PROPUNERE DE DEZBATERE: Scurta istorie a legaturilor dintre MEDICINA OCCIDENTALA SI OCULTISM

   Am primit prin e-mail si propun spre dezbatere urmatorul material scris de comentatorul Pr. Vasile:

Începuturile medicinei le-a făcut Hipocrat (460i.d.Hr. – 370 i.d.Hr.), socotit „părintele medicinei” pentru popoarele din zona mediteraneană. I s-au atribuit peste 70 de lucrări, dintre care 6 îi aparţin cu siguranţă.

De la începutul Evului Mediu, medicina s-a supus preceptelor lui Galenus, medic născut în Pergam în anul 131 d.Hr., care îmbinând patologia lui Hipocrat cu teoria lui Aristotel despre naşterea şi degradarea corpurilor, a creat un sistem aparent raţional, dar, în fond, total fals. După Galenus, omul era alcătuit din patru umori, sângele, bila, atrabila (umoarea neagră), flegma şi din patru calităţi, cald, rece, sec şi umed. Galenus judeca anatomia umană după disecţiile făcute pe maimuţe, ceea ce la dus la numeroase erori, în care lumea a crezut orbeşte.

Timp de secole, medicina oficială s-a limitat să rezolve contradicţiile dintre el şi înaintaşii săi.

Regii merovingieni şi carolingieni au avut archiartri (primii medici) care se conformau deja tradiţiei hipocratice şi galenice, predată la Ravenna.

În secolul al IX-lea, şcoala din Salerno a încercat câteva inovaţii: se ţineau lecţii de anatomie (se disecau porci), s-au publicat poeme didactice şi s-au acordat diplome de medic unor femei.

De la sfârşitul sec. XII, influenţa medicilor arabi care profesau în Spania (Abulcasis la Cordoba, Averroe, Avenzohar la Sevilla etc.) s-a răspândit în tot Occidentul. Şi ei se bazau pe autori greci, dar adăugau propriile lor cunoştinte. Scolastica n-a făcut altceva decât să sporească dogmatismul. Orice diagnostic se demonstra prin silogisme. Practicianul se intitula medicus logicus, medic logic, şi îşi redacta reţeta în latină.

Universităţile interziceau chimia în studiile medicale, numind-o „ştiinţa otrăvurilor”, ca şi disecţia unui cadavru omenesc, care era considerată un sacrilegiu.

În sec. XIV, după exemplul lui Mundinus din Bologna, în 1315, s-a început disecarea oamenilor. Era o perioadă în care între medici domneau multe prejudecăţi, care au dus ca Vasalius să fie numit „vasanus” (smintit), când a întemeiat anatomia descriptivă, pe Harvey „circulator” (şarlatan), când a descoperit circulaţia sângelui.

Acestei medicine dogmatice îi corespundea farmacia galenică a apoticarilor, care se reducea la trei operaţii: elecţia, prepararea şi mixarea. Se foloseau mult plantele, dar ca ingrediente apoticarii foloseau viscere de animale (cum ar fi ficatul sau marunteiele de lup), bureţi, fire de păr de iepure, pietre preţioase măcinate.

- praful de coral roşu folosit pentru colici, hemoragii şi gonoree;

- diamargaritul, un medicament pe bază de perle;

- spodium, fildeş calcinat;

- pentru calculi renali se prescria cristal măcinat fin;

- pentru aciditate stomacală i se dădea bolnavului corn de cerb ras.

Exagerările erau aşa de mari încât Ambroise Pare, în Discourse de la licorne (1585), a criticat folosirea în medicină a cornului de licorn împotriva leprei.

Într-o astfel de atmosferă, medicina ermetică a fost o ştiinţă conjecturală, opunând medicinei oficiale, dominata de scolastică şi controlată de Biserică, o filosofie medicală şi o practică terapeutică complet diferite. Medicina oficială se baza pe logica lui Aristotel; medicina ermetică făcea apel la gnosticism sau cabala. Prima interzicea studierea chimiei, a doua a recomandat-o ca pe o disciplină fundamentală şi a încorporat în ea şi manipulările alchimiştilor.

Medicii ermetici, selectând şi tratând plantele medicinale după principiile experimentale, au descoperit farmacia chimică împotriva farmaciei galenice. Lucrările lor au dat naştere în special chimioterapiei, homeopatiei şi fizioterapiei. Îşi păstrau secretele şi nu le comunicau decât într-un limbaj figurat.

Din punct de vedere cronologic, primul medic ermetic a fost Arnauld de Villanova (1245-1313). după ce a obţinut titlul de doctor a călătorit în Spania şi Italia, făcându-şi o faimă de alchimist. A devenit profesor de medicină în 1289, la Universitatea din Montpellier, pe care prin cursurile sale a făcut-o cea mai faimoasă universitate din Occident. El adminte cele 4 umori dar mai adauga un al cincilea pricipiu, spiritul animal, spiritus animalis, mediator între suflet şi trup. Aceste spiritus animalis, împrăştiindu-se în fiinţa omenească precum lumina solară în spaţiu, putea fi alterat de agenţi externi sau de pasiuni. El ia în considerare la menţinerea sănătăţii şi comportamentul. în De regimini sanitatis, face o descriere unică, în Evul Mediu, a binefacerilor hidroterapiei. El îmbină medicina cu preocupările teologice şi astrologice. În diagnosticare recomanda folosirea interpretării viselor şi horoscopul.

            El dezvoltă noţiunea luată din cabală, de spiritus, care constituie vehicolul influenţei aştrilor în univers, şi prin analogie intermediarul între suflet şi trup în microcosmosul uman.

Arnauld de Villanova a fost considerat vrăjitor, punându-i-se în seamă vindecarea unui lepros căruia i-ar fi dat să bea „vin de aur” alchimic şi chiar crearea unui om artificial în balonul de sticlă al unui alambic. Este considerat un  mare umanist.

Cărţile de practică medicală din sec. XIV expuneau reţete tot atât de ciudate ca şi cele din cărţile de farmece. Bernard de Gordon, un alt vârf al medicinii de la Universitatea din Montpellier, spunea în Lilium medicinae (1305) că bolile cronice sunt influenţate de mersul soarelui, iar bolile acute de cel al lunii; recomanda amulete şi formule de spus la ureche epilepticilor.

John de Gaddesden, membru al Colegiului Merton, medic al regelui Angliei, a tratat de variolă pe un fiu a lui Eduard I, înfăşurându-l într-o mantie purpurie şi punându-l să stea într-o cameră unde totul avea aceeaşi culoare. Lucrarea sa Rosa anglica (1315), abundă de asemenea prescripţii.

Guy de Charliac, chirurg al papilor din Avignon şi întemeietorul chirurgiei occidentale, a combătut procedeele empirice, dar a explicat ciuma din 1348 prin influenţa astrelor, iar în La Grande Chirurgie, a admis că nu trebuie să se practice flebotomii în cursul „zilelor egiptiace”. Laurent Joubert chiar întocmeşte un tabel cu aceste zile din cursul anului.

Revolta în medicina Renasterii

Cornelius Agrippa, medic nihilist, în timp ce reproşa medicinii că nu este o ştiinţă exactă, în De Occulta Philosophia, adună toate superstiţiile medicale populare din Renaştere.

Gerolamo Cardano (sec. XVI), matematician şi medic, din 1536 a ocupat catedra de matematică din Pavia, vreme de 5 ani, apoi primeşte dreptul de a fi profesor de medicină la Milano. El susţinea că ştiinţa sa constă dintr-o doctrină solidă şi din splendoare, adică o inspiraţie subtilă. Era un bun diagnostician şi se baza în aceasta pe inspiraţie, pe un har care-l avertiza prin tot felul de semne pe care le interpreta continuu. El reprosa lui Agrippa de a fi recenzat toate reţetele magice fără să separe pe cele interesante de cele care trebuie respinse.

Galenus aratase ca jaspul pus pe o rană opreşte hemoragia, iar Albert cel Mare că safirul, numai prin atingere, vindecă antraxul. Ca şi confraţii săi Cardano recunoaşte că anumite pietre preţioase favorizează sexualitatea, durata vieţii sau norocul, dar precizează că acestea nu au acelaşi efect dacă sunt atârnate la gât, purtate la inel sau puse sub limbă. „Pietrele preţioase, zicea el, puse sub limbă ajută la prezecere, sporind judecata şi prudenţa”.

Cardano susţinea că orice lucru are o proprietate secretă – subtilitatea sa – care-l face folositor vieţii omeneşti. Pentru a descoperi aceasta subtilitate, trebuie să aprofundezi analogiile din natură. Iata de ce Cardano stabileşte o corespondenţă între culori, gusturi şi planete. Examinează dacă sciatica poate fi vindecată cu muzică.

Cunoasterea sa despre plante nu ţine de botanică ci de studiul simpatiilor şi antipatiilor lor. El afirma că plantele se urăsc unele pe altele şi se iubesc unele pe altele.

A compus 54 de carţi tipărite şi 44 de manuscrise.

La fel ca şi Cornelius Agrippa, Gerolamo Cardano nu avea un sistem medical definit; numai Paracelsius (sec. XVI), care se intitula „Hristos al medicinii” a fost iniţiatorul unui curent reformator care a depăşit Renaşterea, cunoscând adepţi până în sex. XX.

Medicina spagirică (stramoaşa homeopatiei)

Paracelsus a fost înainte de toate medic, dar pentru el medicina nu poate fi separată nici de alchimie, nici de filosofie, nici chiar de religie.

Paracelsius a ajuns profesor de medicină la Universitatea din Basel, la recomandarea prietenului său, Erasmus de Roterdam. Se purta la catedra ca un om obişnuit, preda în germană şi nu în latină. Iar ceea ce spunea de la catredră uimea auditoriul.

Era împotriva tratatelor medicale ale lui Aristotel şi ale arabilor, respingea prescripţiile şcolii galenice şi afirma că există mai multă inţelepciune în remediile babelor decât în drogurile apoticarilor.

Opera sa este cea mai magistrală sinteză hermetistă a timpului său, încununată de Arta lui Hermes, care este alchimia, dar o alchimie reorientată spre medicină şi intim asociată magiei naturale.

El preda medicina spagirică (de la spao = separ şi ageiro = unesc) care reunea principiile chimice ce puteau să separe purul din impur, sănătatea de boală. Arăta că cei patru stălpi ai acestei medicine erau filosofia, astronomia, alchimia (pe care a botezat-o spagirie) şi virtutea. Formulele sale provocatoare nu au înterziat să genereze scandal.

Theophrastus Bombastus von Hohenneim, zis Paraceisius, născut în 1493, elev al tatălui său, medicul Wilhelm von Hohenheim, studiase cabala la Wurzburg, cu abatele Trithemius, şi fusese chimist în laboratoarele şi minele de la Schwatz.

În Archidoxa magica mărturişeste că scrie cifrat ca să fie înţeles doar de către discipoli.

Întreaga sa opera pleacă de la deosebirea dintre microcosmos şi macrocosmos, mai aprofundată însă decât la alţi gânditori ai Renaşterii. Studiul cabalei şi-a lăsat amprenta asupra gândiri sale.

Paracelsius vorbeşte despre existenţa unui principiu comun M, o forţă nedefinită.

„Observaţi deci cu atenţie că noi indicăm prin M nu ceea ce se naşte din firmament, nici ceea ce emană de la el, nici ceea ce este transmis de el. Dar luaţi-o ca pe un lucru sigur ca acest M păstrează toate creaturile, atât ale cerului cât şi ale pământului şi că, mai mult, toate elementele trăiesc în el şi prin el” (Operele complete ale lui Paracelsius, traduse de Grillot de Givry, vol. I, Paris, Chacornac, 1910.

Pentru orice boală există cinci cauze posibile, cinci entităţi morbide, dintre care cel puţin una îi serverşte de origine: astrală, veninoasă, naturală, spirituală şi divină. Fiecare din aceste cauze poate produce oricare dintre boli.

El neagă faptul că astrele ar avea o cât de mică putere asupra destinului şi caracterului omului. Însă afirmă: „Astrele singure nu pot exercita nici un fel de influenţă; dar emanaţia lor poate să altereze şi să contamineze pe M datorită căruia, apoi, suntem şi noi otraviţi şi loviţi. Dacă vreun om este dăruit, după sângele natural, cu un temperament care să fie contrar emanaţiei, el se înbolnăveşte din pricina ei. Cel care n-are o natura potrivnică acestei emanaţii nu este nicidecum tulburat”. (Ibid.).

Cauza veninoasă ţine de alimentaţie.

Cauza naturală a bolilor este tot ce afectează şi deranjează cursul normal al „astrelor corporale”. După el, corpul omenesc are şapte organe comparabile cu cele şapte planete principale. Astrele microcosmosului se comportă unele faţă de celelalate ca cele din macrocosmos. Fiecare organ are destinaţia sa bine stabilită şi propria revoluţie; dacă se rătăceşte şi pătrunde pe căi care nu-i sunt destinate, provoacă astfel bolile.

Cauza spirituală este o putere venită de la spirit şi care tratează cu brutalitate întreg fizicul. „Acolo unde suferă spiritul suferă şi trupul”.

Paracelsius nu înţelege prin spirit sufletul sau inteligenţa, ci omul invizibil pe care-l tăinuieşte aparenţa umană vizibilă, legat de acesta atât de mult încât poate acţiona asupra trupului, în bine sau în rău. Spiritele acestea comunică între ele fără ştirea trupurilor; îşi provoacă reciproc răni impalpabile care le pot înbolnăvi. De altfel, zice el, vrăjile ţin de această calitate a fiinţei interioare.

Cauza divină vine de la Dumnezeu şi are caracterul unei pedepse.

În afara acestor cinci motive de boală, mai există trei esenţe importante care alcătuiesc orice fiinţă născută: sarea, sulful şi mercurul. Paracelsius acordă acestor elemente un sens nelimitat: sarea de care vorbeşte el nu este sarea gema, ci principiul conservator al microcosmosului; sulful este pricipiul său caloric, care vehiculează mişcarea, baza substanţelor organice; mercurul, principiul său augumentativ, intremător şi organizator.

Orice boală poate exista îndoit sau întreit, ceea ce necesită uneori o medicaţie combinată. Principiul este intotdeauna că asemănătorul vindecă asemănătorul.

Medicul vienez Samuel Hahnemann, întemeietorul homeopatiei, nu l-a citat pe Paracelsius printre precursorii săi pentru a evita să mărturisească ceea ce-i datora: întreaga homeopatie se regăseşte în Paracelsius, incluzând şi recomandarea dozelor minimale de medicamente. Ceea ce se numeşte astăzi medicină homeopatică a fost practicată timp de trei secole sub numele de medicină spagirică. Hahnemann nu a făcut decât să despoaie de eshatologie o terapeutică inventată înaintea lui.

Paracelsius concepe două medicine: medicina masculină şi medicina feminină.

Chirurgia lui Paracelsius se bazează pe „anatomia esenţială” pe care o opune anatomiei obişnuite. El spune că anatomiştii care disecă spânzuraţi fac anatomia morţii şi că nu studiind cum sunt dispuse organele într-un cadavru vor afla secretul funcţionării lor. Trebuie observat omul viu şi să-i înţelegem reacţiile căci baza ştiinţei medicale este anatomia vieţii. El vorbeşte despre existenţa unui balsam radical numit mumi, care se regăseşte în tot ce este sănătos.

În Marea Chirurgie, Paracelsius examinează toate cazurile cu care poate fi confruntat un chirurg.

El avea toate superstiţiile medicale ale epocii sale, dar pretindea că le triază cu discernământ. Recomanda cenuşa de broască, părul de iepure, praful făcut din piele de şarpe abia lepădată.

Farmacologia lui Paracelsius a fost înnoitoare deoarece era bazată pe separarea principiilor active de substanţele inerte, în timp ce până la el medicii se mulţumeau cu compoziţii în care totul era amestecat.

El zice că acel ens primum al plantei, virtutea ei medicamentoasă pură, să fie extrasă prin alchimie şi degajată de tot ce este inutil. Paracelsius exprimă această mare idee ştiinţifică într-o terminologie ocultă afirmând că materia şi sufletul sunt legate una de cealaltă printr-un intermediar numit corp astral la oameni, evestru la animale, leffas la plante şi stannar la minerale. Operaţia chimică trebuie să extragă balsamul sau tinctura din acel leffas al plantei şi nu din materia ei.

Alegerea plantelor bune pentru remedii va fi făcută conform teoriei signaturilor. El afirmă că toate vegetalele şi mineralele din macrocosmos poartă în ele peceţi – semnături – care arată cărei părţi din microcosmos sunt rezervate. Paracelsius este aici mai puţin complet decât Agrippa, care a reprodus ca într-un alfabet hieroglific, toate semnele abstracte ce caracterizează plantele. Pe lângă toate acestea, Paracelsius avea o farmacopee respingătoare şi macabră.

În De natura rerum, Paracelsius popularizează ideea creăriii artificiale a unei fiinţe umane. Acest deziderat a fost preluat de noii alchimisti, cunoscuţi sub numele de geneticieni.

În Germania cei mai buni spagirişti au fost Oswald Crollius (1550-1609), medicul prinţului Christian von Anhalt, care a publicat în 1609 Basilica Chimica şi Johann-Pharamonnd Rhumelius (1597-1661), medic la Nurnberg, autor a 12 opuscule, reunite sub titlul Opuscula chymico-magica-medica (1634) şi a lucrării Medicina spagyrica, apărută la Frankfurt, în 1648. Aceştia doi au combătut în prefeţele lor pe cei care-şi spuneau discipolii lui Paracelsius fără a fi însă chimişti. Crollius a adăugat cărţii sale un tratat de semnături în care arăta toate corespondenţele dintre macrocosmos şi microcosmos.

Cel care l-a introdus pe Paracelsius în Franţa a fost Roch le Baillif (1535-1605), calvinist, născut în oraşul Falaise, căruia decanul Facultăţii de medicină din Paris i-a interzis să-şi exercite profesia în capitală. A publicat Le Demosterion (1578), în care rezuma medicina spagirică în 300 de aforisme şi discuta despre modul de a diagnostica bolile cu ajutorul chiromanţiei. Mai discuta şi despre cum şi dacă se poate obţine vindecarea cu ajutorul cuvintelor magice. Roch le Baillif a fost numit în 1594 primul medic al regelui Henric al IV-lea.

Cel mai bun spagirist francez din epoca în care a izbucnit „cearta dintre dogmatici şi ermetici” a fost Joseph Duchesne (c. 1544 – 1609), hughenot gascon care s-a refugiat în Elveţia. A fost doctor în medicină al Universităţii din Basel şi membru al Consiliului celor 200 din Geneva. A ajuns şi el din 1593 medicul lui Henric IV. În lucrarea La Pharmacie des Dogmatiques reformee et enrichie (1607) Joseph Duchesne ne informează despre medicamentele folosite de adversarii săi şi cele inventate de el, electuarul hysteric, pilule de euforbă, drajeuri antiepileptice, srop de coral ş.a.

După el, David de Planis-Campy (1554-1643), chirurg al lui Ludovic al XIII-lea, a scris o carte tot atât de uimitoare ca şi titlul ei, L`Hydre morbifique exterminee par l`Hercule chymique (1629).

Cel mai mare spagirist englez a fost Robert Fludd (1574-1637), scutier, filosof, medic, alchimist care înainte de a-şi da doctoratul la Oxford, în 1605, şi a face parte din Colegiul medicilor din Londra, a călătorit vreme de 6 ani prin Europa. Era membru rosicrucian. Prima sa lucrare monumentală, Utriusque Cosmi, majoris scilicet et minoris, metaphysica, physica atque tehnica historia (1617-1619) (Istoria metafizică, fizică şi tehnică a unuia şi celuilalt Cosmos, adică a celui mare şi celui mic), vorbea de macrocosmos, de microcosmos, de medicina astrologică şi amesteca teoriile cabalei cu experimentul practic. Credea că bolile provenind din boala universală (sau păcatul originar), sunt provocate de demoni şi combătute de îngeri. A practicat cu bolnavii săi uromanţia sau divinaţia prin urină. După publicarea lucrărilor sale, Medicina Catholica (1621) şi Anatomiae Amphiteatrum (1623), în care împărţea medicina în mistică şi vulgară, Fludd a avut polemici cu diverşi detractori. Gasendi a scris împotriva lui o carte în care mărturisea totuşi că-l consideră savantul cel mai extraordinar al timpului său.      Sprengel (sec. XIX) deşi l-a denigrat, l-a lăudat pentru că a inventat barometrul înaintea lui Torricelli.

Tot în Anglia, Kenelm Digby (1603-1665), cancelar al reginei Ana, care a fost preocupat numai de aspectul miraculos din activitatea lui Paracelsus, a devenit celebru graţie „prafului de simpatie”, folosit pentru a vindeca de la distanţă rănile, prin aplicarea remediului pe o bucată de pânză îmbibată cu sângele rănitului.

Odată cu sfârşitul sec. XVII, paracelsiştii, fără a-i detrona nici o clipă pe galenişti, au fost tot atât de des consultaţi ca şi aceştia din urmă şi au beneficiat de pensii din partea regilor.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, un medic din Paris, Nicolas Lemery, a publicat Pharmacopee universalle, în care reunea atât remedii spagirice, cât şi preparate ale apoticarilor.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre medicina ermetică şi medicina academică vom confrunta pe doi dintre reprezentanţii lor cei mai tipici pentru sec. XVII: pe de o parte flamandul Van Helmont, care restabilea la bolnavii săi funcţionarea arke-ului sau spiritul vital; pe de altă parte, parizianul Gui Patin, numit „medicul celor trei S”, deoarece prescria invariabil ca remedii, la saignee (sângerarea), le son (tărâţa), la sene (siminichia).

Jean-Baptiste Van Helmont, născut la Bruxelles, dintr-o familie ilustră, şi-a făcut studiile la universitatea din Louvain şi şi-a format o cultură enciclopedică aprofundând fizica, matematica, astronomia şi chiar demonologia. A fost numit doctor la vârsta de 22 de ani şi cunoştea pe dinafară aforismele lui Hipocrate şi Galenus. De la prima sa lucrare Dagherrad (1615), şi-a atras ura medicilor galenişti cărora le ataca teoriile.

El nega faptul că boala ar fi fost o dereglare a celor patru umori şi se opunea tratamentului antiflogistic al acestor umori. În schimb se interesa de fenomene puţin cunoscute, cum face în De Magnetica vulnerum naturali et legitima curatione (1621), în care examina posibilităţile curative ale magnetismului, considerându-l o proprietate inerentă corpurilor, comparabilă cu atracţia exercitată de pol asupra acului magnetic. El consemnează tot felul de lucrări datorate magnetismului.

Van Helmont atribuie magnetismului vindecările miraculoase produse de moaştele şi de puterea vrăjitoarelor. Adversarii săi l-au dat pe mâna Inchiziţiei, scăpând pe cauţiune şi cu domiciliu forţat.

Van Helmont a descris fiziologia circulaţiei sanguine, descoperită în 1628 de Harvey, fiind unul dintre primii care i-au luat partea în cearta dintre anticirculatori şi circulatori.

Van Helmont nu-l urmează pe Paracelsus de care se îndepărtează în multe privinţe.

Ca şi cei dinaintea lui, Galenus, Cardano, pretindea că visele profetice erau cele care-i dictaseră unele dintre părerile lui.

Van Helmont spune că toate manifestările organismului uman sunt determinate de două cauze: sufletul şi viaţa. El afirmă că există un arke central, aflat în epigastru împreună cu sufletul pe care-l completează (căci există două suflete, unul nemuritor, intelectiv, celălalt pieritor, senzitiv) şi mai multe arke locale ce se află în toate părţile corpului. Câtă vreme între arke-ul central şi arke-ele locale domneşte o armonie perfectă, omul este sănătos.

Patologiei sale, Van Helmont îi adaugă o terapeutică nu mai puţin personală. El a pornit la luptă împotriva polifarmaciei epocii sale, când se folosea un număr exagerat de medicamente pentru tratarea unei singure boli. El credea că nu există boli incurabile: plantele le vindecă pe toate, cu condiţia să ştii să le alegi şi să le prepari. Inutil să foloseşti plante exotice, căci Dumnezeu a aşezat pretutindeni o floră medicală completă.

Când a murit, în 1644, Gui Patin îl numea „escroc flamand periculos”. Gui Patin era un duşman al noului, erudit şi bibliofil. În timpul lui Ludovic al XIV-lea a devenit decanul Facultăţii de medicină din Paris.

El practica pentru tratarea bolilor sângerarea.

Gui Patin s-a indignat când Harvey a descoperit circulaţia sângelui, apreciind numita circulaţie, „paradoxală, inutilă pentru medicină, falsă, imposibilă, de neînţeles, absurdă, vătămătoare pentru viaţa omului”. Era un duşman al chimiei. Cu tot bunul său simţ, Gui Patin n-a făcut ca ştiinţa să avanseze nici măcar un pas. Spre deosebire de el, Van Helmont a fost curând reabilitat, operele sale fiind traduse în franceză şi primind aprobarea Facultăţii de medicină din Paris.

În 1866, Academia de medicină din Bruxelles a pus la concurs un elogiu al lui Van Helmont, devenit o glorie naţională a Belgiei, tot aşa cum, în aceeaşi perioadă, Elveţia onora memoria lui Paracelsus.

Teoria şi aplicarea magnetismului animal

Franz Anton Mesmer, născut în 1734 la Iznang, ieşind în 1750 din seminarul iezuiţilor din Dettingen, a studiat teologia la Universitatea din Ingolstadt, după care a intrat la Şcoala de medicină din Viena. Acolo şi-a susţinut în 1766, teza De inflexu planetarum în corpus humanum, în care descrie influenţa planetelor asupra corpului uman după legile atracţiei universale. El afirma că în special soarele şi luna exercită o acţiune directă şi continuă asupra sistemului nervos cu ajutorul unui fluid care se insinuează în substanţa nervilor. Mesmer a fost prieten cu Mozart în tinereţea acestuia.

În 1774 a vindecat o doamnă folosind un magnet, utilizat pe atunci de medici pentru a calma durerile de dinţi şi de stomac şi de care un iezuit din Viena, părintele Hell, se folosea pentru a vindeca bolile de nervi. În timpul tratamentului constată că ameliorarea se datora mai puţin magneţilor, cât unei forţe mai puternice al căruia agent era chiar el. Din acest moment datează descoperirea magnetismului animal.

Teoria lui era următoarea: „În corpul omenesc se manifestă cu precădere proprietăţi analoge cu cele ale magnetismului: se disting poli la fel de diferiţi şi opuşi care pot fi comunicaţi, schimbaţi, distruşi şi întăriţi; chiar şi fenomenul înclinării poate fi observat.”

Medicina magnetică exista deja şi William Maxwell îi comentase principiile în De Medicina magnetica (1679). Dar Mesmer i-a adus o modificare, dându-i un sens nou.

Mesmer s-a lovit de incredulitatea generală. Totuşi nu era un şarlatan, era bogat şi nu o făcea din venalitate, ci pentru a-şi demonstra teoria care stabilea o identitate între om şi un magnet viu.

El poate fi considerat inventatorul psihoterapiei.

Sistemul lui Mesmer era extrem de simplu. Concepţia sa despre patologie se rezuma astfel: „Nu există decât o boală şi un remediu. Perfecta armonie a tuturor organelor noastre şi a funcţiunilor lor constituie sănătatea. Boala nu este decât o dereglare a acestei armonii.”

După el, toate corpurile sunt scufundate într-un lichid universal pe care-l absorb şi îl resping alternativ, sub formă de curenţi ce intră şi ies. Mesmer numeşte poli punctele de scurgere sau de intrare a curenţilor tonici şi conductori obiectele cu unghi sau ascuţite la vârf capabile să propage aceste curente.

Iată cum făcea Mesmer o consultaţie. Se aşeza în faţa bolnavului, îşi punea mâinile pe umerii lui şi le cobora de-a lungul braţelor până la vârful degetelor, ţinând apoi o clipă degetele mari; repeta acest lucru de 2-3 ori, apoi îi făcea „pase longitudinale” de la cap pâna la picioare.

Combătut şi luat în râs, Mesmer a trebuit, în 1784, să părăsească Parisul şi să se ducă la Londra, dar lasă în Franţa discipoli; cel mai important a fost marchizul de Puysegur, care a descoperit hinoza şi somnambulismul artificial cu ocazia experienţelor de magnetism de la castelul său din Busancy. La Geneva, Mesmer a făcut cunoştinţă cu avocatul Nicolas Bergasse, care a integrat mesmerismul în francmasonerie înfiinţând Loja Armoniei.

După moartea sa, survenită în 1815, mesmerismul a continuat să prospere de-a lungul întregului sec.XIX. În acest secol se scriu multe lucrări despre mesmerism. Lucrările lui Joseph Deleuze, Histoire critique du magnetisme animal (1813) şi Instruction pratique sur le magnetisme animal (1835); s-au bucurat de un mare prestigiu; baronul Jules du Potet, înfiinţează, Journal du magnetisme, publicând numeroase cărţi, printre care Le Manuel de l`etudiant magnetiseur (1846). Charles Lafontaine, autorul lucrăriilor L`Art de magnetiser (1847) şi Memoires d`un magnetisme (1866). Henri Durville, întemeietorul şcolii de magnetism şi de masaj din Paris, a redactat Traite experimental de magnetisme (1896), cuprinzând o „fizică magnetică”.

Dar toţi aceştia nu pretindeau să înlocuiască medicina cu activitatea lor, ci să fie auxiliarii medicilor în lupta împotriva durerii.

Taumaturgia (arta de a vindeca)

Au existat taumaturgi şi printre ocultişti. Rosicrucienii aveau taumaturgia drept scop mărturisit, ca şi acela de renovatio a lumii, adică de creare a unei noi ordini în lume.

Printre cei mai vestiţi taumaturgi amintim în sec. XVIII, contele Claude-Louis de Saint-Germain, cu origini necunoscute şi-a făcut prima apariţie la Londra, către anul 1743.  Nimeni nu ştia de unde-i venea averea.  A călătorit prin multe ţări ale Europei şi a murit în 1784.

Taumaturgul care domină sec. XVIII este Joseph Balsamo, aşa-zis conte de Cagliostro (1743-1795). Înainte de toate a fost un agent al francmasoneriei frecventând toate lojile din Europa şi posedând toate secretele divinatorii şi medicale ale acestei organizaţii.

Nu era un medic oarecare: de la şase dimineaţa până la nouă seara mergea pretutindeni să-i îngrijească gratis pe săraci.

În 1784 a întemeiat la Lyon Loja Înţelepciunii triumfătoare, care a instaurat ritualul masoneriei egiptene, al cărei Mare Copht s-a proclamat, apoi s-a mutat la Paris. A murit într-o închisoare a Inchiziţiei.

În sec. XIX, taumaturgia protestantă a cunoscut un având deosebit cu aşa-numita mind-cure, inventată în 1866 de Mary Baker Eddy din Boston, a cărei idei au dat naştere aşa-numitei Christian Science.

Un alt taumaturg renumit, a fost Maestrul Philippe din Lyon (1849-1905), pe numele lui Philippe Vachot. A început studiile de medicină la Facultatea din Lyon, dar în anul IV a fost dat afară pe motiv că „făcea medicină ocultă”. Era adept al reîncarnării. Foarte posibil să fi intrat în legătură cu teosofia. A ajuns până în Rusia la ţarul Nicolae al II-lea.

Începând din sec. XIX, în paralel cu medicina academică continua să se răspândească şi o medicină ocultă. Deşi sec. XIX este un secol al invenţiilor şi descoperirilor tehnice, al apariţiei explozive de noi secte neoprotestante, el este marcat şi de apariţia teosofiei moderne şi a Societăţii teosofice care avea să exercite o influenţă foarte mare asupra întregii societăţi, pe mai multe direcţii: ştiinţific, filosofic, politic şi religios.

De la sfârşitul sec. XVIII, sub influenţa iluminismului masonic se începe rescrierea istoriilor, editarea de dicţionare şi enciclopedii în care se dă o nouă faţă ştiinţelor, trecându-se sub tăcere orice legături cu religia, magia, ocultismul sau alchimia. Ştiinţele intra sub controlul adepţilor evoluţionismului darwinist.

Medicina ocultă mixtă şi metriatria

La sfârşitul sec. XIX, renovatorul medicinei oculte a fost doctorul Gerald Encausse, zis Papus, născut în 1865 la Coruna, în Spania. A fost un om de acţiune şi bun organizator. La colegiul Rollin din Paris a înfiinţat primul său ziar, iar la Facultatea de medicină a fost membru fondator al Asociaţiei Studenţilor.

Alchimia nu-i părea că diferă de ştiinţa contemporană decât prin limbaj, în spune el lui Camille Famarion: „Acolo unde noi scriem HCl + Fe = FeCl₂ + 2H, alchimistii desenau un războinic (Marte, Fierul) devorat de un leu verde (acidul).”

Este iniţiat în martinism apoi intră în Consiliul suprem al Rosei-Crucis cabaliste.

Îşi susţine teza de doctorat în anul 1894 cu titlul L`Anatomie philosophique et ses division cu profesorul Mathias Duval.

Papus este şi el un adept al teosofiei. În lucrarea sa La Science de mages, Papus afirmă că fiinţa omenească se compune din trei principii, corpul fizic, corpul astral (sau mediator plastic) şi spiritul conştient. Papus era interesat cu precădere de corpul astral căruia îi datorăm păstrarea şi întreţinerea formelor organismului şi practica simultan trei feluri de medicină: alopată, homeopată şi medicina mentală. El deosebea bolile pur fizice care se vindecau prin contrarii (alopatia); bolile astralului care se tratau cu remedii asemănătoare lor (homeopatia) şi bolile spiritului care nu pot fi vindecate decât prin teurgie şi rugăciune.

În 1897, a deschis o şcoală de Ştiinţe ermetice, ai căror elevi erau destinaţi să intre după examene în lojile martiniste. Şi ceilalţi profesori erau tot ocultişti, precum Jolliver-Castelot, care preda lecţii de alchimie şi Yvon Leloup, care preda istoria martinismului.

După înfiinţarea Institutului de Metapsihică de către profesorul Charles Richet, în 1922, medicina ocultă a evoluat sub numele de metiatrie. Dr. Paul-Thomas Bret a devenit teoreticianul acestei evoluţii pe care a justificat-o inventând tot felul de termeni derivaţi din prefixul meta, pentru a da iraţionalului o nomenclatură ştiinţifică. El studiază şi ihnognosia care urmează următorul principiu: „Orice fiinţă omenească îşi lasă urma metapsihică (ihnism) pe orice obiect pe care îl atinge corpul său.”

Mai putem aminti medicina antroposofică a lui Rudolf Steiner.

Jean Solomides, cu fiziatria sa, ar putea fi considerat un succesor al lui Van Helmont deoarece avea pe de-a-ntregul alura unui cercetător blestemat, urmărit pentru exercitarea ilegală a farmaciei deşi, doctor în medicină al Facultăţii din Paris, în 1938, licenţiat în ştiinţe fizice şi în ştiinţe naturale, bacteriolog, el avea competenţă perfectă.

Un rosicrucian modern, H. Spencer-Lewis, Imperator al Ordinului rosicrucian AMORC, vorbeşte despre proprietăţile spirituale ale hranei, despre influenţa mistică a culorilor şi de „puterea psihică” ce permite vindecarea la distanţă.

În rândul taumaturgilor am putea să-l includem şi pe Sigmund Freud (1856-1939), fondatorul psihanalizei şi al psihiatriei. Ca şi mulţi alţi ocultişti îşi bazează diagnosticul pe interpretarea viselor. În 1885 călătoreşte la Paris pentru a studia cu renumitul neurolog şi cercetător al hipnozei, Jean-Martin Charcot. La început psihanaliza şi psihiatria au fost o afacere exclusiv evreiască, salvată doar de numele lui C.G. Jung (1865-1961). Odată cu dezvoltarea psihanalizei începe folosirea drogurilor în scopuri terapeutice.

Din hermetismul lui Jung se cunosc mai ales reflecţiile asupra alchimiei. Explorând o cale întrevăzută în sec. XIX de M.A. Atwood, apoi, în sec. XX de H. Silberer, Jung şi-a consacrat jumătate din viaţă aprofundării revelaţiei avute la întâlnirea sa, în jurul anului 1928, cu alchimia taoistă. Jung a fost în felul său un filosof al Naturii, prelungind succesiunea hermetiştilor care de la alchimişti la Goethe şi la romancierii germani, au văzut în Natură agentul şi spaţiul oricărei reînnoiri, ai oricărei Înţelepciuni.

În sex.XX, pe nesimţite psihanaliza a fost folosită în tehnicile oculte şi diabolice de control al minţii şi spalare a creierului.

            BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
2. Francoise Bonardel, Hermetismul, Editura de vest, Timişoara, 1992
3. Serge Hutin, Alchimia, Editura de vest, Timişoara, 1992
4. Roland Edinghoffer, Rosicrucienii, Editura de vest, Timişoara, 1995
5. Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul şi marea operă, Editura Herald, Bucureşti, 2005
6. Nikolai Berdiaev, Sensul creţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

   Cititi va rog si:

Experimente medicale macabre pe copii, femei, minoritati si detinuti (1845-2007) – TRADUCERE IN ROMANA

Proiectul MK ULTRA (MK-ULTRA sau MKULTRA) …

DIALOGURI despre PSIHOLOGIE

Dezbatere privind TRANSPLANTUL (DONAREA) DE ORGANE

Dezbatere: ACUPUNCTURA … Adica un alt DRACISM

DEZBATERE pe tema „FERTILIZARE IN VITRO” („copii in eprubeta”). Robert Edwards, “părintele fertilizării in vitro”, va primi premiul Nobel

HOMEOPATIA – ratacire NEW AGE. Hahnemann, fondatorul homeopatiei, a fost MASON …