Articolul zilei (19.03.1010): În ţările UE 15, are loc UN AVORT LA FIECARE 11 SECUNDE … In ultimii 15 ani, Europa a ucis un numar de copii echivalent cu intreaga populatia a Romaniei …

   Citez din articolul În ţările UE 15, are loc un avort la fiecare 11 secunde:

   Rata avorturilor în Europa este în creştere, la fiecare 11 secunde având loc un avort în aşa-numitele ţări UE 15, relevă un raport anual al Institutului pentru Politici Familiale (IPF), citat de site-ul LifeSiteNews.com. Este vorba despre ţările care făceau deja parte din UE, înaintea extinderii de la 1 mai 2004: Belgia, Spania, Franţa, Marea Britanie, Finlanda, Luxemburg, Italia, Olanda, Germania, Irlanda, Grecia, Danemarca, Austria, Portugalia şi Suedia.

   Potrivit statisticilor, creşterea bruscă a ratei avorturilor în Spania reprezintă 87% din creşterea totală înregistrată în ultimii 10 ani. Raportul IPF remarcă faptul că schimbările recente înregistrate în legislaţia privind avortul din Spania sunt responsabile pentru creşterea semnificativă a ratei avorturilor. În ultimii 10 ani, numărul întreruperilor de sarcină în Spania a crescut cu 115%. Aceasta înseamnă că, în Spania, începând din 2008, aproape una din cinci sarcini au fost întrerupte printr-un avort.
   IPF avertizează că, în ultimii 15 ani, circa 20 de milioane de copii au fost ‘pierduţi’ din cauza avorturilor efectuate pe teritoriul Uniunii Europene. Marea Britanie, Franţa, România, Italia şi Spania sunt ţările cu cel mai mare număr de avorturi din UE.
   În acelaşi timp, specialiştii în demografie trag un semnal de alarmă cu privire la scăderea ratei de natalitate în majoritatea ţărilor europene. ‘Numărul avorturilor dintr-un an în cele 27 de state membre ale UE (1.207.646) este echivalent cu deficitul ratei de natalitate în Europa’, avertizează raportul.
   Documentul mai notează că există o legătură strânsă între îmbătrânirea populaţiei europene şi creşterea ratei avorturilor, în condiţiile în care numărul persoanelor cu vârste sub 14 ani continuă să scadă. În ansamblul UE, populaţia cu vârste sub 14 ani a scăzut de la 89 de milioane în 1993 la 78,4 milioane în 2008, ceea ce reprezintă o pierdere de 10 de milioane de tineri. AGERPRES

   Cititi va rog si:

VIDEO SOC – Clasament AVORTURI: Marea Britanie locul 1, Franta 2, Romania 3. FILMARI AVORT (interzis minorilor)

Parintele NICOLAE TANASE: Înotăm în sânge

AUDIO: Marturia zguduitoare a unei femei ce a facut AVORT. Sa vorbim si de VINA MASCULILOR

„IARNA DEMOGRAFICA„ subtitrare in limba romana si completari foarte necesare

 

Episcopul ortodox roman pentru Italia, SILUAN SPAN, promoveaza CASATORIILE dintre CATOLICI si ORTODOCSI …

   Citez din articolul Cum au inteles Ortodoxia doi dintre ierarhii BOR, aflati acum pe taramuri apuse(ne):

   Conferinta episcopala italiana a emis saptamana trecuta un ghid pentru preoti in care sunt prevazute principiile de abordare pastorala a credinciosilor rasariteni necatolici. In aceasta categorie sunt inclusi si romanii ortodocsi care se afla in Italia, transmite Radio Romania Actualitati.

   La intalnirea de la Ancona a participat si episcopul ortodox roman pentru Italia, Siluan, care considera ca documentul catolic despre relatia pastorala cu ortodocsii reflecta pozitia clasica a Bisericii catolice fata de ortodoxism.

   Ghidul pentru preotii catolici recomanda ca, in cazul in care li se solicita de catre un credincios ortodox administrarea sacramentelor: botez, spovedanie, impartasanie, maslu, sa indrume respectiva persoana catre un preot ortodox dintr-o structura canonica, de la care sa primeasca tainele. In situatia in care un asemenea preot nu exista, preotul catolic poate sa impartaseasca sacramentele unui ortodox in cazul in care constata indeplinirea a trei conditii: cererea spontana din partea ortodoxului, buna lui vointa si nevoia spirituala urgenta.

   In cazul casatoriilor mixte, preotii catolici pot cununa un catolic cu o ortodoxa cu conditia ca partea catolica sa se angajeze sa faca tot posibilul ca botezul copiilor sa se faca in Biserica Catolica. Episcopul Siluan spune ca si din partea ortodoxa exista o deschidere reciproca in ceea ce priveste casatoriile mixte.

   „Canoanele, formal, interzic casatoria ortodocsilor cu neortodocsi. Insa conditiile actuale, concrete, in care ne aflam ne pun in situatia de a reconsidera aceasta situatie. Ne gandim si la partea ortodoxa care nu trebuie pedepsita. Daca partea catolica spune ca nu doreste sa renunte la identitatea ei, dar doreste si este de acord sa primeasca Sfanta Taina a Casatoriei in Biserica Ortodoxa si sa-si creasca copii in credinta ortodoxa, atunci noi dam o dispensa prin care sa se savarseasca Sfanta Taina a Cununiei in Biserica Ortodoxa a unui ortodox cu un catolic, cu un crestin catolic care dovedeste ca are certificat de botez si mai ales ca nu a mai fost casatorit, nu mai are o alta casatorie” a declarat Episcopul ortodox roman pentru Italia, Siluan Span.

   Comentariu saccsiv:

   Sa nu ne miram … Nascut in 1970, a fost hirotonit diacon (21 ianuarie 1994) şi preot (6 martie 1994) celib de către Mitropolitul Serafim Joantă. A fost hirotonit episcop duminică, 21 octombrie 2001, în biserica “Sfântul Iosif” a parohiei noastre omonime de la Bordeaux de către IPS Mitropolit Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale, asistat de către IPS Mitropolit Serafim Joantă al Germaniei şi Europei Centrale, de IPS Mitropolit Teofan Savu al Olteniei şi de PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului.

   Cititi va rog si:

AUDIO (si transcriptul): IPS SERAFIM JOANTA despre ECUMENISM si despre Parintele ARSENIE PAPACIOC

AUDIO – IPS SERAFIM JOANTA: elogiu penticostalilor …

   Asadar, un bun exemplu pentru a intelege cum functioneaza SISTEMUL. Un ratacit pregateste un tanar, ce odata temeinic ajuns ratacit, va fi promovat, urmand apoi ca si el la randul sau sa rataceasca pe altii si tot asa, pana se umple biserica de cei asemenea lor …

AUDIO – IPS SERAFIM JOANTA: elogiu penticostalilor …

   Din articolul Cum au inteles Ortodoxia doi dintre ierarhii BOR, aflati acum pe taramuri apuse(ne) aflam ca este un extras din conferinta sustinuta de Serafim Joanta la Iasi, pe 16 martie 2010.

   Ca atare, ecumenism total … Cititi va rog si: 

AUDIO (si transcriptul): IPS SERAFIM JOANTA despre ECUMENISM si despre Parintele ARSENIE PAPACIOC

DANION VASILE: De ce am ales Ortodoxia

De ce am ales Ortodoxia[1]

Întâlnirea noastră are loc întrucât simt nevoia să dau mărturie despre felul în care Hristos vrea să îi cheme la El pe cei care au fost înşelaţi de diferite religii sau practici spirituale neortodoxe. Tema – De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii – se datorează faptului că am fost un închinător al lui Kali, Zeiţa morţii, şi am ajuns să cred în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum Îl mărturiseşte Biserica Ortodoxă.

Spun încă de la început că faptele pe care le voi relata vor părea unora drept neverosimile. Îi înţeleg pe sceptici şi nu caut să îi conving. Cuvintele mele li se vor părea acestora ca o poveste, ca un science-fiction ortodox. Cred însă că se vor găsi şi suflete care să înţeleagă că tot ceea ce vă voi spune au fost întâmplări pe care le-am trăit. Acum, la mai mult de cincisprezece ani de la convertirea mea la Ortodoxie, mi se pare că m-am născut şi am crescut doar în Biserică. Îmi e din ce în ce mai greu să îmi amintesc de practicile yoga şi de puterile paranormale pe care le-am avut înainte, ca şi de desfrâul sexual tantric în care am trăit…

Sunt ani de zile de când scriu şi vorbesc împotriva practicilor yoga, a ocultismului şi a celorlalte ramificaţii ale Mişcării New Age. De ce o fac? Pentru că ştiu că în braţele acestor rătăciri sunt milioane şi zeci de milioane de suflete care au nevoie de adevărul lui Hristos. Pentru că ştiu cât de greu este să mergi pe un drum spiritual la capătul căruia, în locul lui Dumnezeu, te aşteaptă diavolul.

E o lipsă de smerenie să vorbeşti despre faptele tale, ştiu. Numai că eu nu vă voi vorbi acum despre faptele mele bune, vă voi vorbi despre faptele mele rele şi despre modul în care Hristos a venit în viaţa mea şi m-a adus la lumina adevărului…

M-am născut în anul 1974, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului. În copilărie am crescut departe de Biserică. Deşi fusesem botezat de mic, ca majoritatea copiilor din România, pe vremea regimului comunist mulţi oameni, chiar dintre cei care credeau în Dumnezeu, nu mergeau la biserică şi nici nu le ofereau copiilor o educaţie religioasă.

Îmi aduc aminte cum, mic fiind, intrând într-o biserică catolică, am văzut pe pereţi imagini din pătimirea lui Hristos. Noaptea am visat cum Îl duceau pe Hristos spre Golgota şi cum El a căzut sub povara crucii. Şi, în vis, eu am vrut să ridic crucea Lui… Visul m-a marcat, dar nu a însemnat o angajare pe calea creştină. Mă atrăgea în mod deosebit un crucifix despre care mi se spunea că fusese adus de străbunicii mei din Grecia şi că era de la Muntele Athos. Văzându-L pe Hristos răstignit, mă impresiona suferinţa Lui, dar nu mă gândeam să duc o viaţă creştină.

Încă de la treisprezece ani, la insistenţele tatălui meu, am început viaţa sexuală. Tata îmi tot repeta că nu sunt vrednic de numele lui dacă stau cuminte. Aşa că nu am stat… Îmi amintesc şi acum cum stăteam ore întregi, zi de zi, să conving o fată să se culce cu mine. Acum douăzeci de ani copiii duceau o viaţă mult mai curată decât cei de azi şi era mult mai greu să convingi pe cineva să păcătuiască.

Chiar înainte să împlinesc paisprezece ani mama mea s-a sinucis, aruncându-se de la etaj. A căzut la mai puţin de doi metri de sora mea – care avea unsprezece ani – care a suferit un şoc puternic. Moartea mamei m-a făcut să caut răspuns la întrebarea: „Ce se întâmplă cu omul după moarte?” Încercasem să practic yoga şi înainte de acest trist eveniment, dar după el m-am apucat cu mai multă seriozitate. Tata îmi aducea acasă cărţi de yoga şi de filosofie orientală. Am încercat să îmi opresc bătăile inimii, dar nu am reuşit. Am încercat să fac călătorii astrale, să ies din trup, dar fără mari rezultate. Inventasem o nouă metodă de spiritism, fără să îmi dau seama că, în loc să vorbesc cu mama sau cu alte spirite, vorbeam cu dracii. Dar singur nu mă descurcam: aveam nevoie de un guru.

Momentul care mi-a îndreptat toată atenţia spre căutările spirituale a fost următorul: am fost în vizită la o fată, mult mai mare decât mine, care avea capacităţi paranormale. Multă vreme ghicise în cărţi cu o precizie extraordinară. Şi asta până când a început să viseze biserici dărâmate şi să audă o voce care o întreba: „Dumnezeu sau diavolul?” Dar nici când se lăsase de ghicit nu pornise pe drumul Bisericii.

Vorbind cu această fată, la un moment dat am spus o minciună neimportantă. Dar, în acea clipă, am simţit cum o putere fizică iese din ea şi mă împinge… Îmi venea să sar de la etaj, pentru a scăpa de presiunea aceea nevăzută. Fata a plecat în altă cameră şi m-am liniştit. Când s-a întors, i-am spus că o minţisem şi mi-a explicat că din cauza minciunii mi se întâmplase totul. I-am zis că vreau să devin şi eu puternic cum e ea şi atunci mi-a sugerat să mă apuc de yoga. M-a trimis la cursurile lui Gregorian Bivolaru, cel mai renumit şi mai controversat guru din România zilelor noastre…

În 2004, acesta a fost pus de autorităţile române sub urmărire generală, fiind acuzat de „trafic de persoane şi infracţiuni asociate crimei organizate”. În 2005 a părăsit ilegal ţara şi a cerut azil politic în Suedia, unde Curtea Supremă din Stockholm a considerat că gurul e prigonit exclusiv din motive religioase şi a refuzat să îl extrădeze. Acum, după ce l-am cunoscut şi după ce am cunoscut şi modul în care subjuga sufletele, îl asemăn lui Jim Jones, care şi-a pus câteva sute de discipoli să se sinucidă în Guyana, în anul 1978. Bivolaru nu a pus pe nimeni să se sinucidă, cel puţin nu până acum. Eu m-aş fi sinucis, dacă gurul mi-ar fi cerut asta, şi aş fi făcut-o fără să stau pe gânduri, fiind convins că sinuciderea ar fi spre folosul meu spiritual.

În anul 1990, când m-am apucat de yoga cu Bivolaru, trecuse mai puţin de un an de când regimul dictatorial al lui Ceauşescu căzuse şi românii obţinuseră libertatea religioasă. Ceauşescu prigonise puternic Biserica şi toate grupările spirituale. De aceea, cei care fuseseră închişi pe vremea dictatorului se bucurau de o faimă deosebită. Gregorian Bivolaru fusese închis în anul 1977, fiind acuzat de răspândirea de materiale pornografice. Dar discipolii lui susţineau că de fapt cauza era promovarea practicilor yoga, iar acuzaţiile de pornografie ar fi fost doar un pretext. Apărarea era plauzibilă, câtă vreme mulţi preoţi fuseseră închişi de regimul comunist sub acuzaţia unor pretinse apartenenţe la o grupare învinuită de orientare nazistă…

La începutul clasei a zecea am început cursurile de yoga… Primeam orice ni se spunea ca fiind Adevărul… Credeam că Bivolaru e un mare spirit, poate chiar noul Mesia. Ni se spunea că, aşa cum Hristos a fost maestrul Erei spirituale a Peştilor, aşa Era Vărsătorului, Noua Eră, avea un Mesia care trebuia să vină pentru a duce lumea pe culmile sfinţeniei…

Au circulat în România anumite profeţii sectante în care scria că Bucureştiul va fi Noul Ierusalim, iar România centrul spiritual al planetei. Credeam aceasta,           gândin-du-mă la cât de importante sunt tehnicile de meditaţie pe care le promova Bivolaru. Credeam că el cunoaşte cea mai scurtă cale spre eliberare, spre ieşirea din ciclul reîncarnărilor. Bivolaru propovăduia credinţa în reîncarnare, ca toţi maeştrii New Age. Şi spunea că Tantra Yoga e cea mai eficientă cale de desăvârşire. Ce e Tantra Yoga? E Yoga sexuală… Prin concentrare, yoghinii afirmă că transmută energiile sexuale în energii spirituale. Şi, făcând sex, nu o fac pentru plăceri de moment – în Tantra Yoga orgasmul e considerat doar o pierdere de energie, iar actul sexual fără orgasm e un mijloc de sporire spirituală.

Elev fiind, mă bucura faptul că la cursurile de yoga veneau foarte mulţi studenţi şi intelectuali. Pentru mine era o dovadă în plus că mă aflu pe drumul cel bun. Acum, după atâţia ani, spun că unii veneau acolo doar pentru sex… E mai simplu să te apuci de yoga şi să ai câte partenere vrei, decât să dai banii la bordeluri. Totuşi, pe vremea aceea nu vedeam lucrurile aşa…

Bivolaru era considerat Marele Maestru… De exemplu, ne-a învăţat o tehnică pe care, dacă o practicam vreme de patru luni, puteam zbura prin aer… Deşi nu căutam puteri paranormale, nu era de mirare că unii le dobândeau. Un tânăr ajunsese să zboare de la sol, unde stătea în poziţie de meditaţie, până aproape de tavan şi putea pune obiecte pe dulap. Alţii dobândiseră alte puteri paranormale, „sidhis-uri”… După o serie de exerciţii yoghine, am simţit cum mă făcusem mare cât camera… Adică pereţii îmi apăsau câmpul energetic. Nu aveam de unde să ştiu că totul era doar senzaţie indusă de diavol…

Foarte rar am avut totuşi senzaţia prezenţei diavolului… La şedinţele de meditaţie, ni se punea o muzică ambientală, foarte plăcută. La un moment dat, ni  s-a pus o muzică efectiv hidoasă, parcă venită din iad… O muzică pe lângă care rock-ul pare bebeluş… M-a şocat, pe moment, dar am considerat că nu eram eu destul de avansat pentru a şti să mă folosesc de ea… Altă dată, am făcut o meditaţie în faţa oglinzii. La lumina lumânării, vroiam să îmi văd aura… Mă pregăteam pentru o meditaţie pe care vroiam să o fac în cimitirul evreiesc care era aproape de mine… Dar nu a mai fost nevoie să ajung în cimitir. Meditând, am simţit brusc o prezenţă demonică lângă mine. Chiar dacă nu am văzut-o, am simţit-o clar de tot şi m-am speriat.

Oricum, cel mai intens contact cu diavolul l-am avut în urma iniţierii mele în Tantra Yoga. Chiar dacă atunci am crezut că am avut o revelaţie, un moment de contact cu Absolutul, devenind creştin am înţeles că revelaţia mea fusese de origine demonică. Iată cum a fost…

Stăteam cu o fată pe plajă, între yoghini. Stând pe nisip în poziţie de meditaţie, faţă în faţă, ne-am atins doar palmele şi vârfurile genunchilor… Şi în clipa aceea am uitat, pur şi simplu, că sunt om. Simţeam Universul ca pe o fiinţă care are şapte centri de forţă şi simţeam cum cei şapte centri de forţă ai mei erau conectaţi la energia universului. Nu mi-am dat seama cât a durat starea de extaz, dar când mi-am revenit m-am gândit: „ce rost are să merg eu pe calea posturilor aspre când, practicând Tantra Yoga, avansez mult mai uşor?” Aşa că m-am decis să practic Tantra Yoga…

Deşi mă apucasem de yoga şi ca să scap de murdăria sufletească pe care mi-o lăsaseră în suflet păcatele sexuale, am reînceput să fac sex… Numai că de data aceasta eram convins că ceea ce fac era bine. În fiecare seară spuneam de trei ori Tatăl nostru, rugându-L pe Dumnezeu să mă ierte pentru tot ce greşisem şi să îmi dea putere să fac numai binele. Şi nici nu îmi trecea prin cap că prin sex păcătuiam. Credeam că, dacă am renunţat să am orgasm, totul e curat… Şi eram atât de convins că Tantra Yoga e bună, încât vroiam ca maestrul să se culce şi cu sora mea, care era fecioară şi avea cam 15 ani. Într-o perioadă, maestrul se culca în fiecare săptămână şi cu prietena mea. Ea îmi povestea că uneori erau şi alte fete care stăteau la coadă în faţa camerei maestrului, pentru a aştepta partida de Tantra Yoga…

Nu vreau să se înţeleagă că yoga devenise pentru mine un mijloc de distracţie… Ţineam posturi foarte aspre şi vroiam să renunţ definitiv la mâncare. Adică să trăiesc fără să mai mănânc deloc, nimic…

Am început prin a nu mânca nimic o zi, două, trei… Am reuşit să ţin o săptămână post, doar cu apă… Şi aveam mai puţin de optsprezece ani, organismul meu era în creştere. Greu mi-a fost când am ţinut apoi un post total, am stat o săptămână fără apă sau hrană de orice fel. M-am hrănit doar cu aer şi cu energie de la diavol în Săptămâna Patimilor, în anul 1992. Şi m-am întrebat, la începutul postului, la cine să cer ajutorul dacă voi simţi că nu mai rezist, lui Bivolaru sau lui Hristos? Şi am zis că Îi voi cere ajutorul lui Hristos, iar dacă Hristos nu mă va ajuta, voi apela la puterea gurului Bivolaru.

Aveam mare încredere în puterile gurului. Ni se vorbise de o formă specială de yoga, Guru Yoga, în care discipolul face o ascultare oarbă de maestrul lui. Şi ni se spusese o poveste, pe care o crezusem adevărată, cu un om care s-a aruncat în prăpastie pentru că un maestru nu a vrut să îl primească ucenic. Maestrul i-a pus mâinile şi picioarele la loc şi apoi l-a înviat… Astfel de poveşti mă făceau să am încredere totală în maestrul meu. Am avut chiar o viziune demonică, în care am văzut universul plin milioane de celule şi în fiecare din ele maestrul meu stătea în postura de lotus. Eu inspiram aceste celule, iar când le expiram, maestrul rămânea în mine…

O prietenă de-a mea, pe care o adusesem să vadă o conferinţă a lui Bivolaru, mi-a spus uimită cum a văzut raze de lumină care ieşeau din el…

Având eu atât de mare încredere în puterea lui, mă gândesc şi acum că numai Dumnezeu mi-a pus în minte să aleg să ţin postul acela aspru cu ajutorul lui Hristos…

În acea săptămână de post total am citit pentru prima oară din Filocalii. Nu îmi dădeam seama că meditaţiile cu Shiva sau cu Milarepa pe care le făceam nu aveau nimic în comun cu spiritualitatea filocalică… Am avut un moment de slăbiciune când am simţit că înnebunesc din cauza postului, dar I-am cerut ajutorul lui Hristos şi momentul critic a fost depăşit. Yoghin fiind, nu mă lepădasem conştient de Hristos. Mai mult, maestrul ne punea să facem meditaţii în fiecare săptămână cu conştiinţa christică… Eu, stând în faţa crucifixului, mă rugam: „Doamne, am primit în copilărie botezul cu apă, şi nu mi-a ajutat la nimic. Botează-mă Tu cu foc…” Şi credeam că Hristos mă va ajuta să sporesc pe calea yoghină…

În Vinerea Patimilor am prins răsăritul soarelui   într-un parc, meditând în faţa unui crucifix mare de piatră… Chiar dacă în noaptea de Paşti nu m-am dus la biserică, preferând să meditez acasă, legătura mea cu Hristos a devenit mult mai puternică după acel post.

Dar această legătură nu mă rupea de zeităţile hinduse. Îmi plăcea să meditez cu Kali, una din puterile cosmice, zeiţa naţională a Tibetului, care este reprezentată cu un şir de cranii la gât, cu un cuţit în mână, cu un cap de om în cealaltă şi cu limba plină de sânge. Despre ea se spune că este înfricoşătoare pentru cei care nu o cunosc, dar este apropiată de cei care o cinstesc. Mă rugam ei: „O, Kali, fă-mă al tău. Fă dragoste cu mine. Intră în mine şi primeşte-mă în tine. Vreau să fiu una cu tine. Dă-mi puterea de a birui moartea, dă-mi puterea de a stăpâni timpul. Fă-mă al tău“. Am simţit-o pe Kali ca pe o femeie uriaşă, cu puteri copleşitoare. Mă simţeam legat de Kali, dar mă simţeam legat, în acelaşi timp, şi de Hristos.

De aceea, am fost surprins când, după o şedinţă de yoga, întrebându-l pe Bivolaru ce legătură există între Hristos şi puterile cosmice – i se puneau maestrului întrebări pe bileţele – el a răspuns: „Ce legătură? Nu există nicio legătură…” Dacă mi-ar fi spus că Hristos e o conştiinţă mare care are grijă de planeta noastră, în timp ce Kali e una din fiinţele care menţin universul în existenţă, şi că Hristos e mic pe lângă Kali, dar că se cunosc între ei, aş fi crezut. Dar să mi se spună că nu există nicio legătură, ca şi cum ar exista două adevăruri paralele, fără nicio legătură între ele, nu puteam să accept. A fost prima oară când am pus serios la îndoială înţelepciunea maestrului meu. Tot atunci l-am întrebat care cale yoghină este mai înaltă, cea a ascezei duse la limită sau a tantricilor, care trăiesc o viaţă sexuală foarte activă. Şi, înainte ca el să răspundă că fiecare să meargă pe calea care i se potriveşte, primul răspuns a fost un hohot de râs al multora din sală, care ironizau până şi ideea de asceză sexuală… Râsul lor, ca şi răspunsul maestrului, m-a făcut să vreau să găsesc adevărul în altă parte…

O auzisem cu puţin timp înainte pe Swami Shivamurti, o maestră iniţiată în India, discipola lui Swami Satyananda. Swami Shivamurti a fost trimisă încă din anii 1978 în Kalamata pentru a aduce Greciei învăţătura yoghină. În 1984 a fost înfiinţat „ashramul”, mănăstirea yoghină, de lângă Atena, de la Paiania. M-am întâlnit cu ea într-o casă particulară, unde stabilise o întâlnire cu un număr restrâns de yoghini. Am întrebat-o dacă în ashramul ei pot merge pe calea ascezei, şi mi-a răspuns afirmativ, plină de bunăvoinţă. Deşi mi-aş fi dorit ca ea să fie bărbat şi să arate ca maestrul standard, bătrân, cu barbă albă şi lungă, plin de pace, am acceptat să îi fiu discipol. Am plecat după ea în Bulgaria, unde fusese invitată să mai ţină nişte conferinţe.

La un moment dat, mi-a dat numele yoghin, un fel de nume de botez indian. Deşi mă aşteptam să primesc un nume mare – cum ar fi Mahashiva sau Milarepa, am primit un nume aparent banal: Bhaktimurti, forma devoţiunii, forma evlaviei. Altfel spus, pentru mine cea mai scurtă cale de iluminare era adorarea cuiva, a unui zeu, a unei puteri… Aşa că m-am gândit să Îl cinstesc pe Hristos. Cred că Dumnezeu i-a pus în gând lui Swami Shivamurti să îmi dea acest nume, chiar dacă ea slujeşte puterile întunericului. Dar Dumnezeu a putut vorbi prin ea, ca prin măgarul lui Balaam. Şi nu cred că ea şi-a dat seama ce bine mi-a făcut…

Luasem hotărârea să merg în ashramul ei, ea mi-a spus că mă primeşte, dar – întrucât eram minor – aveam nevoie de aprobarea scrisă a tatălui meu. În Bulgaria a fost un moment de mare importanţă pentru viitorul meu… Am fost dus de o yoghină la câteva biserici mai importante din Sofia, una din ele fiind cea rusească. Acolo, la subsol, se află moaştele episcopului Serafim Sobolev, un ierarh făcător de minuni. Lângă racla sa erau foarte multe bileţele, pe care oamenii îi scriau cuviosului episcop dorinţele lor. La racla lui m-am rugat din toată inima şi    i-am cerut: „Ajută-mă ca în viaţă să nu fac voia mea, ci să se facă voia lui Dumnezeu cu mine…” Am simţit că ceva s-a schimbat atunci, ceva greu de explicat în cuvinte. Pe vremea când făceam yoga mi se făcea foarte rău când intram în biserici, mi se părea că nu e aer deloc, nu puteam suporta decât foarte greu slujbele… Dar în biserica unde sunt moaştele Vlădicăi Serafim Sobolev – care e cinstit ca sfânt de popor – parcă s-a luat o ceaţă de pe sufletul meu.

M-am întors în ţară, plin de emoţia plecării în Grecia. Tata mi-a dat aprobarea să plec, pentru că ştia că oricum nu aveam de gând să termin liceul. Se ruga diriginta de mine să vin la şcoală, să mă vadă profesorii ca să mă treacă în următoarea clasă, dar pe mine nu mă interesa decât cum să practic yoga cât mai intens. De altfel, la şcoală, în timpul orelor, tot yoga făceam. Mi se părea o pierdere de timp să învăţ. Deşi eram la Liceul de informatică – cel mai bun liceu din Bucureşti pe vremea aceea, la care dădusem fiind pasionat de informatică, practica yoga mă subjugase total, şi nu mai aveam stare să învăţ nimic în afară de asane şi de tehnici de meditaţie. De altfel, mintea îmi fusese spălată în aşa fel încât nu puteam citi decât materiale yoghine, la celelalte mintea nu mi se aduna…

Plecarea mea în Grecia se apropia. Mă hotărâsem ca, înainte de a ajunge în ashramul de lângă Atena, să trec şi prin Sfântul Munte Athos, unde auzisem de cuvioşii care practică rugăciunea lui Iisus. Vroiam să fiu şi eu iniţiat în această practică… Tatăl meu mi-a sugerat să mergem să vorbim despre plecarea mea în Grecia cu un cunoscut părinte din Bucureşti, Constantin Galeriu, care a pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste.

Părintele Galeriu m-a trimis în Moldova, la Mănăstirea Sihăstria, la părintele Ilie Cleopa. Eu aveam de gând să merg la mănăstire pentru a vedea cum e viaţa în ascultare, ca să fac un fel de stagiu pregătitor pentru plecarea în ashram. Dar, pentru că părintele Cleopa combătea cu duritate practicile yoga şi datorită tensiunilor pe care le aveam cu fraţii de mănăstire care nu erau de acord cu învăţăturile yoghine, am plecat repede din mănăstire.

Întorcându-mă în Bucureşti, am intrat într-o altă grupare spirituală de factură New Age, Alianţa pentru integrare spirituală în Absolut. Această grupare, care amesteca învăţătura ortodoxă cu învăţăturile spiritiste, îi învăţa pe oameni să vadă aure, îngeri, să vadă aşa-zisa lume spirituală. De fapt, nu făcea altceva decât să îi arunce pe membrii ei în braţele înşelării, ale diavolului care poate lua şi chipul îngerului bun… În această grupare diavolul lucra cu mult mai multă putere decât la yoga, de fapt mult mai vizibil. Prin practica yoga îţi trebuie mulţi ani ca să vezi lumea spirituală, aici o puteai vedea pe loc. Chiar dacă eu însumi nu am văzut multe lucruri care ţin de paranormal, totuşi aveam puterea să îi învăţ pe alţii să o facă. Le puneam mâinile pe cap, ziceam o rugăciune şi ei începeau să vadă…

Am deschis chiar în liceu un fel de curs de dobândire a puterilor paranormale… Ne adunam în sala de festivităţi… Mergând într-o tabără, am învăţat mare parte din copiii de acolo să vadă lumea spirituală… Nu aveam de unde să ştiu că cele văzute se datorau ori autosugestiei ori influenţei drăceşti. În tabăra aceea am vrut să văd dacă pot hipnotiza pe cineva. Am încercat şi… am reuşit. A fost simplu, mult mai simplu decât mă aşteptam…

Unul din momentele care m-au pus pe gânduri a fost întâlnirea cu un părinte ieromonah. Cei din grupul       new-age-ist m-au convins că nu are rost să merg în Grecia ca să fiu discipol al lui Swami Shivamurti Saraswati, când în România trăia reîncarnat Sfântul Ioan Evanghelistul, la o mănăstire de maici. Am vrut să merg să îl văd cu ochii mei pe Sfântul Ioan, aşa că am plecat la mănăstire împreună cu prietena mea de 24 de ani, cu care făceam Tantra Yoga. Eu aveam aproape 18 ani. Când ne-am apropiat de gardul mănăstirii, părintele era acolo, parcă ne aştepta. Ne-a întrebat: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Plecaţi de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire… Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…”, a bombănit părintele, intrând în clădirea cu chiliile. Prietena mea citise din scrierile lui Rudolf Steiner şi literatură teozofică… Părintelui i se descoperise ce e cu noi… Nu am înţeles decât mult mai târziu de ce ne reproşa că am venit băiat cu fată la mănăstire – se referea la faptul că noi trăiam în păcatul curviei, dar mie nici prin cap nu îmi trecea atunci aşa ceva….

Am intrat cu fata în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Când a intrat şi părintele, ne-a arătat cu degetul şi ne-a întrebat: „Credeţi în reîn­car­nare, nu?” „Da”, am răspuns cu voce tare, convins că trebuie să apăr adevărul în faţa creştinilor care nu îl cunosc. Ne-a întrebat: „Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?” „Da“, am      răs­puns hotărât.

„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi, dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.” Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez. Prietena mea, fiind mai mare ca vârstă, s-a simţit mustrată de cuvintele părintelui şi i-au dat lacrimile…

Ar fi fost normal ca acela să fie momentul apropierii mele de Ortodoxie… Fusesem îndoctrinat de cei din grup că părintele mă va supune unui test greu înainte de a mă primi ucenic de taină şi credeam că totul e doar o încercare. Fusesem manipulat, fusesem îndoctrinat total… Nu mi-am dat seama că părintele vorbea serios. M-am întors în Bucureşti, dar dorinţa de a-l revedea pe părinte era mare. După o vreme m-am întors la mănăstire, şi părintele iar m-a pus să aleg între învăţătura Bisericii şi învăţătura în care crezusem până atunci, dar nu am vrut să mă lepăd de rătăcire… Aşa că de acolo am plecat într-un pelerinaj la mănăstirile din Moldova… La Schitul Sihla mi s-a întâmplat ceva ciudat. În timp ce stăteam în faţa chiliei cu o Biblie în mână, a venit la mine un părinte cu păr alb şi barbă albă, cu o faţă foarte blândă, care m-a pus să citesc un pasaj de genul că ereticii vor fi pedepsiţi pentru rătăcirea lor. Apoi a plecat. Eu m-am gândit: „Da, ereticii vor fi pedepsiţi… Dar de ce mi-a dat mie să citesc tocmai asta? Oare sunt eu în erezie?…”

Aproape de schitul Sihla e o peşteră în care s-a nevoit Sfânta Teodora, o pustnică pe care o hrăneau corbii, aducându-i mâncare în ciocurile lor. Am vrut să stau şi să mă rog o noapte în peştera ei, ca să mă ajute Dumnezeu să o iau pe drumul cel bun. Părintele stareţ mi-a dat binecuvântare… Într-o seară am pornit spre peşteră. Pe drum, în pădure, se auzeau tot felul de sunete ciudate. Îmi spusese cineva că, în urmă cu trei ani, un om mânca zmeură dintr-un tufiş, iar de cealaltă parte a tufişului era un urs… Aşa că aşteptam să ajung cât mai repede în peşteră, unde credeam că va fi linişte. Şi asta pentru că, în timpul zilei, m-am dus de câteva ori acolo să mă rog şi fusese linişte…

Dar nu a fost aşa… A fost cea mai groaznică noapte din viaţa mea… Credeam că voi putea sta toată noaptea să spun rugăciunea lui Iisus. Dar ispitele au venit repede. Mai întâi au venit liliecii. Erau mulţi şi zburau atât de aproape de mine încât pe faţa mea simţeam curentul de aer făcut de aripile lor. Mi s-a făcut scârbă şi frică, mi-era teamă să nu mi se înfigă vreunul în păr. Cu un an în urmă mă răsesem în cap, să arăt ca un veritabil yoghin, dar părul îmi crescuse la loc între timp… Mi-am pus geaca de piele în cap, ca să mă apere de lilieci. La un moment dat, m-am gândit că poate Dumnezeu vrea să mă pedepsească pentru păcatele mele şi atunci mi-am lăsat capul liber, dar liliecii nu s-au atins de mine… După o pauză, altă ispită: pe ghetele mele au început să se suie nişte şoricei. Senzaţia era groaznică… Unii oameni, care au fost la Sihla, mi-au spus că nu există în peştera Sfintei Teodora nici lilieci şi nici şoricei. Eu i-am văzut… Sau, dacă ce am văzut era arătare drăcească, era greu de sesizat asta…

Îmi era din ce în ce mai teamă, simţeam că din cauza presiunii psihice înnebunesc. Şi mai simţeam că, dacă voi adormi, dracul va pune stăpânire pe mine. O senzaţie greu de explicat în cuvinte… Îmi picuram ceară pe palmă, pe diferite locuri, ca de la micile arsuri să rămân treaz, să nu adorm… Mă tot rugam: „Doamne, pentru binecuvântarea părintelui stareţ, miluieşte-mă! Doamne, pentru puterea ascultării, miluieşte-mă…” Nu am putut să spun aproape deloc rugăciunea lui Iisus, am citit toată noaptea dintr-o carte de rugăciuni, pe care când o terminam, o luam de la început…

Dar adevărata ispită a fost alta. La un moment dat am auzit cum, în intrarea îngustă în peşteră, un animal mare face trei paşi. Primul pas mi-a atras atenţia, pe al doilea l-am auzit clar şi pe al treilea la fel. Erau paşii unui animal mare. Nu putea fi decât ursul. M-am gândit: „Să ies pe lângă urs, nu am loc. Dacă mă bat cu ursul, nu am nicio şansă să îl înving. Mai bine să mor în rugăciune.”

Eram convins că o să mor atunci. M-am rugat, m-am tot rugat, fără să am curajul să mă întorc să văd ursul… Văzând însă că din spatele meu nu se mai auzea nici un zgomot, m-am întors cu faţa spre ieşirea din peşteră. Nu era nici un animal… Fusese o ispită drăcească, care mă îngrozise tare… Poate că în peştera aceea or fi lilieci sau şoareci, dar ursul nu intrase sigur. Pentru că nu avea cum să iasă fără să facă zgomot, intrarea fiind foarte îngustă. Cine a fost acolo îşi dă seama uşor că nu avea cum să iasă un urs fără să facă la fel de mult zgomot ca atunci când intrase…

Dumnezeu a văzut însă că nu intrasem acolo ca să mă laud apoi cu nevoinţele mele, ci intrasem ca să Îl rog cu disperare să îmi arate care e calea cea bună. Îmi era frică că nici Ortodoxia nu e adevărul şi că urma să plec mai apoi în altă grupare spirituală. Dar preferam să mor decât să trec de la o rătăcire la alta. Mă rugam: „Doamne, mai bine să mor decât să trăiesc departe de Tine şi să îi învăţ pe alţii să meargă pe căi rătăcite…”

După noaptea petrecută în peşteră, în noaptea următoare am avut un vis care mi-a schimbat viaţa. Am visat cum căutam într-o carte cu canoane pentru păcate ce canon ar trebui să fac pentru păcatele mele. Şi, în timp ce visam, dar fără nicio legătură cu visul, am auzit o voce clară, puternică, o voce care m-a sculat din somn: „Canon: să îi înveţi pe cei din afară filosofia Sfinţilor Părinţi”.

M-am sculat brusc, neînţelegând de ce canonul respectiv – pe care îl simţisem ca fiind un mesaj dumnezeiesc – nu îmi ceruse să îi învăţ pe oameni teologia, ci filosofia Sfinţilor Părinţi. Un duhovnic mi-a explicat că Dumnezeu a rânduit aşa ca să fiu sigur că nu era o simplă autosugestie. Pe vremea aceea nu ştiam că filosofia Sfinţilor Părinţi e tocmai teologia, vorbirea cu şi despre Dumnezeu…

Vocea aceea dumnezeiască mi-a schimbat viaţa.    M-am întors la părintele care mă gonise de două ori şi      i-am spus că vreau să pornesc pe drumul Bisericii. M-am pregătit de spovedanie – am scris şapte pagini mari de păcate – şi m-am spovedit… Am simţit cum viaţa mea s-a schimbat, cum sufletul s-a curăţit… Deşi nu eram vrednic, părintele mi-a spus să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine…

Din clipa aceea am renunţat la credinţa în reîncarnare, la practicile yoga, la desfrâul sexual… Mi-a fost greu, uneori foarte greu, dar L-am simţit pe Hristos aproape… Când vă spun aceste cuvinte, când mă gândesc la trecutul meu, mi se pare că vă spun o poveste despre altcineva. Îmi e greu să îmi aduc aminte că am fost yoghin. Cu adevărat, pocăinţa curăţă mintea şi spală sufletul.

Când, după câţiva ani, m-am căsătorit, am avut senzaţia că m-am căsătorit fecior, că nu mai cunoscusem nicio femeie şi că soţia mea era prima căreia m-am dăruit… De fapt, viaţa de păcat nu seamănă deloc cu viaţa de familie. Parcă ar fi două lucruri diferite, deşi în exterior seamănă.

Ce a urmat după prima spovedanie? Am pornit pe calea Bisericii, am făcut Facultatea de Teologie ortodoxă şi apoi un master în Sectologie şi ecumenism, care a avut ca temă tocmai rătăcirile Mişcării New Age. Când eram în liceu am cunoscut un părinte cu viaţă sfântă – acum se strâng mărturii pentru publicarea vieţii şi minunilor lui. El mi-a spus că voi scrie multe multe cărţi de folos duhovnicesc… După ce am scris primele cărţi – acum sunt peste douăzeci – un creştin mi-a spus atunci când ne-am văzut la o mănăstire: „Ştii, părintele mi-a spus că vei scrie multe cărţi încă de când erai în liceu. Acum văd că se împlinesc cuvintele sale…”

Am început să scriu pentru a-i convinge pe cei care stau departe de Biserică că stau departe de Adevăr, de frumos, de împlinire. Primele cărţi au fost împotriva rătăcirilor, împotriva horoscopului, a credinţei în reîncarnare, a evangheliilor gnostice. Jurnalul convertirii – De la zeiţa morţii la Împăratul vieţii descrie convertirea mea la Ortodoxie… Una din ultimele mele cărţi, Evanghelia versus Iuda, combate nu doar evanghelia gnostică pusă pe seama apostolului Iuda, ci şi cugetul lui Iuda în teologia, iconografia şi literatura contemporană. Mi-am dat seama că nu e de ajuns să scriu pentru cei amăgiţi de rătăcire. Şi cei care sunt ortodocşi, dar duc o viaţă creştină căldicică, au nevoie de ajutor. Am scris cărţi pentru tineri, Cartea nunţii – Cum să îmi întemeiez o familie, Tinerii şi sexualitatea – despre modul în care sunt pervertite minţile tinerilor de azi de patima desfrâului… Am scris şi pentru oameni adulţi, despre înfruntarea necazurilor şi a bolii, am scris comentarii la Pateric…

Sunt foarte conştient de riscul la care mă expun. În Ortodoxie nu tinerii trebuie să vorbească, ci bătrânii, cei care au o experienţă duhovnicească solidă… Eu scriu pentru că aşa am primit ascultare de la duhovnic. Îmi spunea duhovnicul chiar că îi pare rău că nu am patru mâini, să scriu mai mult. Şi mi-a mai spus că eu aşa mă voi mântui, scriind… Când am venit în Grecia la doctorat, prima întrebare pe care am pus-o unui duhovnic a fost: „e oare firesc să scriu atât de mult, câtă vreme dinţii mei sunt de lapte, doar pentru că aşa am ascultare de la duhovnic?” Şi părintele mi-a răspuns: „dacă duhovnicul se roagă pentru tine, dacă te ţine prin rugăciunile sale, totul e bine. Fă ascultare şi totul va fi bine…”

Am avut un moment de îndoială, dacă e bine sau nu să merg pe calea ascultării. Am fost chiar ispitit să îmi părăsesc duhovnicul, pentru că mi se părea că nu îmi dă cele mai bune îndrumări. Şi atunci am avut un vis. Am visat că eram într-o biserică în care se aflau moaştele întregi ale Sfântului Nectarie. Duhovnicul meu se ruga de o parte a raclei, iar eu stăteam de cealaltă parte. Sfântul a început să se mişte în raclă… Atunci i-am cerut să mă binecuvânteze. Sfântul avea o cruce mare de metal în mână şi a început să îmi facă cruci pe cap, spunând: „Fii binecuvântat, fii binecuvântat…” Când m-am trezit, îmi era teamă ca nu cumva visul să fi fost de la diavol. Seara mi-am sunat duhovnicul pe telefonul mobil. I-am spus: „Părinte, ştiţi că nu cred în vise.” Şi i-am povestit visul, după care l-am întrebat: „A fost visul de la diavol, de la fire sau de la Dumnezeu?” „Cum să fie de la diavol, când eu m-am rugat astăzi dimineaţă pentru tine la moaştele Sfântului Nectarie? Sunt în Grecia, nu ştiai?” Nu, nu-mi trecea prin cap… Credeam că îl sunasem pe mobil în România, dar îşi activase roaming-ul şi vorbisem cu el în Grecia… I-am povestit totul unui părinte cu viaţă sfântă de la o mănăstire, care mi-a zis: „Nu putea să îţi spună duhovnicul clar că visul a fost de la Dumnezeu, ca să nu se mândrească că l-ai văzut lângă racla sfântului. A fost un vis de la Dumnezeu, Sfântul Nectarie vrea să te încurajeze să mergi înainte pe drumul mărturisirii lui Hristos…”

Visul acesta a fost încurajarea de care aveam nevoie ca să merg înainte. Drumul e greu, ispitele sunt mari, dar am nădejde că Hristos mă va ajuta să merg înainte…

Viaţa în Hristos a fost de o frumuseţe extraordinară… Cel mai mare lucru e că am cunoscut Adevărul şi că am cunoscut că Adevărul este iubire… În Biserică am învăţat să iubesc. Iubirea creştină e caldă, nu e ca iubirea yoghină, rece şi superficială… Am descoperit frumuseţea familiei, care este cu adevărat o comoară. Alături de soţia şi de cei trei copii pe care îi am trăiesc cu impresia clară că mă aflu într-un vis frumos… Mi se pare că despre familia creştină se vorbeşte şi se scrie foarte puţin. Când m-am căsătorit, am făcut oarecum un pariu, crezând că va fi frumos. Viaţa de familie a fost mult mai grea decât mă aşteptam, dar şi mult mai frumoasă…

Dau această mărturie pentru că unii dintre cei care au practicat yoga au rămas cu mari probleme de comunicare, au rămas inadaptaţi social, deşi au intrat în Biserică. Au păstrat un comportament yoghin, chiar dacă au încercat să primească învăţăturile creştine…

Vă mărturisesc că nu încetez să mă bucur că sunt ortodox… Au trecut ani în care îmi era teamă: oare nu mă voi plictisi? Oare viaţa creştină nu va deveni banală pentru mine? Şi am descoperit că viaţa în comuniune cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi cu cuvioşii Bisericii nu poate fi plictisitoare.

Cred, dimpotrivă, că viaţa creştină e cea mai palpitantă viaţă. Trebuie să fii cu adevărat un erou ca să trăieşti creştineşte în această lume iubitoare de păcate şi de erezii.

Scopul cuvântului meu a fost de a vă convinge să întindeţi o mână spre cei aflaţi departe de Biserică. După unele conferinţe se strâng fonduri ori pentru săraci, ori pentru misiunile creştine din ţările africane, ori pentru cine ştie ce activităţi de asistenţă socială.

Eu nu am să trimit acum prin sală o cutie în care să se pună bani, ci o cutie în care să puneţi o bucăţică din inimile voastre. Să vă daţi seama că lângă voi sunt atâţia şi atâţia oameni înşelaţi de diferite religii şi grupări sectare, pe care voi îi puteţi ajuta prin pilda vieţii voastre creştine.

Ceilalţi s-au plictisit de predici creştine fără acoperire. Ceilalţi au nevoie de exemplele voastre vii. Vor să vadă în voi icoane vii ale lui Hristos.

Nu încercaţi să aduceţi pe nimeni cu forţa la Hristos. Ci cuceriţi-i cu iubirea creştină. Nimeni nu rezistă la iubire. Lumea de azi caută dragoste şi o caută greşit. Şi găseşte doar iubiri mincinoase.

Daţi-le iubirea adevărată, iubirea jertfelnică, şi îi veţi schimba. Şi cei care erau hotărâţi să nu se schimbe niciodată vor porni, încet-încet, pe drumul convertirii.

Da, acum am dat drumul, prin sală, unei cutii, acestei cutii nevăzute, în care nu trebuie puşi bani, ci trebuie pus ceva şi mai de preţ, repet, o bucăţică din inimile voastre. Aveţi puterea să faceţi această donaţie?

M-aş bucura mult. Dumnezeu să vă dea spor în toată lucrarea cea bună. Amin.

---

[1] Din volumul Evadarea din închisoarea îngerilor căzuţi, Editura Egumeniţa, 2009.

Plan SUA pentru ca 90% din populatie sa aiba acces la internet în bandă largă. Se propun insa si modificări in reglementarile retelelor Internet

   Citez din articolul US plan for broadband Internet released:

   Federal Communications Commission (Comisia pentru Comunicatii Federale) a SUA a lansat un plan de a oferi acces la internet în bandă largă la cel puţin 90% din populaţia americană de astăzi trimitand  o copie a planului Congresului, care va lua în considerare posibilitatea de a introduce in legislaţie unele parti din propunere. Altele, vor fi discutate de către agenţii guvernamentale diferite.

   Planul este destinat să impulsioneze adoptarea de internet în bandă largă în Statele Unite prin extinderea accesului în bandă largă în zone ale ţării, cum ar fi zonele rurale, care nu au în prezent un astfel de acces, precum şi a creşterii substanţiale a vitezei in retelele de banda larga existente. În prezent, doar circa 65% familiile  americane au o conexiune în bandă largă; dacă este aprobat, noul plan ar creşte acest număr la 90% până în 2020. Potrivit unei declaraţii a CCF,  planul ar oferi o bază “pentru creşterea economică, crearea de locuri de muncă, competitivitatea globală şi o modalitate mai bună de viaţă.”

   Contraargumentele fata de acest plan sunt costurile, estimate la  350 miliarde dolari  si efectul asupra utilizatorilor actuali ai retelelor de comunicatii si voce.  Potrivit CCF,  planul va compensa taxele bugetare, datorită veniturilor din vânzarea la licitaţie a retelelor de comunicatii si voce, deşi, în trecut venituri din astfel de licitaţii se duceau la bugetul SUA. Separat, propunerea ar include unele modificări in reglementarile retelelor Internet care sunt foarte contestate in domeniu,  precum şi planurile de a introduce o nouă taxă pentru utilizarea retelelor de comunicatii si voce, care este în prezent neimpozitata.

   Surse:

F.C.C. Says Adoption of New Broadband Plan Is Vital

Broadband plan for high speed internet sent to Congress

Broadband Plan Faces Hurdles

   Comentariu saccsiv:

   Probabil motivul actiunii este chiar faptul ca „include unele modificări in reglementarile retelelor Internet care sunt foarte contestate in domeniu”. Cititi va rog si:

Jay Rockefeller: „INTERNETUL REPREZINTA RISCUL NATIONAL NUMARUL UNU” – video

CYBERSECURITY: legea INTERNETULUI propusa de JAY ROCKEFELLER

DARPA, Microsoft si colosul fabricant de arme Lockheed Martin ne pregatesc NOUL INTERNET?

E CAM GATA: Saptamana aceasta se desfasoara la Seul un TRATAT SECRET ce va ruina INTERNETUL

TELEGRAPH: Este cazul sa va temeti foarte tare … ACORDAREA LICENTELOR PENTRU INTERNET va duce la DISPARITIA BLOGGERILOR anonimi sau ANTI-SISTEM

Time Magazine si New York Times sustin propunerea MICROSOFT, facuta la DAVOS, privind ACORDAREA LICENTELOR PENTRU INTERNET

 

VIDEO (si transcriptul): News12 despre CHEMTRAILS

   Iata ce scrie cel ce l-a postat pe youtube in 2007: „Este o transmisiune televizată din noiembrie 2007, realizată de către News12, despre Chemtrails, incluzând felul în care arată, mostre etc. Amintiţi-vă că aceste Chemtrails sunt un program Aerosol pus în practică de către Biroul de Inteligenţă Navală, controlat de către Serviciul de Inteligenţă Britanic şi de către “controlorul” acestuia, Ordinul Militar Suveran al Maltei. Programul este desfăşurat în toate ţările din “Tratatul Ceruri Libere”. Remarcaţi disfuncţiile de imunitate, problemele respiratorii, cancerul, problemele la glanda tiroida care cresc vertiginos?”

   Transcriptul:

   Prezentatoarea:

   Poate fi o substanţă bizară, descoperită de un om din zona de SV a Arkansas, parte a unui test Guvernamental? Aceasta este întrebarea din miezul unui fenomen numit Chemtrails, care acum are parte de o atenţie sporită. Ei bine, astă seara, reporterul News12 Investigaţii, Jeff Ferrell, arată rezultatele testelor pe care le-am intreprins despre ceea anume este pe cer.

   Vocea unui martor: Se pare că în unele dimineţi pur şi simplu străpungeau  întregul cer, precum o tablă de şah.

   Jeff Ferrell:  Bill Nichols a făcut mai multe fotografii ale norilor ciudaţi, din casa lui din Stams, Arkansas.  Incep ca nişte urme normale lăsate de avioane cu turboreactor, dar nu dispar precum o urmă normală (contrail). La scurt timp a văzut particule în aer.

   Bill Nichols: Le-am văzut căzând pe pământ, în abur (?).

   Jeff Ferrell:  Nichols a observat atunci materialul colectat la suprafaţa pământului.

   Bill Nichols: Aceasta este apă şi alte chestii colectate în borcane, le-am pus pe maşina tatălui meu. 
   Jeff Ferrell:  News12 a dus mostra spre a fi testată într-un laborator. Rezultatele indicau un nivel ridicat de bariu, 68.8 părţi la milion, de trei ori mai mult decât nivelul de toxicitate admis de EPA [Environmental Protection Agency – Agenţia de Protecţie a Mediului].

   Înarmaţi cu aceste rezultate ale analizelor de laborator, care arată nivelul ridicat de bariu găsit în mostrele noastre, am decis să contactăm Departamentul de Calitate a Mediului din Louisiana, ei ne-au spus că da, aceste niveluri sunt foarte neobişnuite, dar în acelaşi timp au adăugat că dovedirea sursei este un cu totul alt aspect.

   Bariul este un atribut specific şi altor teste pentru Chemtrails, care au atras atenţia chiar şi din partea unei televiziuni din Los Angeles. Deja nu se duce lipsa unor programe de modificări meteorologice făcute publice de către Guvern, dar cei care se tem că Chemtrails ar putea fi teste secrete biologice sau chimice realizate pe publicul larg indică în mod special spre audierile de la Senat din 1977, care confirmă că 239 de zone populate au fost contaminate cu agenţi biologici între anii 1949 şi 1969. Mai târziu, raportul Rockefeller din 1994 arată că sute de mii de oameni care făceau parte din personalul militar au fost de asemenea supuşi unor experimente biologice secrete în ultimii 60 de ani. Dar este posibil ca testele secrete să fie din nou desfăşurate?

   Bill Nichols: Mi-aş dori să fie ceva benign, ceva care să nu provoace nicio afecţiune, dar aş vrea să ştiu ce este.

   Jeff Ferrell:  News12 a remarcat că aceste Chemtrails sunt chiar menţionate cu numele în schiţa iniţială a proiectului de lege H.R. 2977, din 2001, sub actul de conservare a spaţiului, dar armata neagă că ar exista un asemenea program. A raportat pentru News12, Jeff Ferrell.

   Prezentatoarea: Se pare că până acum 9 ani Guvernul a avut dreptul, conform legii SUA, să realizeze teste secrete asupra publicului american în condiţii speciale.  Doar un demers public de împotrivire a schimbat o parte a acelei legi, cu câteva excepţii.

   Prezentatorul: După cum reportajul lui Jeff a arătat cantităţi mari de bariu legate de aceste Chemtrails, am vrut să aflăm exact cum anume afectează bariul corpul uman. Am vorbit cu Mark Ryan, director al Centrului de Control Toxicologic, Ryan declară pentru News12 că expunerea pe termen scurt poate avea drept efecte: de la dureri de stomac, la cele toracice, expunerile îndelungate cauzează probleme cu tensiunea arterială. Ryan a arătat aceleaşi îngrijorări ca şi cercetătorii Chemtrails că bariul ar putea afecta sistemul imunitar al persoanei expuse.

   Mark Ryan: Orice afectează corpul pe termen lung, cronic, îţi va afecta imunitatea, pentru că afectează în mod constant corpul, deci, din acest punct de vedere, există un potenţial.

   Prezentatorul: Ryan spune că a demarat cercetări personale legate de testele secrete ale Guvernului asupra publicului, dar rămâne sceptic în ce priveşte presupusele Chemtrails, cel puţin pentru moment. Centrul de Control Toxicologic nu a primit nicio plângere cu privire la expunerea la bariu.  

   Cititi va rog si:

VIDEO (si transcriptul): In 1994 a plouat cu gelatina peste un orasel, iar locuitorii s-au imbolnavit grav. A FOST UN EXPERIMENT?

CHEMTRAILS …

VIDEO si FOTO: CHEMTRAILS Romania …

SISTEMUL nu se lasa: la summit-ului din martie, din California, se va examina folosirea GEOINGINERIEI pentru stoparea INCALZIRII GLOBALE …

Royal Society afirma ca geoingineria (inclusiv CHEMTRAILS) ar putea deveni OBLIGATORIE

Propaganda pentru folosirea geoingineriei pentru incetinirea incalzirii globale

PLOAIE TOXICA in sudul Romaniei: fier, cupru, plumb si alte metale grele

 

VATICANUL a numit o comisie care să investigheze aparitiile de la MEDJUGORJE

   Citez din articolul Vatican investigates Bosnia ‘apparition’ of Virgin Mary:

   Vaticanul a anunţat ca a numit o comisie care să investigheze cererile ce susţin că Fecioara Maria apare zilnic într-un oraş din Bosnia-Herţegovina.
   Şase copii au raportat prima apariţie în oraşul Medjugorje, în iunie 1981.
   Cu toate acestea, aceste viziuni nu au primit încă recunoaşterea oficială din partea Bisericii Catolice.
   Comisia puternica alcatuita din 20 de persoane va prezenta un raport Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, organismul doctrinar cel mai inalt.
   Polemici indelungate.
   Timp de aproape 30 de ani, s-a spus ca Fecioara Maria apare zilnic in Medjugorje, îmbrăcata, uneori, într-o rochie gri şi voal şi, alteori, în aur, încoronata cu stele şi plutitind pe un nor.
   Se spune ca ea vorbeşte în croată, rostind cuvintele: “Am venit aici pentru că sunt mulţi credincioşi. Doresc sa fiu cu voi pentru a converti şi impaca întreaga lume“.
   Se spune, de asemenea, că trei flash-uri de lumină preced apariţiilor ei, în care vocile vizionarilor nu mai pot fi auzite.
   Dar Biserica Catolică a dezbătut mult timp credibilitatea acestor viziuni.
A fost o vizită recentă facuta de către un cardinal de la Viena, Christoph Schoenberg.
Dar, episcopul învecinatei regiuni Mostar a criticat frecvent fara sa se intrebe de credibilitatea acestor cereri.
   Până când Comisia va raporta la corpul doctrinar cel mai inalt al Bisericii, credincioşii vor continua să se ingramadeasca in acest mic oraş bosniac.
   De la prima aparitie a ceea ce ei numesc “Our Lady”, aproximativ 30 de milioane de persoane au vizitat locul.

   Cititi va rog si:

Daca tot s-a impartasit la catolici, IPS NICOLAE CORNEANU continua misiunea sa, binecuvantand o lucrare despre aparitiile SATANISTE de la MEDJUGORJE …

   Toti marii nostri duhovnici stalpi ai ORTODOXIEI ne spun foarte clar ca asa-zisele aparitii mariane din spatiul catolic (Fatima, Lourdes, Medjugorje) sunt dracisme. Ramane de vazut ce va hotara Vaticanul in acest caz …

IMPORTANT, rog raspanditi: CONFERINTA teologului DANION VASILE de joi 18 martie de la Piatra Neamt NU SE MAI TINE …

   … din motive independente de vointa sa, asupra carora voi reveni cu alta ocazie.

DANION VASILE: Scrisoare către omul bolnav

Scrisoare către omul bolnav[1]

Fratele meu (sora mea) în Hristos, tu stai şi su­feri, în timp ce eu scriu, gândindu-mă la suferinţa ta. Am oare dreptul să îţi scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului să îi scrie unui soldat din linia întâi? M-am gândit foarte mult la cei apăsaţi de boală. Scriindu-ţi, chiar fără să ştiu cine eşti şi de ce boală suferi, mă gândesc cum aş putea să te ajut. E foarte mult timp de când mă gândesc să îţi scriu, şi totuşi până de curând nu am avut curajul să o fac acum. Pur şi simplu mă simţeam neputincios. Nici acum nu mă simt capabil să mângâi su­fle­tul tău apăsat de durere. Şi totuşi, nu scriu numai ca să îmi descarc sufletul. Simt povara faptului că sunt oameni care suferă şi pentru care eu nu fac nimic.

Înainte de toate îţi scriu că îmi doresc din toată inima să duci cum trebuie această cruce pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori dacă aş scrie că­tre bolnavi, în fiecare dintre ele aş încerca să le re­pet aceasta: că trebuie să aibă grijă cum îşi poartă crucea…

Durerea nu lasă loc refrenelor. Îmi dau seama foarte bine că o scrisoare primită de la un străin te poate supăra: „De ce îmi scrie omul acela, dacă nu e în locul meu, dacă nu mă înţelege?”

Îţi scriu tocmai pentru că am fost şi eu în­ge­nun­cheat de durerile bolii, tocmai pentru că îmi dau sea­ma că şansele de a te ajuta prin rândurile mele sunt minime. Tocmai de aceea îţi scriu. M-am rugat şi mă rog să mă lumineze Dumnezeu să îţi scriu cu folos. Acum, când scriu, nu ştiu dacă această scri­soare va ajunge la tine. Am mai încercat să îţi scriu de câteva ori, dar nu am reuşit să o fac aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am şters totul. Să mă ierţi da­că, citind această scurtă scrisoare, ţi se va părea plic­ticoasă. Crede-mă că este un semn de dragoste…

După lungi frământări – asemănătoare rezolvării unei probleme de matematică – am ajuns la con­clu­zia că cel mai bine ar fi să îţi redau o întâmplare care mi-a plăcut în mod deosebit. Citirea ei nu îţi va uşu­ra durerile, dar poate că te va ajuta să le înfrunţi altfel:

„Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga că­tre Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să pe­treci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are ne­voie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să su­feri boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi nu­mai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: «Un an de chinuri pe pă­mânt e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei cea­suri, decât un an».

– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:

– Mă voi întoarce după trei ceasuri.

Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmto­rarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la ure­chile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfrico­şă­toa­re. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai dia­volilor, gata să-l sfâşie.

Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abi­sul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din cli­pă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea ni­ci­o-dată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar ni­mă­nui nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gân­desc nu­mai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat dea­supra celui chinuit şi l-a întrebat:

– Cum eşti, omule?

– N-am crezut că şi la îngeri poate exista min­ciu­na!, a şoptit cel chinuit cu o voce stinsă.

– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.

– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om.   Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri în­tregi de chinuri nesuferite.

– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dum­ne­zeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoa­te-mă din iad. Ai milă de mine!, striga gemând cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte”[2].

Poate că ai mai citit sau ai auzit deja această în­tâm­plare. Sau poate că o afli abia acum. Mi s-a pă­rut foarte potrivită pentru situaţia în care te afli.

Nu ştiu ce aş fi ales eu în locul acelui bolnav, dar cred că m-aş fi simţit atras să fac aceeaşi alegere. Trei ceasuri în iad… Oare ce ar fi aşa groaznic, în­cât să atârne mai greu decât un an de suferinţă?

Dar lucrurile stau altfel decât le vedem noi.

Ştiu că acum, covârşit de suferinţe, te întrebi de ce oare Dumnezeu nu ţi-a dat o altă cruce, care să nu te covârşească? De ce Dumnezeu nu a ales o altă cale pentru mântuirea ta?

Răspunsul la această întrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a ştiut care este calea cea mai po­tri­vită pentru ca tu să te mântuieşti.

„Dar de ce alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?…”

Am auzit această întrebare de la mai mulţi bol­navi. „De ce Dumnezeu nu îmi dă chinuri mai uşoa­re? Nu vede că pe acestea nu le pot răbda?”

„Nu pot să nu cârtesc… Dumnezeu îmi dă încercări mai grele decât pot să suport…”

Dumnezeu nu este un sadic care are câteva tone de suferinţă pe care le aruncă la întâmplare pe pământ. Dumnezeu nu greşeşte. El ştie întotdeauna ce ne este cu adevărat de folos. Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere tocmai pentru ca prin această su­ferinţă sufletul lui să se curăţească. Şi dacă unii au dureri foarte mari, nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept cu ei, ci înseamnă că tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.

Omul se gândeşte: „dar dacă alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au parte de aceleaşi dureri, nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut să mă cruţe?” Pro­blema ar trebui pusă altfel. Este adevărat că mulţi oameni răi au avut parte de o viaţă pământească plină de toate desfătările, şi chiar au avut o sănătate de invidiat. Ştim noi însă dacă ei s-au mân­tuit? Nu ştim. Păcătoşii care au murit fără să se po­că­iască au ajuns în iad. Nu este problema noastră să ju­decăm dacă Dumnezeu este mai îngăduitor cu alţii decât cu noi.

Avem libertatea de a păcătui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajută o astfel de libertate? Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este trist faptul că mulţi oameni îşi folosesc libertatea în mod greşit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina căderii – că omul a vrut să îşi folosească libertatea călcând voia lui Dumnezeu.

Cu ce rămânem dacă Îl judecăm pe Dumnezeu? Schimbăm cumva soarta noastră în bine? Ni se îm­pu­ţinează durerile? Dimpotrivă. Şi atunci? Dacă vrem să ne mântuim, atunci nu Îl judecăm pe Dumnezeu.

Şi totuşi, uneori oamenii se lasă covârşiţi de du­re­re… Îl judecă pe Dumnezeu, se lasă biruiţi de dez­nădejde. Am căzut şi eu în acest păcat. Şi nu nu­mai o dată. Cu trecerea timpului, însă, am înţeles că prin aceste căderi nu îmi uşuram cu nimic suferin­ţa, ba chiar mi-o agravam. Încercam să mă lupt cu Dumnezeu, şi lupta mea era dovada puţinătăţii credinţei mele. Înţelegându-mi greşeala, am căutat să nu mă mai lupt cu Dumnezeu, ci să mă lupt nu­mai cu ispita deznădejdii. Lupta nu e uşoară, dar da­că e pornită la timp şansele de victorie sunt mai mari.

La început omul primeşte un gând de deznădej­de, apoi începe să cârtească şi, dacă nu are grijă, în scurt timp inima sa este biruită de deznădejde. Îţi voi reda câteva rânduri scrise de Sfântul Teofan Ză­vo­râtul ca să îţi fie de folos dacă sau mai bine zis când vei fi ispitit de deznădejde:

„Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănă­ta­tea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când din gura bolnavului se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dum­nezeu să vă izbăviţi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fireşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la    aceas­ta şi a vă îndrepta… Sănătatea şi boala sunt în mâi­nile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei… Dar ele duc la pier­zanie atunci când omul se poartă în privinţa lor după toanele sale”[3].

Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poartă după cum are chef mai devreme sau mai târziu va culege roadele atitudinii sale.

Lupta cu deznădejdea trebuie să fie o luptă sus­ţinută, pentru că nu este cu nimic mai uşoară decât lupta cu desfrânarea, cu beţia, cu lăcomia, cu mân­dria sau cu alte patimi. Însă în timp ce desfrânatul este mustrat de conştiinţă şi se poate pocăi, dez­nă­dăj­duitul nu mai vede pocăinţa. Totul i se pare în­tu­necat, totul i se pare fără rost. Ca să nu spun mai multe, voi spune doar că deznădejdea, pricină a si­nu­ciderii, poate fi înţeleasă şi ca o formă de sin­u­ci­dere. Pentru că asta este: în timp ce Dumnezeu tri­mi­te leacul spre tămăduire, omul îl respinge ca şi cum ar fi otravă.

„În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-vă          ne­răb­darea, este omeneşte să fie aşa. Dacă vine, tre­buie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nici răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu do­rinţa de a o înlătura, nu e niciun păcat în asta. Este un simţământ firesc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufletul se lasă pradă nerăbdării şi începe să încline spre cârtire” [4].

Da, e omeneşte să ne vină gânduri de nerăbdare, şi chiar gânduri de deznădejde. Numai pe cei spo­riţi în credinţă deznădejdea nu îi atinge. Chiar dacă ne vin astfel de gânduri, noi trebuie să luptăm îm­potriva lor cu toată atenţia. Bolnavul care se lasă bi­ruit de deznădejde pierde atât în războiul du­hov­nicesc, cât şi în războiul cu boala. Pentru că însănătoşirea depinde şi de starea psihică a bolnavului.

Ar mai fi de spus că atunci când durerile sunt crâncene uneori omul simte nevoia de a da frâu li­ber mâniei. Este şi aceasta o ispită, desigur. În aceas­tă ispită încearcă să găsească tot felul de vi­no­vaţi pentru boala sa. E prea apăsător să recunoşti că boala este urmarea propriilor păcate, este mult mai convenabil să dai vina pe alţii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuţi prin ciurul judecăţii şi sunt consideraţi coautori ai bolii.

Este adevărat şi faptul că boala unui om este amplificată de stările de stres provocate de unele rude sau de unele cunoştinţe, dar bolnavului nu îi este de niciun folos să îşi macine nervii gândindu-se cu răutate la aceşti binefăcători ai săi. Când mânia îi umple inima, bolnavul se va agăţa cu dis­perare de fiecare victimă care îi apare la orizont. Nu este deci de mirare că îi va acuza pe doctori că sunt nepricepuţi.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune şi aceasta: „Nu vă supăraţi pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvântarea lui Dumnezeu. (Cred că spu­sele sale au nevoie de o mică precizare: sunt va­labile mai ales pentru cazurile în care doctorul este priceput. Dacă doctorul este nepriceput, atunci şansele ca boala să fie tratată cum trebuie sunt, evident, mici. Într-o astfel de situaţie găsirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de mare folos celui bolnav – ar fi cea mai simplă me­todă de a-l feri de supărare. Este adevărat că Dum­ne­zeu se poate folosi şi de cel mai nepriceput doc­tor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ţinem seama de iscusinţa medicilor. Părintele Paisie Aghio­ritul ne atrăgea atenţia asupra faptului că  doc­torii „pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.”[5] Iar Dumnezeu are de­spre boală şi sănătate cu totul alte idei decât noi, şi ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pă­mânt”[6].

Of, cât de greu este să înţelegem învăţătura aceasta… Cel mai uşor o înţelegem când ne este bine, când suntem sănătoşi, când nu avem necazuri. Dar când cuţitul durerii pătrunde în inimile noastre, nu mai vrem să ne recunoaştem nimicnicia. Vrem să înţelegem de ce nu suferim mai puţin, vrem să ne explicăm fiecare picătură de suferinţă.

Ridică-te, fratele meu, ori de câte ori ai căzut în  dez­nădejde. Ridică-te, fratele meu, ca şi cum nu ai fi căzut. Pe cât de mare este păcatul deznădejdii, pe atât de mare este plata celui care se ridică din cădere.

M-am apucat să îţi scriu rândurile de faţă din trei motive: pentru a-ţi reproduce întâmplarea cu trei cea­suri în iad, pentru a te încuraja să te ridici ori de câte ori durerea te va arunca în deznădejde şi pen­tru a-ţi vorbi despre mucenicia bolii.

Înainte de teorie îţi voi scrie despre două mo­men­te din viaţa părintelui Paisie Aghioritul. Pă­rin­tele povestea:

„O femeie ce suferă de rinichi şi de ani de zile face tratament pentru purificarea sângelui mi-a spus:

– Părinte, faceţi, vă rog, semnul Crucii pe mâna mea. Venele îmi sunt numai rană şi nu mai pot su­por­ta să fac acest tratament.

– Aceste răni, i-am spus, în cealaltă viaţă vor fi nişte diamante mai preţioase decât diamantele din această lume. (…)

După aceea, îmi arată o rană la cealaltă mână şi îmi spune:

– Părinte, rana aceasta nu se închide şi se vede osul.

– Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos să-ţi dea răbdare şi să-ţi mă­rească dragostea pentru El, ca să uiţi de durere. Desigur, există şi altă rugăciune – pentru a alina du­rerile, dar atunci se micşorează şi răsplata cea mare. Prin urmare, rugăciunea de mai înainte este mai bună.

Şi astfel s-a mângâiat mult, sărmana” [7].

Oare câţi dintre noi ne-am mângâia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare câţi dintre noi nu s-ar mâhni auzind că preotul căruia îi cerem să se roage pentru alinarea durerilor ne spune că e de preferat să răbdăm durerea? Şi totuşi, femeia s-a mângâiat. Prin aceasta, a făcut dovada credinţei sale.

Ne este uşor să fim creştini atunci când avem tot ce ne trebuie, când nu ne lipseşte nimic şi când nu suferim nicio durere. Dar este greu să fim creştini atunci când ne apasă greutatea crucii.

Când suntem bolnavi (sau când suntem apăsaţi de oricare altă suferinţă), credinţa noastră este su­pu­să unui examen. Avem de ales între răbdarea în­cercării sau alegerea unui păcat care să îndulcească suferinţa. Oamenii caută păcatul pentru că nu vor să ducă crucea. Ce este păcatul decât o fugă după o plăcere vinovată, o fugă după eliberarea de tensiunea la care ne supune viaţa? Omul a înţeles că nu poate evita necazurile. Şi ori alege să le rabde, ori alege să păcătuiască. Dacă nu vrem să înţelegem că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi de boală sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta să ne cu­ră­ţim sufletul, nu suntem creştini decât cu numele.

Cine este ortodox? „Cel care a primit botezul în Biserica Ortodoxă…”

Acesta este răspunsul standard. Un astfel de răs­puns are mari şanse să fie greşit. Dacă acest răs­puns ar fi adevărat, înseamnă că toţi yoghinii şi ra­di­esteziştii, toţi penticostalii sau Martorii lui Ie­ho­va care în copilărie au fost botezaţi în Biserică sunt ortodocşi.

„A, nu, dacă au devenit penticostali sau altfel de eretici, nu mai sunt ortodocşi.”

Atunci?

„Ortodocşi sunt cei care au fost botezaţi în Bi­se­rica Ortodoxă şi care au păstrat învăţătura de cre­dinţă ortodoxă.”

Un om biruit de patima lăcomiei, a desfrâului, a beţiei şi a mândriei se poate numi ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele îl arată mai degrabă a păgân. În momentul în care cineva vrea să trăiască astfel încât să se mântuiască nu se va limita să primească credinţa cea curată, ci se va lupta să săvârşească şi faptele credinţei: Credinţa fără de fapte este moartă (Iacov 2, 20).

În momentul în care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră şi că Maica Domnului a rămas fecioară şi după naştere. Prin ele însele, dogmele nu mântu­iesc pe nimeni. Omul trebuie să creadă şi că pentru a se mântui trebuie să poarte crucea pe care i-o trimite Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi dată fără ca omul să se lupte pentru ea. Cei care vor să ducă o viaţă creştină fără necazuri şi fără boli îşi doresc im­posibilul. (La limită se poate afirma că este o erezie să vrei să fii mântuit fără să porţi crucea. Aşa cum există erezii hristologice – referitoare la per­soana Mântuitorului, erezii eclesiologice – referitoare la Biserică, tot aşa există şi erezii       soteriolo­gice – referitoare la mântuire. Învăţătura despre mân­tuirea fără cruce este o astfel de erezie. Dum­ne­zeu nu ne-a făcut păpuşi, ci ne-a făcut fiinţe libe­re, cugetătoare. Dacă omul vrea să se mântuiască, trebuie să ducă lupta cea bună. În măsura în care dreapta credinţă modelează fiecare aspect al vieţii umane, în aceeaşi măsură erezia deformează în­ţe­le­gerea firească a vieţii. Identificarea ideilor rătăcite are un caracter pozitiv în măsura în care rostul ei este de a-l ajuta pe om să îşi asume o concepţie de viaţă ortodoxă. Această concepţie îi va modela fap­tele într-o direcţie diferită faţă de cea în care i-ar fi modelat-o ideile rătăcite.)

Un alt caz. Părintele Paisie Aghioritul a întrebat pe cineva:

„Ce face mama ta?

– Nu se simte bine, părinte. Din când în când îi creşte foarte mult temperatura şi atunci îşi pierde cunoştinţa. Pielea i se umple de răni şi în timpul nop­ţilor o dor.

– Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Şi chiar dacă nu sunt mucenici desăvârşiţi, sunt pe ju­mă­ta­te.

– Toată viaţa ei a fost o suferinţă, părinte. 

– Pentru aceasta, răsplata ei va fi îndoită. De câte bunătăţi are a se desfăta! Raiul îl are deja asi­gurat.”[8]

(Cât priveşte cuvintele „raiul îl are deja asigurat”, părintele nu se referea la faptul că o anumită suferinţă poate fi preţul plătit de suflet pentru a se mântui. Poţi face cea mai jertfelnică lucrare, poţi răbda cele mai grele suferinţe, dacă la sfârşitul vie­ţii cedezi în lupta duhovnicească, pierzi totul. O exem­plificare o oferă cei care, după ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost puşi de prigonitori, s-au lepădat de Hristos. Bolnavul care rabdă tre­buie să rabde până la capăt. Şi, dacă simte că mânia şi deznădejdea se apropie de sufletul său, să ştie că dacă cedează poate pierde plata suferinţelor pe care le-a răbdat până atunci.)

Toţi creştinii drept-măritori îi cinstesc pe sfinţii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic în comun cu viaţa noastră. Şi to­tuşi, Sfinţii Părinţi au vorbit nu numai despre mu­ce­nicia propriu-zisă, ci şi de mucenicia ne­sân­ge­roasă. Există mai multe forme de mucenicie fără-de-sân­ge: mucenicia ascultării, muceni-cia su­­fe­rinţei, mu­ce­nicia bolii.

Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează celui bolnav:

„De vei cădea tu în vreo boală cumplită şi mulţi    ve­nind la tine te vor sili, unii cu descântece, alţii cu ba­iere, alţii cu altele să mângâi răul (adică să mic­şo­rezi suferinţa) – iar tu, pentru frica lui Dum­ne­zeu, vei suferi vitejeşte şi fără de abatere, şi vei alege să pătimeşti mai bine toate decât să suferi să faci ceva din cele ce privesc închinarea la idoli, aceas­ta îţi aduce ţie cunună de mucenicie!

Şi nu te îndoi! Cum şi în ce chip? Îţi voi spune.   Pre­cum acela ce suferă vitejeşte usturimile cele din munci ca să nu se închine idolului, aşa şi tu suferi du­rerile cele din boală ca să nu ai trebuinţă de ni­mic din cele ce dă el, (descântătorul) nici să faci cele ce porunceşte. Dar sunt mai iuţi acelea? Dar aces­tea sunt mai îndelungate, pentru aceea sfârşitul lor este deopotrivă. Dar de multe ori sunt şi mai iuţi. Spune-mi: când fierbinţeala te supără dinlăuntru şi te aprinde, şi ceilalţi sfătuindu-te (să fii des­cân­tat), tu însă vei lepăda descântecul, au nu te-ai încununat cu cunună de mucenicie?”[9].

În ce constă această mucenicie? În faptul că omul refuză să se folosească de vrăjitorie pentru ca durerea să îi fie uşurată. Omul alege să rabde, şi această suferinţă îi aduce mântuirea.

Dar numai la atât se rezumă mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrăjitori? Nu, în niciun caz. Sfântul Ioan Gură de Aur se referea în aceste cu­vinte numai la un singur aspect al problemei. Poate că trebuia să scriu mai întâi despre mucenicia bolii în general, şi apoi să intru în detalii.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că „cei care rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor”[10]. Vedem de fapt că mucenicia nesân-geroasă este legată de răbdare. Rabzi boala, intri în ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simplă durere de dinţi sau de o înţe­pe­ni­re trecătoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)

„Vreau să mi se uşureze durerile, nu mă interesează să intru în nicio ceată de mucenici…”

Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Şi l-am înţeles. Mai bine zis am înţeles că nu era conştient de ceea ce spunea. Este ade­vărat că noi ne dorim mântuirea fără să ne do­rim să ajungem într-o ceată anume a sfinţilor sau în alta. Aproape întotdeauna cei care au astfel de pre­tenţii sunt cuprinşi de mândrie. Dar, dacă Dum­ne­zeu ne dă o încercare grea, înseamnă că vrea să ne facă un mare dar. Intrarea în ceata mucenicilor nu trebuie înţeleasă ca o poziţionare exterioară, ci ca o unire cu Dumnezeu. Aşa cum mucenicii primesc raiul pentru că au răbdat pătimirea, tot aşa bolnavul primeşte raiul pentru că a răbdat boala.

Creştinul trebuie să înţeleagă mucenicia bolii ca o binecuvântare, nu ca un blestem:

„Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, se bucură de toate. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [11].

Îmi dau seama de faptul că omului zilelor noas­tre cuvântul mucenic îi este străin. Suntem atât de obişnuiţi cu idolatrizarea plăcerilor încât nu ne in­te­resează nimic legat de jertfă. Dar, spre surprin­de­rea multora, chiar dacă omul de astăzi nu vrea mai să aibă nimic în comun cu omul de ieri, totuşi mântuirea se obţine în acelaşi mod ca înainte, nu în altul. Nu îi stă în putere omului să mute uşa raiului la capătul căii celei largi. Omul poate să inventeze multe, poate să schimbe multe, dar nu îi stă în pu­tere să schimbe păcatul în virtute: dacă omul calcă poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi pedepsit pentru asta.

Suferinţă, suferinţă, suferinţă… Până când?

„Am trăit iadul…” Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o întâmplare               ase­mănătoare cu cea descrisă la începutul acestei scri­sori. Ci de la cineva care a fost îngenuncheat de durere.

Ce este iadul? Nu intru în definiţii teologice. E prea riscant. Totuşi, am înţeles cuvintele am trăit iadul. Durerea crâncenă, dacă nu este covârşită de credinţă, se transformă într-un iad.

„De ce a îngăduit Dumnezeu să trăiesc acest iad?”

Întrebarea aceasta era retorică; în ochii celui ca­re   şi-a pus-o se vedea o profundă nemulţumire.

Cuvintele pe care i le-am spus, şi pe care ţi le spun şi ţie, nu îmi sunt pe plac. Pentru că şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare, şi eu am trăit ia­dul din cauza durerii, şi eu am dat la rândul meu vina pe Dumnezeu.

„Nu Dumnezeu e de vină că tu ai trăit iadul… Dacă dai vina pe El, înseamnă că ai puţină credinţă. Au fost oameni care au răbdat dureri mai mari de­cât ale tale, şi totuşi nu au cârtit. De vină eşti tu, că nu ai mai multă credinţă.”

„Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decât pot duce?”

„Dumnezeu nu a greşit, nu greşeşte şi nu va gre­şi niciodată. Nu poţi fi tu singura excepţie din is­to­ria lumii.”

Îţi mărturisesc că atunci când am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul că eu am credinţă şi celălalt nu. Dumnezeu ştie că omul poate răbda fiecare încercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevărat şi faptul că ispitele grele nu pot fi înfruntate râzând. Calea crucii nu este o cale superficială. Dumnezeu vede poticnirile noas­tre. Dar vrea ca după aceste poticniri să ne ridicăm.

Te simţi o povară pentru ceilalţi? Sfântul Ioan din Gaza scria fraţilor despre un părinte bolnav: „bă­trânul nu trebuie să se ferească, din dreaptă so­co­teală, de a fi slujit de către voi, odată ce e bolnav, ci să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să se roage pentru voi. (…) Şi fiecare trebuie să-şi ducă viaţa în frica lui Dumnezeu pe măsura şi starea lui, mulţumind Lui totdeauna. Căci prin el îşi iau plata lor şi alţii. Deci să nu pizmuiască pe cel ce vrea să as­cul­te pe Cel ce zice: Bolnav am fost şi mi-aţi slujit (Matei 25, 36). Căci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decât mulţumire şi răbdare. Pentru că acestea mijlocesc pentru ne­pu­tinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Deci potri­vit dreptei socoteli să nu se ferească să fie slujit de oricare frate care voieşte să se ostenească după      Dum­nezeu. Şi să nu spună: îl împovărez, sau îl ne­căjesc. Ci să spună: «Cel ce slujeşte poate fi egal cu cei chinuiţi de boală dacă Dumnezeu l-a încredinţat că-l va răsplăti pentru mine. Domnul să-l mântuias­că şi pe mine să nu mă osândească»”[12].

Domnul îi va răsplăti pe cei care te îngrijesc. Boa­la prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce şi pentru ei. O cruce care le va aduce cunună.

Am scris destul de mult, şi nu vreau să te plicti­sesc. Voi încheia aici.

Nu sunt mulţumit de ceea ce ţi-am scris, dar ţi-am dat cât am avut în inimă. Îmi dau seama că, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necăjiţi), scriu câtă dragoste am, dacă nu am mai multă dra­gos­te, degeaba îmi doresc să îţi fi scris mai mult sau mai frumos. Îmi doresc să îi iubesc mai mult pe bol­navi, şi atunci voi putea scrie mai mult şi mai cu folos.

Vezi, sfaturile mele (şi ale tuturor celor care sun­tem la începutul vieţii duhovniceşti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiţi. Degeaba îţi spun eu: „rabdă, că din rănile tale poţi vedea ce­rul…” Dacă părintele Paisie ţi-ar fi spus aceste cu­vin­te ţie, şi nu altuia, ai fi simţit puterea lor.

Sunt neputincios, deşi aş vrea să te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugăciuni.

Măcar cu atâta să rămâi din scrisoarea mea: că am vrut să îţi scriu pentru a-ţi alina durerea, şi am înţeles că o durere nu poate fi alinată dacă omul nu este întărit în credinţă.

Poate că eşti întărit în credinţă, poate că ai în­frun­tat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spu­ne despre sine că este tare în credinţă, câtă vreme sfinţii înşişi se rugau să aibă mai multă cre­din­ţă?…). Şi poate că ai citit rândurile mele la întâmplare. Atunci te rog să nu te superi că am scris aşa şi nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atât cât sunt. (E adevărat, există şi făţarnici care scriu despre lucruri înalte numai ca să atragă atenţia lumii, dar încerc să nu merg pe urmele lor. Am eu alte păcate, nu vreau să îl mai adaug şi pe cel al făţărniciei…)

Roagă-te, fratele meu, ca Dumnezeu să îţi dea credinţă şi răbdare. Roagă-te, spovedeşte-te, împăr­tă­şeş- te-te, şi vei simţi o putere pe care numai Dum­ne­zeu ţi-o poate da. Mă opresc aici, apăsat de pu­ţi­nă­tatea dragostei mele.

Roagă-te, fratele meu. Roagă-te, şi Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta să înţelegi că, dacă nu te-ai împotrivit, a venit deja. Nu există cruce fără binecuvântare. Nu există încercare în care Hris­tos să ne lase singuri. Chiar dacă, pentru a ne încerca credinţa, uneori Se ascunde…

---

[1] Din volumul Despre înfruntarea bolii (Edi­tura Egumeniţa, 2010).

[2] Cuviosul Paisie Aghioritul, Bătrânul Hagi Gheorghe Athonitul, Chilia „Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999, pp. 35-39.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 26-27.

[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 28-29.

[5] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte du­hov­ni­ceşti – Viaţa de familie, Editura Evan­ghe­lis­mos, Bucureşti, 2003, pp. 241-242.

[6] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 23.

[7] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte du­hov­ni­ceşti – Viaţa de familie, Editura Evan­ghe­lis­mos, Bucureşti, 2003, p. 228.

[8] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte du­hov­ni­ceşti – Viaţa de familie, Editura Evan­ghe­lis­mos, Bucureşti, 2003, p. 227.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 147.

[10] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 28.

[11] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte du­hov­ni­ceşti – Viaţa de familie, Editura Evan­ghe­lis­mos, Bucureşti, 2003, p. 253.

[12] Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia, vol. XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, pp. 158-159.

RAZBOIUL LUMILOR. Cand unul din soti se trezeste iar celalalt ramane habauc. Analiza unui fenomen plecand de la un atac din mass-media impotriva calugarului Daniel Pleşa de la MANASTIREA FRASINEI

   Citez din articolul Rasputin de la Frăsinei-Vâlcea:

Poveste tragică a unei familii vâlcene, aproape distrusă de intervenţia unui călugăr de la mănăstirea Frăsinei. Soţul, Dumitru Cârstea, apelează la presă pentru a povesti lumii întregi cum soţia sa este internată la psihiatrie, din cauza relaţiei „duhovniceşti” pe care aceasta a avut-o cu călugărul Daniel Pleşa. Acesta dezminte, punând totul pe seama „smintelii” soţului. Intervenţia stareţului Coziei, Vartolomeu Androni, exarhul mănăstirilor vâlcene, a salvat deocamdată tot ce se mai putea salva dintr-o căsnicie devenită „iad pe pământ” pentru ambii soţi. Habotnicia şi încrederea oarbă într-un om controversat, fie el şi purtător de patrafir, au dus-o pe Daniela Cârstea pe un pat de spital, cu minţile răvăşite şi puţine şanse de salvare. Povestea „Rasputinului” vâlcean, călugăr la “Muntele Athos al României” (aşa cum este supranumită mănăstirea Frăsinei), este presărată de mai multe astfel de episoade în care protagoniste sunt femeile nefericite, în căutare de linişte sufletească.

de Crişu Popescu

Tragedia familiei Cârstea, din Râmnicu Vâlcea, a început în 2003, odată cu naşterea primului copil. De atunci, viaţa Danielei Cârstea nu a mai fost la fel. Tânără, frumoasă, proaspătă soţie (căsătorită doar civil), Daniela a simţit gustul amar al disperării când a născut un băiat cu o malformaţie la gură. Cum în grupul ei de vecine şi prietene erau câteva femei căsătorite care practicau frecvent creştinismul de tip habotnic la mănăstirea Frăsinei, Daniela a fost atrasă, în speranţa că unde au dat greş halatele medicale vor reuşi sutanele preoţeşti. Acolo  l-a descoperit pe călugărul Daniel Pleşa, cel care le adusese „pe calea cea dreaptă” şi pe amicele Danielei. Relaţia dintre cei doi s-a sudat imediat. „Părintele Daniel” a devenit foarte repede un personaj important în viaţa Danielei.

Îi controla viaţa prin telefon
Dumitru Cârstea, soţul Danielei, a devenit, la rândul său, un bărbat disperat. Deoarece a trecut pe planul doi pentru consoarta sa, a devenit suspicios. „Am aflat de acest călugăr datorită telefonului. De la cel de acasă, am primit o factură mai mare şi, fiind nedumerit şi suspicios, am cerut desfăşurătorul convorbirilor. Unul dintre numere se repeta obsedant. Am sunat şi am aflat cine este. De la început mi s-a părut că ma ia în băşcălie. Că îşi cam bate joc de mine”, povesteşte dezgustat Dumitru. Daniela a început să îl privească şi să-şi perceapă propriul soţ prin ochii călugărului. Asemenea lui Rasputin, care, profitând de misticismul şi labilitatea psihică a femeilor, a ajuns preferatul ţarinei Imperiului Rus, aşa şi Daniel a început să controleze mintea şi acţiunile soţiei deprimate. Din fata deschisă, „gagică modernă”, aşa cum o descrie Dumitru, Daniela devenise o închistată. Ţinea cu obedienţă toate posturile, slăbise, îşi schimbase garderoba. Fustele foarte lungi, hainele largi şi negre, baticele şi maramele au devenit apanajul femeii. „Începuse s-o sune şi să-i coordoneze viaţa prin telefon”, mai spune soţul.

„Vorbea de parcă era soţia lui, nu a mea!“
Schimbarea în rău devenea mai vizibilă pe zi ce trecea pentru Daniela. Nu mai era ea. Devenise închisă, fără prea multă poftă de viaţă şi chiar se deda la gesturi cel puţin ciudate. Ajunsese să arunce cu apă sfinţită şi tămâie prin casă după propriul soţ. „Mă privea ca pe un drac. Pentru că nu eram căsătoriţi religios, acest popă îi băgase în cap că eu sunt demonizat, îndrăcit, şi ea se purta cu mine ca atare”, explică Dumitru. Situaţia a atins cotele paroxismului, iar relaţia familială a devenit de nesuportat. Pentru Dumitru, fiecare zi alături de Daniela devenise un chin, iar deciziile lui „Rasputin” erau tot mai dure. Acesta i-a spus Danielei că trebuie să mai facă un copil. Femeia s-a conformat. În tot acest timp, certurile se ţineau lanţ în familia Cârstea. Până la un moment dat, când Daniela a luat decizia, îndrumată de popa Daniel, să îşi părăsească soţul. „Mi-a zis că ea nu mai poate sta cu mine, prin 2004. A plecat pur şi simplu. Nu am avut ce să îi mai fac. Deciziile lui erau mai importante decât deciziile mele, eu deja eram la diverse. I-am telefonat din nou călugărului şi mi-a vorbit de parcă era soţia lui, nu a mea”, declară soţul răscolit sufleteşte.

Copii sau divorţ
Ca să salveze familia, Dumitru Cârstea a reuşit cu mari greutăţi să se împace cu consoarta sa. S-au cununat religios, dar cu toate acestea nu a reuşit să scape de epitete ca “diavol”, “posedat” sau “îndrăcit”, venite mai întâi din partea preotului şi apoi aruncate în faţă de soţie. Aceasta a născut şi al doilea copil. Relaţia de cuplu, din punct de vedere sexual, a avut de suferit enorm, din cauza preotului. Daniel i-a spus soţiei să nu se culce cu soţul său decât pentru a face copii. În rest să nu îl lase să se atingă de ea, să o „pângărească” în vreun fel. Altfel, “închisă îi este împărăţia Cerurilor”. Şi cum nimic nu se întâmpla fără ca Daniel să afle, soţii Cârstea au adus pe lume şi un al treilea copil. Cu toate acestea, insistenţele preotului nu s-au oprit. „Copil după copil” părea să fie deviza după care acest popă iresponsabil îi conducea viaţa unei femei labile şi credule. „O întrebam tot timpul ce le vom pune pe masă copiilor, pentru că noi avem venituri modeste şi nu putem să creştem atâţia. Îmi spunea că ne ajută Sfântul Nectarie”, descrie soţul nefasta situaţia în care fusese adus.

„Binecuvântarea de divorţ“ sau cum un popă trece peste canoanele Bisericii
Daniela Cârstea s-a decis, sub atenta îndrumare a „duhovnicului”, să facă un al patrulea copil. Numai că de data aceasta s-a lovit de voinţa pornită din disperare a soţului, care nu a mai dorit cu niciun chip. „Am mers la exarhul mănăstirilor judeţene, stareţul Coziei, Vartolomeu Androni. Acesta a dezavuat atitudinea preotului Daniel. Ba chiar a zis – mai în glumă – să îi spunem că doar doi o să-i creştem noi, iar pe ceilalţi să-i ducem să-i crească Daniel. Vreau să îi mulţumesc pe această cale pentru că a luat măsuri. A vorbit personal cu călugărul de la Frăsinei şi l-a mai domolit. Cu toate acestea, Daniela tot avea încredere în el. Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus că divorţează, pentru că părintele Daniel i-a dat binecuvântarea de divorţ”, explică în continuare Dumitru Cârstea. Noţiunea de “binecuvântare de divorţ” nu este întâlnită în normele de funcţionare şi în statutul de conducere al Bisericii Ortodoxe Române. Femeia a plecat de lângă soţul ei, dar din nou acesta a reuşit să o facă să se răzgândească. Însă, în scurt timp, din cauza problemelor de ordin psihic, a fost internată la psihiatrie, unde se află şi acum, după ce o consultaseră mai mulţi psihologi. Toţi au ajuns, conform spuselor soţului, la o singură concluzie. Că experienţa de la Frăsinei a fost nefastă.

Daniel, preferatul enoriaşelor, aruncă vina pe soţul „demonizat“
Mergând la Frăsinei, am găsit un preot aşa cum îl descrisese soţul disperat. Figura legendarului călugăr rus Rasputin, pare să fi traversat timpul, poposind pe meleagurile vâlcene. Un bărbat la vreo patruzeci de ani, înalt, subţirel, cu o barbă bifurcată şi ochi albaştri sticloşi. Mieros la vorbă. Din primele momente am observat că este preferatul enoriaşelor. Acestea, în marea lor majoritate femei la peste treizeci de ani, învăluite din cap până în picioare şi pioase nevoie mare, fremătau la apariţia preotului: “Părintele Daniel… uite-l pe părintele Daniel!” „Da… el este. Uite-l… părintele Daniel”, răspundeau altele. Toate ofereau imaginea unor suflete răvăşite, venite la Frăsinei să-şi recapete cu ajutorul preotului, liniştea. Despre întreg scandalul, Daniel Pleşa declară: „O cunosc pe Daniela, ştiu bine cazul ei. Ceea ce v-a relatat Dumitru sunt poveşti. De ce nu vine să vorbească cu mine?! De ce îi e frică de confruntarea cu oamenii lui Dumnezeu? Soţia a plecat pentru că a trăit o viaţă în chin alături de el. E normal să ajungă la psihiatrie cu un asemenea soţ.” Despre conceptul naşterii a cât mai multor copii, Daniel a mai spus: „Fireşte că am îndemnat-o să facă mulţi copii. Femeia se mântuieşte prin câţi prunci dă. Chiar şi 15… pe timpul foametei cum îi creşteau? Se îngrijeşte Dumnezeu”, mai spune călugărul.
Şi a plecat, cu un cârd de muieri după el, care, între credinţă şi sminteală, aproape că se călcau în picioare, spre a-i pupa mâna.

   Comentariu saccsiv:

   E limpede ca avem de-a face cu inca un atac impotriva crestinismului, din seria celor cu care deja mass-media ne-a obisnuit in ultimul timp:

Anti crestinismul revistei TABU nu are limite …

La REALITATEA s-au descoperit vinovatii raspandirii GRIPEI PORCINE si ai refuzului vaccinarii: CRESTINII …

„VIP” ii explica parintelui SAVATIE BASTOVOI cum e treaba cu TEORIA CONSPIRATIEI

Mass-media ataca blogurile crestine: ADEVARUL pe Apologeticum si NU VACCINURILOR!!! iar Costi Rogozanu (COTIDIANUL) pe RAZBOI INTRU CUVANT

VIDEO: Care este motivul pentru care PAVEL CORUT, varfurile masoneriei, yoghinii sau adeptii new age, NEAGA EXISTENTA DRACILOR si ca IISUS HRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU?

VIDEO: Un trucaj ieftin este intens mediatizat: „TREI PREOTI DANSEAZA MANELE” … Va prezint FILMUL ORIGINAL

PREOT CRESTIN in tabara ANTI CRESTINA: ADEVARATUL motiv al actiunii preotului LUCIAN GRIGORE a iesit la iveala, prin aparitia articolului din Evenimentul Zilei „Împărtăşania cu aceeaşi linguriţă, între taină şi igienă”

In seria „REALITATEA.NET vă prezintă conspiraţii celebre” aflati despre inexistenta lui IISUS HRISTOS, a NOII ORDINI MONDIALE, a EVREILOR bogati, dar si despre existenta EXTRATERESTRILOR …

   Si vor mai fi si din ce in ce mai dese. As dori ca cititorii sa nu comenteze strict episodul Frasinei, ci, prin extensie, fenomenul mai larg, cand unul din soti se trezeste iar celalalt ramane habauc sau cel si mai larg, referitor la cupluri.

   Habaucii vad lucrurile precum acel ziarist:

- habotnicia

- creştinismul de tip habotnic la mănăstirea Frăsinei

- „pe calea cea dreaptă” (ghilimele ziaristului)

- Din fata deschisă, „gagică modernă”, aşa cum o descrie Dumitru, Daniela devenise o închistată. Ţinea cu obedienţă toate posturile, slăbise, îşi schimbase garderoba. Fustele foarte lungi, hainele largi şi negre, baticele şi maramele au devenit apanajul femeii.

- Relaţia de cuplu, din punct de vedere sexual, a avut de suferit enorm, din cauza preotului. Daniel i-a spus soţiei să nu se culce cu soţul său decât pentru a face copii. În rest să nu îl lase să se atingă de ea, să o „pângărească” în vreun fel. Altfel, “închisă îi este împărăţia Cerurilor”.

- „Copil după copil” părea să fie deviza după care acest popă iresponsabil îi conducea viaţa unei femei labile şi credule. „O întrebam tot timpul ce le vom pune pe masă copiilor, pentru că noi avem venituri modeste şi nu putem să creştem atâţia. Îmi spunea că ne ajută Sfântul Nectarie”, descrie soţul nefasta situaţia în care fusese adus.
   Pentru anti crestini, care de cele mai multe ori sunt si cu totul pro SISTEM, ORTODOXIA cam ca mai sus se defineste, indiferent ca e vorba de Frasinei sau o alta manastire, de preotul Daniel sau o alta fata bisericeasca.

   Ii arde si ii apuca furia cand aud de Dumnezeu, iar viata crestina este pentru ei nebunie. Fuste lungi, sex doar pentru a face copii, post, rugaciune? Sub nici o forma. Pentru masculii rataciti conteaza sa ragaie a bere, sa desfraneze practicand cat mai multe perversiuni sexuale, sa asculte manele sau „altenativele” pop rock, sa urmareasca in mass-media exact ceea ce nu conteaza, sa beleasca ochii precum broscoii la gagicile de la emisiunile de divertisment, sa memoreze nume de fotbalisti si marci de automobile. Pentru femelele ratacite, importante sunt majoritatea celor de mai sus, plus oglinda, sulemenelile, barfa. Una din devizele lor ambelor sexe este sa faca „dragoste” cu cine le place, cand le place si cum le place.

   Uneori acestia se intampla sa formeze un cuplu, din ce in ce mai rar sa se casatoreasca si foarte rar chiar sa se cunune. Dar iau dupa ei in cuplu sau in casnicie intreaga conceptie nauca despre lume si viata pe care o aveau anterior.

   Din fericire, se mai intampla ca unul din cei doi sa se trezeasca. Sa presupunem ca e o ea. Cum trebuie sa procedeze dupa aceea in relatia cu celalalt? Consider ca e bine sa se straduie sa-l trezeasca, cu rugaciune, cu rabdare, dar nu foarte mult timp, caci efectiv mult timp nu mai este. Este posibil insa ca trezita sa nu poata trage in sus pe adormit, ci ultimul sa-i fie primei precum o piatra mare legata de picior si s-o traga in jos. Asadar, dupa o vreme de incercari, TREBUIE SA-L LASE. Daca nu sunt casatoriti, treaba e simpla. Daca sunt casatoriti dar nu sunt cununati treaba nu e chiar complicata: dupa o sumara si rapida imparteala a bunurilor, sa plece. S-o faca chiar de ar fi sa nu ia dupa ea atat cat era dreptul ei, deoarece conteaza mantuirea, nu averea de pe pamant. Daca au copii, sa nu ramana de dragul lor, cu atat mai mult cu cat n-au nevoie de un asemenea tata. Sa-i ia si sa plece, are bunul Dumnezeu grija de ei. Daca sunt cununati, e mai complicat. Iata ce spune Sfantul Apostol Pavel:

   „Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!  

   Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia.  

   Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase.  

   Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul.  

   Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.  

   Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace.  

   Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”  

   Desigur, se poate intampla ca habaucul sa nu vrea sa se desparta si sa-i faca viata amara femeii, cu atat mai mult cu cat afla ticalosul ca regula ar impiedica-o pe ea sa plece …

   Evident, se poate intampla si invers, ca el sa se fi trezit iar ea inca sa sforaie.

   Care ar fi rezolvarea in cazul in care ei sunt deja cununati? Consider ca e de la caz la caz si bunul Dumnezeu, in marea sa mila, va face de un fel ca trezitul sau trezita sa nu cada, vazandu-i stradania. Si nu exclud posibilitatea ca, prin indrumarea duhovnicului, chiar sa se desparta.

   Mai apare insa o problema legata de vremurile apocaliptice ce bat la usi. Mai sus am abordat chestiunea pentru timpuri sa le zicem normale. Nu mai e mult si vor veni timpuri teribile, inclusiv marea decizie: accepti sau nu semnul fiarei? Deci daca femeia e trezita iar el e anti crestin si cu totul pro SISTEM, consider ca primeaza refuzul insemnarii, indiferent de masurile ce le va lua pentru aceasta. Reamintesc ca semnul 666 se va impune prin imposibilitatea de a mai putea cumpara sau vinde ceva fara el. De fapt fara el te autoexcluzi din sistem si devii un paria. In acest caz, daca habaucul decide ca este util pentru intreaga sa familie sa se insemneze toti membrii ei, atunci, femeia trebuie sa fuga cat o vedea cu ochii. Iar daca are deja copii, trebuie sa-i ia cu ea neaparat. Dar vremea insemnarii nu vine brusc, peste noapte, ci este precedata de evenimente ce de fapt au si inceput. Ca atare, consider ca nu este bine sa fie lasate lucrurile pana in ultimul moment, ci trebuie privita posibilitatea despartirii cat mai in serios. Apoi mai este un aspect foarte important de luat in calcul. Evenimentele acestea premergatoare sunt ele insele o componenta foarte importanta in viata unui adevarat crestin. Sa mai stai in acest timp si cu un habauc indarantnic langa tine, deja te impiedica mult sa te pregatesti pentru ceea ce va urma.