MUGUR VASILIU: Prima tusa pentru o schita de portret – Generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Granicerul

Citez din articolul Prima tuşă pentru o schiţă de portret – Generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Grănicerul:

RAPORTUL ORBULUI XXV

Prima tuşă pentru o schiţă de portret – Generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Grănicerul
apud. Horia Cosmovici

Horia Cosmovici era moldovean, cu nume rutenizat, născut la începutul secolului trecut, într-un sat din Botoşani; nepotul unui mare pictor din Iaşi… Cosmovici al cărui discipol a fost Corneliu Baba, Horia a venit în Bucureşti unde şi-a făcut studiile – Facultatea de Drept. A practicat avocatura în cabinetul celui mai bine cotat avocat al timpului – Istrate Micescu. A făcut parte din Mişcarea Legionară. L-a apărat pe Căpitan (Corneliu Zelea Codreanu este ultimul Căpitan al românilor) în ultimul său proces. În timpul pregătirii apărării, pentru acest proces, Horia Cosmovici a scos din puşcărie textul scris de Căpitan pe hârtie de ambalaj, „Însemnări de la Jilava”, şi totodată a făcut legătura între Căpitan şi legionarii din libertate, care în acele momente erau prigonoţi şi ucişi. După asasinarea Căpitanului, Horia Cosmovici a fost foarte aproape de a părăsi ţara. N-a făcut-o. L-a cunoscut pe Vladimir Ghyka care i-a dat o variantă de supravieţuire. În octombrie 1940 a fost pentru trei luni, subsecretar de stat la ministerul informaţiilor publice şi propagandei. A fost închis mulţi ani pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară şi, în primul rând, fiindcă îl apărase pe Căpitan în ultimul proces. În puşcărie, lucrând la un atelier de dulgherie, a suferit un accident care l-a lăsat fără ochiul drept. Şi-a pierdut un ochi sau, după cum spunea el: şi-a „câştigat dreptul de a vedea lumea doar cu un ochi”. După ieşirea din temniţă, la o vârstă destul de înaintată, ca urmare a faptului că studiile sale de drept nu erau recunoscute, a absolvit Facultatea de arte, adică, tot după cum spunea el însuşi, şi pufnea în râs: „m-am făcut pictor”. A avut numeroase expoziţii de pictură.
În timpul regimului Ceauşescu n-am ştiut că mai trăieşte; am aflat imediat după lovitura de stat din decembrie 1989. L-am frecventat regulat pentru câţiva ani buni. Ne-a părăsit în 1998. Cred că greşeala lui fundamentală este că, după asasinarea Căpitanului, în perioada de debusolare a tineretului, a deznădăjduit şi s-a lăsat impresionat şi condus de către Monseniorul Vladimir Ghyka în afara credinţei lui. A trecut la greco-catolicism.  Dumnezeu să-l ierte.
Multe sunt întâmplările petrecute în perioada tinereţii şi în puşcărie, pe care mi le-a povestit Horia Cosmivici; multe nu se află scrise niciunde. Era deosebit de instruit şi deopotrivă hâtru – îl iubea foarte mult pe Al. O. Teodoreanu (Păstorel), de care îl legase o strânsă prietenie. M-a rugat să scriu ce-mi povestea. Câteva povestiri le-am notat chiar la el acasă, câteva le-am înregistrat pe casetofon şi foarte puţin am înregistrat video cu o cameră VHS. Au trecut mulţi ani de atunci, iar eu nu am scris nici un rând, până acum – când, fără nici un plan, întâmplările acelea se cer scrise. Şi, iată, o voi face – chiar acum şi aici, iar rândurile sunt în faţa Domniilor Voastre.

De aici începe una dintre povestirile lui Horia Cosmovici despre Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, căruia apropiaţii îi spuneau Zizi şi care îndeobşte era cunoscut cu acest nume: Generalul Zizi Cantacuzino:

Cel mai important om pe care l-am cunoscut în viaţa mea a fost, fără nici o îndoială Căpitanul. Atât cât l-am cunoscut – mult prea puţin, mi-a ordonat viaţa; nu şiu dacă pot să spun că am trăit după modelul lui – de fapt, sigur nu. Dar, cel care mi-a schimbat pur şi simplu viaţa a fost Generalul. Într-un mod minunat, la prima mare răscruce din viaţa mea, m-am întâlnit cu el. Acum, când mă gândesc în urmă, când îmi amintesc, pare că mă aştepta acolo, în locul unde drumul vieţii mele devenise neclar.
Terminasem facultatea şi-mi susţinusem teza de licenţă. Nu aveam cunoştinţe importante în Bucureşti, iar toamna trecuse, la fel ca vara, mult prea repede. Eram hotărât să mai stau câteva zile în Bucureşti, până mi se încheia luna la gazdă şi, apoi, să mă întorc acasă, la Iaşi. Se lăsase frigul de-a binelea, iar eu nu mai aveam decât haine de vară. Nu-mi găsisem nicăieri loc să îmi fac stagiatura de viitor avocat. Fusesem, în ultimii ani la mai multe întâlniri legionare, la Casa Verde şi în Gutenberg în casa Generalului, unde se stabilise sediul central al Mişcării Legionare şi unde locuiau Generalul şi Căpitanul cu familia. Eram tare impresionat de ei – aşa cum sunt şi astăzi. Acesta era cel mai important motiv pentru care regretam că trebuie să părăsesc Bucureştiul. Însă n-aveam de ales.
Tot ce-ţi povestesc acum parcă s-ar fi întâmplat ieri – simt mirosul şi am în ochi lumina zilelor de-atunci. Le-am purtat tot timpul cu mine, ca pe o durere surdă şi istovitor de plăcută. Şi salvatoare – toată viaţa, când nu voiam să mai văd în jur, când nu mai puteam duce greutatea clipei, în puşcărie şi nu numai în puşcărie, îmi aduceam aminte de zâmbetul Căpitanului şi de surâsul ştrengăresc al Generalului. Erau ca două lumi, două generaţii care se întâlniseră, prin cei mai destoinici fii; ca două linii despre care ştii că se întâlnesc uneori, sau că ar fi posibil să se întâlnească, dar pe care nu-ţi ajunge o viaţă să le vezi împreună.

Horia Cosmovici şi-a întrerupt povestirea. A rămas privind în gol, spre un unde despre care nu poţi presupune – şi parcă şi ochiul de sticlă vedea, părea că nu mai era de sticlă. A stat aşa un timp – nu ştiu cât timp. Tăcut. Avea aproape nouăzeci de ani – se străduia să-şi ţină lacrimile la locul lor. Era ca o luptă: lacrimile parcă se zbăteau să se reverse – voinţa bărbătească însă, controla situaţia digurilor. În cele din urmă, n-a mai controlat-o. Au curs lacrimi din amândoi ochi – aici nu mai conta sticla. După un timp a urmat:

Vântul anunţa nepăsător venirea iernii. Hotărâsem să plec sâmbătă, cu trenul de noapte, mai întâi acasă la Botoşani şi, de-acasă, la Iaşi, unde aveam ceva relaţii cu care să mă ajut să găsesc un loc de stagiar şi, mai târziu, un post de avocat – mă cam strângea în spate când mă gândeam la frigul de la Botoşani. N-aveam haine de iarnă – mergeam în sacou, cu gulerul ridicat, pe Calea Victoriei către agenţia cfr. Prin dreptul Capşei, l-am zărit pe General – venea din sensul celălalt. Cu barba lui albă, imensă, de patriarh, îmbrăcat de iarnă – cu un palton scump, cu guler de blană, deschis la nasturii din faţă, cu pieptul pe-afară, părea că ocupa tot trotuarul. Trecătorii întorceau capul după el; alţii îl priveau cu coada ochiului. Cei mai mulţi ştiau cine e. Când te întâlneai cu el, aveai impresia că te întâlneşti cu toată istoria românilor.
Îl ştiam pe General din întâlnirile pe care le avusesem cu intelectualii din Legiune – participase şi el la câteva. Nu prea credeam că m-a reţinut, fiindcă vorbisem o singură dată cu el despre Botoşani şi comunele alăturate satului meu. Dar, asta se întâmplase cu câteva luni în urmă – nu terminasem încă facultatea. Sigur că ştiam o mulţime de fapte care îl făcuseră erou în primul război, decorat cu cele mai mari distincţii de merit. Prin Bucureşti, era un fel de folclor cu Generalul Zizi Cantacuzino; întâmplările cu el aveau mult tâlc şi erau tare hazlii. Generalul era cam neaoş, şi asta făcea povestirile şi mai hazlii. În acelaşi timp ştiam că descinde dintr-o familie domnească şi că era născut la Paris.
Când am ajuns în dreptul lui, l-am salutat şi am trecut mai departe. El s-a oprit, s-a întors după mine şi a strigat: „Să trăieşti! Stai puţin, nu eşti tu Horia, moldoveanul de la drept?”. Vorbea foarte tare şi răspicat. „Eu sunt, domnule General, Cosmovici…” i-am răspuns mirat şi puţin derutat că mi-a reţinut numele. „Ce faci? Ai terminat facultatea?”. „Am terminat-o, domnule General; mi-am dat şi licenţa”. „Şi, la cine eşti la cabinet? Cine te-a luat pentru stagiatură?”. „Nu mi-am găsit în Bucureşti; am să merg la Iaşi. Acolo am mai multe şanse”. „Ba asta n-ai să faci! N-ai să pleci nicăieri”. A stat o clipă: „Uite cum facem: tu îl cunoşti pe Istrate Micescu?”. „De auzit am auzit de el, doar e cel mai mare avocat din Bucureşti. Dar, n-am avut eu unde să-l cunosc.”, am răspuns, vădit amuzat de întrebarea Generalului. „Nu râde ca zăludu la mine. Te duci mâine dimineaţă la ora opt la el, la cabinetul lui şi-i spui că eu te-am trimis şi că îl bag în p…da mamii lui dacă nu are grijă de tine. Ai înţeles ce trebuie să faci?”. De înţeles, înţelesesem eu, dar am cam lăsat capul în jos de ruşine, fiindcă vreo câţiva trecători care căscau ochii la noi începuseră să râdă. „Am înţeles, domnule General”, am răspuns pe un ton temător. „Îi spui aşa: a spus Generalul Cantacuzino că te bagă în p…da mă-tii dacă nu-l ajuţi pe băiatul ăsta. Sigur ai înţeles? Aşa să faci şi nu altfel! La ora opt fix să fii acolo”. L-am asigurat că aşa voi face. Generalul şi-a băgat mâna adânc în haină şi a scos un pumn plin de hârtii – de bani. Mi i-a întins. Am ezitat. „Ia-i şi îmbracă-te ca lumea. Micescu ăsta e cam snob”. Am luat banii care mi-au ajuns nu doar să mă îmbrac din cap până-n picioare, ci am şi trăit vreo două luni din ei. N-am avut curajul să-i număr – nici atunci, nici acasă. Nici astăzi nu ştiu câţi au fost. „Să te-ajute Dumnezeu, moldovene!”, mi-a întins mâna, s-a întors şi a plecat. „Vă mulţumesc, domnule General” al meu nici nu l-a mai interesat – plecase deja. Am rămas în mijlocul drumului. Cei câţiva gură cască care se opriseră să îl vadă pe General ca să mai aibă ce să povestească, au plecat şi ei.
Nu vreau să lungesc prea mult povestea: după ce am făcut cumpărăturile, am ajuns acasă cu inima îndoită. Nu îmi venea în minte cum să procedez: dacă mergeam la Istrate Micescu, nu prea vedeam cum m-ar fi primit. Şi, în plus, a doua zi era miercuri iar el avea audienţe doar joia, doar două ore şi în nici un caz de la opt dimineaţa; ştiam detaliile astea, fiindcă un coleg de-al meu încercase şi el marea cu degetul şi nu numai că nu reuşise, dar nici nu l-a văzut pe maestru. Mai în scurt: erau toate şansele să nu fiu primit. Pe de altă parte, să nu fac ceea ce mi-a poruncit Generalul Zizi, era afară din discuţie. Clar: trebuia să merg acolo, la ora opt. Toată noaptea m-am învârtit prin cameră. Pe la şase, eram îmbrăcat ca un ginere, gata de plecare. M-am aşezat pe marginea patului şi am aşteptat să se facă şapte. Planul meu era simplu: pe la opt fără un sfert mă gândisem să fiu acolo şi să mă aşez pe bancă în sala de aşteptare. Dacă nu mi-ar fi dat drumul portarul, atunci trebuia să-i spun că maestru mă aşteaptă la ora opt – asta mi-ar fi fost cam greu, fiindcă nici eu n-o prea credeam. Iar dacă nici aşa nu mi-ar fi dat drumul, atunci nu mai aveam ce face şi plecam acasă – nu mă îngrijora deloc gândul. Dacă intram, mă hotărâsem să stau până la opt şi un sfert, după care să plec acasă. În felul acesta rezolvam tot ce era de rezolvat: îmi respectam vorba promisă Generalului şi mai puteam plăti gazda pentru încă un timp, în care urma să găsesc cabinet.
La opt fără un sfert am apăsat clanţa de la uşa cabinetului, pe care nu am apucat să o deschid – mi-a deschis-o portarul care m-a poftit foarte politicos şi cam familiar, mi s-a părut mie atunci, să intru. M-am aşezat pe bancă, aşa cum plănuisem de-acasă. Aveam în mână un orologiu de buzunar pe care-l cumpărasem tot cu o seară în urmă, cam scump.
La ora opt fără un minut s-a deschis uşa biroului lui Istrate Micescu şi a apărut în uşă un bărbat foarte sobru, care m-a întrebat răstit: „Tu eşti Cosmovici?” Am încremenit: „Eu sunt, maestre, Horia Cosmovici…” Părea că nu aude şi nici nu ar fi interesat să audă vorba mea: „Pentru tine m-a ameninţat Generalul că mă bagă în p..da mamii mele? Hai, pofteşte înăuntru.” Am intrat pentru mult timp.
De fiecare dată când povestesc despre General, mă aştept ca ieşind pe bulevard să-l întâlnesc. Oricum, nici eu nu mai pot ieşi pe bulevard. Poate e mai bine aşa. Este cel mai mare erou din secolul nostru, iar lângă Căpitan a strălucit deplin. A suferit, a făcut temniţă bătrân fiind, fără să cârtească, lângă Căpitan şi alţi băieţi din Mişcare. Guvernanţii din acea vreme, ţărănişti sau liberali – n-a contat: ura lor pentru neamul românesc a fost atât de mare, încât n-au ezitat să săvârşească cea mai grotească crimă din povestea românilor: au băgat istoria la puşcărie.

Aici se încheie una dintre povestirile lui Horia Cosmovici despre Generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, căruia apropiaţii îi spunea Zizi şi care îndeobşte era cunoscut cu acest nume: Generalul Zizi Cantacuzino
Acestea mi le-a povestit Horia Cosmovici, pe 29 aprilie 1995, în apartamentul său din Balta Albă.