi în timp ce lucra…) Un astfel de om a înţeles valoarea cărţii. Un astfel de om e prieten cu cartea.

Dacă la început cartea l-a ajutat să scape de singurătate, l-a ajutat să Îl cunoască pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe sfinţi, deci după ce cartea l-a ajutat să ajungă la un liman, cartea l-a ajutat şi să urce pe drumul spre rai. Până la sfârşitul vieţii un astfel de om va rămâne prieten cu cartea. Fără a fi dependent de cărţi, fără ca cititul să devină un drog, omul se va folosi din ce în ce mai mult de cărţi.

Într-o lume în care oamenii sunt din ce în cei mai legaţi de cele trupeşti, într-o lume în care patimile lovesc în ultimele redute ale virtuţii, creştinii pot găsi alinare citind… E o mare mângâiere să vezi cum au gândit sfinţii. E o mare mângâiere să citeşti poveţele lor. E o mare mângâiere să primeşti putere din cuvintele lor.

Totuşi, cărţile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nu sunt singurii prieteni ai creştinilor. Vieţile sfinţilor care au trăit în ultimul secol, cuvintele părinţilor contemporani sau descrierea minunilor care au loc în zilele noastre produc o mare bucurie în inimile cititorilor.

Se poate observa că oamenii sunt mai receptivi faţă de lucruri mai apropiate de zilele noastre. A citi numai cărţi scrise acum o mie de ani înseamnă a considera Ortodoxia un obiect de muzeu. Înseamnă a nu ţine seama de lucrarea Sfântului Duh în vremurile apropiate nouă. Adică a-l ignora pe Sfântul Nectarie de Eghina, pe Sfântul Ioan Maximovici, pe Sfântul Siluan.

Nu e bine să facem abstracţie de învăţăturile părintelui Paisie Aghioritul sau de minunile Cuviosului Părinte Porfirie Bairaktaris. Nu trăim în secolul al patrulea sau al optulea după Hristos. Trăim în mileniul trei. Şi Duhul Sfânt nu a părăsit Biserica. Cine încearcă să dea dovadă de prea mult tradiţionalism şi citeşte numai scrieri ale Sfinţilor Părinţi dă dovadă de lipsă de înţelepciune.

E foarte bine să citim textele Sfinţilor Părinţi. Dar e foarte bine să citim şi scrieri ale sfinţilor care au trăit în vremuri apropiate de ale noastre şi chiar ale cuvioşilor încă necanonizaţi de Biserică, dar canonizaţi de evlavia populară. Aceştia s-au lovit de o parte din problemele cu care ne confruntăm noi. Dacă am trăi în condiţii asemănătoare cu cele în care a trăit Sfântul Isaac Sirul, atunci să îl citim numai pe el şi pe părinţii filocalici. Dar dacă trăim în condiţii asemănătoare celor în care a trăit Sfântul Ioan din Kronstadt, atunci să citim şi scrierile sale…

Să ne ferim de patima habotniciei, indiferent în ce formă s-ar manifesta. Sunt câte unii, foarte aprinşi pentru credinţă, care dacă au citit într-o carte că femeile trebuie să poarte batic, devin „misionari ai baticului”: îşi canalizează toată atenţia pentru a le convinge pe femeile care vin la biserică să îşi pună batic şi să poarte fuste cât mai lungi. Dar nu ajung la niciun rezultat. Poate că, dacă ar fi încercat să le ajute pe acele femei să înţeleagă mai mult despre credinţa ortodoxă, atunci acele femei şi-ar fi pus batic de bună-voie.

„Litera ucide, iar duhul dă viaţă!” Să citim cât mai mult, dar să nu devenim partizanii literei. Să nu devenim farisei. Să nu ne închidem în iubire de sine şi în judecarea aproapelui. Să culegem roadele citirii. Să trăim o viaţă din ce în ce mai curată. Inimile noastre să se umple de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Altfel, dacă citind mult inimile noastre devin din ce în ce mai pustii şi mai reci, e semn că nu pricepem nimic din cele citite. Vom fi judecaţi ca cei care nu au citit nicio carte duhovnicească. Dacă nu şi mai rău. Şi înainte de a citi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze mintea pentru a înţelege şi a folosi ceea ce citim. Fără luminarea dumnezeiască cele citite nu se vor înrădăcina în inimile noastre.

E bine să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne pună înainte cărţile de care avem nevoie. Pentru unii e din ce în ce mai greu să îşi procure cărţi. Lipsurile materiale îi împiedică să citească scrierile de care simt că au nevoie. Ar fi foarte bine ca în fiecare parohie să existe câte o bibliotecă parohială care să conţină cărţi de folos.

În vremea comunismului un credincios i-a cerut unui preot să îi împrumute ceva de citit. Şi părintele i-a dat un vraf de reviste bisericeşti, pline de articole despre vizite pastorale ale ierarhilor, despre ştiri externe, despre recenzii la cărţi şi predici scrise într-un limbaj de lemn. Cu nelipsitele omagii la adresa „slăviţilor” conducători ai ţării.

Peste câteva zile omul s-a întors dezamăgit: „Părinte, luaţi-vă revistele înapoi. Dacă aş fi avut mai puţină credinţă, revistele astea m-ar fi convins că nu există Dumnezeu. Nu mi-au fost de niciun folos.”

Întâmplarea aceasta mi se pare foarte elocventă. Biblioteca acelei parohii fiind alcătuită numai din astfel de reviste, preotul i-a împrumutat omului ce a avut la îndemână (de altfel, nu în puţine cazuri în perioada comunistă oamenii partidului s-au dovedit foarte supăraţi pe existenţa bibliotecilor parohiale cu un număr mare de cărţi de folos şi s-au grăbit să le confişte pentru a-i împiedica pe oameni să le citească; duşmanii credinţei au ştiut că distrugând cărţile îi vor lăsa pe oameni lipsiţi de nişte arme foarte importante).

Cred că ar fi bine ca cei care au mai mulţi bani să sprijine fondul de carte al bibliotecilor parohiale. Şi chiar să dăruiască oamenilor cât mai multe cărţi de folos. Dar în Biserică nu întâlnim prea mulţi oameni cu bani. Creştinii, după ce au citit o carte, o pot împrumuta şi altora. Măcar prietenilor mai apropiaţi.

Dacă nu avem chiar atât de multă dragoste pentru a împrumuta şi altora cărţile care pe noi ne-au folosit, cel puţin să le recomandăm şi altora să le citească. Să mărturisim cât de mult ne-au mişcat şi poate inimile celorlalţi se vor aprinde de dorinţa de a le citi la rândul lor. Şi poate că Dumnezeu îi va ajuta să le citească. Poate chiar înmuind inima lor împietrită.

E foarte bine să facem acest exerciţiu al împrumutului cărţilor. După ce vom vedea cât de mult îi putem bucura pe cei de lângă noi, vom împrumuta din ce în ce mai multe cărţi. Vom împrumuta în cele din urmă chiar şi cărţile care se găsesc foarte greu şi chiar pe cele de valoare. Încetul cu încetul vom învăţa să nu ne supărăm când cărţile vor veni la noi mai „bătrâne”, mai deteriorate. Ne vom bucura că au fost citite. Şi chiar dacă, în unele cazuri, cărţile nu se vor întoarce la noi, Dumnezeu ne va răsplăti dragostea cu vârf şi îndesat. Dacă nu ne vom mânia, pierderea ne va fi socotită drept milostenie.

Să învăţăm şi să dăruim cărţi. O preoteasă văduvă, care la parastasele pentru soţul ei dădea oamenilor – pe lângă mâncare – cărţi, spunea că o femeie i-a spus: „Doamna preoteasă, coliva o mănânci o dată şi se duce. Dar cărţile le-am citit de câteva ori”. Ar fi foarte bine să se răspândească acest obicei de a dărui cărţi. Aşa cum mâncarea de la parastas satură pântecele, tot aşa cărţile satură suflete. Părintele Bartolomeu de la Ţigăneşti spunea: „Mult folos află creştinii care se ostenesc citind cărţi duhovniceşti. Citirea îndelungată le va fi socotită o nevoinţă, mai ales atunci când este însoţită de rugăciune şi de urmarea faptelor bune care ne sunt puse înainte. Şi după ce terminăm de citit o carte care ni s-a părut deosebită, să o împrumutăm şi altora. Sau, dacă putem, chiar să le-o dăruim celor pe care cele scrise i-ar putea ajuta. Să nu credem că ajutorarea aproapelui se măr­gineşte numai la mâncare şi îmbrăcăminte. Nu, hrana duhovnicească este cu atât mai importantă. Să îi ajutăm pe ceilalţi cât ne stă în putinţă şi Dumnezeu, care a primit cei doi bani ai văduvei, va primi şi mica noastră jertfă.

Păcate avem cu toţi şi ca să ne ridicăm ne poate ajuta mult o carte bine scrisă. Ajutându-i pe alţii să se ridice şi, punându-le înainte o carte, se zidesc mai mult decât dacă ar auzi neputincioasele noastre cuvinte. Şi nu mică va fi răsplata noastră. Ca să nu mai vorbim de cei căzuţi în erezie: ce îi poate ajuta mai mult decât expunerea învăţăturii orto­doxe? Să dăruim cât mai multe cărţi, să dăruim cât mai multe pâini duhovniceşti. Că hrănindu-se alţii şi noi ne vom sătura …”

Despre acest subiect am scris mai demult o poezie căreia i-am pus titlul Ctitorii de taină. Cred că nu greşesc dacă o reproduc aici:

Am visat o biserică mare, foarte ciudată:

era construită din cărţile Părinţilor,

aşezate ca nişte cărămizi, cu multă grijă,

atât de firesc încât nu te mirai

cum de biserica stă în picioare.

Încercam să îi înţeleg taina,

şi o priveam cu multă atenţie.

„O, câte cărţi alese sunt aici.

Fericit este cel care le are!”

m-am gândit, şi am intrat înăuntru.

Am găsit oameni luminaţi la chip,

îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare.

O voce îngerească mi-a zis:

„Nevoinţa lor a fost aparte;

au muncit din greu şi au strâns bani

cu care au luat mâncare duhovnicească.

Au cumpărat cât mai multe cărţi,

cărţi care acum par cărămizi,

şi le-au dăruit celorlalţi.

Şi din bănuţii văduvei

s-a ctitorit Catedrala Cărţilor…”

Nimic nu ne împiedică să fim şi noi ctitorii unei astfel de catedrale. Nimic nu ne împiedică să venim în întâmpinarea aproapelui nostru, dăruind cât mai multe cărţi. Dar înainte de a dărui altora cărţi trebuie să fim noi înşine conştienţi de valoarea cărţilor.

Să iubim cărţile, să fim prieteni ai cărţilor. Ori de câte ori simţim că suntem prinşi în viforul ispitelor să alergăm la ajutorul cărţilor. Fără a considera că o carte poate suplini lipsa duhovnicului. Dar până ajung în faţa duhovnicului, care este rânduit de Dumnezeu pentru a călăuzi sufletele pe calea mântuirii, creştinii pot lua putere din citirea cărţilor.

Să privim faptul că putem citi cărţi atât de minunate ca pe un dar de la Dumnezeu. Până la apariţia tiparului cărţile erau rare. Şi cititorii erau foarte puţini. Să ne dăm seama că în cărţi găsim puterea de a rezista desfrâului şi neopăgânismului care cucereşte din ce în ce mai mult teren în zilele noastre. Şi să nu amestecăm apa cea curată a cărţilor duhovniceşti cu apa spurcată a cărţilor prin care curge desfrâul sau rătăcirea. Să ascultăm porunca Bisericii care ne cere să nu citim cărţi eretice şi să nu citim nicio carte, revistă sau chiar niciun ziar care ne-ar vătăma sufleteşte. Nu există niciun motiv care să poată justifica excepţiile. Păcatul este păcat, indiferent prin ce poartă ar intra în sufletele noastre. Să lăsăm să intre în inimile şi în minţile noastre numai ce este bineplăcut lui Dumnezeu.

Cărţile sunt topoare care lovesc idolii contemporani – între care la loc de cinste stă idolul singurătăţii. Singurătatea ucide sufletele chiar fără a le convinge să se sinucidă. Dar şi sufletele pot ucide singurătatea. Cărţile sunt de mare ajutor pentru aceasta. Nu pentru că ar avea o anumită putere magică. Ci pentru că Dumnezeu trimite binecuvântarea Sa asupra celor care citesc pentru a se folosi duhovniceşte. Celor care citesc dorindu-şi să îşi îndrepte vieţile, celor care citesc dorind să pună început bun mântuirii. Dumnezeu le primeşte nevoinţa citirii ca pe o rugăciune bine primită. Şi răspunde grabnic la această rugăciune fără cuvinte – venind în întâmpinarea celor care Îl caută…