Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „ALCHIMIA MINCIUNII – cateva repere”

Citez din articolul Alchimia minciunii – câteva repere:

RAPORTUL ORBULUI 9

„În România, lucrurile vor merge cum trebuie, atunci când Codul Penal va începe cu un articol care să pedepsească minciuna publică. Da, neapărat cu puşcărie – cât de puţin, cât de mult!”, ne spunea Petre Ţuţea, la începutul anilor 90, uluit de lejeritatea cu care guvernanţii minţeau. Nouă ni se părea puţin exagerat, nu fiindcă eram de acord cu minciuna ci, pentru simplu fapt că nu înţelegeam că era vorba – cum şi este vorba – despre un adevărat mecanism de produs şi propagat minciuna, cu consecinţele cele mai nefaste pentru fiinţa umană îndumnezeită. Şi, mai departe, că această minciună ne depărtează de realitate, de drumul pe care trebuie să mergem în chip firesc.

Ar fi foarte interesant de vorbit despre acest mecanism, cum ar fi de-a dreptul instructiv de făcut o analiză morfologică a minciunii. În pagina de faţă vom nota doar câteva repere, de la care, probabil, cineva ar putea porni demersul despre care am amintit.

Primul lucru care trebuie înţeles este că nu există „minciună nevinovată” – această expresie face parte din categoria „prostia este circumstanţă atenuantă”, adică din categoria vorbelor pe care lumea le rosteşte şi tocmai prin această rostire ar trebui să fie adevăruri, situaţie cu totul falsă. Adevărul este sau nu. Sau altfel, este adevăr sau minciună.

Apoi, din acelaşi ciclu, se acceptă îndeobşte – fără nici o legătură cu adevărul – că există minciuni mai mari şi minciuni mai mici. Cum am spune, că există o categorisire a minciunilor care se bazează pe criteriul mărimii – sau greutăţii? Sigur nu este aşa, deşi auzim destul de des cum că „a spus o minciună mai mare decât mine”, sau „am spus şi eu o miciună mică” cu varianta „minciunică”. M-am interesat, am întrebat mai mulţi prieteni care este sensul acestor vorbe, cum văd ei acest lucru. Răspunsul primit, cel mai des, a fost că o minciună poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de cantitatea de adevăr pe care o conţine. Mai precis, că o minciună care conţine mai puţin adevăr este o minciună mai mare, decât o minciună care conţine mai mult adevăr, şi în consecinţă este mai mică. S-a creat, mai pe scurt, un fel de amestec de miciună şi adevăr, după analizarea căruia se poate spune, în funcţie de ponderea celor două elemente, care minciună e mai mare şi care este mai mică.

În realitate, acest procedeu de alchimie a minciunii, este evident greşit. Sigur că într-o afirmaţie poate fi totul fals sau doar ceva fals – un ceva mai important sau mai puţin important. Acest lucru însă nu ne duce, în nici un caz la rezultatul asumat la modul general. Dimpotrivă, dacă ar fi să facem o astfel de analiză, am observa contrariul: cu cât este mai mult adevăr într-o afirmaţie – şi „mai puţină” minciună – cu atât minciuna este mai mare. Fiindcă în acest caz înşelarea este mai mare, mai greu de observat, pare mai mult că ar fi adevăr. Dacă am folosi statistica, am spune că cea mai mare minciună este aceea care conţine 99% adevăr. Un exemplu clasic este cel al greco-catolicismului, care a fost gândit, chiar în acest sistem, ca o imensă minciună, ca o înşelare totală, tocmai prin păstrarea aparenţei de adevăr – a interiorului bisericii ortodoxe, a straielor preoţeşti, aproape a întregului tipic liturgic. Numai că, un lucru „mic”, „o minciună nevinovată” a fost strecurată în această imensă înşelare, cu o mare dibăcie, cum numai marele maestru al minciunii ştie să o facă: recunoaşterea papei (ceea ce de fapt, după cum ştim cu toţii înseamnă apostazie, renunţarea la dreapta credinţă); şi „o mică adăugire”: Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul (ceea ce, din nou, înseamnă apostazie). Iată o enormitate care a distrus mii şi mii de suflete româneşti şi care se bazează pe nişte „detalii” – la prima vedere. Un alt exemplu este cel al înşelării ateismului ştiinţific, practicat de comunişti şi care numai ştiinţific nu este. Dacă cercetăm cu atenţie, vom observa că partidul comunist aveau un program şi un statut, pe care cu greu le puteai combate – păreau a fi în regulă, din punctul de vedere al adevărului. În realitate, însă, întreaga lor construcţie avea la bază o minciună (un detaliu mic?) – mai precis îl aveau la bază pe cel rău şi nu pe Hristos.

În Proverbele Românilor…de Iuliu A. Zanne, în volumul VII, la capitolul minciună sunt câteva pagini bune. De acolo aflăm că „minciuna poate dărâma case de piatră”, şi, pe lângă faptul că „are picioare scurte”, mai aflăm despre ea că e tot una cu hoţia: „Cine minte, fură”.

Aşadar, bătrânul Petre Ţuţea ştia foarte bine ce ne spunea – cel care minte este egal cu cel care fură, iar dacă hoţia este prezentă în codul penal, atunci fără îndoială că acolo ar trebui să găsim şi minciuna; cu atât mai mult, minciuna publică, care nu este altceva decât un exerciţiu de minţit un popor întreg şi nu doar o persoană. Dacă lucrurile ar fi după cum spunea Petre Ţuţea, atunci am avem nevoie de mari fonduri nerambursabile pentru construirea de puşcării, în care am putea întâlni toată „lumea bună” din statul nostru democratic. Şi, ca urmare firească, democraţia ar fi definită ca libertatea de a minţi.

În cele din urmă, trebuie spus că minciuna este ea însăşi înşelare şi, totodată, generează înşelare. Tatăl minciunii este tatăl înşelării, marele înşelător. El se opune, în mod fundamental Adevărului. Nu există grade, sau coeficienţi proprii minciunii. Tot aşa cum nu există grade sau coeficienţi care să descrie sau să te plaseze întru Adevăr. Acestea sunt două poziţii ontologic opuse, pentru care un există cale de împăcare. Ori eşti cu tatăl minciunii ori eşti cu Hristos. Nu ai cum să fii 80% cu Hristos şi 20% cu înşelătorul. Acesta este un lucru absolut.

Cititi va rog si:

Editorial MUGUR VASILIU (Revista AXA): „Un raspuns impotriva catehismului european”