SACCSIV – blog ortodox

VIDEO: Presedintele UE, HERMAN VAN ROMPUY, este oficial marioneta grupului BILDERBERG si a declarat ca s-a mai facut un pas spre GUVERNUL MONDIAL. Daca nici acum nu va treziti, aproape ca VA MERITATI SOARTA

vonRompuy

   In urmatorul material, citatele din diferite articole vor fi scrise cu albastru, pentru a putea fi mai usor diferentiate de comentariile mele.

   Citez din articolul Herman Van Rompuy the “Perfect” EU President – Say Hello to Turkey and Taxes (Herman Van Rompuy Presedintele “Perfect” al UE – Salutati Turcia si Taxele), aparut miercuri 18 noiembrie, cateva zile inaintea „alegerii” oficiale:

   Ziarele si casele de pariuri afirma ca Prim Ministrul belgian, Herman Van Rompuy [nascut 1947], este unul din candidatii de frunte pentru slujba de primul  “Presedinte UE”. Daca ne uitam in urma la cariera sa vedem ca intr-adevar este candidatul  “perfect”. Cine s-ar potrivi mai bine la conducerea unei organizatii ce forteaza statele membre sa organizeze un al doilea referendum cand primul nu da rezultatul dorit?

   Actualul Prim Ministru belgian Herman Van Rompuy se pare ca a devenit candidatul de frunte pentru presedintia UE (tehnic numai presedinte al Consiliului European) deoarece, pana acum, s-a abtinut sa isi exprime opinia proprie asupra oricarui lucru de la nivel european. Acesta este si motivul pentru care este atat de dificil ca cineva sa se opuna candidaturii sale, in afara de cazul cand cineva ii studiaza trecutul si cariera sa recenta de Purtator de Cuvant al Parlamentului Federal si Prim Ministru.

   Dar este sau nu Mr. Van Rompuy un candidat? Oficial, el si partidul sau pretind ca nu este, deoarece se presupune ca este “indispensabil” in Belgia. Cu toate acestea, evenimentele de la cina secreta a Grupului Bilderberg de saptamana trecuta spun cu siguranta alt lucru. In timpul cinei, el a tinut un discurs in care a aratat cum Uniunea Europeana ar putea fi finantata direct, in opozitie cu mecanismele de finantare indirecta de astazi. El a respins taxele “verzi” si a propus in locul lor taxe UE asupra tranzactiilor oficiale, multe la fel ca infama taxa Tobin. 

   Ziarul flamand De Standaart, care a prezentat evenimentele de la cina Grupului Bilderberg a comentat ieri ca propunerea lui Herman Van Rompuy a ajuns la urechile presei deoarece unul din invitatii cinei secrete a dorit sa ii compromita candidatura. Cineva se poate intreba ce fel de om este acesta si ce fel de proces de nominalizare foloseste UE pentru presedentia sa daca dezvaluirea uneia dintre parerile unui candidat in legatura cu un subiect foarte relevant este suficienta sa ii compromita candidatura.

   Oare la ce ne putem astepta de la Herman Van Rompuy daca va deveni primul presedinte al UE? El nu a fost niciodata prea comunicativ cu presa si s-a simtit mai confortabil in sedintele cu usile inchise. Se stie ca el a fost creierul acordului ce a pus bazele actualei conduceri belgiene, cand propriul sau partid, crestin-democrat si-a incalcat promisiunea de la campania electorala din 2007 de a diviza districtul electoral flamando-francez, Brussel-Halle-Vivoorde.  Ca Purtator de Cuvant al Parlamentului federal, Mr. Van Rompuy a reusit, prin numeroase trucuri, sa amane votarea in sesiunea plenara cu mai multe saptamani pana cand a fost blocata de o motiune de conflict de interese. Recent el chiar a mituit unul dintre parlamentele regionale cu un stadion finantat federal pentru echipa de fotbal pentru a intarzia votarea in parlamentul federal cu cel putin inca patru luni, doar pentru a ramane mai mult la putere.

   Un alt aspect ce merita a fi mentionat este ca Herman Van Rompuy este conducatorul unui guvern federal ce nu contine o majoritate a membrilor flamanzi in parlament.

   Aceste lucruri arata ca Herman Van Rompuy este un om ce se aliniaza rapid noilor situatii si puteri. In timpul negocierilor guvernamentale sau ca Purtator de Cuvand al Parlamentului federal lui nu i-a pasat de ceea ce el, impreuna cu partidul sau au promis electoratului in timpul campaniei electorale. Mr. Van Rompuy nu isi reprezinta electoratul.

   In mod traditional, puterea belgiana a favorizat intotdeauna integrarea europeana. Daca Mr. Van Rompuy ar deveni primul presedinte UE, integrarea europeana va deveni una dintre principalele sale ambitii.  Taxele UE se potrivesc acestei ambitii foarte bine, iar evenimentul de la cina Grupului Bilderberg poate fi privit ca o dezvaluire a intentiilor sale. Ne putem astepta de asemeni ca el sa pledeze pentru o mai mare expansiune Eurozone si la o restrangere cat mai mare a abolirii exceptiilor pe care le-au dobandit UK, Suedia si Danemarka prin Tratatul de la Maastricht. Aceasta isi doreste birocratia UE de la el si aceasta va face. Aceasta birocratie favorizeaza de asemeni apartenenta Turciei la UE deci contrar cu ceea ce Mr. Van Rompuy a afirmat in parlamentul belgian in 2004, de data aceasta va sustine cu bucurie negocieri cu Turcia. Ukraina, pe care el pana acum a favorizat-o, va trebui sa astepte. Si, bineinteles, va folosi toate trucurile pentru a evita discutii nedorite. O reforma democratica in UE care sa includa un proces mai transparent, nu va fi in lista sa de prioritati.

   Si iata ca a fost Herman Van Rompuy … Exact precum au decis stapanii grupului Bilderberg. Ce este cu acest grup si ce este in fapt cu aceasta Uniune Europeana, vom vedea la sfarsitul articolului. Pana atunci, sa vedem ce a mai aparut in ziare, dupa „alegerea” sa oficiala.

   Conform articolului „Preşedintele Bilderberg” va conduce UE:

    Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, preşedinţia Consiliului Uniunii Europene se schimba de două ori pe an, fiind asigurată prin rotaţie de câte un stat membru.

   Potrivit prevederilor tratatului, noua poziţie de preşedinte al Consiliului European va avea un mandat de doi ani şi jumătate. Consiliul de Miniştri va continua să se rotească la fel ca înainte. Günter Gloser, un înalt oficial al Ministerului de Externe german, a spus că oricine ar fi numit în respectiva funcţie, ar trebui să fie o persoană „capabilă să adune consensul”. Preşedintele UE, a adăugat el, ar mai trebui să fie cineva „care este acceptat în sânul Uniunii şi care va fi şi un bun reprezentant al acesteia, dându-i o faţă”.

   Cealaltă poziţie importantă introdusă de tratat se numeşte oficial Înaltul Reprezentant pentru Politica Comună de Securitate şi Externă. În prezent, politica externă a UE este asigurată atât de responsabilul pentru politică externă al Comisiei Europene, cât şi de comisarul pentru Relaţii Externe. Tratatul de la Lisabona reuneşte cele două posturi, creând poziţia de „Înalt Reprezentant” – practic un Ministru de Externe al Uniunii. Acesta serveşte şi drept vicepreşedinte al Comisiei Europene, este membru al Consiliului şi al Comisiei, şi conduce Consiliul Miniştrilor de Externe. 

   Apărută de ceva vreme doar cu titlu de zvon, identitatea acestui „candidat comun” a fost confirmată public joi: premierul belgian Herman Van Rompuy. În vârstă de 62 de ani, Van Rompuy, un politician creştin-democrat (de dreapta), este premier de numai 11 luni. El este un mare iubitor de poezie, dar altfel are unele vederi care i-au atras simpatia extremiştilor de dreapta, cea mai edificatoare în acest sens fiind opoziţia vehementă faţă de aderarea Turciei la UE. De asemenea, Van Rompuy este favorabil creării unui imn „naţional” al Uniunii Europene, precum şi înlăturării unor simboluri naţionale, precum stemele de pe euro, cele de pe plăcuţele de înmatriculare, dar şi pe cele din cărţile de identitate sau paşapoarte.

   Într-un manifest „federalist”, politicianul flamand mai cerea „creşterea masivă a prezenţei UE” pe teritoriile statelor membre, cum ar fi arborarea drapelelor Uniunii în toate şcolile, liceele, facultăţile şi stadioanele din spaţiul european.

   De asemenea, Van Rompuy vrea să finanţeze UE printr-o pleiadă de taxe impuse la nivel naţional, între care una pe combustibil şi una pe călătoriile cu avionul. Van Rompuy a devenit recent membru al exclusivistului grup Bilderberg, alcătuit din oameni de afaceri, aristocraţi şi politicieni suspectaţi şi acuzaţi că „trag sforile” din umbră. Din acest motiv, Van Rompuy a fost ridiculizat pe Internet drept „preşedintele Bilderberg”, în sensul că el ar fi fost impus de grup la preşedinţia UE.

   Conform articolului S-a mai făcut un pas către guvernarea mondială:

   Este important de remarcat faptul că, în discusul ţinut după ce a fost desemnat, Herman Van Rompuy a declarat că odată cu apariţia funcţiei de preşedinte al UE, s-a mai făcut un pas în procesul de formare a unicei guvernări mondiale:

   Dupa cum puteti constata dupa minutul 2 al inregistrarii de mai sus, hotararea „alegerii” celor doi a avut loc in spatele usilor inchise …

   Ca lider al Consiliului european, preşedintele va trebui, conform Tratatului de la Lisabona, să „faciliteze consensul în cadrul Consiliului”. Reprezentarea UE în cadrul summit-urilor şi reuniunilor internaţionale este o altă atribuţie a acestuia, limitată însă de competeţele Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, funcţie în care a fost învestită britanica Catherine Ashton [nascuta 1956].

   Foarte mulţi observatori internaţionali consideră însă că în timp vor fi lărgite competenţele şi atribuţiile exercitate de preşedintele european.

   Iata ce mai putem afla din Herman Van Rompuy, teologul convertit la economie:

   Nu prea cunoscut în afara graniţelor ţării sale, Van Rompuy a fost cel care a reuşit să aducă un echilibru politic în Belgia, după ce statul s-a confruntat cu o criză politică fără precedent în decursul anului trecut.

   Pe 30 decembrie 2008, Van Rompuy a devenit cel de-al 48-lea premier al Belgiei, funcţie la care va trebui să renunţe, întrucât noua calitate de preşedinte al UE nu-i permite să deţină vreo funcţie naţională.

   Este licenţiat în filosofie şi economie, are 62 de ani şi are în spate o întreagă carieră de economist.

   „Sunt mai degrabă omul acţiunii, el este mai cerebral„, a mărturisit fratele său mai mic Eric, implicat de asemenea în politică, fiind însă un militant virulent al cauzei flamande.

   Silueta austeră a lui Herman, calviţia ce îi pune în evidenţă faţă ascuţită şi privirea maliţioasă, conturează calităţile de intelectual ale unui bărbat care a studiat la o şcoală iezuită şi a reflectat asupra filosofiei Sfântului Toma de Aquino, înainte de a consacra economie.

   Pasionat de literatură (în special franceză şi germană) el continuă să publice pe blogul său haiku, poezii japoneze, în limba olandeză.

   Această practică l-a ajutat să suporte o perioadă politică nefastă pentru creştin-democraţi (1999-2007) pe durata celor două mandate ale Guvernului condus de liberalul Guy Verhofstadt.

   Belgia, care din iunie 2007 s-a aflat într-o criză generată de conflictul dintre comunitatea flamandă şi cea francofonă, a cunoscut o aplanare a tensiunilor în ultimele zece luni, după preluarea puterii de către Van Rompuy, un om politic cu simţul umorului şi amabil, care a reuşit să nu lezeze pe nimeni, spre deosebire de predecesorul său Yves Leterme, care şi-a atras criticile francofonilor.

   Apreciat de regele Albert al II-lea, el este considerat ca fiind mai degrabă un moderat în privinţa dosarelor lingvistice care îi divizează pe belgieni.

   Conform “Noii reprezentanţi UE, de decor” | VIDEO:

   Numirile n-au fost bine primite de jurnalişti.  Ambii au puţină experienţă în afacerile externe, dar au primit acordul tuturor celor 27 de lideri europeni care au participat aseară la summit-ul extraordinar de la Bruxelles.
   Lipsiţi de strălucire, viziune ori experienţă

  
Nici cotidianul spaniol El Mundo n-are prea multe vorbe de laudă la adresa celor doi noi reprezentanţi ai Uniunii Europene: „Doi necunoscuţi pe scena europeană şi internaţională, fără pic de experienţă în politica externă şi novici în UE vor reprezenta cele 27 de state membre în lume”.
   Pentru El Pais, „Noua Europă concretizată de Tratatul de la Lisabona va fi condusă de două personaje terne şi cu un profil slab„.
   Pentru Frankfurter Rundschau, „Uniunea Europeană şi-a găsit conducători lipsiţi de strălucire, fără viziune şi experienţă„.
   Pentru The Guardian, „toate şansele Europei de a forţa lumea să-i dea o nouă atenţie s-au redus”. „Seara trecută, liderii europeni au ratat o şansă reală de a se menţine la nivelul lumii G2 dominată de Washington şi Beijing” , conchid jurnaliştii britanici.
   Herman Van Rompuy, discret

   „Europa este o uniune a valorilor şi are responsabilitatea de a juca un rol important în lume„, a declarat Herman Van Rompuy după ce a fost desemnat primul preşedinte al blocului comunitar.
  
Belgianul a mai spus că vrea ca, în funcţia sa de preşedinte al Consiliului, să se mulţumeasă doar cu un rol de facilitare a compromisurilor între statele UE. El a mai spus că vrea să rămână „discret” şi nu să dea interviuri în toată presa.
   Van Rompuy, care îşi va prelua funcţia la 1 ianuarie, s-a declarat de acord ca „Uniunea Europeană să continue să se extindă pentru a include şi alte ţări” în anii următori, „cu condiţia ca ele să îndeplinească toate criteriile” cerute.
   Astfel le-a răspuns celor care îl acuză că se opune aderării Turciei la UE, precizează AFP.
   În 2004, într-un moment în care nu se afla în Guvernul din ţara sa, el s-a pronunţat clar împotriva unei aderări a Turciei.
   Catherine Ashton, învaţă repede

   Cât despre Catherine Ashton, în prezent comisar european pentru Comerţ, care a fost numită Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, premierul britanic Gordon Brown a declarat că aceasta „va avea o poziţie unică asupra politicii externe europene în cursul următorilor cinci ani”.
   „Am călătorit prin Europa ca ministru al Justiţiei„, le-a răspuns ea criticilor săi, care susţin că este lipsită de experienţă diplomatică. „Am fost întotdeauna o negociatoare„, a continuat aceasta.
   În timpul mandatului său, Uniunea Europeană a încheiat cu Coreea de Sud cel mai important acord comercial negociat vreodată cu o ţară, şi este pe cale să se ajungă la un acord asupra dosarului importurilor de banane din America Latină.
   „Judecaţi-mă după ceea ce voi face„, a declarat Ashton, care, în opinia uneia dintre colegele sale comisar, „nu are experienţă în politică externă„, dar „este o femeie capabilă, care învaţă repede”.

   Sa revenim acum la site-ul din care am preluat primul articol din acest material. Conform Meet the President of Europe (Faceti cunostinta cu Presedintele Europei):

  Herman Van Rompuy este primul presedinte al Uniunii Europene care, prin ratificarea tratatului de la Lisabona de catre toate cele 27 de state membre la inceputul lui noiembrie a fost transformata in adevarate State Unite ale Europei.

   Presedintele nu a fost ales: a fost numit intr-o sedinta secreta a conducatorilor guvernelor celor 27 de state membre UE. Herman Van Rompuy a fost prim ministrul Belgiei.

   Pentru a-l intelege pe Herman, trebuie sa stim cate ceva despre Belgia, prototipul Uniunii Europene. Belgienii nu exista ca natiune. Belgia este un stat artificial, construit de puterile internationale in 1830 ca un compromis politic si ca un experiment. Tara cuprinde 6 milioane de olandezi ce traiesc in Flandra, jumatatea de nord a tarii si 4 milioane de francezi ce traiesc in Bologna, jumatatea de sud. 

   Belgienilor nu le place statul lor. Il dispretuiesc. Spun ca nu reprezinta nimic pentru ei. Nu exista belgieni patrioti, deoarece nimeni nu este dispus sa moara pentru un steag care nu reprezinta nimic. Din cauza faptului ca Belgia nu reprezinta nimic, ideologii multiculturali o iubesc. Ei afirma ca fara patriotism nu vor fi razboaie si lumea va fi un loc mai bun. Asa cum canta John Lennon: Imaginati-va ca nu exista tari, nu este greu de facut, nimic pentru care sa ucizi sau pentru care sa mori, si nici religie de nici un fel.” [nota saccsiv: nu degeaba ratacitul era o emblema new age, cititi va rog si Aleister Crowley si REVOLUTIA SATANISTA (rock, sexualitate, droguri) – video si completari necesare]

   Scopul politicienilor belgieni, in 1957, a fost de a transforma intreaga Europa intr-o mare Belgie, astfel incat razboaiele dintre natiunile Europei sa nu mai fie posibile, in conditiile in care nu vor mai exista natiuni, toate fiind incorporate intr-un superstat artificial.

   Insa la o privire mai atenta asupra Belgiei, constatam ca ii lipsesc mai multe, nu numai patriotismul. Ii lipseste de asemeni si democratia, respectul in fata legii si cinstea politica.  In cartea De Afwezige Meerderheid (Majoritatea Absenta), filosoful flamand Lode Claes (1913-1997) a aratat ca fara o identitate si fara patriotism, nu poate exista cinste si nici democratie.

   Unul dintre oamenii care a fost influentat profund de catre lucrarea Dr. Claes a fost un tanar politician, numit Herman Van Rompuy. Van Rompuy, un catolic conservator, nascut in 1947, a facut parte din Partidul Crestin Democrat Flamand. El a scris carti si articole despre importanta valorilor traditionale, rolul religiei, despre protejarea nenascutilor, despre radacinile crestine ale Europei si necesitatea de a le pastra. Ii repugnau natura nedemocratica si imorala a politicienilor belgieni si aceste lucruri     l-au dus la un fel de criza a constiintei. Herman a ajuns senator si a intrat in guvern pe postul de ministru junior. In 1988 el a devenit lider al partidului crestin-democrat.

   In aprilie 1990, Regele Baudouin al Belgiei (1930-1993) a abdicat din cauza unui proiect de lege in legatura cu avorturile ce era foarte liberal, iar partidul crestin democrat, condus de  Herman Van Rompuy, care intotdeauna s-a mandrit a fi un bun catolic, a votat una dintre cele mai liberale legi ale avortului din Europa. Apoi regele a fost convins sa isi reia tronul in ziua urmatoare votarii legii.

   Cariera politica a lui Herman a continuat. A devenit Ministrul Bugetului Belgiei si Viceprim Ministru, Purtator de Cuvant al Camerei Reprezentantilor si in cele din urma Prim Ministru. A continuat sa publice carti intelectuale si inteligente, dar in loc sa apere binele, acum apara conceptul de  “raul cel mai mic”. Si a inceput sa scrie haiku.

   Cu doi ani in urma Belgia s-a confruntat cu cea mai mare criza politica de pana acum. Tara s-a aflat pe marginea colapsului in urma unei hotarari din 2003 a Curtii Supreme conform careia districtul electoral existent Brussels-Halle-Vilvoorde (BHV), ce cuprindea atat capitala bilingva Brussels cat si imprejurimile vorbitoare de daneza Halle-Vilvoorde, ar fi fost neconstitutionale si parlamentul ar trebui sa remedieze situatia. Conducerea a raspuns cu plangerea ca districtul BHV este neconstitutional si ca ar trebui sa fie divizat in doua electorate : Brussels si un electorat vorbitor de limba daneza, Halle-Vilvoorde. Aceasta plangere a fost depusa de catre… Herman Van Rompuy, un locuitor flamand al districtului Halle-Vilvoorde.

   Totusi, in 2003 crestini-democratii nu erau la putere iar Herman era un lider din opozitie. Plangerea sa era menita sa cauzeze probleme politice pentru guvernarea liberala, care a refuzat sa divida districtul BHV deoarece partea vorbitoare de franceza a refuzat sa accepte verdictul Curtii Supreme. In timpul campaniei electorale din 2007, crestin-democratii au avut ca tema majora in platforma lor promisiunea ca, odata alesi, ei vor desparti BHV. Datorita acestei promisiuni, au castigat alegerile si au devenit cel mai mare partid flamand.

   Datorita imposibilitatii de a diviza BHV, crestin-democratii si-au renegat promisiunea. Mai mult decat atat, noul guvern contine mai multi ministrii vorbitori de limba franceza decat de limba olandeza si nu detine sprijinul maroritatii flamanzilor in parlament, cu toate ca acestia reprezinta 60% din populatia Belgiei. Herman a devenit Purtatorul de Cuvant al Parlamentului. In aceasta pozitie, misiunea sa era de a impiedica Parlamentul si reprezentantii flamanzi ce fac parte din acesta sa voteze un proiect de lege ce va diviza BHV. A reusit folosind tot felul de artificii. In una din zile a reusit chiar sa provoace schimbarea incuietorilor camerei de sedinte, astfel incat parlamentul nu s-a putut aduna la vot.  Cu alta ocazie nu s-a prezentat la birou o saptamana pentru a evita deschiderea unei scrisori ce ii cerea sa rezolve problema. Tacticile sale au functionat. In decembrie 2008, cand prim ministrul belgian a demisionat in urma unui scandal financiar, Herman a devenit noul lider al guvernului format in majoritate din vorbitori de limba franceza, guvern ce nu reprezinta grupul majoritar etnic belgian. In timpul ultimelor 11 luni a reusit cu succes sa amane orice vot al parlamentului in legatura cu BHV.

   Acum Herman a trecut la conducerea Europei. Ca si Belgia, Uniunea Europeana este o institutie nedemocrata ce are nevoie de lideri descurcareti care sunt capabili sa renunte la idealurile lor si care stiu cum sa impuna oamenilor decizii  impotriva vointei lor.  Nu mai conteaza democratia, cinstea  sau legea, mai marii stiu ce este bine pentru noi mai bine decat noi. Iar Herman este acum unul dintre ei.

   Comentariu saccsiv:

   Materialul de mai sus este o dezvoltare a articolului PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL! postat pe blogul fratilor de la RAZBOI INTRU CUVANT.

   Sa vedem acum ce-i cu Bilderberg si cu UE. In mod real, nu oficial.

   Evreul Walther Rathenau scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:

   „Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii

   A devenit o practica obisnuita ca hotararile de care depind directiile pe care se vor inscrie tarile lumii sa urmeze o ciclicitate anuala ierarhizata. La inceputul fiecarui an se desfasoara intalnirea de la Davos, cu participarea unui mare numar de conducatori de companii nationale si multinationale, decidenti din cadrul guvernelor, experti in economie, finante si comert. Aici se fac stocuri de probleme tematice, se lanseaza ipoteze de politici investitionale, se dezbat studii de fezabilitate, se orienteaza bugete, se clarifica noi piete si cooperari, se contureaza tendintele consumismului global pentru anul care urmeaza. Acele procese economice care se coaguleaza in vectori evidenti ai dezvoltarii devin subiecte de analizat in treptele decizionale superioare. Primul dintre aceste etaje – care filtreaza informatiile economice si creeaza structurile politice care le vor face operative – este intalnirea anuala a Grupului Bilderberg. Din cauza caracterului secret al intalnirilor si al refuzului de a prezenta comunicate de presa, grupul a fost acuzat frecvent de comploturi la nivel mondial. Participantii nu au voie sa vorbeasca despre cele discutate in timpul reuniunilor, grupul nu are pagina de internet si nici o intalnire nu este inregistrata.
   In fiecare an, un comitet coordonator influentat si de Comisia Trilaterala elaboreaza o lista cuprinzand aproximativ 100 de nume ce vor fi prezente la intalnirea grupului.

   Inca de cand a fost creat, in 1954, Grupul Bilderberg a lucrat tenace pentru edificarea visului ELITELOR camatariei planetare si ale varfurilor masoneriei de edificare a acestui GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE. Trebuie inteles ca nu este o intalnirea a celor ce iau decizii ci mai degraba o prezentare a deciziilor deja luate de ELITE catre marionetele de rang inalt si o dezbatere a modalitatilor de punere a lor in practica. 

   Interesant este ca la un moment dat, un ofiter SIE a luat pe cont propriu studierea acestuia, insa raspunsul venit de la “centrala“ a fost ca subiectul … nu prezinta interes. Cititi va rog si articolul:

VIDEO: Ion Cristoiu discuta cu un fost ofiter SIE despre Grupul Bilderberg

   Sub impulsul lui David Rockefeller, Grupul Bilderberg se intruneste pentru prima data la Hotel de Bilderberg, de unde si denumirea, langa Arnhem, intre 29 si 31 mai 1954. Emblematic pentru scopul si modalitatea de lucru a celor ce se aduna periodic la aceste intalniri este declaratia de la 5 iunie 1991, a fondatorului David Rockefeller (din partea Council on Foreign Relations), cu privire la prestatia presei fata de deciziile Bilderberg:

   „Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi sa dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani, dar lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala …”

  Comisia Trilaterala a fost creata in 1973 la initiativa lui David Rockefeller. Alti membri fondatori au fost Alan Greenspan si Paul Volcker, ambii fosti capi ai Federal Reserve. De asemenea si Zbigniew Brzezinski, care a fost si director. 

   Potrivit prestigiosului istoric César Vidal, pentru a inţelege ce se intampla in Europa trebuie luat in consideratie fenomenul francmasoneriei. Vidal documenteaza rolul discret dar imens jucat de acestia in formarea Uniunii Europene.

   Spre exemplu, afirma ca “proiectul Constitutiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing”, fost presedinte al Frantei in perioada 1974-1981, presedintele Conventiei Europene care a redactat textul tratatului constitutional, ca “masonii controleaza Internationala Socialista si s-au infiltrat puternic in partidele de dreapta” si ca acestia exercita “o influenta masiva in lumea comunicatiilor si in special in educatie, justitie si fortele armate.”

   Referirile rolului jucat de Valery Giscard d’Estaing in geneza tratatului UE si-au gasit o confirmare si in marturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Intr-o alocutiune rostita la Bruxelles, Bukovsky a dezvaluit ca, in ianuarie 1989, o delegatie a Comisiei Trilaterale, formata din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-presedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov  pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi BANCA MONDIALA. Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.” Bukovsky nu si-a putut retine uimirea fata de capacitatile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat.

   Dar Vladimir Bukovsky mai spune ceva: „Uniunea Europeana , noua Uniune Sovietica?„ Cititi va rog si articolul:

Documentare celebre: „Vladimir Bukovsky: Uniunea Europeana , Noua Uniune Sovietica”, subtitrare in limba romana si o analiza a sa

   In toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politica europeana. Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertatii si Securitătii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv ca este mult prea conservator. In viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialisti si ecologisti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmatia facuta in cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un pacat. Confruntat cu opozitia furibunda a majoritatii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa intregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. In locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, si se parea că toate controversele vor fi date repede uitarii.

   Inainte insa de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzandu-l pe inlocuitorul sau de apartenenta la o societate secreta. In momentul felicitarii pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul crestin-democrat a afirmat:

   ” Sper ca audierile lui sa mearga bine si nimeni sa nu il întrebe daca este francmason. ”.

   Ulterior, in cadrul unei dezbateri desfaşurate la Milano, Buttiglione a spus despre principiul dupa care functioneaza institutiile europene

   “Uniunea Europeana se indreapta spre un totalitarism care doreste sa devina o religie de stat, o religie ateista, nihilista – o religie, care va deveni obligatorie pentru toti.„

   Cititi va rog si:

UNIUNEA EUROPEANA si BABILONUL CEL MARE , mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului

   Sunt analisti si ziaristi habauci care nu pricep pe ce lume se afla si considera ca Herman Van Rompuy este crestin … Sper ca cititorii s-au lamurit, citind cele de mai sus, ca nu este deloc asa.

   Dupa cum ati putut constata, sunt de asemenea ziaristi din mass-media internationala care ii considera pe noul presedinte si pe noul ministru de externe al uniunii ca fiind prea slabi pentru a face fata discutiilor cu SUA. O tema falsa, deoarece nu trebuie sa fie tari, fiind niste marionete. Apoi cele doua entitati mega statale nu sunt dusmani, ci din contra, sunt controlate de aceleasi ELITE si se vor uni intr-un iminent GUVERN MONDIAL.

   Cititi va rog si:

Masurile impotriva schimbarii climei sunt gandite pentru a crea rapid GUVENUL MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE

Dailybusiness: „De la teoria francmasonica la fapte: Guvernul mondial devine realitate”

Ultima revolutie: NOUA ORDINE MONDIALA reala impotriva falsei “Noi Ordini Mondiale”

   NOTA:       

   Cuvintele scrise cu litere rosii, ingrosate si subliniate sunt hiperlink-uri spre articole din acest blog si care detaliaza activitatea respectivelor personaje, organizatii sau evenimente

 

SA MAI SI RADEM: Cursuri speciale pentru barbati si femei

Posted in umor by saccsiv on noiembrie 21, 2009

1. Curs special pentru   barbati                                   
Obiectivul pedagogic al cursului de  formare este de a le permite  barbatilor sa-si dezvolte> acea parte a creierului a carei  existenta o   ignorau 
 Program : 4 module – dintre care unul obligatoriu  
 Modulul 1 : ( curs  obligatoriu)  

1.   Sa invat sa   traiesc fara mama mea ( 2000  ore)  
2.   Sotia mea nu este mama  mea  (350 ore) 
3.   Sa inteleg ca fotbalul nu  este altceva decat un sport

Modulul 2 : Viata in doi

1.   Sa am copii fara sa devin   gelos pe ei  ( 50 ore)
2.   Sa nu zic prostii atunci  cand nevasta isi primeste prietenele  (500  ore)
3.   Sa depasesc sindromul  controlului telecomenzii  (550 ore) 
4.   Sa inteleg ca pantalonii nu se duc niciodata singuri pana la dulap  (800 ore)
5.   Cum sa ajung pana la cosul cu rufe murdare fara sa ma ratacesc  (500 ore)
6.   Cum sa supravietuiesc unei raceli fara sa agonizez 

Modulul 3 : Timpul liber  
1.   Sa calc in doua etape o camasa in mai putin de 2 ore  (exercitiu practic)

Modulul 4 : Curs de bucatarie  

1.  nivelul 1  (incepatori)  Electrocasnicele : ON =deschis,  OFF = inchis
2.  nivelul 2  (  avansati)     Prima mea supa  instant fara sa ard cratita
Exercitiu practic : fierbe apa inainte de a adauga pastele 

CURS INTENSIV  
Din ratiuni de dificultate si intindere a temelor, cursurile vor avea maxim 8 inscrisi. 
Tema 1  Calcatul-acest proces misterios; de la masina de spalat, pana la dulapul de haine 

Tema  2  Riscurile umplerii tavii pentru cuburi  de gheata ( demonstratie sustinuta de  diapozitive)

Tema  3  Tu si electricitatea ; Avantajele economice in urma angajarii  personalului calificat  pentru reparatii ( chiar si cele elementare) 
Tema 4  Ultima descoperire stiintifica : A gati  si a duce gunoiul nu provoaca impotenta si nici tetraplagie  (practica laborator)
Tema 5  De ce nu este un delict sa-i oferi flori, chiar daca te-ai casatorit cu ea.
Tema 6  Sulul de hartie igienica. Hartia igienica nu creste langa WC. 
Generatia spontana”. 
Tema 7  Cum sa coboram capacul de la wc pas cu  pas  ( teleconferinta cu Univ. Harvard)

Tema  8  Barbatii la volan. Daca se ratacesc, pot cere informatii fara riscul de a parea  impotenti ?
(Marturisiri) 
Tema  9   Masina de spalat – acest mare mister din casa.

Tema 10 Diferente fundamentale – cosul pentru rufe si podeaua ( exercitii in laboratoarele cu  terapie muzicala) 
Tema 11 Barbatul in scaunul pasagerului  Este posibil sa nu vorbeasca sau sa nu se agite  in timp ce ea parcheaza ?  
Tema 12  Ceasca de la micul dejun nu leviteaza singura pana la chiuveta. 

2. Curs special pentru  femei  
Obiectivul pedagogic al cursului  este dezvoltarea functiunilor creierului la femeia moderna. 
Durata    

Brunete – 1,5 luni / modul  
Roscate –   3 luni / modul;  
Blonde   –   6 luni /  modul                                        
Modulul 1  

1.   Acceptarea soartei : m-am nascut femeie 

2.   Cunoasterea locului de desfasurare a vietii : bucataria 
3.   Cum pastrez ordinea in  poseta ?  ( sub control strict) 
4.   Cum fac cumparaturi in mai putin de 4 ore – notiuni elementare 
5.   Pastrarea limitelor : Cum  ma machiez corect

6.   Curs de programare I  ( toate categoriile) : Folosirea cuptorului cu microunde 
7.   Curs de programare  II  ( numai brunetele si roscatele) :  Videorecorderul 
Modulul 2  

1.   Ecuatia cu o necunoscuta.  Autoturismul.
2.   Exercitii de dinamica  grupului. Ce trebuie sa fac cand stau in masina.
3  Partea 1 – Diferenta intre carosabil si trotuar 
4    Frana si acceleratia  – provocare sau necesitate ?
5    Cutia de viteze. Descriere completa.  ( pentru blonde, numai cutia automata) 
6   .Notiuni elementare de fízica. Corpuri in miscare. 
7    Adevaruri optice :  Culorile semaforului
8    Curs special :  Parcarea in garaj 
9    Ecuatia cu mai multe necunoscute. Cutia cu scule
10  Curs de supravietuire I : Unde se afla lumina de avarie. 
11 Curs de supravietuire II : Schimbarea unui cauciuc 
12 Curs de supravietuire III :  Schimbarea mai multor cauciucuri. ( Da, este posibil !)
13  Curs de supravietuire V :   Verificarea cu succes a nivelului uleiului si al apei .  

Modulul 3  
1.  Notiuni elementare : Nicio cucerire a tehnicii moderne nu ma va putea ridica la nivelul   barbatului.
2.   Vocabular I : Definitia cuvantului „DA”.
Corectarea exercitiului „Esti gata ?”
3.   Vocabular II : Definita  notiunii ” 5 minute” 
4.   Sociologie : Fotbalul nu  este un sport ci o religie.
5.   Drept cetatenesc I : Numai barbatii discuta despre fotbal. 
6.   Drept cetatenesc II :  Femeile nu se amesteca in aceste discutii. 
7.   Psihologie ( nivel  elementar) : Cum evit intrebarile inutile – de   exemplu ” Ma iubesti?”  „Sunt frumoasa?”, „Am ceva special?” 
8.   Adevaruri zilnice I : Si femeile  ragaie. ( exercitii de grup ) 
9.   Adevaruri zilnice II : Mustata – oproblema ? 
Comunicari stiintifice pe tema ” Lama, ceara sau penseta ?”
10.   Comportamentul la cumparaturi . Cardul Visa – Definirea notiunii 
 „Limita de suma”
11.   Comportamentul la cumparaturi. Dezbaterea temei ” Si eu pot cara naveta de bere” 
12.   Logica ( nivel mediu). 
De ce mama ta nu e binevenita la noi ?  ( 1000 studii de caz) 

Modulul  4  
1.   Telefonul. Cand trebuie  sa inchid ? Exercitii de grup – 4 femei /  telefon ( nu uitati sacul de dormit ! )
2.   Machiajul. Metamorfoza  femeii
3.   Terapie TV I : Si fara  telenovele se poate trai ! 
4.   Terapia  TV II : Filmele de dragoste sunt pura fictiune si nu  realitate
5.  Oglinda – martor obiectiv.

VIDEO: Parintele GHEORGHE CALCIU DUMITREASA despre masonerie, ecumenism, evrei

Posted in ECUMENISM, ECUMENISMUL, EVREI, MASONERIA, MASONERIE, Parintele GHEORGHE CALCIU DUMITREASA by saccsiv on noiembrie 21, 2009

21 noiembrie – 3 ani de la mutarea printre sfinti a Parintelui GHEORGHE CALCIU DUMITREASA

Posted in Parintele Gheorghe Calciu by saccsiv on noiembrie 21, 2009

IMG_0505

   Preotul ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa (23 noiembrie 1925 – 21 noiembrie 2006) a fost unul dintre cei mai importanti dizidenti anticomunisti dar si unul dintre cei mai vocali luptatori impotriva masoneriei si ecumenismului.

  A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964, 1979-1984)

   Conform wikipedia:

   În urma amnistiei generale din 1964, părintele Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia şi Teologia, fiind învestit cu harul preoţiei, şi a încercat simultan să obţină un doctorat în teologie, dar autorităţile comuniste nu i-au dat voie să îşi susţină teza la sfârşitul cursurilor. Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, a continuat să se răzvrătească împotriva sistemului. Momentul în care îşi asumă rolul de tribun acuzator la adresa regimului este 1 mai 1977, la dărâmarea Bisericii Enei din Bucureşti, pe locul căreia se planificase construirea unei crâşme.

   Predicile sale de la Biserica Radu-Vodă, unde slujea, adresate în special tinerilor, i-au atras o nouă condamnare abuzivă, în 1979, care a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. După intense presiuni internaţionale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, în 1984 a fost eliberat, iar în 1985 i s-a impus să părăsească definitiv ţara.

   În SUA şi-a continuat lupta în numele lui Dumnezeu şi eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind autorul ideii Romfest şi unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni -, al cărui Comitet Internaţional îl conducea.

   Părintele Calciu slujea la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din oraşul Alexandria, statul Virginia (lânga Washington D.C.), călătorea des în România pentru a participa la evenimente religioase şi a catalizat în anul 2006 întemeierea unei noi biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei.

   Cu toate ca a stat mult timp in vest, nu l-au orbit falsele lumini ale acestuia. De asemenea, nu l-au pacalit nici schimbarile demonocratice din Romania de dupa decembrie 1989.

   Gheorghe Calciu Dumitreasa:

   „Miscarea ecumenica este o actiune pe care au initiat-o, ca sa spun asa, curentele care incearca nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o actiune pe care masoneria o incearca de multa vreme. Eu sunt impotriva masoneriei, impotriva ecumenismului, il socot cea mai mare erezie a secolului nostru! Si, nu stiu daca sunteti la curent, Biserica Sarba a cerut iesirea din ecumenism, si pana in prezent din ecumenism au iesit Biserica Sarba, Biserica Georgiana, Biserica Ierusalimului. Cred ca cel mai bine este sa fim foarte prudenti cu ecumenismul, care incearca nivelarea credintelor, nivelarea spirituala la nivelul cel mai de jos si distrugerea specificului ortodoxiei! „

   Cititi va rog si:

AUDIO (si transcriptul): Parintele Gheorghe Calciu despre VREMURILE DIN URMA

PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”

 

DANION VASILE: POSTUL – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE

Posted in conferinte, Danion Vasile, POST by saccsiv on noiembrie 21, 2009

Sfântul Ignatie Brianceaninov spunea că „este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele Sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post”. Ceea ce vom şi face, întrucât întâlnirea din această seară nu va fi un simplu monolog, ci va avea o parte de întrebări şi răspunsuri…

A aborda o astfel de temă – postul – la vârsta pe care o am eu, adică la aproape 33 de ani, este, din start vă spun, un lucru nepotrivit. Nu stă în tradiţia Bisericii să vorbească despre subiecte duhovniceşti cei care au dinţi de lapte. Dar întrucât duhovnicul mi-a cerut să abordez astfel de subiecte în conferinţele pe care am fost invitat să le ţin, am să fac ascultare, dar am să precizez că mă adresez mai ales celor care nu au duhovnic. Pentru că cei care au duhovnic, au antrenor care-i călăuzeşte pas cu pas spre mântuire.

Unii dintre dumneavoastră aveţi duhovnic şi s-ar putea ca expunerea mea să vă plictisească. Mi-am asumat acest risc în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că ar fi fost pur şi simplu mândrie să-mi treacă prin minte a-i călăuzi pe calea postului pe cei care au duhovnic.

Într-o carte extraordinară, Înstrăinarea ethosului creştin, a părintelui Filotheos Faros, care a apărut la editura Platytera, în anul 2004, e un pasaj foarte frumos: „Această carte, care în esenţă nu e un produs al cunoştinţelor bi­blio­grafice, ci al experienţei, s-a născut din echivocul pe care starea lumii contemporane îl produce vis-a-vis de efica­citatea învăţăturii creştine. Ce se întâmplă cu făgă­duinţa lui Hristos de a mân­tui lumea? Foarte des avem impresia că creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemeni, este responsabil pentru decăderea ei”. Cuvinte foarte grave! „Chiar dacă această impresie poate fi superficială şi într-o foarte mare măsură nedreaptă şi inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi reexaminată”, spune părintele. „Există într-adevăr indicii pentru faptul că ceea ce este considerat a fi creştinism este responsabil pentru multe dezastre, cel puţin în lumea apuseană. Iar aceasta instituie imperativa necesitate de a se cerceta în ce măsură ceea ce este considerat creştinism este tradiţie autentică. Şi în ce măsură este denaturare şi falsificare a tradiţiei creştine autentice.”

În momentul în care abordăm subiectul postului trebuie să fim conştienţi de faptul că acest subiect i-a făcut pe mulţi să stea departe de biserică. Pentru că au confundat roadele postului cu anumite probleme psihice, cu anumite schizofrenii, cu anumite stări de tulburare pe care, ca duhovnic şi psihiatru, părintele Filotheos Faros le analizează cu exactitate în cărţile sale.

Şi ceea ce mi-a plăcut în această carte e că părintele zice cam aşa: sunt mulţi care vă prezintă o Ortodoxie din cărţi. În momentul în care vedeţi că realitatea nu seamănă cu ce scrie în cărţi, ajungeţi într-o mare criză. De asta cred că trebuie să prezentăm Ortodoxia aşa cum este ea trăită. Astfel încât omul care intră în biserică să nu aibă impresia unei rupturi, unei schisme la nivel sufletesc.

De altfel, textul părintelui Filotheos Faros începe foarte frumos. Primul capitol are titlul O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie de trăire şi de viaţă – Foarte interesant! Adică nu vorbeşte din cărţi. Are curajul să scrie că ceea ce este în cartea lui este şi în viaţa lui.

Sunt unii care sunt foarte receptivi faţă de cărţi în care sunt recomandate posturi cât mai aspre. Le place să citească despre măsuri duhovniceşti de neatins şi le place să viseze, pentru că ei înşişi nu trăiesc ce scrie în cărţile respective, ei înşişi nu se află sub călăuzirea unui părinte sporit în viaţa duhovnicească, şi astfel de visători eşuează.

Un tânăr, care a ajuns de câteva ori şi la psihiatrie, mi-a scris tot felul de mesaje despre cum vrea el să schimbe lumea, să revoluţioneze lumea, să urce pe culmile sfinţeniei şi că el va lua cu siguranţă cununa muceniciei de la această lume căzută. Am încercat să-i tai aripile, că n-are o bază duhovnicească care să-i permită să se angajeze în operaţiuni de mântuire cosmică. Am regăsit la el dorinţa aceasta asupra căreia ne atenţionează şi Sfinţii Părinţi, că începătorul vrea să le facă pe toate.

A apărut o carte despre familie în care, la capitolul despre post, sunt date sfaturi din Filocalie. Şi m-a atenţionat cineva: „Uite, ce extraordinar, să le recomanzi soţilor să postească la măsura Sfinţilor Părinţi”… Mie mi-a stârnit un zâmbet pasajul respectiv, pentru că era utopic, pur şi simplu. Şi mă întrebam ce viaţă duce autorul respectiv. Pentru că în momentul în care zici: „iubitorii de Hristos trăiesc aşa”, iar tu nu trăieşti aşa, eşti mincinos.

Dacă Dumnezeu ţi-a dat har să trăieşti ca Sfinţii Părinţi, ţi-a dat şi sensibilitatea, şi darul discernământului prin care tu nu pui celui de lângă tine o povară mai grea decât poate duce.

Unul din criteriile după care se diferenţiază părinţii duhovniceşti de falşii părinţi duhovniceşti este că părinţii duhovniceşti autentici iau asupra lor juguri foarte grele şi sunt cât se poate de înţelegători cu neputinţele celorlalţi, pe când falşii duhovnici pun juguri foarte grele pe umerii celorlalţi, fără să le poarte ei înşişi.

Dragostea adevărată pe care ne-o dă Hristos nu ne face niciodată să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un şobolan, ca pe o insectă. Părintele Steinhardt spune în Jurnalul fericirii ce impresionat a fost când, spovedindu-se duhovnicului său că nu vrea să-i mai dea bani nu ştiu cărui om, care suferea de o patimă, părintele a spus: „Lasă, dă-i! Şi roagă-te pentru el!” Şi părintele a înţeles că, într‑un fel, asta e Ortodoxia, că pe celălalt îl iubeşti şi nu-l mai analizezi după criteriul standard: „îi dau 15 mii sau 20 sau nimic…” În momentul în care îl iubeşti, te raportezi altfel la el.

În întâlnirea noastră am să folosesc şi câteva citate din anumite cărţi care pe mine m-au impresionat. Dar am să folosesc şi exemple din viaţa de zi cu zi. De ce cred totuşi că e nevoie şi de o anumită argumentare solidă în demersul nostru? Pentru că sunt unii care, din pricini de neînţelegere a credinţei ortodoxe, aduc argumente sectante contra postului, contra, contra, contra, şi nu cred că e rea voinţă în nelămuririle lor. Aşa că o să vreau să începem simplu, simplu de tot, aproape ca la şcoală.

Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere, 2, 16-17). Adam a postit până când a încălcat cuvântul lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul binelui şi răului. Câtă vreme Adam a postit, viaţa lui a fost fericită, binecuvântată.

Cred că şi voi, ca şi mine, vă întrebaţi uneori cum era dacă n-ar fi păcătuit Adam. Ar fi fost extraordinar, pentru că oamenii n-ar fi cunoscut boala, necazul, durerea şi celelalte suferinţe. Şi totuşi, Adam a călcat postul şi istoria noastră e aşa cum o puteţi vedea, o istorie de războaie, de cataclisme – cataclisme mai ales la nivel personal.

Cred că dacă s-ar face o istorie reală a omenirii în care să se ţină seama de problemele prin care au trecut oamenii, ar fi mult mai dură decât istoria în care vorbim doar de bătălia de la Waterloo sau de la Rovine. Istoriile individuale sunt trecute cu vederea, însă, dacă le înmulţeşti cu câteva sute de milioane, înţelegi de fapt marea dramă în care se află şi s-a aflat omenirea.

În Vechiul Testament găsim sau nu găsim exemple de referiri la post? Găsim sau nu găsim? Puteţi să-mi spuneţi? Unde găsim? La Moise. Eu aş vrea să vă vorbesc despre două relatări biblice mai puţin cunoscute legate de post. Una este din Paralipomena, cartea a II-a, capitolul 20, în care Iosafat îi biruie pe amoniţi şi pe moabiţi. O să vă rog să citiţi cu atenţie, pentru că e foarte grăitor acest capitol, această întâmplare.

Au venit Moabiţii şi dimpreună cu ei au venit şi Amoniţii asupra lui Iosafat cu război. Atunci au venit unii şi au spus lui Iosafat, zicând: „Vine o mare mulţime de popor împotriva ta, de dincolo de mare, din Siria. Şi iată-i, se află la Haţaţon-Tamar, adică la Enghedi”. La vestea aceasta s-a înfricoşat Iosafat şi şi-a îndreptat faţa sa, ca să caute pe Domnul, făcând cunoscut tuturor din tot Iuda ca să postească.

Ce a făcut Iosafat? A auzit veste de război, nu prea aveau şanse să biruie duşmanii, şi atunci a înţeles că nădejdea lor trebuie să fie de fapt la Dumnezeu. Şi i-a pus să postească.

Deci s-a adunat Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul şi au venit din toate cetăţile lui Iuda ca să roage pe Domnul.

N-au lipsit postul de rugăciune. Postul nu lucrează magic, de la sine.

Iar Iosafat a stat în mijlocul adunării lui Iuda şi a Ierusalimului, la templul Domnului dinaintea curţii noi şi a zis:”«Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu eşti Tu oare Dumnezeu în cer sus, domnind peste toate regatele popoarelor şi n-ai Tu oare în mâna Ta tăria şi puterea, încât nimeni nu este să-Ţi stea Ţie împotrivă? Dumnezeul nostru, oare nu Tu ai gonit pe locuitorii acestei ţări din faţa poporului Tău Israel şi ai dat-o pe veci urmaşilor lui Avraam, pe care îl iubeai? Şi ei s-au aşezat în ea şi Ţi-au zidit templu sfânt numelui Tău, zicând: «De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, ori vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale – căci numele Tău este în templul acesta – şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti».

Şi acum, iată Amoniţii, Moabiţii şi locuitorii Muntelui Seir, prin ţara cărora Tu nu le-ai îngăduit Israeliţilor să treacă, când veneau ei din pământul Egiptului, ci au trecut pe lângă ei şi nu i-au nimicit, iată, ei vor să ne răsplătească, fiindcă au venit să ne izgonească din stăpânirea Ta, pe care ne-ai dat-o de moştenire. Dumnezeul nostru, judecă-i Tu, căci noi n-avem nicio putere împotriva acestei mari mulţimi care a venit asupra noastră şi nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la Tine”.

Şi stăteau toţi Iudeii înaintea feţei Domnului şi copiii cei mici ai lor, femeile lor şi feciorii lor.

Atunci S-a pogorât Duhul Domnului în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul Zahariei, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, levit dintre fiii lui Asaf. Şi acesta a zis: «Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului şi tu, rege Iosafat! Aşa zice Domnul către voi: să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu».

În momentul în care noi mergem pe calea postului, arătăm că lăsăm viaţa noastră în mâinile lui Dumnezeu. Că deşi şansa noastră de a supravieţui în această lume post-creştină este foarte mică, totuşi războiul acesta nu este al nostru, este al lui Dumnezeu. Dacă noi ne facem porţia noastră, Dumnezeu va fi cu noi.

Spunea Sfântul Vasile cel Mare că „dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile şi pustiurile n-ar mai avea tâlhari, oraşele – denunţători, iar mările – piraţi. Dacă oamenii ar fi ucenicii postului, nu s-ar mai auzi glasul celui care cere birul”. Dacă ar domni postul. Dacă!…

Însă nu numai că nu domneşte postul, dar i se răpeşte şi teritoriul pe care-l mai are. Din ce în ce mai puţini oameni merg cum trebuie pe calea postului. Zicea tot Sfântul Vasile: „Dacă oamenii ar lua postul ca sfătuitor al faptelor lor, n-ar mai fi nici o piedică să domnească pacea adâncă în toată lumea, nu s-ar mai răscula popoarele unele împotriva altora, nu s-ar mai bate oştirile”. Aşa cum am văzut la televizor şi o să mai vedem că se bat. De ce se bat? Pentru că oamenii, în loc să se mulţumească cu ce le‑a dat Dumnezeu, vor să fie hrăpăreţi, să aibă din ce în ce mai mult şi atunci iau şi ce nu le aparţine.

Legea postului e foarte simplă: să renunţi şi la ceea ce ai putea avea. Pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Foarte greu cuvânt. Pentru că de mâncare şi de cine ştie ce băutură te poţi lăsa. Dar cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Cum arată postitorii noştri? Postitorii noştri arată expresiv, să zic aşa. Se vede că sunt postitori. Vor să ne convingă că ei postesc, că ei sunt oameni duhovniceşti, cu o expresie cât mai aspră a feţei, şi o convingere, o siguranţă de sine că ei sunt deasupra celorlalţi. Şi dacă ar fi să îi comparăm cu vameşul şi fariseul din pilda evanghelică, am vedea că se aseamănă, din păcate, în mare măsură fariseilor. Şi dau cu pumnul în piept că uite ce oameni ai lui Hristos sunt ei, pentru că au renunţat la brânză, lapte, carne şi vin.

Găsim în cartea profetului Isaia un pasaj impresionant, prin care suntem mustraţi mulţi dintre cei care ţinem postul doar de mâncare. Eu mă întrebam dacă sunt în această sală de conferinţă trei oameni care postesc cum trebuie… Prefer să nu dau un răspuns public. Deşi mi-aş dori să dau. Dar nu sunt la măsura duhovnicească la care să pot mustra pe cei care postesc doar cu gura, aşa că am să dau un răspuns din cartea profetului Isaia. Ţineţi minte, că nu e greu să găsiţi şi să citiţi voi înşivă în Sfânta Scriptură: capitolul 58 din cartea profetului Isaia. Vă rog să-l citiţi, să-l recitiţi acasă. Zice Domnul:

În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu.

Până aici ne place.

Pentru ce să postim dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.

Şi aici, cei care nu sunt patroni de firme, sau cei care n-au în subordinea lor alţi oameni, zic: „Ne-am scos! Noi nu-i asuprim pe lucrătorii noştri, deci osânda aceasta ne e străină”.

Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

Câţi pot zice: „Da, eu postesc aşa cum trebuie, ca glasul meu, adică glasul rugăciunii mele, să se audă sus, în cer”. Câţi? Şi cei care zic în sufletele lor: „eu, eu” – aceia sigur nu postesc!

Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?

Întreabă chiar Domnul, în condiţiile în care noi nu ne culcăm nici pe sac, nici în cenuşă, nici nu ne plecăm capul ca o trestie, dimpotrivă, stăm cu nasul pe sus, să se vadă cât mai bine că noi suntem adevăraţii aleşi ai lui Dumnezeu, adevărata rezistenţă rezistentă. În timp ce ceilalţi trebuie să se smerească în faţa noastră, că nu sunt atât de robi ai lui Hristos precum noi.

Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând (Nu, tu te duci şi cumperi ultimul tip de cârnaţi de soia, bei lapte de soia cu sana de soia şi dai sume exorbitante pe produsele respective de post, în timp ce săracul stă în faţa blocului tău şi nu are nici măcar pâine. Dar tu ţi-ai făcut postul, eşti fericit că nu ţi-ai luat şi şniţele de soia, deci consideri că n-ai uitat de culmea gastronomiei postitoare şi tu eşti fericit. Dar zice Domnul că nu-I place postul tău. Chiar dacă tu încerci să-ţi repeţi în faţa oglinzii: „Cred că lui Dumnezeu Îi place! Cred că lui Dumnezeu Îi place!”, dar şi tu, într-un fel, în sufletul tău, simţi că ceva e putred, că dacă lucrurile ar fi fireşti, n-ai simţi nevoia să te justifici, nu te-ar mustra conştiinţa.)

Adăposteşte în casă pe cel sărman (Greu cuvânt! Foarte greu cuvânt! Cine poate să-l adăpostească pe cel sărman în casa sa? Găsim în Vieţile Sfinţilor astfel de oameni. Din păcate, în zilele noastre avem foarte, foarte puţină credinţă, dar dacă nu putem, n-avem atâta credinţă să-l adăpostim în casa noastră, măcar să încercăm să-l ajutăm să-i fie mai bine acolo unde trăieşte.)

Pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Cine nu vrea asta? Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Toţi vrem să fim înconjuraţi de harul lui Dumnezeu.

Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; (Abia atunci te va auzi. Că dacă tu strigi: „Doamne, Doamne” şi ai în faţă tona de bucate şi transformi postul în nepost prin ghiftuiala de care ai parte) … la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.

Şi se încheie capitolul: Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Greu cuvânt! Ştiţi că e şi-n Psaltire cuvântul: Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit (Ps. 43, 25). Ni se pare că noi facem ce trebuie să facem, dar Dumnezeu doarme. Dumnezeu nu doarme! Dumnezeu stă tot timpul şi aşteaptă ca noi să facem ceea ce trebuie să facem. Ca postul nostru să ne fie cu adevărat armă duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi a diavolilor.

Sunt unii care trec prin post fără ca postul respectiv să-i schimbe. Dacă eşti acelaşi om după sfârşitul postului, înseamnă că n-ai postit. Nu poţi să faci baie şi să ieşi din cadă murdar. Decât dacă te-ai spălat fără apă. Dacă mergi pe calea postului, nu poţi să nu culegi roadele postului. Mi-aş dori, vă spun sincer, ca Dumnezeu să mă ajute să postesc aşa cum trebuie.

Nu vorbesc doar despre faptul că unii postesc greşit. Chiar ieri m-am spovedit ultima oară şi i-am spus părintelui meu: „Părinte, eu simt că nu postesc”. Pentru că e foarte uşor să te înfrânezi de la mâncare. Acuma e uşor să te înfrânezi de la mâncare când te-ai învăţat să te înfrânezi de la mâncare. Pentru că sunt unii pentru care o astfel de înfrânare e foarte, foarte grea.

Într-o vreme în care noi ne tot gândim cum să scurtăm posturile şi să renunţăm la ele, şi ne gândim ce uşor dezleagă unii postul de bucate, avem în faţă un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului, ca şi plantele bine crescute. Bătrânilor le este uşor postul, pentru că de mult s-au obişnuit cu el”. Ia spune asta unui bătrân din zilele noastre! Imediat o să-ţi aducă trei-patru rânduieli, că uite, ce uşor poate să aibă dezlegare de post.

Există un fel de curent pro-dezlegare de post, în care toţi oamenii vor să fie excepţia. Biserica face pogorăminte faţă de cei bătrâni, bolnavi, dar nu toţi bătrânii sunt şi bolnavi, şi nu toţi bolnavii trebuie să renunţe la post. Există boli uşoare pe care omul le poate duce fără să renunţe la post. Numai că omul, cum s-a îmbolnăvit cât de puţin, e fericit că este o excepţie. Suferim, din păcate, de această generalizare a excepţiilor şi uităm, pur şi simplu, ce înseamnă acrivie.

Biserica face pogorăminte, dar are această acrivie, trebuie în anumite situaţii să păstrăm şi asprimea. Monahii de la mănăstirea Studion a Sfântului Teodor Studitul au aplicat şi acrivia, opunându-se unei căsătorii care călca în picioare canoanele. Puteau să facă pogorământ aşa cum făcuse pogorământ marea majoritate a mănăstirilor din Bizanţ, neimplicându-se în disputa respectivă. Şi totuşi ei au spus: „Nu! Pogorământul la locul lui, acrivia la locul ei”.

De ce să postim, când putem să nu postim? Ce ne dă nouă postul? Ne uităm la cei din jurul nostru care postesc şi vedem un argument solid de a nu posti. Pentru că noi credem că dacă cei mai mulţi creştini au o credinţă superficială, înseamnă că ar fi de vină credinţa. Nu! Trăim o vreme de împuţinare a credinţei. Lucrul acesta e clar. Eu am să scriu curând un articol despre necredinţa unui popor credincios, în care am să analizez câteva statistici. Noi ne bucurăm că 87% dintre români sunt ortodocşi, dar nu ne dăm seama că sunt foarte puţini cei care vin de fapt la biserică. Nu ne dăm seama că sunt puţini cei care cred în viaţa după moarte. Sunt puţini cei care cred în existenţa iadului. Mi-a zis Dan Puric o chestie interesantă: „Ştii care e ultima întrebare a poporului român? Dacă există viaţă înainte de viaţă”. Pentru că din păcate viaţa noastră se transformă în moarte, în măsura în care Hristos e adevărul şi viaţa şi noi trăim departe de acest Hristos. Şi găsise Laurenţiu Dumitru o sintagmă tristă, dar realistă, apropo de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – „tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă”. O formulare în care se regăsesc mulţi din zilele noastre, a căror tinereţe e bătrână şi viaţa e o pregustare a morţii şi a chinurilor veşnice. Pentru că nu există de fapt viaţă în afara lui Hristos.

E firesc poate ca într-o conferinţă despre post să se vorbească mai mult despre rânduiala postului. Părintele Sofronie de la Essex, într-o cuvântare tipărită într-un volum tradus de părintele Rafail Noica şi apărut în anul 2004 la Editura Reîntregirea, spune ceva foarte interesant legat de post, şi anume că nu încercăm să copiem pur şi simplu rânduielile de postire ale părinţilor din vechime. Face referire la postul care se ţinea în Athos, dar spune: „Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni – se referea la prima săptămână din post; nu este obligatoriu nici până miercuri, nici până la prima Liturghie a darurilor mai dinainte sfinţite; nu-i obligatoriu nici măcar prima zi s-o treci fără a mânca deloc (se adresează în cuvântarea respectivă, evident, monahilor, pentru că dacă le-ar fi spus oamenilor care trăiesc în lume că nu-i obligatoriu să nu mănânce nimic întreaga săptămână, câţiva mai excentrici ar fi încercat şi după cinci zile îi găsea cu perfuzii la spital, dacă ar fi avut meserii mai dificile). Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bună voie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel. Să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii”.

Altfel spus: de ce postim? Facem antrenamente pentru Înviere. Nu vrem ca trupurile noastre să rămână prin sicrie şi în pământ şi credem că trupurile noastre vor învia. Pentru ca trupurile noastre să învie spre slavă şi nu spre osândă, noi ne antrenăm cu postul.

Cum postim? De la postul standard rânduit de biserică, în care nu mănânc carne, brânză, lapte, până la postul cel mai aspru pe care îl duci sub stricta îndrumare a duhovnicului. Nu demult am auzit doi băieţi pe stradă, cred că aveau 14 ani, poate, şi unul dintre ei, mai grăsuţ, îi explica celuilalt: „Măi, eu vara nu mănânc decât o dată pe zi!” Şi m-am întors şi mi-am dat seama că era mai gras, şi de asta îi explica ce asceză face. Şi mă gândeam: dacă-i spui unui copil să nu mănânce – pentru Hristos! – decât o dată pe zi, să vezi atunci opoziţie! Cu atât mai mult cu cât mâncarea de post nu e prea atractivă întotdeauna. Ieri, de exemplu, am gătit praz, primul praz din istoria familiei noastre. Şi băiatului nostru (am trei copii) nu i-a plăcut prazul şi nu voia să mănânce. Eram singur acasă, soţia nu era şi mă gândeam cum să-l conving să mănânce praz. Şi n-am reuşit. Şi atunci, am cedat – aparent – şi am zis: „Bine, uite!” – m-am dus la frigider, am scos carnea şi am zis: „Uite, mănânci carne cu fetele, şi … m-am plictisit să mă contrazic cu tine!” Avem şi două fete, de trei ani şi patru ani, şi ele nu postesc. „Pune carnea la loc în frigider!” Zic: „Nu, nu, asta o mănânci şi după aia s-a rezolvat!” „Nu, tată, du carnea la frigider!”

Şi am scăpat. Adică l-am ajutat să înţeleagă că nu există a treia variantă. Vrei să posteşti, posteşti. Nu vrei să posteşti, nu posteşti. A treia posibilitate nu există. Dacă vrei să posteşti, mănânci ce e de post, dacă nu vrei să posteşti…

Aude că bunica lui a făcut sarmale. „Tata, sar­ma­lele sunt cu carne?” „Da.” „Dar ce carne este?” „Carne de post.” A rămas foarte mirat. Eu m-am jucat puţin, am vrut să văd dacă înţelege că nu poate să fie carne de post şi carne de dulce. Şi i-am explicat că erau sarmale făcute cu orez şi fără carne.

Acuma, cred totuşi că atunci când eşti căsătorit, viaţa ta gastronomică nu seamănă deloc cu viaţa ta de burlac sau de burlacă. Până să întemeiezi o familie, eşti liber să mănânci doar pâine cu mere, cu… treaba ta, ce mănânci, cum mănânci, pateuri de pe stradă şi cu asta, basta.

În momentul în care eşti căsătorit şi ai copii, cred că ţi se cere de la Hristos să fii un bucătar bun, să-ţi hrăneşti copiii cum trebuie. Nu trebuie ortodocşii noştri să fie anemici şi să stea numai pe patul de spital. E adevărat că e nevoie de foarte multă delicateţe în a-i lua cu frumuşelul pe copii să postească, pentru că dacă tu le impui astăzi să postească, ei peste cinci ani vor renunţa.

Între scrisorile pe care le primesc de la tineri, şi de la oameni chiar la 30-40 de ani, nu mai sunt chiar la prima tinereţe persoanele respective, spun că i-a îndepărtat de biserică dusul cu forţa, de bunica, de bunicul. Şi chiar citesc pe site-urile tinerilor – mă interesează cum gândesc tinerii care stau departe de Hristos – că impunerea asta de care au avut parte unii în familie are efecte inverse când ei ajung la o anumită vârstă.

Cred că e foarte important să faceţi o investiţie, cei care n-aţi făcut-o până acum, şi să vă cumpăraţi cărţi cu mâncăruri de post. Nu una – eu am aici una ca exemplu – două, trei. Astfel încât cei care mănâncă mâncarea de post să nu se plictisească. Tu, dacă vrei, poţi să mănânci numai pâine cu ceai, că poţi tot. Dar dacă găteşti pentru ceilalţi, trebuie să le uşurezi postul.

Zice tot părintele Sofronie: „Dacă mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, acesta se răzvrăteşte şi pretenţiile lui cresc. Nu are chef de rugăciune”. Şi aşa şi este. Ia încercaţi voi să vă ghiftuiţi bine şi apoi puneţi-vă în genunchi la rugăciune. Dar ce zic de rugăciune? Eu de obicei fac curat sâmbăta, cu soţia, după ce mâncăm cu copiii micul dejun. Şi ieri am făcut înainte să mâncăm. Şi a fost mult mai uşor să fac curat. I-am şi zis: „de acum schimbăm programul, pentru că mult mai uşor îi e trupului să facă efort pe stomacul gol”. Şi asta o ştiu şi trebuia să o ştiu şi ca sportiv. Am făcut sport de performanţă. Dacă mănânci înaintea antrenamentului, adio competitivitate.

Zice însă aşa părintele Sofronie: „Dacă-mi smeresc trupul prin post fără de măsură, în suferinţa înfrânării ia naştere, pentru o vreme, un teren prielnic pentru rugă­ciune. Dar după aceea trupul devine neputincios şi nu vrea să urmeze duhului”. Şi aşa şi este. Noi nu postim pentru a ajunge pe culmea postului vreme de trei zile. Noi postim pentru că înţelegem postul ca pe o treaptă în creşterea noastră duhovnicească.

Înainte de a intra în biserică, de a mă apropia de viaţa bisericii, am făcut yoga şi îmi doream să renunţ definitiv la mâncare. Adică să nu mai mănânc în viaţa mea nimic. Evident că nu puteam începe brusc. Auzisem de marii asceţi care trăiesc cu câteva boabe de orez, şi mă gândeam că o să încep: o zi pe săptămână, două zile pe săptămână, trei zile, patru zile.

Şi o zi mi-era uşor, două a fost uşor, trei uşor, patru uşor, am postit o săptămână întreagă, una cu apă – e mult mai uşor să posteşti cu apă decât fără apă – şi alta post total. Şi în vremea aceea mi se părea banal să posteşti.

Eu vă spun că e mai greu să ai viaţă de familie, să trebuiască să lucrezi, una-alta, să ai grijă de copii, şi să ţii post rânduit de biserică, decât să ţii post negru când stai de unul singur în casă şi slujeşti puterilor întunericului. Pentru că în momentul în care făceam yoga, îmi închinam viaţa diferitelor puteri cosmice şi, implicit, diavolului, fără să-mi dau seama, şi atunci diavolul mă întărea.

Am încercat şi ca ortodox să fac exhibiţii la nivelul postului, şi chiar l-am forţat pe duhovnic să-mi dea binecuvântare să ţin posturi aspre, şi mi-a dat, şi nu mi-a fost bine. Repet: scopul nostru nu este de a ţine acum un post cât mai eroic. Scopul nostru este ca prin postul respectiv să facem efortul cel mai mare pe care-l putem face în momentul respectiv fără să bruscăm structura noastră duhovnicească.

Există tineri râvnitori care sunt nemulţumiţi de duhovnicii lor, care nu-i lasă să ţină post negru şi ei cred că un post negru e cheia vieţii duhovniceşti. Nu e cheia vieţii duhovniceşti un post negru. În momentul în care tu ai dobândit Duhul Sfânt prin rugăciune, prin smerenie, prin iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele, atunci încet-încet Dumnezeu te poate ridica la anumite măsuri mai aspre de nevoinţă. Dar dacă tu încerci să dobândeşti smerenia prin posturi aspre, te vei umple de mândrie şi vei pierde şi sănătatea trupească şi pe cea duhovnicească.

Spune la Levitic, legat de post (Levitic 16, 31): Să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. Trebuie să smerim sufletele prin post, nu să ne mândrim prin post. Pentru că pierdem cununa. Postul nu are plată în sine însuşi.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă postim înfrânându-ne numai de la mâncare, după trecerea Păresimilor va trece şi postul, iar dacă ne înfrânăm de la păcate, postul nostru va continua. Şi vom avea mereu folos din el”. E vorba până la urmă de o stare de spirit.

E un film pentru tineri unde în centrul acţiunii stau dansul hip-hop şi muzica hip-hop. Şi un tânăr îi explică unei fete că hip-hopul nu e muzică, e un mod de viaţă; nu e ceva ce faci zece minute, o jumătate de oră, cât dansezi. Şi m-am gândit că până la urmă şi eroii filmului înţeleg că ceea ce faci te schimbă.

Şi dacă transferăm cuvântul în viaţa noastră duhovnicească, postul nu e un capriciu, nu e un hobby, e un mod de viaţă. A înţelege că scopul vieţii acesteia nu e exacerbarea plăcerilor şi a poftelor trupeşti. Zice Sfântul Apostol Pavel: Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! (I Cor. 15, 32) Adică: Dacă Hristos nu a înviat, să bem şi să ne veselim! Că nu are nici un rost să ne mai gândim la cele duhovniceşti… Clar! Dar noi credem în Înviere…

Aţi auzit poate de marele tam-tam care s-a făcut cu aşa-zisa descoperire a sicrielor lui Hristos şi al Mariei Magdalena şi apostolilor şi ideea care e? Să ne convingă că de fapt Hristos n-a înviat. Dacă Hristos n-a înviat, hai să bem şi să ne veselim şi să trăim pentru această lume, în patimi, şi să ne închinăm diavolului în cele din urmă. Numai că Hristos a înviat şi noi vrem să ne pregătim pentru Înviere.

Ce mâncăm? Luaţi cărţile de bucate şi, după posibilităţi, alegeţi-vă. În momentul în care vrei ca masa de post să-ţi fie post, n-o să te ghiftuieşti cu orez cu ciuperci şi cu salate. Pentru că degeaba te-ai ghiftuit cu mâncare de post, pentru că starea pe care ţi-o dă ghiftuiala nu e diferită de starea pe care ţi-o dă mâncarea de frupt, de dulce. E adevărat însă că nici mâncarea de post nu e parcă la fel de săţioasă ca mâncarea de frupt, asta e adevărat. Mănânci puţin de frupt, te-ai săturat, parcă de post simţi nevoia să mănânci mai mult.

Cât mănânci? Acuma Dumnezeu nu o să ne impună aceeaşi rânduială de post tuturor. Toţi să mâncaţi trei farfurii de mâncare, şi să beţi şase căni sau una… Sfântul Atanasie Athonitul, un sfânt datorită căruia a înflorit monahismul de obşte în Sfântul Munte, mânca foarte mult. Şi, pentru că era un apărător al vieţii de obşte, îşi făcuse duşmani chiar în Muntele Athos. Şi, atunci când a murit – s-a prăbuşit o dată cu cupola bisericii care era în construcţie – unii au zis că Dumnezeu l-a pedepsit pentru viaţa sa neduhovnicească… Nu era aşa! Organismul Sfântului Atanasie era radical diferit de al celor din obştea în care trăia. Aşa era organismul lui, să mănânce mai mult… El, mâncând să zicem de trei ori mai mult decât alţii, postea mai tare decât cei care mâncau numai pâine şi apă. Foarte dificil până la urmă să zici: „uite, ăsta e postitor, ăsta nu e postitor”. Vezi-ţi de tine. Cu tine e simplu. Ştii, după ce ai mâncat, dacă mâncarea respectivă a fost de post sau n-a fost de post, sau a fost de post numai teoretic. Adică, dacă nu cumva prin ghiftuiala cu bucate de post ai pierdut plata postului.

Nu intră în întâlnirea noastră de astăzi a discuta cât de de post este mâncarea care conţine E-uri. Cât de post este soia prelucrată şi răsprelucrată care devine cancerigenă, că, de fapt, mănânci boală pe pâine.

Citind câteva mici materiale despre E-urile din mâncare, a început să glumească fiu-meu şi să spună să cumpărăm pufuleţi nu ştiu de care, E-uri şi cancer pe pâine, ceva de genul ăsta. A înţeles că produsele respec­tive care erau pentru copii, nu erau decât otravă curată. E de post să te sinucizi? Evident, nu! Nu e nici de dulce.

Şi totuşi, din păcate, observăm că se împlinesc profeţiile sfinţilor, care au zis că în vremurile din urmă, mâncarea va fi otrăvită. Şi aşa este. Iar apa e poluată… Ia gândiţi-vă, cei care aveţi peste 30 de ani, dacă vă imaginaţi voi, în copilăria voastră, că o să beţi apă plată cu grămada. Aici, în Braşov, poate nu e problema asta. Poate aveţi apă la robinet cât de cât acceptabilă, că sunteţi în zonă de munte. Dar în Bucureşti e jale. Sunt cartiere în care nu poţi să bei pur şi simplu apa de la robinet, că simţi imediat diferenţa, simţi că e ceva în neregulă.

Hrana devine din ce în ce mai otrăvitoare. Şi totuşi e dificil a spune că e mai bine să mănânci otravă de post decât mâncare naturală de dulce. Totuşi, noi trebuie să păstrăm rânduiala Bisericii. În acelaşi timp, însă, încercând să evităm şi ceea ce e toxic din produsele de post.

Are Laurenţiu Dumitru o relatare interesantă. Spune că i-a zis o elevă la şcoală: „Dom’ profesor, eu nu pot să mănânc de post, pentru că părinţii mă pun să mănânc ce mănâncă şi ei, dar pot să renunţ la Snickers-ul meu, pe care îl mănânc în fiecare zi şi e preferatul meu”. Şi el a spus: „ia uite ce interesant, eu mi-am dat seama că eu nu puteam să renunţ la sticla mea de Coca-Cola, pe care o beam zilnic”. Şi până la urmă, noi renunţăm la chestii de post, dar la mâncăruri care ne otrăvesc, pur şi simplu, sau la sucuri care ne otrăvesc, pur şi simplu, nu vrem să renunţăm. Şi noi postim bând doi litri de cola şi suntem foarte fericiţi că suntem nevoitori.

Nu vreau să întind foarte mult întâlnirea noastră, prefer să avem o discuţie cât de cât directă. Aş vrea totuşi să mai abordez câteva probleme. Legătura dintre post şi spovedanie. Aţi văzut şi voi că e într-un fel o modă să posteşti. Vedem staruri din lumea muzicii sau a filmelor care postesc, sunt darnici în a da declaraţii cum ţin ele posturile. Citisem chiar mai multe declaraţii ale actorilor, în ce măsură renunţau şi la viaţa sexuală în timpul postului şi spuneau: „Postul e să nu-l înşel pe soţul meu la vreme de post!” Şi mi s-a părut ciudată relatarea, dar sinceră.

În ce măsură trebuie să ne înfrânăm şi de la relaţiile trupeşti în timpul postului, subiectul e foarte delicat, dar am să încerc să-l abordez, întrucât e un subiect care pe mulţi îi frământă. Găsim în Vechiul Testament, la Daniel, o relatare că împăratul Darius, care-l aruncase pe Daniel în groapa cu lei,  s-a dus în palatul său şi, de tristeţe, a petrecut noaptea în post şi nu au adus lângă el concubine. Iar somnul nu l-a mai prins. Deci până şi el, care era păgân, la vreme de post nu s-a înfrânat doar de la mâncare, ci şi de la concubine.

În ce măsură pot soţii de astăzi să se înfrâneze de la relaţii trupeşti în timpul postului? E mult de vorbit. Eu tot pregătesc o carte: Patul şi prejudecăţile. Introducere în dreapta iubire, şi sper să mă ajute Dumnezeu s-o tipăresc cât mai curând, pentru că am observat foarte multă ipocrizie în lumea noastră creştină în această privinţă. Mai ales în scrisorile pe care le primesc de la femei măritate, de la tineri căsătoriţi etc.

Vă recomand o carte extraordinară a unui părinte foarte cunoscut, unul din cei mai cunoscuţi teologi greci, Filotheos Faros. Tot el a scris şi Înstrăinarea ethosului creştin şi, dacă aceasta din urmă e o carte de o rigoare teologică extraordinară, cea­laltă – Manual de iubire – e o carte pe sufletele oamenilor căsătoriţi; efectiv, lip­sea în teologia ortodoxă o astfel de abordare, pentru că noi evităm pe cât putem subiectul sexualitate.

Şi totuşi părintele Filotheos a înţeles că dacă eziţi să discuţi despre o problemă, problema rămâne. Şi a reuşit să vorbească foarte frumos despre făţărnicia aşa-zişilor creştini care au o atitudine eretică faţă de trup, gnostică, spunând că trupul e rău, sufletul e bun, deci unul din scopurile vieţii creştine a celor căsătoriţi e înfrânarea de la unirea trupească. Părintele Filotheos Faros aduce argumente din Sfinţii Părinţi, chiar un citat din Sfântul Ioan Damaschin: „Unirea trupească în familia creştină este medicament”. Câţi dintre duhovnicii noştri au curajul de a-şi însuşi această mărturie patristică? Preferă să se eschiveze şi să arunce la colţ acest subiect extraordinar de important.

Eu, ca autor, recunosc că după ce intră să expună părintele Filotheos această perspectivă – şi-o să ia atâtea lovituri de la ipocriţi – mie mi-e mult mai uşor să vin în linia a doua. Deci mă bucur că există această introducere şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă ofer o carte de a mea adresată exclusiv celor căsătoriţi.

E foarte bine ca soţii să reuşească să se înfrâneze de la unire trupească în timpul postului. Problema care e? Că familia creştină ideală nu prea există. Un duhovnic din Franţa, care a stat multă vreme în Sfântul Munte Athos spunea: „De când sunt duhovnic, n-am cunoscut decât o singură familie creştină, din grămezile de familii care au trecut pe la mine la spovedanie”. O singură familie, restul – jale!

Aşa că e mai firesc să observăm caracteristicile, trăsăturile mulţimii respective care se află nu tocmai pe drumul cel bun. Şi să înţelegem că deşi ideal e ca soţii să se înfrâneze în timpul postului, nu trebuie ca postul să fie prilej de divorţ.

Cunosc oameni pe care postul i-a dus la divorţ. Am şi prieteni care ajung la mari conflicte din cauza postului. Sunt unii care se spovedesc la mari duhovnici de prin mănăstiri şi duhovnicul îi spune ucenicei sale: „Nu ceda, luptă-te cu soţul, nu-l lăsa, nu-l lăsa, nu-l lăsa să îţi batjocorească postul!” Şi, când femeile respective ajung în preajma divorţului, îmi scriu: „Acuma părintele care înainte îmi spunea să nu cedez mi-a zis: «E soţul tău, calcă postul, numai să nu ajungi la divorţ!»”

Şi răspund unor astfel de scrisori: „Femeie, dar nu ştiai că o să ajungi la divorţ impunându-i soţului un post pe care nu vrea să îl ducă? Nu era clar că dacă bărbatul tău nu e credincios, sau e puţin credincios, ajungi la divorţ? Pentru că altfel te înşeală, ajunge să transforme familia în iad!”

Cred deci că e nevoie ca în momentul în care abordaţi astfel de subiecte, cei căsătoriţi, la scaunul de spovedanie, să nu veniţi cu nişte refrene prestabilite, încercând ca voi să fiţi cei sfinţi, care vă luptaţi cu necredincioşii de lângă voi. Trebuie în primul rând să înţelegeţi starea la care se află şi să nu le puneţi poveri mai mari decât le pot duce. Pentru că dacă veţi avea răbdare cu ei, s-ar putea să aveţi surpriza de a vedea că în timp, în câteva luni sau în câţiva ani, ei or să fie mai răbdători decât voi. Şi poate or să vrea să se înfrâneze şi-n afara posturilor, şi voi o să ziceţi: „iertare, dar nu pot!” Şi atunci o să înţelegeţi pe pielea voastră ce greu e să vi se bage pumnul în gură.

Nu insist prea mult asupra acestui subiect, întrucât ne aflăm în postul Sfintelor Paşti, şi e cel mai aspru post pe care l-a rânduit Biserica, atâta spun celor căsătoriţi: „aveţi grijă ca postul vostru să nu ducă la divorţ sau la distrugerea iubirii dintre voi…”

Mi-au spus nişte cunoştinţe de problemele lor, soţia mi-a zis că au ajuns la chestiuni foarte mari, şi i-am spus: „Tu l-ai îndreptat pe soţul tău spre divorţ”. Soţul a vorbit cu o avocată, i-a cerut sfaturi legate de divorţ şi i‑am spus ei, care mi-a zis: „Uite ce necredincios e bărbatul meu!” Şi i-am spus: „Nu! Tu l-ai dus pe soţul tău, de mână, spre divorţ. Acuma, că el a ajuns la divorţ, e un fapt. Vezi ce se poate face ca să repari lucrurile. Ai vorbit cu duhovnicul?” „Nu, cu duhovnicul mi-e ruşine să vorbesc.” Dacă n-ai vorbit cu duhovnicul, ai ales răul în cunoştinţă de cauză. Deci atâta, ăsta să fie reperul: încercaţi să nu vă autodistrugeţi. Sfătuiţi-vă precis cu duhovnicii voştri şi încercaţi să înţelegeţi că şi celălalt are suflet. E o descoperire extraordinară pe care, din păcate, mulţi dintre soţii creştini nu o fac. Se consideră numai ei râvnitori, şi celălalt este „potenţialul duşman care mă împiedică să mă mântuiesc”.

Trecând cu vederea faptul elementar că dacă ei ar duce viaţă creştină autentică, o viaţă de rugăciune, şi dacă ei ar fi fe­ri­ciţi şi senini prin lucrare duhovnicească, ceilalţi ar vrea şi ei să fie părtaşi acestei bucurii. Arătaţi-mi om care să nu se bucure că-l vede pe unul fericit, senin şi împăcat. Vezi că aduce pace, aduce linişte, te simţi bine în preajma lui. Ce soţ n-ar vrea să aibă o soţie care să fie senină, liniştită? Dar dacă soţul vede că soţia ţine postul, dar înjură, are gânduri de răutate, ţipă, face scandal, ce înţelege? Care a fost roada postului? Nici una.

Vorbind despre post şi spovedanie, unii leagă spo­vedania de post în mod greşit. „E post, deci mă spo­vedesc”. Şi se duc să se spovedească. Eu uneori chiar zâmbesc ci­tind relatările celor care spun că s-au spovedit pentru prima oară în viaţa lor în prima sau în ultima săptămână a postului şi părintele n-a prea avut timp de ei. Şi le explic că era absurd ca părintele să aibă timp de ei, câtă vreme ei au venit în cea mai nepotrivită perioadă pentru prima spo­ve­da­nie. Câtă vreme vrei să începi viaţa duhovnicească, te duci la părinte înainte de post şi-i spui: „Părinte, eu nu m‑am spovedit niciodată. Când aveţi timp pentru mine?”

Mi-a scris acum un bisexual din Olanda sau Suedia, nu-mi aduc aminte exact. Zice: „Uite, am o problemă: eu sunt bisexual şi lumea nu înţelege treaba asta”. Şi l-am întrebat eu: „Şi ce contează ce înţelege sau nu înţelege lumea?” El a crezut că-i dau apă la moară. Zice: „Aşa e, important e să iubeşti, să fii tu însuţi”. Zic eu: „Da, aşa e”. Zice: „Să lăsăm la o parte prejudecăţile. Aşa e”. Zic: „Im­portant e ca iubirea ta să stea sub harul lui Dumnezeu”.

A înţeles unde băteam. Zice: „Ce, Dumnezeu se supără pe iubirea noastră?” Zic: „Nu, dacă iubirea e sinceră, Dumnezeu nu se supără. Problema e că iubirea, aşa cum o trăieşti tu, nu e sinceră”. Şi credeam că va fi extraordinar dacă-l conving să se spovedească. De obicei când corespondez cu alţii targetul meu este să-i ajut să se ducă la spovedanie, să-i ajut să se spovedească. După aia… nu mai am timp!

În momentul în care bisexualul mi-a scris: „Eu mă spovedesc!”, am rămas blocat. Zic eu: „Cum te spovedeşti? Înseamnă că spovedania ta e mincinoasă!” Zice: „Nu, nu mint la spovedanie”. Zic: „Dar cum e?” „Părintele îmi pune nişte întrebări standard, eu răspund la ele şi gata.” Deci, părintele e fericit că l-a spovedit, el e fericit că l-a păcălit pe părinte şi tot aşa.

Şi i-am spus: „Frate, te poţi îndrăci”. L-a şocat cuvântul ăsta. Am mai vorbit cu un homosexual, o dată, pe stradă, şi i-am spus foarte categoric că se poate îndrăci. Pentru că duce o viaţă duhovnicească mincinoasă şi… s-a speriat foarte tare. Şi aşa s-a speriat şi tânărul acesta şi nu înţelegea de ce Dumnezeu poate să fie împotriva iubirii.

Trăim într-o lume care a pervertit iubirea şi a denaturat-o atât de puternic, încât ceea ce recunoaşte omul contemporan că e iubire nu mai e deloc iubire.

În momentul în care faceţi prima spovedanie, încercaţi s-o faceţi atunci când părintele duhovnic are timp. Părintele Porfirie, când venea la el un om care a făcut mari păcate şi avea deschidere spre a începe o viaţă duhovnicească, avea uneori descoperiri cereşti. Şi spunea: „Dumnezeu o să ne trimită un peşte mare la mănăstire!” Adică un suflet care va putea aduce roadă multă, sfinţindu-se.

Când simţi că, după un trecut „glorios”, vrei să pui început bun mântuirii, caută-l pe părinte şi întreabă-l când are timp de tine.

Am un prieten, ne-am văzut de două-trei ori dar mai corespondăm, aşa, pe e-mail, şi a început să-mi vor­bească despre trecutul lui în păcat şi mi-a zis: „Uite, când eram punkist, mergeam cu găşti de câte 50-100 de tineri să-i batem pe ţigani”. După aia s-a ras în cap, a vrut să o omoare pe maică-sa, tot felul de întâmplări din astea, palpitante. Şi i‑am spus: „Sper că şi convertirea a fost pe măsură”. Pentru că dacă gustăm din viaţa de păcat adrenalina şi intrăm în biserică şi viaţa din biserică ni se pare plicti­coasă, vom părăsi biserica încet-încet.

Trebuie să înţelegem că viaţa din biserică e o viaţă de zece ori mai profundă decât viaţa pe care o oferă păcatul. Un tânăr comenta ce citise din cartea mea Underground. Rebelii generaţiei NU – un tânăr care stă departe de biserică, şi îi spune unui prieten de-al lui: „Măi, omul ăsta n-a prea cunoscut …. – nu păcatul, un termen de cartier, nu l-am mai întâlnit, hai să zicem – măi, omul ăsta n-a prea cunoscut căderea adevărată!”.

Şi de aici am dedus eu că el se droga sau cine ştie ce chestii făcea, dacă în carte chiar scria că eu de la 13-14 ani am început viaţa de păcat trupesc, şi dacă viaţa mea de păcat i se părea apă de ploaie, cine ştie la ce nivel trăia el păcatul, şi chiar mă gândeam că peste 10-20 de ani cartea mea Jurnalul convertirii o să fie fumată, expirată. Tinerii au s-o considere apă de ploaie. Şi aşa va şi fi pentru generaţia lor, în care păcatul va fi servit pe pâine.

E un film extraordinar, făcut după cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (Brave New World), apărută în română la Polirom. I-am mulţumit lui Dumnezeu totuşi că m-a ajutat să-l văd. Pentru că arată foarte bine lumea apostată de mâine, în care copiii la şcoală vor fi învăţaţi că tot ce e mai important între doi oameni este sexul. Şi profesoara în film încearcă să le vorbească copiilor despre o poveste de dragoste, Romeo şi Julieta, şi copiii nu înţeleg: „de ce să se iubească Romeo şi Julieta? Nu era mai simplu să facă sex?” Elevii s-au supărat că profesoara îndrăznea să le spună altceva decât scria în cărţi. Şi au zis: „De ce ne vorbiţi despre iubire? Vă credeţi mai deşteaptă decât cei care au făcut manualele?” Adică îndobitocirea lor era totală. Din păcate, ne apropiem de o astfel de lume în care păcatul va fi lege. În lumea viitorului, aşa cum o profeţea Huxley, oamenii vor fi îndobitociţi: „Trăieşte clipa! Trăieşte clipa! Distrează-te! Destrăbălează-te!” Şi când a scris continuarea la carte, Întoarcere în minunata lume nouă, autorul a spus ceva gen: „Credeam că vremurile respective vor veni hăt, departe, dar, nu! Sunt mult mai aproape de noi decât credeam”. Şi trăim, într-adevăr, într-o lume care abia aşteaptă să legifereze păcatul.

Daţi-vă seama, astăzi se pune problema adopţiilor de copii în familiile homosexuale, căsătoria homose­xua­li­lor, sunt lucruri care pe străbunicii noştri i-ar fi exasperat. Cred că dacă ai lua un om din secolul X să-l duci pe stradă în secolul XXI, un părinte duhovnicesc, se va închina şi va zice că-i înşelare. Va crede că e apariţie drăcească şi că nu poate să fie lumea aşa cum e astăzi, ar fi de neconceput. Şi totuşi, aşa este şi noi nu trebuie să fim laşi şi să ne imaginăm că lumea e altfel…, ci trebuie să ne luptăm cu ea, apreciindu-i precis coordonatele.

Privitor la legătura dintre spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Sunt unii, mai ales unele bătrâne – cărora le voi dedica o carte despre făţărnicie şi fariseism, sper să mă ajute Dumnezeu să o fac anul acesta – care cred că dacă a venit postul, s-au spovedit, s-au împărtăşit, au bifat la capitolul îm­părtăşanie, şi gata! Au câştigat! Nici ele nu şi-au spovedit toate păcatele, nici părintele nu le-a întrebat, nici viaţa nu şi-o schimbă, şi rămân bârfitoare etc. etc.

Împărtăşirea nu e un scop în sine. Poţi să te împărtăşeşti şi să te duci în iad. Credeţi că o să conteze la judecată că te-ai împărtăşit de două sute de ori? Nu! Poţi să te împărtăşeşti de şapte mii două sute de ori şi să mergi în iad, sau poţi să te împărtăşeşti de câteva ori şi să ajungi în Rai. S-a împărtăşit de o sută de ori Sfânta Maria Egipteanca? Nu! S-a împărtăşit o dată, a plecat în pustie, a venit Sfântul Zosima, a împărtăşit-o şi a trecut la Domnul. Şi totuşi era mai sfântă decât mulţi dintre noi, care alergăm obsedaţi după Împărtăşanie.

Există două direcţii în care se merge, legat de dea­sa sau rara împărtăşanie. Unii sunt pentru rara împărtă­şanie, aşa cum e linia asta, a părintelui Cleopa, Sihăstria, Moldova, – şi Ardealul, cu deasa împărtăşanie. Şi am asistat la o discuţie contradictorie foarte dură, între un părinte athonit, care în tinereţe a vieţuit într-o mănăstire din Moldova, şi un alt părinte duhovnicesc contemporan, care a stat mulţi ani la Petru Vodă. Părintele de la Petru Vodă – pentru împărtăşania rară, părintele athonit – pentru împăr­tăşania deasă. Şi dreptate, după Sfinţii Părinţi, avea părintele athonit, clar, indiscutabil! Nu găsiţi argumente la Sfinţii Părinţi pentru împărtăşanie rară. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine nu e vrednic să se împărtăşească la fiecare Liturghie, nu e vrednic să se împărtăşească nici măcar o dată pe an.”

Problema care e? Că scopul nu e acum să ne lăsăm noi prinşi de curentul ăsta ortodox venit din Occident, unde au existat şi influenţe din spaţiul catolic, şi să ne împărtăşim neapărat foarte des. Nu ştiu cum ar trebui să aibă loc schimbarea de mentalitate în România. În Rusia a fost simplu. În Rusia, în care stareţii de la Optina aveau o rânduială foarte, foarte aspră în ceea ce priveşte postirea şi recomandau împărtăşanie rară, a venit Sfântul Ioan de Kronstadt, cu împărtăşirea deasă, şi un sfânt a schimbat tot spaţiul rusesc, a fost lucrare dumnezeiască.

Cred că e foarte periculos a copia astăzi modelele occidentale sau modelul Greciei, în care se împărtăşesc pe bandă rulantă, în fiecare duminică, şi-i vezi pe unii, cum s-a terminat Sfânta Liturghie, că iau ţigara şi o aprind. Şi am întrebat un duhovnic: „Şi totuşi, soţii cum fac cu unirea trupească?”. Şi mi-a zis: „S-a ajuns la situaţia limită în care se înfrânează doar sâmbăta, şi duminica se împărtăşesc…” Şi asta se întâmplă săptămână de săptămână.

Cred că e important să înţelegem că Hristos e viu în Sfânta Împărtăşanie, şi să vrem să ne unim cu Hristos. Dar nu să ne unim doar pentru un moment. La limită, o grecoaică se împărtăşise de două ori în aceeaşi zi: a mers la o biserică la care Liturghia s-a terminat noaptea după ora 12 – în Grecia sunt câteva parohii în care se face Sfânta Liturghie şi noaptea, în timpul săptămânii – , şi s-a împărtăşit la 12:30, să zicem, şi s-a împărtăşit şi la Sfânta Liturghie de a doua zi.

Nu cred că aceasta este soluţia, să fim disperaţi în a ne împărtăşi cât mai des. Cred că trebuie să ne dorim să ne împărtăşim des doar pentru că trebuie să ne dorim să vieţuim duhovniceşte. Şi nu des, ci tot timpul. Şi dacă viaţa noastră e creştină şapte zile pe săptămână, nu doar două ore duminica, atunci duhovnicul va şti să ne rânduiască el să ne împărtăşim mai des.

Dar dacă noi credem că furând împărtăşania – „M‑am împărtăşit de cinci ori postul ăsta!” – suntem mai duhovniceşti decât cei care s-au împărtăşit de două sau de trei ori, n-am făcut nimic. Şi era chiar o pildă, o întâmplare în Vieţile Sfinţilor, în care moare un duhovnic şi vine îngerul şi-i scoate împărtăşania din gură. De ce? Pentru că se împărtăşise cu nevrednicie, şi-i împărtăşise cu nevrednicie şi pe fiii săi duhovniceşti. Să avem foarte mare sinceritate în momentul în care ne apropiem de Sfintele Taine.

În ce priveşte dezlegările la post, subiectul este iarăşi foarte vast, şi nu vreau să intru în amănunte. A existat o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 27 februarie 1956 în care s-au hotărât următoarele pogorăminte: „Copiii până la şapte ani să fie dezlegaţi de pravila postului, putând mânca tot timpul orice fel de alimente. Pentru copiii de la 7 la 12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie următoare numai în zilele de: miercurile şi vinerile de peste an, în afară de cele în care e dezlegare, prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post şi tot aşa în Postul Crăciunului, şi de la 24 la 29 iunie, cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli şi 1-15 august, cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii Domnului, în ajunul Crăciunului, în ajunul Bobotezei, 29 August şi 14 Septembrie. Celelalte săptămâni şi celelalte zile din timpul marilor posturi, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca peşte, ouă, icre, lapte şi brânză” – nu şi carne, observăm. Cred că pogorămintele nu trebuie să le judecăm noi după mintea noastră, trebuie să ne ducem precis la duhovnic, şi duhovnicul e în măsură să spună: e bine să posteşti, e bine să nu posteşti.

Pe mine m-a impresionat cum pe soţia mea, fiind însărcinată cu primul copil, a pus-o duhovnicul să ţină şi un post care nu se ţine astăzi: postul Înălţării Sfintei Cruci, de pe 1 pe 14 septembrie. Şi la început l-am judecat pe duhovnic: „E inconştient? Nu înţelege că fe­meia e însărcinată, are nevoie să asimileze, să se hrănească cât mai bine?” Dar, văzând că soţia nu s-a tulburat şi nu l‑a judecat pe duhovnic, nu aveam nici un motiv să mă opun eu. A ţinut postul şi a născut un copil foarte bine, sănătos, grăsuţ, şi Dumnezeu a ajutat-o ca fiul meu să se nască sănătos. Vedem în Vieţile Sfinţilor că, la vreme de boală, mulţi, în loc să facă dezlegare, au ţinut posturi şi mai aspre şi Dumnezeu, pentru credinţa lor, i-a tămăduit. Să nu încercăm, deci, să dăm reţete de capul nostru, ci să alergăm la duhovnici.

Cred că e foarte important să nu postim doar cu trupul, ci postul să fie înmulţit şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Cei care vor să trăiască ortodox, să şi citească cărţi despre vieţuirea ortodoxă”.

Am să vă dau câteva exemple de întâmplări din Patericul Egiptean, întâmplări care se leagă de postul pe care îl ţinem noi. Era un frate care s-a dus la avva Pimen; şi el multă vreme trăise departe de sat, trăia lângă sat, dar nu se dusese în sat, să vadă ce se mai întâmplă, ce face mătuşa, mama, bunica, verişorii. Şi el se mândrea cu nevoinţa pe care o făcea: „Uite ce râvnitor sunt eu pentru Dumnezeu, că de atâţia ani stau lângă sat şi nu mă duc să văd ce se întâmplă în sat!” Iar avva Pimen a zis: „Eu mă suiam noaptea şi înconjuram satul, ca să nu se laude gândul meu că nu mă sui!” Adică se smerea. Făcea aceeaşi nevoinţă, nu vedea ce e în sat, dar inima lui era smerită.

Să încercăm aşa să fie şi posturile noastre. Să încercăm să simţim simplitatea postului. Pentru că în fond, postul care nu-ţi aduce simplitate nu e post. Să te simţi mai tu însuţi în post.

O altă întâmplare. Şedea avva Sisoe singur în muntele avvei Antonie şi, când s-a dus slujitorul lui, zece luni n-a văzut pe nimeni. Şi umblând prin munte, a văzut un vânător. Şi l-a întrebat: „De unde vii şi câtă vreme ai aici?” Şi vânătorul i-a zis: „Cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi n-am văzut om decât pe tine”.

Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: „Iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva, şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!” Adică avva Sisoe se credea mare că zece luni nu văzuse faţă ome­nească, neavând ucenicul lângă el, şi l-a întâlnit pe vânătorul care de unsprezece luni nu mai văzuse faţă omenească, dar nu se mândrea pentru aceasta.

Noi să nu încercăm să ne lăudăm cu postul pe care îl ţinem şi să ne comparăm cu cei mai nepostitori decât noi. Aşa, dacă ne-am pune în faţa ochilor în afişe cu cea mai grasă femeie din lume sau cel mai gras bărbat din lume – dar oameni graşi nu de la boală (că sunt unii graşi de la boală), oamenii care s-au îngrăşat de la multa mâncare, ne-am putea spune zilnic: „vai, ce postitori suntem noi!” Dar dacă ne‑am pune în casă poze ale părinţilor asceţi, care mai trăiesc în zilele noastre, sau icoanele marilor pustnici, Sfântul Petru Athonitul, am vedea acolo înfăţişare cu adevărat duhovnicească.

Vă recomand să citiţi capetele despre post din Patericul Egiptean pentru că vă veţi folosi mult.

Aş vrea să revin la legătura dintre post şi Sfânta Împărtăşanie şi să vă spun ceva frumos, un fragment din rugăciunea de la sfârşitul Acatistului de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Am văzut Acatistul şi în rusă, cred că este un acatist rusesc. Şi spune aşa la rugăciunea de după împărtăşire:

„O, hrană cerească! Când va veni ceasul în care mă voi jertfi Ţie ca ardere-de-tot, nu cu alt foc, ci cu cel al dragostei Tale? Când? Când? O, nezidită dragoste! O, pâi­ne a vieţii, când voi trăi numai cu Tine, pentru Tine şi în Tine? O, când? Când? O, viaţa mea! Viaţa mea fru­moasă, viaţă dulce şi veşnică! O, mană cerească! Când mă voi dez­gusta de orice altă mâncare pământească şi voi dori a mă hrăni numai cu Tine? Când va fi aceasta? O, dulceaţa mea! Când? O, singura mea bunătate! O, Doamne al meu, preaiubite şi atotputernice, liberează-mi inima cea tică­loa­să de orice patimă prihănitoare, împodobeşte-o cu sfintele Tale virtuţi, pentru a face tot lucrul plăcut Ţie. În acest fel îmi voi deschide inima, Te voi chema şi Te voi sili, dul­cea­ţă, să intri într-însa şi acolo, Domnul meu, vei lucra înăuntrul meu acele fapte care sunt totdeauna bineplăcute”.

Foarte frumos zice rugăciunea! Când noi Îl iubim aşa pe Hristos, e firesc să ne împărtăşim mai des cu El. Dar dacă în viaţa noastră de zi cu zi Hristos nu e decât Cel care ne dă bani să ne ţinem familie, şi Cel care ne dă sănătate şi Cel care ne dă, ne dă, ne dă, şi noi nu facem nimic – nu putem zice că Hristos e viaţa noastră. Nu putem suspina după întâlnirea cu El. Mi-a plăcut foarte mult această rugăciune, pentru că de fapt, cine suspină după Hristos nu suspină doar după Sfânta Împărtăşanie. Suspină după Hristos, pe care Îl găseşte şi în Sfânta Împărtăşanie, şi în rugăciune, şi în ascultarea de duhovnic, şi în smerenie, şi în iubirea de aproapele.

Închei expunerea mea făcând referire la legătura dintre post şi dreapta credinţă, pentru că astăzi ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, şi vorbind puţin despre cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea de Paşti. Numai că, întrucât unii, în noaptea de Paşti, nu se află la biserică, să-l asculte, pentru aceia trebuie citit. Prima duminică din Postul Sfintelor Paşti este Duminica Ortodoxiei. De ce? Pentru că au rânduit Sfinţii Părinţi să legăm postul de dreapta credinţă.

Yoghinii postesc mult mai mult decât noi. Sunt atâţia şi atâţia eretici care au posturi mult mai aspre decât noi. Şi totuşi nu au plata lor. Vorbesc foarte clar Sfinţii Părinţi despre postul ereticilor… Sfântul Ioan Gură de Aur îl compară cu fecioara care nu ia cununa pentru fecioria ei. Pentru că are o fecio­rie neîncununată de virtutea cunoaşterii lui Dumnezeu. Fecioria nu e scop în sine, postul nu e scop în sine.

E foarte greu în ziua de astăzi să înţelegi biruinţa Ortodoxiei. Îmi spunea cineva nedumerit: „Părintele nostru a spus azi la predică că e greşit să consideri că Ortodoxia e dreapta credinţă, că şi catolicii au dreptatea lor, şi pro­testanţii au dreptatea lor şi că nu rezolvăm nimic bătân­du‑ne toţi cu pumnii în piept că dreptatea e de partea noastră”. E dramatic când astfel de lucruri sunt anunţate chiar de la amvon. Pentru că noi, ca şi ortodocşi, credem şi mărturisim că există una, sfântă, sobornicească şi aposto­lească biserică. Una – cea ortodoxă, de la care s-au rupt celelalte confesiuni.

În Duminica Ortodoxiei, în bisericile ortodoxe din celelalte ţări ortodoxe, mai puţin în România, se citeşte Sinodiconul Ortodoxiei – text în care sunt daţi anatemei toţi ereticii şi sunt lăudaţi marii sfinţi ai Bisericii.

În România lucrul acesta nu se întâmplă, pentru că această slujbă a fost cenzurată de la primele traduceri ale Triodului. În cartea mea Evanghelia versus Iuda citez o referinţă dintr-o versiune a Triodului de la Neamţ din 1833, în care apare Nota traducătorului: „Triodul acesta reproduce în întregime Triodul grecesc, dar lipseşte slujba biruinţei Ortodoxiei. Eu am tradus-o şi pe aceasta, însă oarecare urechi subţiri au considerat că e mai bine să fie tipărită separat”. Şi separat n-au mai tipărit-o. O astfel de slujbă este considerată extremistă. Dar extremist nu este cel care învaţă ce-au învăţat Sfinţii Părinţi, extremist este cel care calcă în picioare învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Mare bucurie mi-a făcut ca la începutul acestui post să citesc o declaraţie pe care a făcut-o un episcop nou hirotonit în Bulgaria, care chiar înaintea hirotoniei a dat o declaraţie pe care massmedia a trâmbiţat-o cu foarte mare surprindere: „Papa este eretic, întrucât este catolic, şi, ca toţi catolicii, este eretic. Şi, ca toţi cei care s-au îndepărtat de la învăţătura Sfintelor Sinoade, este eretic”. Şi massmedia nu înţelegea, trata poziţia episcopului respectiv ca pe o poziţie extremistă, dar în fond asta este poziţia Sfinţilor Părinţi.

Astăzi ne aflăm la prăznuirea Sfântului Grigorie Palama. O să vă spun o minune: au fost nişte tineri, nişte copii catolici care mergeau cu barca şi au spus: „Dacă Grigorie este sfânt, dacă Grigorie Palama este sfânt, noi să ne scufundăm!”. Şi s-au scufundat. Puteţi citi aceasta în viaţa sfântului… Sfântul Grigorie Palama este unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi, noi mari dascăli ai lumii şi ierarhi, alături de Sfântul Marcu al Efesului şi Sfântul Fotie cel Mare. Am să vă citesc o minune pe care o găsiţi în Proloagele de la Ohrida, scrise de Sfântul Nicolae Velimirovici.

După ce Sfântul Grigorie Palama a stat trei ani ca zăvorât, în Sfântul Munte, Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie că trebuie să iasă la mărturisirea dreptei credinţe. „Într-o zi, ca şi când ar fi fost într-un somn uşor, Sfântul Grigorie s-a văzut pe sine ţinând în mâini un vas plin de lapte, până la revărsare. Încet, acest lapte s-a prefăcut în vin, care s-a revărsat peste marginea vasului, udând mâinile şi veşmintele sfântului. Apoi, un tânăr luminos i s-a arătat lui şi i-a zis: «De ce nu mergi să dai şi altora din această băutură minunată pe care, iată, o risipeşti în zadar, cu atâta nebăgare de seamă? Au nu vezi că acesta este darul harului lui Dumnezeu?» Atunci, Sfântul Grigorie a zis: «Dar dacă nimeni, în zilele acestea, nu mai doreşte această băutură, cui i-o voi aduce, atunci?»”

(Şi întrebarea merită pusă şi în zilele noastre. Dacă nimeni, aproape, în zilele noastre, nu mai vrea să înţeleagă că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi toate celelalte confesiuni sunt erezii, de ce să mai mărturiseşti dreapta credinţă?)

„Tânărul a răspuns şi i-a zis: «Fie dacă şi puţini sunt aceia, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria şi să nu te porţi cu nebăgare de seamă cu darul lui Dumnezeu.»”

Şi dacă alţii nu ascultă dreapta credinţă, tu trebuie să dai mărturia cea bună.

Sfântul Grigorie a tâlcuit că laptele este cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului, iar vinul – învăţăturile cele dogmatice. Şi a ieşit la propovăduire.

Este nevoie deci să legăm laptele – cunoştinţa vieţuirii drepte şi cu frică de Dumnezeu a poporului – cu învăţăturile cele dogmatice. Degeaba avem orthopraxie, vieţuire dreaptă, fără să avem ortodoxie – dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că degeaba avem dreaptă credinţă dacă nu avem şi fapte bune. Dar e adevărat şi că degeaba avem fapte bune dacă nu avem dreaptă credinţă.

E un cuvânt al Sfântului Grigorie Palama care pe mine m-a impresionat foarte puternic. Scrie sfântul că sunt trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor (ei nu cred în Dumnezeu), ateismul ereticilor (pentru că ei, crezând mincinos în Dumnezeu, nu cred în Dumnezeul cel adevărat) şi ateismul ortodocşilor care tac la vreme de prigoană.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să cunoaştem credinţa Sfinţilor Părinţi, credinţă pe care au mărturisit-o Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Fotie cel Mare şi Marcu al Efesului, credinţă care este călcată în picioare în zilele noastre, să ne dea Dumnezeu ca ţinând această credinţă să facem şi faptele credinţei şi la înfricoşătoarea judecată să fim în rai, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Spunea părintele Sofronie în încheierea cuvântului său despre post un lucru foarte frumos. E acea învăţătură că, dacă ai pacea lui Hristos, mulţimi de oameni se vor mântui în jurul tău. Şi Sfântul Serafim de Sarov a spus asta. Părintele Sofronie spune în faţa obştii monahale de la Essex: „Noi suntem douăzeci şi patru de oameni la mănăstire. Şi dacă noi vom trăi cum trebuie, douăzeci şi patru de mii de oameni se vor mântui lângă noi”.

Foarte frumos mi s-a părut acest cuvânt. Noi n‑avem atâta credinţă să zicem că dacă ne vom mântui noi se vor mântui şi alţii. Să avem însă această credinţă că vieţuirea noastră va rodi. Că dragostea este paranormală, face minuni. Dragostea nu este a lumii acesteia. Că dacă noi iubim cu adevărat, dragostea noastră poate să îi schimbe în bine pe ceilalţi. Noi postim pentru că iubim, pentru că-L iubim pe Hristos şi pentru că îl iubim pe aproapele şi pentru că vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor.

Să umple Hristos inimile noastre de această iubire, să ne dea Dumnezeu să mergem pe calea nevoinţei şi bucuria noastră va fi veşnică.

***

O să-l rog acum pe părintele Ovidiu Moceanu să citească cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea de Paşti.

Părintele Ovidiu Moceanu: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumne­zeu, să se bucure de acest praznic frumos şi lumi­nat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De-a lucrat cineva din ceasul cel din­tâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De-a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De-a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De-a în­târ­ziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nici­decum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­sprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel care-a lucrat din ceasul întâi. Şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie. Şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte, şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă şi lucrul îl preţuieşte şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru, şi cei dintâi, şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care postiţi şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.

Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului, a stins-o pe dânsa cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Şi aceasta înainte înţelegând-o, Isaia striga: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât pentru că s-a stricat. S-a amărât pentru că a fost batjocorit. S-a amărât pentru că s-a omorât. S-a amărât pentru că s-a surpat. S-a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit, a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. S-a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii. A înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte. A înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându-Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi s‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Cât de frumos este ca, în noaptea de Paşti, un cuvânt atât de scurt să spună atât de multe lucruri. Practic, n-ai mai avea nevoie de tâlcuire. După ce-l asculţi, gata, pleci. Nu vreau însă să se considere o îndrăzneală faptul că vreau să subliniez anumite lucruri pe care poate le-aţi trecut cu vederea, întrucât este un text foarte dens. E o adevărată biruinţă a Ortodoxiei, e o declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către oameni, exprimată foarte frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată până la urmă că Hristos vrea mântuirea tuturor.

Zice aşa: „De-a ajuns cineva abia în ceasul al un­spre­zecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci dar­nic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel din­tâi”. Până la urmă, noi suntem toţi veniţi în ceasul al un­sprezecelea. Dacă e să fim sinceri cu noi înşine, mult mai mult am fi putut fi ai lui Hristos, şi totuşi n-am făcut‑o. De multe ori ne-a chemat să ne schimbăm viaţa şi totuşi nu am făcut-o.

Când eram la începutul vieţii duhovniceşti, cre­deam că sfinţii joacă într-un fel teatru când li se pare că sunt atât de păcătoşi şi că nu-şi văd sfinţenia. Chiar scrie în Istoria literaturii latine Ernest Robert Curtius că formula aceasta de încheiere a scrisorilor în Evul Mediu, Cutare, păcătosul, ar fi fost doar o formulă literară şi atât. Poate că pentru personajele Evului Mediu, care îşi înche­iau scrisorile astfel din reflex, formula nu avea acoperire duhovnicească.

Totuşi, până în zilele noastre, părinţii duhovniceşti care semnează „Cleopa, păcătosul”, „Paisie, păcătosul” au convingerea că ei sunt cu adevărat păcătoşi. Sfinţii nu numai că n-au jucat teatru nefiind conştienţi de sfinţenia lor, ci pur şi simplu au fost oamenii cei mai sinceri cu ei înşişi pentru că şi-au văzut nesfinţenia, şi-au văzut căde­rea, şi-au văzut neputinţele, şi‑au văzut păcatele care, chiar dacă sunt de o sută de ori mai mici sau de o mie de ori mai mici decât ale noastre, totuşi sunt. Fără de păcat a fost doar Hristos.

Şi cei care au postit, şi cei care nu au postit să vină să se bucure de Înviere. Zice aşa Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cei care aţi postit şi cei care nu aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii”.

Au venit la Sfântul Ioan din Kronstadt doi oameni. Unul postise, altul nu postise. Pe cel care postise nu l-a lăsat să se împărtăşească, pentru că era mândru, pe cel care nu postise, l-a îndemnat să se împărtăşească, pentru că avea zdrobire de inimă. A făcut un pogorământ, cu harul pe care i-l dăduse Dumnezeu, şi l-a îndemnat să se împărtăşească. De ce? Tocmai ca prin acea întâmplare noi toţi să înţelegem importanţa smereniei şi-a zdrobirii de inimă şi-a pocăinţei.

Suntem în a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti şi unii poate n‑am pus început bun postului. Să punem măcar acum. Nu de mâine. Măcar de acum înainte să punem început bun postului. Şi poate vom cădea apoi iar. Poate mâine ne va birui mânia, lăcomia, şi iarăşi va trebui ne ridicăm. Şi tot aşa, să ne tot ridicăm, înţelegând că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Dumnezeu vrea să ne mântuiască. Dumnezeu ar vrea ca iadul să fie pustiu şi din păcate oamenii întorc spatele iubirii Sale şi aleg osânda veşnică. Noi să alegem bucuria, să alegem împlinirea, să alegem Învierea…

Întrebări şi răspunsuri

Dacă vrem să ne schimbăm duhovnicul, trebuie să-i cerem dezlegare?

După Sfinţii Părinţi, lucrurile sunt clare: dacă duhovnicul e în dreapta credinţă, trebuie să-i ceri dezle­ga­re. Dacă duhovnicul mărturiseşte o erezie, dacă mărturi­seşte altfel decât Sfinţii Părinţi, poţi să pleci fără binecu­vântare. Şi găsiţi exemple în prigoana iconoclastă, cum plecau de la duhovnici fără niciun fel de dezlegare pentru că mai înainte duhovnicul a plecat din Biserica lui Hristos, când a îm­brăţişat erezia. Şi atunci, dacă duhovnicul a ales înşelarea, tu rămâi în Biserică separându-te de duhovnicul respectiv.

De curând am vorbit cu prietenii mei despre modul în care ne-am însuşit credinţa şi am constatat cu toţi, aproape toţi, că am ales aceasta pe parcursul vieţii. Aceasta am făcut-o în contextul în care o colegă de la facultate mi-a spus că ea a fost traumatizată de credinţă, de ortodoxism. Cum să ne raportăm la astfel de victime?

Poate a fost o victimă a părinţilor ei. A părin­ţi­lor ei care au învăţat-o să trăiască cu spaimă de Dumnezeul cel bun. Ortodoxia nu te poate traumatiza. O iubire sinceră nu traumatizează pe nimeni. Un viol, da. Violul traumati­zea­ză. Numai că Ortodoxia vine cu foarte multă delicateţe, cu foarte multă gingăşie.

Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „care aţi venit în ceasul al nouălea, foarte bine, care aţi venit în ceasul al unsprezecelea, foarte bine. Care aţi postit, care n-aţi postit, hai să ne bucurăm îm­pre­u­nă”. Care e trauma? Cine e traumatizat de bucurie şi e trau­matizat de iubire, de iubirea pe care i-o arată Biserica, acela are probleme care nu se datorează iubirii venite din partea Bisericii. Aia de la patimi i se trage, de la vrăjmaş, dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte să ne convingă că Biserica ne e duşman.

Mi-a spus cineva într-o corespondenţă pe messen­ger că nu se duce la biserică pentru că duhovnicii nu sunt înţe­legători. Zic: „De unde ştii, te-ai spovedit?” Zice: „Nu, dar ştiu eu că aşa sunt duhovnicii.” I-am spus: „Du-te, caută un părinte care să-ţi placă, spovedeşte-te şi o să vezi că nu-i aşa”. Avem prejudecăţi.

Dacă duhovnicul e înţelegător, zice cineva că nu se duce la el că e prea înţelegător.

M-a rugat o fată, o studentă care a venit în Bucureşti, să-i recomand un duhovnic. Am trimis-o la un duhovnic şi mi-a scris: „Te rog, recoman­dă‑mi altul, că ăsta e prea blând”. Eu n-am timp să fiu birou de informaţii şi să răspund tuturor celor care vin cu sumedenia lor de probleme. Până de curând, duhovnicul mi-a zis să le răs­pund tuturor şi am încercat să răspund multora. Dar tot duhovnicul mi-a zis că: „Acum să te ocupi mai mult de cărţile tale, de doctorat şi de conferinţe”, aşa că nu am timp să fiu birou de informaţii. Revin: e ciudat că cineva poate să fugă de blândeţe. Există însă şi firi mai puternice, care au nevoie de un du­hovnic cu mână de fier. Şi am trimis-o pe studentă la părintele Tănase, zicând în sinea mea: „dacă vrei Superman, du-te la Superman”. Pentru că părintele Tănase e un Superman duhovnicesc, prin harul lui Hristos. Oricum, cred că nu trebuie să ne pripim şi să practicăm turismul duhovnicesc.

O femeie care are multe avorturi unde să meargă să se spovedească? Are nouă avorturi.

Biserica noastră are duhovnici de trei categorii: categoria întâi: între 0-3 avorturi, categoria a doua: între 4-7 şi categoria a treia: de la 8 la plus infinit. Întrebarea e ciudat pusă. Important e că femeia respectivă trebuie să se spovedească. Dacă nu se spovedeşte şi moare, ajunge în iad, e clar, e incontestabil lucrul ăsta.

De unde ştim? „Ai văzut tu lumea cealaltă?” Sunt oameni în biserică care au fost pe lumea cealaltă, au avut aşa-zisa moarte clinică şi au povestit cum e acolo. Sau au fost oameni răpiţi de Dumnezeu, care au văzut cum e iadul, cum e raiul. Şi nu e deloc plăcut să ajungi în iad după ce ai făcut avorturi.

La ce duhovnic să se spovedească femeia respectivă? Toţi duhov­ni­cii au harul de a ierta păcatele, câtă vreme sunt în dreapta credinţă – cel mai beţiv, cel mai curvar, cel mai lacom, cel mai… păcătos duhovnic are harul de a săvârşi Sfintele Taine, de a săvârşi Sfânta Liturghie, în care primim Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Nu există preot fără har – ideea asta că există preoţi fără har e un băbism – toţi preoţii au harul de a săvârşi Sfintele Taine. Problema e că unii duhovnici ştiu să fie şi călăuze duhovniceşti. Ăsta este un lucru foarte important.

Se duce o desfrânată să se spove­dească post de post că păcătuieşte. Şi părintele, cu îngăduinţă, o tot dezleagă şi o tot împărtăşeşte, eventual, dar nu îi dă nici un sfat şi nici un canon. Părintele tre­buie s-o şi călăuzească astfel încât ea să renunţe la păcat. Datoria lui nu e doar s-o spovedească şi s-o împărtă­şească, făcând foarte mare pogorământ, şi asta post de post.

E bine ca, având acest bagaj de păcate, destul de mare, foarte mare, să căutaţi un doctor foarte iscusit. Şi să nu căutaţi dezlegare de păcate, împărtăşanie pe bandă rulantă şi gata! Duhovnicul bun nu e cel care vă împărtăşeşte imediat. Duhovnicul bun e cel care te ajută să-ţi vindeci sufletul, pentru că în el este viu Hristos.

Pe mine m-a impresionat o relatare citită de curând. A venit într-o casă în vizită Traian Dorz – un poet religios ortodox – şi, după ce a plecat Traian Dorz, copilul i-a întrebat pe părinţi: „Când mai vine Iisus la noi?” M-a şocat! Întrebarea e vrednică de Vieţile sfinţilor secolului XX, mai ales că Traian Dorz n-avea un chip după şabloane, n-avea un look iconic: cu barbă lungă, păr lung, şi nici privire pierdută, cum încearcă să aibă unii duhovnici ai zilelor noastre, pentru a mima o anumită statură duhovnicească. Era omul din popor, ţăranul standard, să-i zicem aşa.

Şi totuşi, în persoana acestui ţăran poet copilul L-a simţit pe Iisus. Pentru că a simţit dragostea lui Hristos. Şi aşa a crezut că e Iisus. În duhovnic trebuie să-L vedem pe Hristos. Eu mă simt puţin jenat, că mi-e greu să-i explic duhovnicului că eu, stând în faţa lui la spovedanie, stau de fapt în faţa lui Hristos şi că duhovnicul e a treia persoană. Dar e clar că este Hristos de faţă… Şi nu încerc să transform spovedania într-o relaţie de prietenie sau într-un şedinţă de psihoterapie. Spovedania e un spaţiu în care Hristos vine şi-l luminează pe duhovnic, şi dacă tu aşa crezi, aşa e.

Dar dacă tu te duci să iscodeşti: „Ia să văd, am nouă avorturi, popa ăsta ce zice?” „Trei ani oprire de la împărtăşanie.” „Ăstalalt ce zice?” „Zece ani!” „Ăsta ce zice?” „Te împărtăşeşti pe patul de moarte!” Şi, ia uite: câte bordeie, atâtea obiceie! Nu rezolvi nimic. Ai făcut colecţia de răspunsuri şi nu te-ai vindecat.

Mi-a scris o femeie care se tulburase tare: „M-am dus să mă spovedesc. Părintele mi-a zis că dacă pentru păcatele mele mari donez la biserică un rând de veşminte, păcatele mi se iartă. Şi m-am smintit…” Şi i-am spus: „Aşa era şi normal, să vă smintiţi, nu să acceptaţi târgul!” Că n-a lăsat Hristos să se ierte păcatele prin negoţ. Indulgenţele sunt practică catolică. Orto­doxia nu vinde iertare de păcate. Există – s-au şi tipărit şi retipărit – Taxele cancelariei apostolice, documentul cato­lic în care erau prezentate vechile taxe de la spovedanie la catolici. Dacă ţi-ai omorât nevasta plăteşti atâta, dacă ai omorât un episcop plăteşti atâta, dacă o să îţi înşeli nevasta plăteşti atâta, – erau chiar tarife pentru păcate pe care încă nu le-ai săvârşit. Şi era firesc să apară o reacţie, cum a fost cea a lui Luther, de contestare a vânzării dezlegării de păcate prin indulgenţe.

Să meargă să se spovedească femeia. Să se roage la Dumnezeu şi-o să-şi găsească un duhovnic bun, chit că n-o să nimerească la cel mai bun duhovnic din Ro­mânia. Important e să se spovedească, să vrea să pună în­ceput bun, şi dacă ea se va sfinţi şi va spori pe calea ru­gă­ciunii, o va trimite duhovnicul la un duhovnic şi mai bun. O să-i zică: „Femeie, caută-ţi un duhovnic şi mai iscusit, că eşti prea duhovnicească pentru mine!” Important e ca ea să pună primul pas. Înainte să ajung la părintele Ioan Şişmanian, mă spovedeam la un părinte pe care l-am iubit foarte, foarte mult, şi care, înainte să moară, mi-a zis: „Danion, trebuie să îţi găseşti un duhovnic mai iscusit decât mine, că nu mă pricep la problemele tale şi îţi trebuie o călăuză mai bună”.

Şi m-am supărat. Adică eu voiam să mor cu duhovnicul de gât, nu voiam să-l mai schimb, îl aveam de când m-am căsătorit, vroiam să-l ţin până la moarte. Şi m-am supărat foarte tare. Dar a rânduit Dumnezeu să ajung la părintele Ioan Şişmanian, după care părintele celălalt a murit. Tânăr. Aşa a rânduit Dumnezeu. Şi eu m‑am bucurat totuşi că părintele înainte de a muri era sănătos, nu avea vreo boală, să-mi fi lăsat cu limbă de moarte: „Dacă eu mor, du-te la cutare”. Nu! Ci a înţeles că aveam anumite probleme şi că aveam nevoie de o călăuzire duhovnicească mai aspră, pe care am şi găsit-o la părintele Ioan.

Un părinte de mir duhovnic a îndrumat-o pe femeia aceea cu multe avorturi să se spovedească la mănăstire.

Dacă aşa a îndrumat-o părintele, să facă cum i-a zis părintele. Eu sfaturi esenţiale am primit, în viaţa mea, de la părinţii de mănăstire şi, deşi nu am urmărit asta, am avut du­hovnic de mănăstire aproape tot timpul, cu o singură excepţie de durată. Dar cred că există duhovnici foarte buni şi în lume, care nu trâmbiţează: „Uite ce iscusit sunt eu!”. La o biserică în Bucureşti erau lipite afişe pe stâlpii de lângă o biserică: „Părintele nostru e văzător cu duhul”, şi mi-a fost clar că n-am ce căuta la biserica respectivă. Dacă era nevoie de anunţuri de genul acesta pentru a atrage credincioşii, anunţuri gen „Mama Omida face şi desface toate farmecele”, chiar n-am avut nici o dorinţă să calc în biserica respectivă, şi abia după ce l-au mutat pe părintele acela în altă parte – sau după ce s-a pensionat, nu ştiu, am intrat şi eu să mă închin în biserica respectivă. E o biserică foarte fru­moasă, îmi place foarte mult.

Să înţelegeţi că Dumnezeu are un duhovnic pregătit pentru voi. Sigur! Sigur! Nu vă lasă fără duhovnic. Nu trebuie să fie cel mai sfânt duhovnic din România, trebuie să fie duhovnicul cu care mergeţi de mână spre scaunul de judecată al lui Hristos. Şi el va da socoteală pentru felul în care v-a călăuzit, dacă voi faceţi ascultare de cuvântul lui.

E foarte greu să ne purtăm pe noi înşine în viaţa duhovnicească, să mergem de capul nostru spre rai. Nu ne pricepem. Să ne lăsăm călăuziţi de duhovnic.

Se pot face fapte bune din necredinţă, sau fără credinţă? Din ce raţiune?

Se fac fapte bune! Sutaşul Corneliu postea şi înainte să primească credinţa creştină. Din ce raţiune se fac faptele bune fără credinţă? Două răspunsuri: unii fac fapte bune că au altfel de credinţe – ori sunt de alte religii, ori de alte confesiuni – şi fac cele bune ale religiilor respective, sau, în cazul oamenilor care nu au nici un fel de credinţă şi se declară atei, din nevoia omului de a avea o viaţă frumoasă.

Acum, ce plată vor lua pentru faptele lor nu ştim. Zice Sfântul Ciprian de Cartagina că „martirii ereticilor nu sunt martiri”. Poate ştiţi sau poate nu ştiţi, credinţa baha’i s-a răspândit şi datorită faptului că aderenţii ei au fost foarte tare prigoniţi la început. Se făcea carne de tun din ei la propriu, adică erau băgaţi în tun şi se trăgea cu tunul, cu primii credincioşi baha’i pe post de obuze. Le făceau răni şi băgau lumânări aprinse în rănile respective şi ei mureau pentru credinţa lor greşită, înşelată. Să nu-i judecăm însă. Ci să vedem de câte ori nu ne lepădăm noi ca ortodocşi crucea noastră în timpul postului. Noi ne lepădăm de cruce fiind ortodocşi, iar ei, fiind păgâni, sunt gata să primească moarte şi nu se leapădă de crezul lor.

Aşa învaţă Biserica noastră – că martirii ereticilor nu sunt martiri. Totuşi Dumnezeu nu e un Dumnezeu al răzbunării, Dumnezeu caută orice prilej pentru a mântui pe fiecare om de pe faţa pământului. Nu există nimeni predestinat la iad. Dumnezeu vrea să se mântuiască şi copilul african care se naşte în condiţii groaznice şi moare mâncat de vultur la vârsta de câteva luni. A fost şi o fotografie celebră făcută de Kevin Carter, care a fotografiat un vultur care stătea lângă un copil subnutrit, şi pentru fotografia respectivă Kevin Carter a luat un premiu vestit, premiul Pulitzer, iar după o vreme s-a sinucis. Că l-au întrebat oamenii: „Dar după ce aţi făcut fotografia aceea, i-aţi dat să mănânce copilului respectiv?” Asta e o întâmplare reală. Şi mustrările de conştiinţă au fost atât de mari, încât s-a sinucis. Conştiinţa nu trebuie însă să ne arunce în deznădejde… Oricum, noi de multe ori trăim o Ortodoxie comodă şi ne place să îi ironizăm pe sectanţii, pe ereticii sau pe yoghinii care fac nevoinţe fachirice foarte mari. Să încercăm noi să trăim cum trebuie, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Nu cred că am înţeles afirmaţia: un om care s-a împărtăşit de-a lungul vieţii de multe ori poate ajunge în iad.

Căutaţi în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor, vedeţi dacă există sau nu relatări precise despre acest subiect. Poţi să păcătuieşti o viaţă întreagă şi pe patul de moarte să te pocăieşti şi să te mântuieşti şi poţi să trăieşti o viaţă întreagă o viaţă cuminte şi să ajungi în iad.

Găsiţi în Pateric o întâmplare în care un copil a fost luat în pustie, a fost crescut de un avvă, şi după ce ucenicul a murit, avva s‑a rugat: „Doamne, arată-mi mie în ce slavă este acesta”, gândindu-se că după o viaţă întreagă de pustie, rugăciune, nevoinţă, nesomn, plecarea genun­chilor, suferinţe de tot felul şi ispitele dracilor în primul rând, va fi mare în Împărăţia Cerurilor. Şi l-a văzut în iad. Chiar dacă nu credeţi, citiţi Patericul şi vă lămuriţi. Şi a auzit o voce care a zis: „Da, toate l-ai învăţat, dar smerenia nu l-ai învăţat”. Poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, cu mândrie, şi să nu dobândeşte Împărăţia Cerurilor.

Faptul că aţi spus, sincer, „Nu înţeleg afirmaţia”, e o chestie onestă. Adică: „Eu îmi văd lungul nasului, eu nu cred chestia asta”. Arată o dispoziţie de a înţelege. Sunt unii care se opun pur şi simplu, şi zic: „Nu, e imposibil! Eu cred că dacă m-am împărtăşit de 26 de ori, de 70 de ori, mi-am asigurat Împărăţia Cerurilor!” Nu este deloc aşa. Să înţelegem că oricând putem pierde tot, tot, tot!

Eu cred că a te putea împărtăşi presupune lipsa unor păcate opritoare de la Sfânta Taină.

E o presupunere sinceră şi frumoasă. Aşa e Ortodoxia în cărţi. Practica e altfel. Vă veţi lămuri după alţi câţiva ani de viaţă în biserică. Sunt unii care se împărtăşesc pentru că nu s-au spovedit cu sinceritate, ascunzând păcatul cel mai mare… Sunt două cazuri diferite: unul cu păcate opritoare de la Sfânta Taină, şi altul cu mântuirea după mii de împărtăşanii. Pentru că cel care se nevoise, ucenicul care se nevoise, mândru fiind, n-avea păcate opritoare de la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Înţelegeţi? Nu e canon: „dacă eşti mândru, oprire de la împărtăşanie”. Putea zice: „după canoane, m-am scos, n-am nici o problemă; la vămile văzduhului arăt cartea cu canoane şi zic: «n-am făcut nici unul din ele, nici un păcat»”. Şi totuşi, mândria l-a pierdut.

Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc având păcate opritoare de la Sfânta Taină, dacă au ascuns ei păcatele şi s-au împărtăşit, vina este a lor; dacă duhovnicii le-au dat dezlegare, deşi canoanele i-ar fi oprit, lucrurile sunt foarte fine. Părintele Stăniloae zice în Dogmatica sa că ar fi potrivit ca cel mai greu canon de oprire de la împărtăşanie să fie de trei ani, în vremurile noastre. Dă acest canon de trei ani, de ce? Pentru că lumea a slăbit foarte tare în credinţă şi dacă îl opreşti pe unul prea mulţi ani, nu mai calcă deloc pe la biserică.

Un homosexual mi-a zis cum căzuse în păcat, apoi câţiva ani de zile s-a lăsat de păcat, s-a spovedit şi duhovnicul l-a lăsat să înţeleagă că nu e mare problemă că a fost homosexual. A tratat cu uşurinţă problema asta. Şi pe el atât de tare l-a şocat uşurinţa cu care a tratat duhovnicul problema, încât a căzut din nou. Aşa a relatat el, poate lucrurile au stat altfel, că mulţi dau vina pe duhovnici pentru a-şi justifica păcatele.

Lucrurile sunt grave. Poate o să mă auziţi sau o să citiţi în cărţile mele mai multe referinţe la homosexuali. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ei, ci pentru că îmi scriu, şi am avut câteva întâlniri faţă către faţă, şi încerc să înţeleg problemele lor. Şi unii dintre ei se plâng că Biserica nu le acordă înţelegere. Biserica le acordă foarte multă înţelegere, important e ca ei să ştie precis ce vor.

Unul îmi spunea: „Vreau să mă călugăresc” şi i-am spus: „Măi, nu te grăbi, pentru că dacă eşti homosexual şi intri în mănăstire, patima n-a trecut”. Tot aşa cum sunt unii care se masturbează, şi cred că dacă s-au căsătorit, problema s-a rezolvat. Şi ei s-au căsătorit şi problema revine şi ajung chiar la divorţ, de la aşa-zisa nepotrivire sexuală… I-am zis: „Nu te grăbi să intri în mănăstire. Du-te, sfătuieşte-te cu vreun duhovnic iscusit şi vezi ce va spune”.

Îmi scrie după o vreme: „Am vrut să intru în mănăstirea cutare din oraşul cutare, şi când să intru am văzut că foarte aproape de intrarea în mănăstire este un club de homosexuali. Şi mi-am dat seama că nu pot rezista acolo”. Şi i-am zis: „Asta e! Încearcă să te lupţi cu patima şi s-o birui şi…” Îmi scrie după o vreme: „Auzi? Am un iubit. Dar sunt sigur că tu nu mă înţelegi. Că e o relaţie într-adevăr specială între noi”. Oamenii care trăiesc în păcat sunt convinşi că păcatul lor e într-adevăr special. Trăim într-o vreme a perversiunii în care omul e înnebunit după ceva ieşit din comun. Am văzut o fotografie cu un chinez care fumează cu ochiul. Îşi băgase ţigara în ochi şi fuma prin canalul care există între nas şi ochi. Şi m-am gândit că ăsta o să-şi distrugă ochii, vederea, cât de curând, că nu se poate ca fumul respectiv să nu distrugă vederea. Dar el o făcea spre „bucuria” prietenilor lui. Nu vorbesc mai mult despre acest subiect.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre maica Siluana Vlad şi despre Ioan Vlăducă. Ce părere aveţi despre ei?

Pe maica Siluana am cunoscut-o când era în Bucureşti la Christiana – ştiţi, poate, că maica a lucrat la Editura Christiana şi la Şcoala Christiana. Nu ştiu prea multe despre ea de când a părăsit Bucureştiul şi de când a început această lucrare misionară – în închisori, printre prostituate. Genul acesta de lucrare misionară mi se pare extraordinar. Ar trebui să fie o epidemie între creştinii care să vrea să-şi pună sufletul pentru cei din închisori, pentru cei din spitale, pentru prostituate, pentru, pentru…

Dacă intraţi într-o librărie sectantă – dar mai bine nu intraţi! – o să vedeţi câtă misiune fac: cu cei din închisori, cu golanii de pe stradă, cu cei din Africa, cu prostituatele, cu…, cu…, cu…, cu… – în timp ce noi, nimic! Intri în pangarul ortodox şi vezi trei cărţi misionare, poate cinci maxim. Pe când la sectanţi găseşti aşa, pe categorii: misiune în America, misiune în Anzi, misiune, misiune… La noi, aproape nimic! Mă bucur totuşi că există acest gen de misionarism, cum este cel practicat de maica Siluana.

Nu sunt în măsură să judec dacă ea îl face bine sau nu, pentru că nu cunosc detalii, pur şi simplu. Nu pot să-mi dau cu părerea despre o lucrare pe care nu o cunosc. Apreciez însă foarte mult acest gen de lucrare şi dacă maica o face cum trebuie, va dobândi cununa Împărăţiei Cerurilor şi pe mulţi îi va trage după ea.

În ce-l priveşte pe fratele Ioan Vlăducă, este de zece ori mai puţin mediatizat – dar asta, din perspectivă ortodoxă, nu e o problemă. Nu ştiu dacă el a venit vreodată să vă vorbească. Din peisajul intelectual al ultimilor ani, pare a fi singurul om de ştiinţă care dă o mărturie ortodoxă verticală.

Mi s-a întâmplat să merg la Zalău să ţin o conferinţă. Pe drum a venit şi fostul meu duhovnic, părintele Ioan Şişmanian, pe care unii poate l-aţi cunoscut la Petru Vodă, înainte să plece în Ardeal. Cu mine era un coleg bun de doctorat, Marian Maricaru, cu care am făcut cartea de interviuri cu părinţi athoniţi, şi fratele Ioan Vlăducă venise să mă vadă.

Şi m-am gândit: „Uite, în lumea asta în care există atâta dezbinare, în care fiecare consideră că numai el e bun, că el e buricul lumii, inima Ortodoxiei, şi fiecare ne judecăm unii pe alţii, hai să facem o conferinţă în patru”. Şi de fapt conferinţa au făcut-o ei trei, că eu mai mult am citit întrebările, bucurându-mă să văd cât de frumos ne-a unit Hristos.

Şi ce mă amuza puţin e că în timp ce părintele şi Marian Maricaru aveau o mărturie ortodoxă, dar de genul: „Sfântul cutare a vorbit despre subiectul acesta astfel” dând citate aproximative, Ioan Vlăducă era ca un roboţel care începea: „Sfântul Grigorie Palama a zis”, şi începea citatul: taca-taca-taca… Îl ştia pe dinafară. Avea scrierile Sfinţilor Părinţi nu doar învăţate mecanic, cum învaţă sectanţii citatele din Biblie, ci aşa cum trebuie. Şi m-a impresionat că are atâta dragoste de tradiţia ortodoxă.

Când am citit întrebarea, înainte de a o citi cu voce tare, m-am întrebat: să vă spun un lucru pe care Ioan m-a rugat să nu-l mai spun nimănui sau nu? Şi m-am gândit: ca să-l ascult pe Ioan, ar trebui să nu vi-l spun. Dar întrucât ne aflăm în Duminica Sfântului Grigorie Palama, am să vi-l spun totuşi, pentru că nu o spun spre lauda prietenului meu Ioan, ci o spun spre slava lui Hristos care lucrează prin acest tânăr ortodox, Ioan Vlăducă.El a scris şi cartea Elemente de apologetică ortodoxă – poate vă este cunoscută – în care făcut o analiză foarte bună a greşelilor ştiinţifice din manualele după care învaţă elevii în şcolile noastre. A luat manual de manual şi le-a pus la zid, cu obiectivitate. El a alcătuit şi un Dicţionar de apologetică ortodoxă. El s-a ocupat de Culegerea de învăţături ale Sfinţilor Părinţi, apărută la Editura Bizantină.

Fratele Ioan Vlăducă trăieşte la o mănăstire unde scrie şi tipăreşte texte împotriva ereziei monofizite. Deocamdată îşi face lucrarea cărturărească într-un mod neconvenţional. Dumnezeu a rânduit să fie la o mănăstire de maici, în care nu are nici un fel de ascultare decât să scrie şi să studieze. Şi era frământat dacă îi e bineplăcut lui Dumnezeu ce face el acolo.

Şi mi-a spus o minune. M-a şi rugat să n-o spun mai departe, mi-a spus-o ca să mă încurajeze, ştiind că eu sunt lovit pentru mărturia mea tradiţionalistă, şi, ca să mă mângâie, mi-a zis: „Frate, chiar dacă unii vor să te lovească, stai liniştit, că Hristos e cu noi dacă ducem lupta cea bună. Uite ce mi s-a întâmplat…”.

La mănăstirea la care vieţuieşte a venit un nebun pentru Hristos. Nebun pentru Hristos în secolul    al  XXI-lea ? De unde până unde? Noi credem că nebuni pentru Hristos sunt numai în Vieţile Sfinţilor. Citim romanul părintelui Savatie Baştovoi, Nebunul, şi ne place foarte tare. Şi atât. Sau vedem filmul Ostrovul – unii poate aţi auzit de el, un film pe care îl apreciază mult Avva Rafail Noica. Un film în care vedem imaginea unui nebun pentru Hristos din zilele noastre şi zicem: „uite, am văzut nebuni pentru Hristos în Vieţile Sfinţilor, dar şi în acest film”.

Ei bine, a venit la mănăstirea la care se află fratele Ioan un nebun pentru Hristos şi a început să vorbească despre problemele mănăstirii. Şi stareţa i-a zis: „Ştiţi, visez un drac mare şi unul mic”. Şi el a zis: „Nu vreţi să faceţi un azil şi o şcoală? Dracul mare, care vă strânge de gât, e că vreţi să faceţi azilul, ăla mic, pentru şcoală”. A venit o maică şi a zis: „De ce am atâtea necazuri, că eu n‑am vrut niciodată să ajung stareţă?” Şi nebunul pentru Hristos zice: „Ei, nu! Ei, nu!” Şi când pleacă nebunul, îi zice maica aceasta lui Ioan: „Să ştii că de fapt eu am vrut să ajung stareţă!” Şi în cele din urmă nebunul pentru Hristos îi spune lui Ioan, cu discreţie: „Auzi? Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la cât mai multe mănăstiri, să fac cât mai multă misiune»”. Că Ioan, într-adevăr, fiind amărât că sunt atâţia care calcă în picioare învăţătura de credinţă, atât de puternici, şi că cei care slujesc dreapta credinţă sunt din ce în ce mai puţini, a avut un moment de frământare. Şi s-a dus în biserică la icoana Maica Domnului şi s‑a rugat în taină: „Maica Domnului, trimite-mă tu unde vrei, pe la cât mai multe mănăstiri, să fac lucrarea cea dreaptă!”. Şi i-a zis nebunul pentru Hristos – a văzut cu duhul ce se întâmplase: „Nu e bine cum te-ai rugat: «Maica Domnului, trimite-mă pe la alte mănăstiri». Să rămâi aici şi-o să vină alţii la tine”.

Şi mi-a zis Ioan Vlăducă: „după ce-a plecat omul ăla de la noi, au venit la mine mulţi părinţi şi oameni însetaţi de adevăr, şi le-am dat materiale ortodoxe cât s-a putut. Şi ce nu făcusem mai înainte în luni de zile, am făcut imediat în perioada care a urmat…”

E adevărat că un astfel de exemplu este greu de crezut, pentru că ne învăţăm să trăim o Ortodoxie standard rezumată în: „postim şi zicem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi atât”. Dar Dumnezeu are robii Săi. Şi dacă am fost întrebat ce părere am despre Ioan Vlăducă, spun că nu contează ce părere am eu despre Ioan Vlăducă, dar dacă Dumnezeu îl acoperă în chip minunat, înseamnă că în timp se vor vedea şi roadele. Ce contează că mulţi n‑au să iubească mărturia lui? Am făcut totuşi o paranteză şi v-am spus această relatare, pentru că m-a impresionat când am recitit minunea cu Sfântul Grigorie Palama şi cu vocea care i-a zis că „fie şi dacă puţini sunt aceia care sunt interesaţi de dreapta credinţă, fie şi dacă nu sunt deloc, tu ţinut eşti să-ţi împlineşti datoria”.

Că l-a întrebat Ioan pe omul respectiv: „Dar, poate că totuşi fac foarte puţină lucrare aici la mănăstire”. Şi nebunul pentru Hristos i-a zis: „Şi un suflet să foloseşti, şi vei avea plată de la Dumnezeu!”. Mi se pare o apropiere foarte puternică între ceea ce îngerul i-a zis în vedenie Sfântului Grigorie Palama şi chemarea de zece ori mai redusă ca intensitate, dar acelaşi fel de chemare pe care o are fratele Ioan Vlăducă.

Se poate ca peste şase luni, peste un an de zile, să vi se înşire o sumedenie de lucruri rele, să devină un nume de ocară Ioan, pentru că el nu mi-a zis lucrul acesta minunat ca să se laude, ci mi l-a zis înţelegând că laţul se strânge în jurul celor care vor să dea mărturia cea bună şi, încet-încet, or să fie priviţi ca persoane rele, din diferite motive.

M-aş bucura să fie cunoscut fratele Ioan Vlăducă, şi m-aş bucura pentru că el arată că poţi fi ortodox, fiind în acelaşi timp om de ştiinţă, aşa cum părintele Ovidiu Moceanu e filolog dar e şi om al Bisericii. Poţi fi în acelaşi timp om de ştiinţă şi om al Bisericii, nu există o fractură decât la nivel superficial, la nivelul de ştiinţă pe care o promovează Canalul TV Discovery sau cine ştie ce canale care arată tot felul de descoperiri care calcă în picioare, care răstălmăcesc învăţătura creştină.

Făcea o paranteză Dan Puric între descoperirea Evangheliei lui Iuda şi marile descoperiri pe care le tot făceau comuniştii şi spuneau: „Acum s-a descoperit ultima chestie care lămureşte că într-adevăr Biserica minte şi lucrurile stau altfel!” Şi zicea Dan Puric: „De zeci de ani ei tot descoperă, tot descoperă ultima şi ultima şi ultima chestie care calcă în picioare predania Bisericii, dar Biserica se tot ţine pe picioare”.

Afirmă că au descoperit sicriele lui Hristos, mare tam-tam, conferinţă de presă la New York… Dar imediat a apărut cel care a descoperit mormintele respective, arheologul evreu Amos Kloner, şi a spus: „Nu sunt sicriele lui Hristos, al Mariei Magdalena sau ale apostolilor. E o mare fraudă!”

Trebuie însă să existe şi oameni de ştiinţă ai Bisericii care să pună degetul pe rană. Evoluţioniştii au spus că au găsit veriga lipsă dintre maimuţă şi om. Şi s-a trâmbiţat în revistele de specialitate că, în sfârşit, evoluţionismul este demonstrat ştiinţific. Şi după ani şi ani de zile, au analizat mai bine şi au văzut că scheletul respectiv avea oase de la o maimuţă şi oase de la un om, care fuseseră îmbinate, şi era un fals ştiinţific. Avem mare nevoie de oameni de ştiinţă ortodocşi care să răspundă tuturor provocărilor. Să nu fim complexaţi. Oricum, nu poate baba de la ţară să se lămurească, să se pună la punct cu toate descoperirile ştiinţifice şi cu abordarea ortodoxă.

Zicea părintele Paisie Aghioritul că unii mucenici nu erau foarte buni cunoscători ai învăţăturii dogmatice a Bisericii, nu ştiau exact dogma, dar ştiau că aşa învaţă Biserica. Şi dacă Biserica spune aşa, eu trebuie să fiu gata să mor pentru ce învaţă Biserica. Nu ştiau exact de ce e bine să se închine la icoane, dar ei se închinau icoanelor pentru că aşa au prins ei în biserică. Şi mureau pentru icoane şi intrau în Împărăţia Cerurilor.

Cum sprijiniţi publicarea literaturii, a poeziei religioase? Consideraţi că aceasta poate contribui la îmbogăţirea sufletească a credincioşilor? Sau că le va întări credinţa acelora îndoielnici?

Depinde de poezie. Traian Dorz nu va converti poate pe nimeni, niciodată. Dar Traian Dorz îi va întări pe unii dintre cei credincioşi. Există poezie, cum e cea a lui Daniel Turcea, care îi poate pune pe gânduri pe cei care sunt îndoielnici.

În ce priveşte publicarea literaturii şi a poeziei religioase există pe piaţa de carte o alergie foarte puter­nică. Difuzorii nu prea difuzează poezie religioasă, de exemplu. De ce? Pentru că nu se cumpără. Oamenii nu cumpără. A publica poezie religioasă în ziua de azi înseamnă a face un act sinucigaş, din punct de vedere editorial.

Dacă autorul simte că a avut talent, poate să se zbată în stânga şi în dreapta să facă rost de banii pentru tipărirea unei cărţi, pentru că nu costă atât de mult tipărirea unei cărţi de poezie. Şi dacă tipăreşte una, două, trei, până la urmă va reuşi să-i convingă pe editori. Dar abia după ce i-a convins pe cititori.

Nici Tarkovski n-a reuşit să topească lumea cine­ma­to­grafiei ruse de la început. Dar a stăruit şi a reuşit. Eu cred că e nevoie de poezie. Eu mă resimt că nu mai scriu poezie. Nu mai scriu poezie şi pentru că viaţa mi-este foarte hăituită. Hăituită pentru că am cărţile pe care le scriu pentru cititorii care mă roagă să mai scriu, să mai scriu, să mai scriu; scrisorile lor, familia, doctoratul, editura Egumeniţa – şi nu mai am timp de poezie. Dar eu regret că nu mai scriu poezie. Când m-am întâlnit cu Dan Puric, am invidiat libertatea artistului care se poate juca cu timpul. Eu sunt presat, am pumnul în gură.

I-am şi făcut cadou două cărţi, una cu Înfruntarea necazurilor şi alta, Cum să ne creştem copiii, şi i-am zis: „Să ştiţi că nu mă reprezintă aceste cărţi. Sunt cărţi pe care le-am scris de nevoie. Am avut necazuri şi am văzut cât poate mângâia un cuvânt”. Şi de asta am scris Înfruntarea necazurilor, şi mi-au scris unii cu mulţumiri, că au avut nevoie de carte. Am fost bolnav şi am văzut ce greu e să ai nevoie de un cuvânt de folos, şi l-am scris şi altora. Dar nu mă reprezintă. Pe mine mă reprezintă Cartea Nunţii, mă reprezintă Jurnalul convertirii, mă reprezintă Taina iubirii – poeziile mele şi piesa mea de teatru, dar nu cărţile standard, înţelegeţi? Însă, din păcate, oamenii înţeleg mai greu poezia. Cred că prin moartea poeziei am asista la moartea trăirii credinţei creştine. Zicea părintele Sofronie de la Essex: „Fiţi poeţi!” Şi noi nu suntem poeţi. Noi devenim roboţei: pati-pati-pati!

Îmi zicea Dan Puric: „A venit la mine în cabină un om, un tânăr, plângând – după ce a văzut Don Quijote – şi a zis: «Există Dumnezeu!»” De ce nu vine tânărul ăla plângând după ce ascultă o predică la biserică, din păcate? Acuma nu pun astea deasupra mesajului de la amvon. Dar din păcate observăm că multe din predicile pe care le auzim, sunt standard, sunt plictisitoare. Până şi copiii se lasă hipnotizaţi doar de un părinte care vorbeşte cu dragoste, în timp ce până şi adulţii sunt plictisiţi de un părinte care vorbeşte doar din cărţi.

Să luptăm pentru poezie. Eu mă declar fan. Voiam, simţeam lăuntric nevoia să mai scriu o poezie. Mi-a venit în minte o poezie de dragoste către soţia mea, şi-am zis: „să mă scol s-o scriu acum sau nu?” Zic: „lasă, că eu o iubesc atât de mult, încât e puţin probabil să uit poezia asta!” Şi am uitat s-o mai scriu… Dar cred că trebuie să ne luptăm pentru poezie, serios. Asta nu înseamnă ca toţi să vă apucaţi acum să scrieţi poezii. Şi faceţi rime: masă-plasă-coasă-rasă, şi ai poezia, uite: şi rasă ai, coasă ai… şi gata! Trebuie să avem suflete poetice. V-am citit rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Sfintei Spovedanii, e poezie: „Când mă voi uni cu Tine? O, când?” Da, e poezie. Nu, părinte?

Părintele Ovidiu Moceanu: Poezia este foarte geloasă, nu te lasă să te ocupi de altceva. Aici e conflictul. În momentul în care Danion a scris poezie – că a scris poezie, am citit şi am făcut şi o prezentare, o poezie foarte bună, „Mâna care cuvântă”. În momentul acela poezia a cochetat cu Danion. Dar Danion a cochetat cu alte chestiuni şi atunci s-a supărat poezia şi s-a retras puţin, până când Danion va epuiza apetitul pentru aceste cărţi şi când poezia va veni: „Vezi? Tot la mine te-ai întors, la dragostea dintâi!”

Aţi vorbit despre înfrânare în postul familiei. Este sărutul în post un păcat?

Soţia are buze de plastic? De lemn? Depinde ce săruţi. Dacă sărut o plantă, e de post. Depinde însă cum săruţi, că poate fi sărut de post…

Unde trebuie să ne oprim în post?

Nu ştiu!

Să ne înfrânăm de la sărut doar când ne împărtăşim?

Nu! Eu nu sunt în măsură să dau nişte repere foarte precise. Acuma depinde şi cum săruţi. Pentru că poţi să săruţi foarte frumos soţia şi să nu fie asta ceva care să-ţi schimbe mintea, să nu te facă să vrei o plăcere pătimaşă. Pentru mine, după viaţa în biserică, cea mai mare bucurie o am când o ţin în braţe. Şi tot timpul, pe parcursul zilei, de patru, de cinci ori pe zi, îi spun: „Te rog, ia-mă în braţe!”. Simt nevoia – eu mă regăsesc în braţele soţiei mele – s-o ţin în braţe până o doare gâtul. Dar n-o prea sărut, pentru că am încercat să o sărut şi am constatat din experienţă că s-a călcat postul. E bine să ne cunoaştem precis măsura şi de fiecare dată îi spuneam: „Claudia, crede-mă, nu vreau nimic mai mult!”, aveam doar bunăvoinţă. Nu era de ajuns.

Care credeţi că sunt cei trei mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX?

E simplu, cred, să îi observi! E greu poate doar pentru cine judecă măreţia ierarhiei după mărimea mitropoliei, după cărţile publicate sau după aurul de pe engolpioane, care rivalizează cu ghiulurile unei anumite naţii. Dacă judecăm din punct de vedere bisericesc, lucrurile sunt foarte simple. Ce înseamnă a fi mare ierarh? Înseamnă a fi ierarh care şi-a pus sufletul pentru turmă. Şi Dumnezeu a proslăvit jertfa ierarhului respectiv dându-i o lucrare cât mai mare în Biserică. Nu e specific Ortodoxiei să facă statistici, cum s-a făcut una în Grecia: „Care e cel mai mare făcător de minuni?” Pe locul întâi a fost Sfântul Nectarie, apoi Sfântul Ioan Rusul şi pe locul trei Sfântul Spiridon. Chiar scrie un părinte, Teoclit Dionisiatul: „Ce se întâmplă cu marii sfinţi făcători de minuni ai Bisericii? Că vedem că în zilele noastre Sfântul Nectarie singur face mai multe minuni decât ei toţi la un loc!” Şi aşa e! Citiţi Vieţile sfinţilor.

Eu am făcut încercarea asta, am citit Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt în total prezentate în volumele cu Vieţile sfinţilor şi am văzut câte minuni sunt la Sfântul Nectarie. Şi-i întrece Sfântul Nectarie, clar! Asta nu înseamnă că e mai mare Sfântul Nectarie decât toţi sfinţii la un loc, nu! Ci arată că în vremurile noastre de mare apostazie, Dumnezeu a rânduit ca prin acest ierarh care a fost prigonit în timpul vieţii atât de tare, să se facă lucrare duhovnicească. Şi Sfântul Nectarie a făcut sute de minuni, s-au tipărit atâtea cărţi şi au să se mai tipărească.

Mi-a spus un părinte în Grecia, căruia i-am spus o minune care s-a întâmplat la noi în familie: „La noi, în fiecare familie din Grecia a făcut Sfântul Nectarie câte o minune. Noi nu prea vrem să le spunem”.

Eu cred că trebuie date în vileag astfel de mărturii, că şi Sfântul Nectarie spune, într-o minune, îi spune unei femei să dea mărturie, să se ducă să publice minunea respectivă. Şi poate aţi văzut, am şi pus pe net, mi-a scris o preoteasă din Sibiu cum a avut sarcină extrauterină, s-a rugat la Dumnezeu şi a intrat pruncul în uter. Minune pe care doctorii n-o cred, li se pare imposibilă, şi totuşi aşa a fost. Şi-am şi cunoscut-o faţă către faţă pe preoteasă şi mi‑a confirmat că aşa a fost şi mi-a arătat-o pe Nectaria, pe fetiţa care era predestinată avortului – pentru că atunci când o femeie are o sarcină extrauterină, doctorii spun că trebuie eliminată sarcina etc.

Şi mi-a zis: „Şi părintele, soţul meu, cam era de acord cu ce zicea doctorul”. Dar credinţa preotesei a fost mai puternică decât sfatul doctorilor. Mai zicea preoteasa: „Când mi-a zis doctorul că trebuie scoasă sarcina, am simţit că nu e de la Dumnezeu!” Ce om simte chestia asta? Numai un om care e sporit în rugăciune, care are o anumită viaţă duhovnicească.

E clar că Sfântul Nectarie e unul dintre cei mai mari; despre Sfântul Ioan Maximovici, ceea ce a tipărit părintele Serafim Rose – în cartea cu o sută de minuni – era numai in­tro­ducerea la câte minuni a făcut Sfântul Ioan Maximo­vici. Mi-a adus cineva, din America, ulei de la Sfântul Ioan; l-am dat unui tânăr de la o casă de copii; tânărul i-a dat gardienei, care nu prea credea în Dumnezeu, şi avea o excrescenţă pe gât. Şi-a dat gardiana pe gât cu o pânză muiată în uleiul ăla, şi a simţit că o arde, şi s-a retras excrescenţa şi femeia a venit la biserică şi se spovedeşte. A şi tipărit tânărul minunea în Lumea credinţei.

Ei, după Sfântul Nectarie şi Sfântul Ioan Maximovici al treilea ar putea fi Sfântul Nicolae Velimirovici, care are şi sfinte moaşte şi care, chiar dacă nu e chiar aşa mare făcător de minuni, prin lucrarea teologică pe care a făcut-o, ar fi al treilea. Poate că Dumnezeu va rândui să se găsească peste zece-cincisprezece ani moaştele cine ştie cărui episcop care se va lămuri că a fost între primii trei. Dar nu contează să fii între primii trei, contează că am avut în secolul XX mari ierarhi. Oamenii, presa, s-au obişnuit să repete cât de păcătoşi sunt ierarhii, preoţii, şi să bată apa în piuă pe lucrul acesta. Nu îi interesează că sunt şi clerici cu viaţă sfântă. Cât a trăit părintele Cleopa, câte articole erau în ziarele de mare tiraj cu părintele Cleopa? Aproape deloc. Aproape deloc! Nu interesa părintele Cleopa. Era bun aşa, numai la rubrica culturală să scrie „Săptămâna trecută creştinii au sărbătorit Învierea, iar părintele Cleopa a zis: «Bucuraţi-vă, creştini!»”, punct! Dări de seamă de genul acesta.

Care trebuie să fie comportarea noastră, a oamenilor simpli, faţă de cei de alte credinţe?

Fiecare cu chemarea lui. Au fost părinţi mai în­găduitori, cum a fost Sfântul Siluan Athonitul, sau părin­tele Sofronie, care au avut atitudine mai deschisă. Au fost în acelaşi timp părinţi cu viaţă sfântă, părintele Iustin Popovici, părintele Filothei Zervakos, părintele Serafim Rose, care au avut o atitudine foarte fermă. Pentru Orto­do­xie este specific sloganul, pe care acum îl ţine mănăstirea Esfigmenu, dar e slogan specific ortodox, fiind slogan profund ortodox, ORTODOXIE SAU MOARTE! Adică, nu dacă nu vrei să fii ortodox te omor, ci eu, pentru Ortodoxie, sunt gata să mor! Eu dacă sunt pus să mă lepăd de Hristos, prefer să mor decât să mă lepăd. Vreau să fiu ortodox sau să mor.

Problema e că atunci când venim în întâmpinarea celorlalţi, trebuie să avem foarte, foarte multă grijă. Sfântul Ioan Maximovici, de exemplu, care avea un discurs tradiţionalist, în acelaşi timp făcea vindecări, vindeca bolnavi de alte credinţe. În cartea mea Mângâiere pentru bolnavi găsiţi o colecţie de minuni făcute de sfinţii Bisericii – unele sunt făcute cu oameni de alte credinţe.

Asta ce arată? Că sfinţii pe de o parte apărau dreapta credinţă şi, în acelaşi timp, aveau dragoste faţă de cei care erau vătămaţi de erezie. Citiţi ultimele însemnări ale Sfântului Ioan din Kronstadt, apărute la Sophia, să vedeţi câte pasaje dure împotriva catolicilor. Să vedeţi câte pasaje, în scrierile lui, împotriva protestanţilor. Şi prin el, care a apărat credinţa, totuşi Dumnezeu a făcut minuni şi cu cei de alte credinţe.

Noi trebuie să fim pâine caldă. Dacă venim cu un discurs triumfalist, dacă batem cu pumnul în piept: „Noi avem Adevărul!” – n-am rezolvat nimic.

Să observăm un tupeu formidabil în comporta­men­tul duşmanilor Bisericii, să spună că au găsit rămăşiţe umane de la Hristos, de la Maria Magdalena şi de la copilul lor. Noi, ca ortodocşi, ne închinăm la sfintele moaşte ale Mariei Magdalena, care sunt făcătoare de minuni, şi ei spun că ea a păcătuit cu Hristos.

Cred că paralel cu această înşelare la nivel dogmatic, va veni înşelarea la nivel moral. Am citit de curând un material cum că homosexualii racolează elevi din şcolile americane. Că au înţeles că nu poate triumfa viziunea aceasta despre lume a homosexua­lilor dacă n-o să-i racoleze din şcoală. Aşa e! Dacă-i îndoctrinezi de mici, când au să crească mari au să devină apologeţi ai sodomiei.

Cred că trăim vremuri din ce în ce mai grele. Dar nădejdea noastră să fie la Hristos. Ştiţi când e greu să ne luptăm? Când nu suntem cu Hristos. Uneori şi mie mi se întâmplă să mă las efectiv covârşit de câte aflu: nenorociri, nu ştiu ce, şi-n biserică, şi… Să fiu foarte, foarte trist, că e atâta păcat, păcat, păcat şi ţi se pare că mai ai puţin şi te duci şi tu la fund. Şi să zic şi canonul de rugăciune, şi rugăciunile să le zic aşa, pe bandă rulantă, cu durere de suflet, şi să nu-mi dau seama că Hristos e viu. Adică toate astea se întâmplă, dar Hristos vrea mântuirea noastră, înţelegeţi? Noi trebuie să fim în altă lume. Noi trebuie să ieşim din duhul lumii acesteia în care se întâmplă toate nenorocirile. Când Îl avem pe Hristos în sufletul nostru, vedem altfel toate.

Să dea Dumnezeu să avem frica cea bună a lui Dumnezeu şi să nu ne temem de frică unde nu era frică, cum zice Psalmistul, să mergem pe calea postului, nu ca nişte campioni, nu ca nişte eroi, dar ca nişte oameni pe care-i iubeşte Hristos, să ştim că El ne ţine în dragostea Lui şi să vrem să rămânem în această dragoste până la sfârşitul vieţii noastre.

(Braşov, 4 martie 2007)

Din volumul REPERE – Duhovnicul. Rugăciunea. Postul, Editura Egumeniţa, 2007

Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria. Predica parintelui Cleopa

Posted in Calendar Ortodox, SINAXAR by saccsiv on noiembrie 21, 2009

   În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

   Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria.

   Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie21.htm

   Predica parintelui Cleopa la Intrarea in Biserica a Maicii Domnului:

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,
ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – TroparulAstazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.

 

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: „Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu”. Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. „Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.

Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: „Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: „Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc”. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca „ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor…!” Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care „va strabate cerurile”, cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: „Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?” Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: „Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!” Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Evanghelia cu Marta si Maria 
                                         
V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

                                                       Iubiti credinciosi,
Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!” Amin.

   Cititi va rog si:

Pr. Savatie Bastovoi – Predica la Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Parintele Dumitru Staniloae despre Maica Domnului

Parintele Arsenie Papacioc despre Maica Domnului

%d blogeri au apreciat: