Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „UN FAPT „OBISNUIT””

Citez din articolul Un fapt „obişnuit”:

RAPORTUL ORBULUI 10

Cu nici o altă perioadă din istoria modernă nu seamănă mai mult perioada pe care o trăim acum, cum seamănă cu perioada interbelică. În unele locuri seamănă până la identificare. De exemplu, cât priveşte clasa politică, acest lucru este evident – deşi, într-un fel vedem o perioadă de care ne-am depărtat şi în cu totul alt fel vedem şi înţelegem perioada noastră. Şi totuşi. Nu-ţi trebuie prea multe cunoştinţe şi nici o prea mare dibăcie să-ţi dai seama că, un singur cuvânt poate acoperi ambele perioade politice: mizeria morală. Nu vom insista şi nici nu avem în intenţie să polemizăm referitor la anumite evenimente sau personaje – care au devenit mari personalităţi pentru noi, tocmai fiindcă cei care le promovează respiră şi practică aceiaşi mizerie; lucrul pe care vrem să-l arătăm este unul simplu şi care ar fi trebuit să fie binecunoscut până acum, de toată lumea: un stat poate fi într-adevăr condus doar de către conducătorii care se confundă pe ei înşişi şi viaţa lor cu slujirea poporului trăitor într-un anumit spaţiu definit politico administrativ, care i-a fost dat pentru vieţuire mântuitoare, de la început. Există însă şi mult promovata improvizaţie, care are asupra ei semnul tranziţiei şi mai există şi perioade în care pur şi simplu statul este subjugat, supus unor alte state sau grupuri de interese, cu totul străine poporului şi, respectiv statului despre care vorbim: adică statului român. Cu alte cuvinte, statul român nu este condus, ci, pe de-o parte, este jefuit de-a binelea – de către uniuni şi grupuri interesate financiar -, iar pe de altă parte, se poate vedea cu mare claritate că politic şi administrativ statul român tinde să dispară. Lipsa unei armate proprii, lipsa unei economii proprii şi multe alte lipsuri, la care s-a ajuns într-un timp record, descriu traiectoria statului român: spre dispariţie. Dar pentru a putea face acest lucru, au fost create fabrici de imagini. Imagini care ne arată cât de bună armată avem; imagini care se jură că economia autohtonă este în creştere; imagini produse să suplinească realitatea, să o acopere, să o ascundă. Imagini despre care ai spune că sunt adevărate, dacă n-ai cunoaşte performanţele studiourilor de film. Aici apare desigur necesitatea unui casting – avem nevoie de actori! Nici o problemă, îi avem din abundenţă – condiţia primă este ca ei să nu fie români; dacă cineva este interesat poate observa uşor că, nici unul dintre „oamenii politici” contemporani din România, nici unul nu este român! Toţi sunt alogeni sau venetici. Asta sunt oamenii care se denumesc ei pe ei „oameni politici”, dar care sunt, fără excepţie, semianalfabeţi şi/sau escroci verificaţi şi admiraţi pentru performanţele lor. După cum am spus din capul locului, nu cred că este cineva care să nu ştie aceste lucruri – măcar aceste lucruri!

De aceea, ni se pare delirant faptul că lumea se miră şi se indignează, în momente în care ar trebui pur şi simplu să recunoască şi să-şi confirme cunoştinţele. De exemplu, aceiaşi lume este indignată şi foarte mirată, că, „cum se poate ca un europarlamentar cum este Adrian Severin să facă un astfel de lucru?” Sau: „dacă şi Adrian Severin face aşa ceva, atunci în cine să mai ai încredere?”, şi aşa mai departe.

Adevărul este că Adrian Severin a fost dovedit de pe vremea primului mandat al lui Ion Iliescu – al cărui slugă a fost şi este – ca fiind un sinistru escroc şi un adevărat analfabet. Acestea nu sunt vorbe de ocară, ci constatări. Fiindcă, cum altfel decât analfabet este acela care nu ştie nici formula apei; cum altfel decât escroc, cel care este pur şi simplu prins, în repetate rânduri cu hoţia dar care este iertat, fiindcă face parte de banda de tâlhari.

De fapt, este exact aceiaşi situaţie, care s-a petrecut şi se petrece continuu de mai bine de 20 de ani. Este un fapt obişnuit, sau un fapt cu care ar fi trebuit să ne obişnuim. Acum şi în parlamentul european: este prins în flagrant, dar nici nu se gândeşte, nu să-şi dea demisia, măcar să-şi ceară scuze că e hoţ, escroc şi criminal (când spun „criminal”, mă refer la mineriadă şi este adevărat). Nici vorbă! A fost un complot! Şi atunci noi ne întrebăm: este vorba despre complotul împotriva României? Este vorba despre complotul care urmăreşte distrugerea unui popor iubitor de Hristos? Nu, sigur că nu – este vorba despre complotul celor care nu-i lasă – din când în când – pe tâlhari să tâlhărească, pe hoţi să hoţească, şamd.

Ceea ce este fascinant este că nu vorbim aici doar despre Adrian Severin, sau Adrian Năstase, Gigi Becali şi toţi ceilalţi, ci vorbim despre o clasă de tâlhari, autodenumită „clasă politică” şi recunoscută ca atare de către străinătate, care o şi omologhează, fiindcă de o astfel de bandă de tâlhari are nevoie străinătatea, de tâlharii care tâlhăresc şi pentru ea.

Aşadar, noi ar trebui să credem – după şi ca urmare a traficului cu imagini „reale” – că, ceea ce ni se întâmplă nouă, nu este tâlhărie ci, n-o să vă vină să credeţi: politică. Nu suntem tâlhăriţi ci suntem „conduşi politic!”.

Întrebarea, care se pune, nu este „cum e posibil ca Gigi Severin …, să facă aşa ceva?”, ci întrebarea corectă este: „cât de imbecili suntem noi, ca după ce ştim cine sunt cei care ne tâlhăresc, noi încă să mai credem în benzile colorate de la televizor?”; sau „cât de degeneraţi au ajuns românii, să n-aibă curajul să se opună tâlhăririi şi batjocoririi tuturor valorilor lor, de către o bandă de semianalfabeţi, în jurul cărora s-a creat din imagini şi din peturi şi carton o aură de cinste, curaj şi cunoaştere?”; sau „cum nu se mai tem românii de Dumnezeu şi de faptul că vor sta în faţa Mântuitorului la judecată, pentru lucrurile pe care le-au făcut şi nu trebuiau să le facă, dar, în acelaşi timp, şi pentru lucrurile pe care nu le-au făcut şi ar fi trebuit să le facă – pentru mântuirea lor şi a neamului lor?”.

Iată care sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem în mod firesc, de fiecare dată când, cu uimire, românii se fac că mai descoperă o dată apa caldă, vântul sau chiar soarele şi faptul că un analfabet îi reprezintă în lume, sau că… mii de alte fapte şi „fapturi”; când românii se indignează de lucruri pe care le ştiau de multă vreme – dar, dacă nu s-ar indigna, ar cam însemna că au oarece complicitate cu ticăloşii, lucru pe cât de cumplit şi grozav pe atât de adevărat.

Nu reuşesc niciodată, când vorbesc despre „oamenii” „politici”, „de cultură”, „de afaceri” sau „de…”, din România în care trăim, nu reuşesc să vorbesc despre Hristos. Fiindcă nu-L găsesc niciodată pe lângă cei mai sus numiţi. Sau, mai simplu şi mai popular: ei „n-au nici un Dumnezeu”.

Cititi va rog si:

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „ALCHIMIA MINCIUNII – cateva repere”

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Un raspuns impotriva catehismului european”

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Problema noastră suntem noi”