Nu e el mason degeaba. RAZVAN THEODORESCU despre poporul roman: „E o enormitate a afirma că ne-am nascut ortodocsi”

Citez din articolul E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi:

Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum: Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.

Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.

Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.

Convertirile vecinilor.

Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca; avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni: pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol: prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu: bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.

Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.

De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu: Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.

De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.

Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor. Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore.

Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate. Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început. De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.

Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.

Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat: odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean.

Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc. Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo.

În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos. Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate.

Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani.
În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări. Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia: de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare: cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru ­puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială.

După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul. Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.

Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?

Am să închei cu un aspect referitor la modernitatea civilizaţiei ortodoxe. Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte: unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită.

În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie; pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale: Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului. Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie.

În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive: 1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Comentariu saccsiv:

   Omul e mason:

DOCUMENT: Juramantul de MASON al lui RAZVAN THEODORESCU

Si zice:

„… însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.”

Adica de aia nu e poporul roman inca de la formarea sa ortodox, caci doar de la marea schisma incoace „vorbim de catolicism şi ortodoxism”. El cica e istoric, dar se face ca nu stie ca pana atunci erau cu totii ortodocsi. El se face ca nu intelege ca ceea ce numim acum Vatican, s-a desprins de ceea ce numim acum Ortodoxie.

Cica:

„Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase.”

Se terminase demult si se numeau pe atunci crestini, deci putem spune ortodocsi, caci Ortodoxia e singura ce a ramas crestina, restul plecand pe miristile ereziei.

Si mai zice el:

„Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică.”

Inca de cand am inceput sa-i citesc articolul, eram sigur c-o tranteste, caci asta e trendul:

Categoria „BATRAN DEGEABA” – Istoricul Neagu DJUVARA: „ROMANIA A RAMAS IN URMA FIINDCA E ORTODOXA”