Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Dincolo de Sfintenie”

Citez din articolul Dincolo de Sfinţenie:

RAPORTUL ORBULUI XII

Din capul locului trebuie să spunem că noi credem, cu toată convingerea, că sfinţii martiri mărturisitori ai închisorilor din secolul al XX-lea, constituie un subiect vital pentru mântuirea neamului românesc. Aceasta nu se referă neapărat la recunoaşterea de către Sinod a sfinţeniei lor sau la canonizarea câtorva dintre sfinţii despre care vorbim, şi pe care am putea, la fel de bine să-i numim şi sfinţii contemporani. La fel, nu ne referim la nici un fel de ierarhizare a sfinţilor – lucru despre care credem că intră în ceea ce se numeşte „iconomia Dumnezeiască”.

Tot mai mult, se vorbeşte despre sfinţii închisorilor – se ţin conferinţe, apar cărţi, albume, se dezbate acest fenomen, care nu are precedent în istoria Bisericii. Este vorba, fără îndoială, despre un fenomen. În ce constă acesta, vom încerca să desluşim mai jos.

Un număr important de mănăstiri şi biserici de mir au fost ridicate pe moaştele sfinţilor de la Aiud (moaştele deţinuţilor politici din puşcăria Aiudului), deşi Sinodul BOR nu a canonizat sfintele rămăşiţe ale martirilor mărturisitori – probabil se va întâmpla şi acest lucru, într-o zi. Ceea ce este important pentru noi este că nici Sinodul BOR şi nici un alt Sinod, nu poate „face sfinţi”, ci, în perioadele când nu este orbit de lume şi de politichiile lumeşti, Sinodul le recunoaşte şi le asumă – cum am spune, le trece în calendar. Pentru cei care spun că acestea nu ar fi moaşte, fiindcă Sinodul nu le-a „canonizat”, vom mai spune doar că aceasta este problema lui de Sinod şi că sfinţii sunt sfinţi cu sau fără recunoaşterea acestuia. În ceea ce-i priveşte pe sfinţi, ei sunt pomeniţi pe tot teritoriul ortodoxiei în Duminica ortodoxiei şi în Duminica sfinţilor români, cel puţin. Astfel că, din această discuţie scoatem Sfântul Sinod al BOR, rugându-ne alături de ceilalţi credincioşi, după puterile noastre, să scape de orbire sau cel puţin să asculte cu atenţie ce vorbesc, într-una, sfinţii părinţi şi duhovnicii noştri.

Se vorbeşte despre Valeriu Gafencu – cel care a fost numit şi recunoscut ca sfânt al închisorilor, în viaţă fiind; se vorbeşte despre Mircea Vulcănescu şi încă despre câţiva…

În câteva rânduri, la Iaşi, moaştele au izvorât mir într-adevăr, chiar în timpul conferinţelor cu tema „sfinţii închisorilor”. Deja, în diferite colţuri ale ţării, moaştele sfinţilor din închisori au făcut minuni – despre acestea vă puteţi informa şi ar trebui chiar s-o faceţi, din mai multe surse.

Faţă de aceste lucruri şi chiar faţă de sfinţenia sau ne-sfinţenia celor care au ales calea martirajului şi a mărturisirii, preferând moartea în locul apostaziei; dar mai ales faţă de această parte de istorie a vieţii întru Hristos a poporului român, sunt mai multe păreri, care au creat diferite tabere – dacă putem să le numim astfel.

Lăsându-i la o parte pe cei care nici nu ar înţelege rândurile de faţă, dacă le-ar citi – ceea ce este exclus -, adică pe indiferenţii vegetali, cred că putem deosebi câteva perspective deosebite, legate de acest subiect: a) cei care numesc câţiva dintre martiri şi arată că în puşcării (de obicei se vorbeşte doar de puşcăriile comuniste) au existat şi mărturisitorii respectivi, care au primit moartea mucenicească; despre ei se povesteşte, cu stricteţe, doar viaţa din puşcărie – torturi, fapte minunate, mărturisirea, martirajul.; b) apoi, sunt cei care consideră că sfinţii din închisori au fost mai numeroşi, unii dintre ei necunoscuţi – se vorbeşte tot despre viaţa din temniţă şi, la fel, nimic despre viaţa care i-a dus în temniţă şi în postura de mărturisitori; c) Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi o parte din cler, care consideră că nu există sfinţii închisorilor, dar s-ar putea accepta că unul sau doi deţinuţi ar putea fi, dacă ar fi şamd. Tot Patriarhia ne mai atrage atenţia, când şi când, că acestea sunt lucruri foarte complicate, pe care noi nu le putem pricepe – uitând, probabil, că facem parte din acelaşi Trup al Bisericii, al Cărei cap este Însuşi Hristos. S-ar putea, de la prea mult ecumenism; d) în cele din urmă, este poziţia pe care ne situăm şi noi, cu o reprezentare infimă, faţă de celelalte poziţii amintite mai sus. Asupra acestui fel de a vedea şi înţelege această problemă vom stărui mai mult în continuare.

Mai întâi, trebuie observat că nici una dintre toate perspectivele – chiar şi aceea a celor care concurează existenţial margarina vegetală – nu are de-a face cu viaţa de dinaintea puşcăriei a celor numiţi sfinţii închisorilor. Adică, pentru ei nu există întrebarea referitoare la prima parte a filmului: cum au ajuns ei în puşcărie – acolo s-au întâlnit sau au intrat împreună pentru aceleaşi fapte?

De aici pornesc mai multe întrebări ale căror răspunsuri sunt dumiritoare pentru întregul fenomen, întrebări pe care nu le pune nimeni, dând naştere unui fel de ficţiune. Aceste întrebări sunt esenţiale, răspunsurile date corect ne-ar ajuta să înţelegem sau să încercăm să o facem, cel mai important fenomen din istoria neamului românesc din secolul al XX-lea – cel puţin. Faptul este cu atât mai incitant, cu cât faptele despre care vorbim s-au petrecut în imediata apropiere istorică de noi, cu alte cuvinte putem vorbi despre consecinţe şi astăzi. Părerea după care „n-are rost să mai dezgropăm trecutul, acum”, părere unanim şi delirant întâlnită în societatea contemporană românească, pentru noi este pe cât de aberantă, pe atât de periculoasă – mai precis, letală. Trecutul românilor nu trebuie îngropat – fiindcă prezentul se reflectă în el. De îngropat, îşi îngroapă trecutul doar răufăcătorii istoriei sau tâlharii de suflete, care, în acest fel – îşi închipuie ei – îşi şterg povestea infamă. Dar nici ei nu reuşesc, decât în aparenţă – deşi, fără îndoială, la acest fel de lucruri sunt foarte pricepuţi. Pe scurt, noi considerăm că, dacă vrem să înţelgem ceva din ceea ce s-a întâmplat, trebuie să cunoaştem povestea întreagă – nu doar un fragment mai de la sfârşit. Este fundamental începutul, cum este vital faptul tulburător că povestea continuă.

Cine erau acei oameni care au fost întemniţaţi, în viaţa lor de zi cu zi? De ce au ajuns în temniţă? De ce s-au comportat închişi fiind, ca sfinţii – sfinţi arătându-se a fi? De ce îi numim sfinţii închisorilor – mai sunt martiri care au fost martirizaţi în închisori, iar noi le cunoaştem acestea doar din vieţile sfinţilor? Ce are particular acest fenomen, faţă de alte fapte sau mărturisiri? Şi, în cele din urmă, de ce nu se pun, îndeobşte, astfel de întrebări?

La aceste întrebări vom încerca să răspundem succint, în următorul raport.

Cititi va rog si:

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Ce e de făcut?”

Asadar, n-au vorbit despre CAPITAN la lansarea cartii “Marturisitorii” …

Capitanul ar fi acceptat cipurile?

http://saccsiv.wordpress.com/category/mugur-vasiliu/