DANION VASILE: Despre convertire şi convertiţi
Despre convertire şi convertiţi[1]
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
De foarte multe ori vrem să ducem mesajul creştin celorlalţi, dar îl ducem în aşa fel încât noi suntem mulţumiţi că ne-am făcut datoria, că ne-am rostit poezia creştină, iar ceilalţi sunt oarecum plictisiţi pentru că mărturia noastră nu i-a atins. Printr-o astfel de misiune, care nu ajunge la celălalt, nu numai că ne pierdem timpul, dar ne şi agonisim osândă în faţa lui Dumnezeu.
Ascultând Evanghelia din Duminica Fiului risipitor, fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin puşi pe gânduri şi ne întrebăm în mod firesc: cine este fiul risipitor? De foarte multe ori reuşim să găsim fii risipitori numai între cunoscuţii noştri, între diferiţii păcătoşi pe care-i vedem lăudându-se cu păcatele lor la televizor sau pe între cei pe care îi vedem lăudându-se prin diferite ziare cu orgiile pe care le fac.
În momentul în care considerăm că fiul risipitor este numai celălalt dovedim că nu-l cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că şi noi suntem fii risipitori, chiar dacă încercăm să mergem pe calea Bisericii. Şi noi suntem fii risipitori chiar dacă ne spovedim, chiar dacă ne împărtăşim, chiar dacă postim, chiar dacă ne rugăm zi de zi.
În momentul în care ne dăm seama de neputinţele noastre şi de ne-desăvârşirea noastră, în momentul acela Îi facem loc lui Hristos în viaţa noastră, în inima noastră şi în sufletul nostru. În momentul în care Hristos S-a sălăşluit în inima noastră, atunci începem să ne dăm seama cu adevărat câtă nevoie are aproapele nostru de mărturia creştină. Începem să ne dăm seama cât de tare suferă aproapele nostru pentru că nu-L cunoaşte pe Hristos şi atunci, în mod firesc, în inima noastră apare dorinţa de a da mărturia cea bună.
Am ales ca temă pentru întâlnirea noastră convertirea pentru că, din păcate, numărul convertirilor la Ortodoxie este destul de mic. Dacă am face o comparaţie, de exemplu, cu Franţa zilelor noastre, în care convertirile la islam au loc în număr mare, ar trebui să ne dăm seama că, dacă în Franţa mărturia ortodoxă ar fi fost mai puternică, mai vie, mai convingătoare, atunci Franţa ar fi tins a deveni o ţară ortodoxă şi nu o ţară musulmană, aşa cum arată statisticile. Precum ştiţi, catolicii din Franţa sunt speriaţi de înflorirea credinţei în Mahomed.
Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pustie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat şi erezie la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.
Vlădica Ilarion Troiţki, episcopul mărturisitor, care a pătimit pentru Hristos în prigoana din Rusia comunistă, spunea că unii creştini sunt complexaţi de faptul că ei nu reuşesc să fie ca ceilalţi. Li se pare că apartenenţa lor la Biserică e ca un minus, ca o slăbiciune. Şi vlădica Ilarion Troiţki spunea că noi, de fapt, ar trebui să ne dăm seama că avem cea mai mare comoară. Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.
Putem observa şi din anumite cărţi sau filme modele de convertire, sau modele de schimbare a vieţii, nu neapărat modele de convertire la o viaţă în Hristos. Sunt mulţi care se uită la televizor, văd tot felul de filme, dar nu iau în serios anumite momente în care filmele respective i-ar putea pune pe gânduri.
Am să încep întâlnirea noastră vorbindu-vă puţin despre trei filme: Masca lui Zorro, Gladiatorul şi Misiunea. Puţini, poate, au văzut Misiunea – un film despre care la noi în ţară nu se vorbeşte aproape deloc, un film tulburător, o mărturie creştină extraordinară.
Voi vorbi mai întâi despre celelalte două filme. În ultima ecranizare a lui Zorro, cu Anthony Hopkins şi Antonio Banderas, Banderas este un hoţ, un om de nimic, s-ar putea spune. Şi, privind filmul, mă gândeam: oare cum va deveni acest hoţ un erou? Pentru că bătrânul Zorro, Anthony Hopkins, nu mai era în putere, nu se mai putea lupta pentru cei necăjiţi, pentru cei asupriţi. Şi, la un moment dat, Banderas ajunge într-o mină de aur, în care oamenii erau exploataţi în chip nemilos, şi ajunge să înţeleagă suferinţa celorlalţi. Această suferinţă îl pune pe gânduri, îl zdrobeşte, îi schimbă viaţa. Îşi dă seama că nimic nu este mai frumos decât a trăi pentru ceilalţi. Şi într-adevăr devine un erou, devine al doilea Zorro. Anthony Hopkins îi spusese că fiecare vreme, fiecare timp are nevoie de un erou, fiecare timp are nevoie de un Zorro. Şi era amărât văzându-l pe Banderas – un om care nu avea în el dragoste de aproapele, care nu arăta în el spirit de jertfă, fără de care orice demers haiducesc – dacă putem spune aşa – e sortit eşecului. Dar Banderas capătă acest spirit de jertfă…
Un alt exemplu de schimbare aflăm în filmul Gladiatorul – film care se pare că pune capăt marilor filme creştine despre mucenicia în arenele romane, despre mucenicia creştinilor. Pentru că este realizat atât de bine din punct de vedere artistic, încât Hollywood-ul niciodată nu va realiza un film creştin despre mucenicie mai bun. Dacă la vremea lor, filme precum Cămaşa lui Hristos, sau Quo Vadis?, i‑au pus pe gânduri nu numai pe creştini, ci şi pe ceilalţi privitori, acest Gladiator pare să fie filmul care încheie seria ecranizărilor despre oameni care suferă în arenă pentru Hristos. Şi nu pentru că face parte din această serie, ci pentru că reuşeşte să adune elementele care îi făceau pe necreştini să le vadă pe celelalte.[2]
În Gladiatorul un personaj foarte interesant este stăpânul gladiatorilor, el însuşi fost gladiator în tinereţe, care trăia pentru bani, pentru femei, pentru pântece, care trăia pentru lumea aceasta. Şi acest stăpân de gladiatori se află într-un moment de cumpănă, în care are de ales între a-l lăsa pe eroul principal, pe gladiator – un fost comandat căruia împăratul Marc Aureliu ar fi vrut să îi lase coroana Romei – să fie ucis de către slugile împăratului, sau să-şi asume riscul de a muri şi să-l lase pe gladiator să salveze Roma. Şi, descumpănit, stăpânul gladiatorilor îşi dă seama că în viaţă totul e trecător, toate trec, bucuriile lumeşti trec, că tot ce poate face mai frumos este să-l lase pe gladiator să lupte pentru Roma. Şi asta face, şi moare, în cele din urmă, dar gladiatorul reuşeşte să salveze Roma.
De multe ori suntem în situaţia de a alege între a duce o viaţă comodă, o viaţă caldă, o viaţă liniştită, în care să ne păstrăm agoniselile, să ne păstrăm condiţia socială şi să facem un compromis, sau să riscăm totul, pentru a-L dobândi pe Hristos. Creştinii sunt numai cei care se aruncă cu capul înainte, alegând crucea.
Cel de-al treilea film asupra căruia mă voi opri puţin, Misiunea, are între eroii principali un personaj care fusese negustor de sclavi şi chiar vânător de sclavi, interpretat magistral de Robert de Niro. La un moment dat acest negustor de sclavi ajunge să-şi omoare chiar fratele care îi sedusese soţia, după care îl cuprinde o pocăinţă totală. Nu mai vrea să mai mănânce, nu mai vrea să bea nimic. Vrea să trăiască singur şi să-şi sfârşească zilele în singurătate.
Dar la el vine un preot şi îl întreabă: „Crezi că prin suferinţa ta rezolvi ceva? Îi va fi mai bine fratelui tău? Le va fi mai bine celorlalţi, cărora tu le-ai făcut rău? Nu! Ai ocazia de a-ţi schimba viaţa.”
Şi Robert de Niro ia hotărârea de a merge în satul băştinaşilor din care luase sclavi, în satul unde unii oameni fuseseră împuşcaţi chiar de el. Când, după un drum extenuant, ajunge în satul băştinaşilor, unul dintre indieni ia o sabie şi vrea să-i taie capul, să se răzbune, să-şi răzbune morţii. Dar, până la urmă, băştinaşul renunţă, pentru că îşi dă seama că nu rezolvă nimic dacă-l omoară pe ticălos. Atunci, pe fostul vânzător de sclavi îl bufneşte plânsul. Îşi dă seama că acel băştinaş, acel indian era mai om decât el. Că acel băştinaş putea să ierte, pe când el, care prin botez era creştin, dusese o viaţă murdară. Şi se schimbă.
Acest film începe foarte frumos. Băştinaşii răstignesc un preot pe o cruce de lemn, şi-i dau drumul pe apă. Şi eu scrisesem cu ani în urmă un text despre o răstignire într-un sat de canibali, şi am fost impresionat văzând ecranizarea unor momente în care băştinaşii, indienii, au pus pe cruce misionari care vroiau să Îi cheme la Hristos. Filmul Misiunea e făcut după o întâmplare reală.
Şi filmul începe cu această idee: Dacă băştinaşii nu l-ar fi răstignit pe preotul acela, n-ar fi venit în sat noul preot misionar care reuşeşte, în cele din urmă, să-i convertească pe băştinaşi. Deci, dacă nu murea cineva, dacă nu se sacrifica cineva, ceilalţi nu-l cunoşteau pe Hristos.
Trebuie să ne dăm seama că orice mişcare a celorlalţi, orice schimbare a celorlalţi presupune cruce pentru cel care încearcă să îi ajute. O cruce mai mică sau mai mare. (…)
O să vă vorbesc acum puţin despre un alt caz de convertire din vremurile noastre, despre Monica Fermo, o actriţă de la Teatrul Naţional, evreică de neam, care a trecut la Ortodoxie şi care a ales calea monahală, e la locurile sfinte de foarte mulţi ani[3]; o evreică ce a cunoscut desfrâul la maxim, a păcătuit cât se putea păcătui, până la limită.
Sunt oameni pe care viaţa Sfintei Maria Egipteanca nu-i mai mişcă, pentru că trăim în alte vremuri, în alte probleme şi, paradoxal, în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se regăsesc, ca pocăinţă, mai ales oamenii curaţi la suflet, care au păcătuit cel mai puţin. Pe ei îi mişcă viaţa Sfintei Maria Egipteanca, dar ceilalţi au nevoie de modele mai apropiate de vremurile noastre.
Nu vreau să vă plictisesc, dar am să vă spun câteva citate din câteva cărţi, pentru că mi se pare mai frumos un cuvânt rostit de cel care a trăit pe propria piele bucuria naşterii în Hristos.
Zice maica aşa: „Practic nu ştiu şi nu pot să mă exprim aşa cum aş dori ca să redau starea mea interioară. Ce este unirea cu Hristos? Este totul.” E drept că faptul în sine a durut-o tare pe Monica, faptul trecerii la credinţa creştină, căci a strigat cu glas mare în clipa în care a fost botezată.
Dar chiar în secunda următoare, Elena – numele de botez – s-a trezit la viaţă şi, uimită de tot ceea ce vedea, L‑a luat pe Hristos de mână şi, în sunetele frumoasei cântări Isaie, dănţuieşte, a pornit jocul vieţii.
Şi zice: „Da, sunt Elena, în toată fiinţa mea, în toţi porii, în toate celulele. Şi cred că ADN-ul şi ARN-ul o vor recunoaşte acum pe Elena, fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul lui Hristos ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Da, pe El Îl căutam, în toată minciuna şi nebunia vieţii mele. Pe El Îl căutam, dar mă murdărisem atât, încât nu mai puteam nici să-L intuiesc, dară-mi-te să-L zăresc. Căci El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-L văd. Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de ură şi duhnind a moarte. De câte ori o fi strigat sau o fi încercat El să-mi spună ceva, mereu o găsea pe Monica, ca un soldat de pază la uşa sufletului, nelăsând pe nimeni să-i distrugă castelul de nisip, şi acela murdar, în care se ascundea. Dar acum s-a terminat tot coşmarul, definitiv, până la mormânt şi dincolo de el, a învins Elena, unită cu Hristos!”
Aceasta este mărturia unei persoane care poate da mărturie de marea minune a botezului. Ca şi părintele Steinhardt, de altfel, un alt evreu care a ales credinţa creştină, poate da mărturie şi a dat mărturie despre minunea pe care o simte sufletul care este botezat cu Hristos. Cei care am fost botezaţi cât eram prunci nu ne dăm seama de transformarea profundă pe care au simţit-o trupul şi sufletul nostru.
E mare lucru că mai există convertiţi în vremurile noastre. E mare lucru să avem iscusinţa de a ne folosi de convertirile de lângă noi din vremurile noastre.
De exemplu, duhovnicul A.S.C.O.R.-iştilor de la Cluj, în copilărie, crescând într-o familie preoţească şi smintindu-se de grămada de neputinţe din lumea preoţească, s-a îndepărtat de Hristos, a crescut departe de Biserică, s-a lăsat sedus de filosofie şi în mod special de filosofia sinuciderii. Pentru că vedea cât de stearpă e viaţa creştinilor căldicei şi credea că numai sinucigându-se va găsi răspuns la întrebările sale.
Fiind tânăr, ducându-se într-un pelerinaj la mormântul Părintelui Arsenie Boca – la insistenţele fratelui său, care şi el este preot astăzi – tânărul filosof care dispreţuia poveştile spuse de Biserică, ajungând la mormântul Părintelui Arsenie Boca, s-a convertit pe loc. A fost o convertire tulburătoare. Şi sunt multe, multe convertiri de genul ăsta.
Voi mai vorbi puţin despre celebrele cazuri de convertire din vremea noastră, nu înainte de a preciza faptul că e greşit să le pretindem convertiţilor – şi acum vorbesc ca şi cum n-aş fi eu unul din convertiţi, ci ca şi cum aş fi trăti creştineşte de când eram mic – este greşit să le cerem perfecţiunea pe care noi înşine nu o avem.
Când m-a rugat Monica Fermo, sora Elena, să scriu prefaţa pentru jurnalul ei Talita kumi, am preferat să nu scriu nimic. Am preferat să pun o întâmplare din Pateric, cu cineva care se sminteşte de vieţuirea unui avvă. Şi se gândea cum de avva a băut puţin vin, se aştepta ca avva să ducă o viaţă mult mai aspră. Şi vrând să plece, avva l-a întrebat: „De unde eşti?” „Sunt egiptean.” „Din care cetate?” „Nu sunt cu totul orăşean.” „Ce făceai când erai în satul tău?” „Eram pândar.” „Şi unde dormeai?”, l-a întrebat avva. „La ţarină.” „Aveai aşternut sub tine?” „Da, la ţarină aveam aşternut sub mine.” „Dar cum?” „Jos.” „Dar ce aveai de mâncare la ţarină? Ce fel de vin beai?” Mânca pâine uscată şi, dacă găsea, puţină pastramă şi bea apă. Şi bătrânul a continuat: „Mare osteneală. Dar este şi baie în sat, ca să vă scăldaţi?” „Nu, ci, când voim, ne scăldăm în râu.” La care avva i-a explicat că înainte era mare în palatul împăratului şi a lăsat cetatea şi a venit în pustie. Că înainte avva avea case mari şi lucruri multe şi, defăimându-le, a venit în chilia mică. Înainte avea pat de aur cu aşternuturi scumpe, dar a ales aşternutul prost. Înainte avea haine de mare preţ, şi acuma purta haine proaste. Înainte mânca foarte mult din toate bunătăţile, acuma mânca puţine verdeţuri şi bea un pahar mic de vin. Înainte avea slugi, acuma trăia singur. Şi atunci, cel care-l judecase pe avva, a zis: „Vai mie! Că din multa pătimire a lumii, la odihnă am venit, şi cele ce nu le aveam atunci, le am acum – adică în viaţa monahală – iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire, şi din multă slavă şi bogăţie ai venit la smerenie şi sărăcie.”
Dacă i s-ar pretinde, de exemplu, Monicăi Fermo – sora Elena o cheamă acum – să fie mare ascetă, mare pustnică, ar fi bine ca cei care pretind aşa ceva să fie ei înşişi mari asceţi şi mari pustnici. Ar trebui să ne dăm seama că, în vremurile noastre, măsura nevoinţei este mult mai mică decât măsurile de dinainte. Şi poate nu este normal să i se ceară unei femei care a păcătuit poate mai mult decât Sfânta Maria Egipteanca să ajungă la asceza Sfintei Maria Egipteanca.
O să vorbesc puţin despre cele mai cunoscute cazuri de convertire. Cel mai cunoscut, poate, din Ortodoxia americană, este părintele Serafim Rose, un părinte care a intrat în Ortodoxie crescând sub ocrotirea Sfântului Ioan Maximovici care, pe vremea aceea, era arhiepiscop de San Francisco, arhiepiscop făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte, precum ştiţi, sunt întregi, neputrezite, în Catedrala din San Francisco.
Părintele Serafim Rose povesteşte cum l-a sedus Ortodoxia:
„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încântat să mă consider deasupra tradiţiilor şi, în acelaşi timp, oarecum credincios fiecăreia dintre ele. Păşind pentru prima oară într-o biserică ortodoxă, una rusească de la San Francisco, nu-mi pusesem în gând decât să iau pulsul unei alte tradiţii, amintindu-mi că Guenon sau unul dintre discipolii acestuia indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentică a religiei creştine.
Mi s-a întâmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem niciodată, deşi văzusem multe temple orientale, mai ales budiste. Inima mi-a spus, dintr-o dată, că eram acasă, că zbuciumul căutărilor mele luase sfârşit.
Îmi scăpau în mare parte semnificaţiile ritualului, iar slujba, într-o limbă ce-mi era complet străină, mi se păru nu doar obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am început să iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ încetul cu încetul ceva din limbă şi obiceiuri.
Trăiam fascinaţia Ortodoxiei creştine, dar eu încă eram tributar principiilor mele guenoniste, ce susţineau autenticitatea tuturor tradiţiilor spirituale. Totuşi, în urma contactului direct cu Ortodoxia şi cu creştinii dreptcredincioşi, în conştiinţa mea s-a lămurit ideea că adevărul, pe care-l căutasem cu atât de îndelungă fervoare, era mai mult decât un concept abstract de ordin mental. Îl simţeam tot mai mult ca pe ceva personal, ba chiar ca pe o persoană, ce se adresa direct inimii mele, provocându-mă la iubire. Aşa L-am întâlnit pe Hristos.”
Şi, poate că ştiţi, după ce L-a întâlnit pe Hristos, tânărul Eugen Rose şi-a cumpărat un munte, ca să pustnicească pe el, a întemeiat aşezământul Sfântul Gherman din Alaska, împreună cu Gleb Podmoşenski, a dus o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune foarte aspră.
Uneori, Sfântul Ioan Maximovici, trecut la Domnul, i se arăta în chip minunat… Mergând pe calea rugăciunii şi nevoinţei, părintele Serafim a dobândit el însuşi sfinţenia.
Sunt unii care l-au judecat aspru pe părintele Serafim Rose, spunând tot felul de minciuni legate de viaţa de după convertire a Părintelui Serafim, şi care-l acuză că ar fi murit chiar în păcat.
Dar există o soluţie cu care fiecare dintre voi îşi poate da seama dacă părintele a murit în păcat sau a murit în sfinţenie. Cine are pix, creion, să scrie metoda, că e foarte importantă. Reţetă: a se căuta cu multă grijă o poză de la înmormântarea părintelui Serafim Rose. A se privi cu atenţie chipul respectiv. Atât.
Căci copiii care au văzut trupul adormit al Părintelui Serafim nu se puteau dezlipi de el. Pentru că avea un chip atât de senin, un chip atât de plin de pace, un chip atât de luminos, încât copiii nu voiau să părăsească trupul celui mort.
Acuma, rămâne să judece istoria dacă acei copiii simţeau pe părintele acela un sfânt sau îi atrăgea duhoarea păcatului pe care ar fi radiat-o, chipurile, Serafim Rose.
Cei care sunt iubitori de Hristos ştiu că părintele s-a arătat după moarte. S-au strâns mărturii minunate despre el. M-am bucurat ca şi la Schitul românesc Colciu, din Sfântul Munte Athos, să-mi dea părinţii de acolo, cu mare evlavie: „Uite aici, ulei de la candela Părintelui Serafim Rose!”
Părintele Serafim e prigonit… De altfel, şi Sfântul Ioan Maximovici a suferit o mare prigoană nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte. Când părintele Serafim Rose făcea publice minunile Sfântului Ioan Maximovici, un episcop a spus: „Lasă, lasă să treacă timpul, să moară – că Sfântul Ioan Maximovici făcea minuni din timpul vieţii – lasă să moară, şi atunci o să puteţi scrie ce bazaconii vreţi!”
Numai că părintele Serafim nu scria bazaconii, dădea mărturie despre minunile pe care le făcea Sfântul Ioan. Tot aşa, o să vină vremea când alţii vor da mărturie despre minunile pe care le face cuviosul Serafim de la Platina.
Aş face referire acum la mărturia pe care o dă Kallistos Ware, tocmai ca să vedeţi cât de mult seamănă cele două cazuri de convertire.
„Treceam pe una din străzile Londrei când, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic: nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos.
Apoi, obişnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvârşire goală. În picioare, de-a lungul pereţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor.
Sentimentul de gol, de la început, s-a transformat în opusul său, şi m-a copleşit impresia unei copleşitoare plenitudini. Prin icoane şi mâna aceea de credincioşi, am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sorbit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ.”
Aşa mărturiseşte Preasfinţitul Kallistos Ware că s-a convertit. Vedem în similitudinea acestor două convertiri faptul că era exact acelaşi Duh Sfânt care-i cheamă pe oameni în Biserică. Exact acelaşi Duh Sfânt care – în timp ce diavolul se luptă să-i rupă pe oameni de Hristos – acelaşi Duh Sfânt îi cheamă pe oameni în biserică.
„În Biserica Slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare” – zice un text bisericesc, şi aşa este. În momentul în care cunoaştem viaţa în Hristos, stând în biserică, „în cer a sta ni se pare”.
Aş pomeni acum despre Maxim Egger, un alt convertit, care spune:
„Să fie limpede: trecerea mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflexii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale. În trecerea mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni – el fusese botezat catolic – dar, dată fiind îndelunga mea îndepărtare de biserica catolică, nu era vorba de o schimbare şi, cu atât mai puţin, de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în Trupul lui Hristos, care este Unica Biserică. Nu am ales o confesiune opunând-o celeilalte (adică nu a venit la Ortodoxie pentru că ar fi fost mai bună, sau mai interesantă decât catolicismul), după savante demonstraţii între măsurile de adevăr ale fiecăreia, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se deschidea paşilor mei, supunân- du-mă irezistibil unei lumi de-o strălucire şi de o puritate nepământeşti.
În acest sens convertirea mea este în mod esenţial o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul şi Calea.”
Foarte important astăzi, când se vorbeşte atât de mult de importanţa legăturilor cu celelalte confesiuni: un convertit dă mărturie despre faptul că nu a trecut de la o parte a Bisericii la alta, ci a trecut de la întuneric la Adevăr, la Adevărul din Trupul lui Hristos, care este Biserica cea una.
Este interesant că, atunci când Arhimandritului athonit Vasilios de la Iviron i s-a cerut să scrie o carte contra ecumenismului, el a scris Intrarea în Împărăţie – o carte despre frumuseţea vieţii ortodoxe. Şi a dat mărturie că Ortodoxia este atât de frumoasă, atât de minunată, că este atât de frumos să fii în Biserică, încât oriunde altundeva ai fi, în afară de Biserica Ortodoxă – Trupul lui Hristos –, eşti în pustiu.
Mi s-a părut cel mai frumos mod de a combate rătăcirile. Nu-i nevoie să spui că ceilalţi sunt handicapaţi, că ceilalţi sunt defecţi sau că sunt cine ştie cum, ci să dai mărturie că numai în Biserică găseşti împlinirea, că numai Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos.
Aş vrea să pomenesc aici o întâmplare care pe mine m-a pus foarte tare pe gânduri, şi anume, pocăinţa fiului Sfântului Ioan de Korma, pentru că şi eu am copii, am trei copii, deocamdată, şi mă gândesc cu inima strânsă cum va fi peste câţiva ani de zile, pentru că ştiu că în şcoli desfrâul ia cote din ce în ce mai alarmante… Soluţia am găsit-o citind despre Sfântul Ioan de Korma, care era nu numai un preot foarte bun, era şi un soţ foarte bun şi un tată foarte bun, şi le-a oferit copiilor lui o predică de zi cu zi; pentru că aceşti copii au crescut văzându-şi tatăl jertfindu-se lui Hristos.
Dobândind darul înainte-vederii, Sfântul Ioan de Korma i-a proorocit fiului său, preot, tot cu numele Ioan, că se va lepăda de Hristos, slujind satanei – o profeţie foarte dură, vă daţi seama că inima părintelui sângera când i-a făcut fiului său cunoscut acest fapt.
Şi, aşa cum a profeţit Sfântul Ioan de Korma, tânărul preot Ioan s-a lepădat de Hristos, pactizând cu biserica apostată din Rusia, care fusese creaţie a comuniştilor, care voiau să surpe dinăuntru Biserica. Şi-au dat seama că dacă lovesc Biserica numai din exterior, ea va naşte mucenici. Şi atunci, au încercat să atragă de partea lor ierarhi şi preoţi, care au devenit luptători împotriva lui Hristos.
Şi vedeţi şi în Viaţa Sfântului Iona din Odessa, cum astfel de preoţi, care au pactizat cu satana, în cele din urmă s-au pocăit şi au reintrat în Biserica Ortodoxă.
Ei bine, tânărul preot Ioan, după apostazia sa, având vie în minte pilda tatălui său, s-a pocăit, s-a rupt de ierarhii şi preoţii apostaţi şi a ales calea jertfei, calea muceniciei. A ajuns în lagăr, deportat, şi a fost canonizat cu numele de Sfântul Ioan de Korma al II-lea. Mi s-a părut tare frumos: tatăl – Sfântul Ioan de Korma, fiul – Sfântul Ioan de Korma al II-lea.
Dacă, peste ani de zile, când veţi fi părinţi, dacă veţi vrea ca fiii voştri să meargă pe calea mântuirii, trebuie să fiţi pilde vii pentru ei, pentru că nimic nu-i mişcă mai tare. Păcatul nu le poate da împlinirea, păcatul o să‑i facă să sufere. Şi vor şti: uite, părinţii mei trăiau altfel, există o alternativă: putem să gustăm din bucuria din care se împărtăşeau ei.
În acelaşi timp în care ne folosim de pildele convertiţilor din vremurile noastre, nu trebuie să trecem cu vederea nici marile convertiri de la începuturile Bisericii, din primele secole ale Bisericii. Şi tot aşa trebuie să purtăm în cugetul nostru pilda celor care au reuşit să îşi schimbe viaţa prin pocăinţă. Nu ştiu de ce foarte puţini oameni vorbesc despre Sfântul Mucenic Bonifatie… Pentru cine nu ştie viaţa lui, am să spun în câteva cuvinte cum a intrat în ceata sfinţilor.
Bonifatie era un bărbat care trăia în păcat cu stăpâna lui, un bărbat care căzuse în patima beţiei, un bărbat pe care, dacă ar fi fost vecinul nostru de bloc, l-am fi judecat amarnic. Sau, dacă am fi trăit noi lângă el, l-am fi arătat cu degetul, bârfindu-l şi judecându-l în fel şi chip.
Când Aglaida l-a rugat pe Bonifatie să se ducă la Roma să cumpere moaşte de mucenici – pentru că păgânii nu se mulţumeau să-i omoare pe creştini, mai scoteau şi bani din vânzarea trupurilor mucenicilor, Bonifatie a întrebat-o: „Dar dacă mă voi întoarce eu însumi mucenic, ce vei spune?”
Amanta lui, femeia cu care trăia în păcat, nu era căsătorită nici ea, nici el nu era căsătorit, i-a zis: „Tu, beţivule?” Aglaida nu se aştepta ca Bonifatie să se pocăiască.
Şi totuşi, ajungând la Roma, văzând trupurile sfârtecate ale mucenicilor, picioare tăiate, mâini tăiate, Bonifatie şi-a dat seama că viaţa asta pământească are un sfârşit şi ne ducem dincolo, unde vom da socoteală pentru fiecare păcat pe care-l facem. Şi a mărturisit: „Vreau să fiu şi eu creştin!” Şi a fost ucis, a intrat în ceata mucenicilor. Numai că slugile care veniseră împreună cu el nu ştiau că Bonifatie primise mucenicia şi-l căutau prin cârciumi, îl căutau în toate locurile de pierdere a sufletului şi nu-l găseau în niciun chip.
Şi până la urmă au auzit: „Vedeţi că unul care arată aşa cum spuneţi voi a primit mucenicia pentru Hristos.” Şi slugile au spus: „Bonifatie? Nu, nu se poate!”
Dar pentru că nu-l găseau în niciun alt loc, s-au dus şi l-au căutat la locul de mucenicie. Şi l-au văzut acolo pe Bonifatie şi chiar trupul lui l-au cumpărat şi l-au adus acasă.
Şi Hristos i S-a arătat Aglaidei şi i-a spus: „Până acum ţi-a fost slugă, de acum îţi va fi stăpân.” Şi Aglaida s-a pocăit şi, din femeie desfrânată a devenit sfântă.
Trebuie ca aceste modele ale sfinţilor să fie vii în vremurile noastre şi să ne dăm seama că nimic nu ne împiedică să fim noi sfinţi Bonifatie şi noi sfinte Aglaide. Avem momente de cădere, mai mari sau mai mici, şi diavolul vrea să ne spună: „gata, viaţa voastră creştină s-a terminat!” Şi în astfel de momente noi putem răspunde: „Nu, noi trăim pentru Hristos şi ne putem ridica aşa cum s-a ridicat Bonifatie şi Hristos ne poate primi la El aşa cum l-a primit pe Bonifatie şi putem intra în bucuria Împărăţiei, aşa cum a intrat Sfântul Bonifatie.”
Ar fi foarte important să cunoaştem a doua pocăinţă. Există unii oameni care trăiesc în păcat, află de Biserică, li se spune că în Biserică găsesc liniştea, găsesc pacea, şi vor să înceapă o viaţă nouă; se lasă de fumat, de băut, de cine ştie ce desfrânări, după care, când vine o ispită mai puternică, se leapădă, păcătuiesc şi nu mai au puterea să se ridice şi se gândesc: „Am vrut să fiu al lui Hristos, dar n-am reuşit. Doamne, tu ştii că am încercat să mă lupt cu păcatul, dar n-am reuşit.” Sau sunt alţii care se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi până la urmă zic: „Doamne, m-am plictisit să-i spun duhovnicului că de doi ani de zile tot păcătuiesc!”
Eu cunosc o maică, care iar se spovedea, iar păcătuia, iar se spovedea – dar nu era în haina monahală, şi părintele o tot răbda. Şi părintele a tot răbdat-o, până când, într-o noapte, s-a visat în biserică şi a văzut că Maica Domnului avea ceva pe ochi, şi ea nu putea să vadă ochii Maicii Domnului. Şi-a dat seama că pentru păcatele ei s-a întâmplat asta. Şi acuma duce, ca maică, o viaţă de aspră nevoinţă.
Trebuie să avem curajul de a înţelege nu numai măreţia primului moment de pocăinţă, sau a celui de-al doilea moment de pocăinţă… De o sută de ori dacă se întâmplă să cădem, de o sută unu ori să ne ridicăm. Să nu ne fie teamă, pentru că Hristos ştie exact neputinţele noastre.
Îmi scria un tânăr care se masturba: „Ce să fac, că iar mă masturbez, iar mă spovedesc, şi mi-e şi ruşine de duhovnic, căruia i-am tot spus că mă masturbez, acuma, când mă duc la el, el deja ştie ce-i spun.” Şi i-am spus: „ori oboseşti tu, ori oboseşte dracul, dar unul din voi tot o să obosească! Oboseşte tu, spovedindu-te, şi până la urmă pleacă dracul de la tine. Iar cazi, iar te lupţi, te ridici, şi dacă iar pici, iar te ridici, şi tot aşa.” Şi cam asta este calea.
La noi nu e ca la sectanţi, care zic: „gata, L-au cunoscut pe Domnul, intră Duhul în ei şi de-acum nu mai păcătuiesc”. De ce nu mai păcătuiesc? Pentru că intră duhul diavolului în ei, şi atunci fuge dracul păcatului, ca să intre dracul ereziei; fuge dracul fumatului, ca să intre dracul minciunii. Este foarte trist, însă, când oamenii nu au puterea să se pocăiască a doua sau a treia oară…
Unii rămân în păcat invocând faptul că şi unii preoţi păcătuiesc. Ce credibilitate mai are Biserica, când unii slujitori ai altarului păcătuiesc? Trebuie să ne temem puţin, să ne doară puţin faptul că noi înşine ne punem stavilă între ceilalţi şi Hristos. Noi înşine, prin viaţa pe care o ducem, îi împiedicăm pe ceilalţi să-L cunoască pe Hristos.
Pentru că dacă există anumite ratări, anumite căderi în rândurile preoţilor, este pentru că aceşti preoţi au ieşit din rândurile noastre. Sunt preoţii pe care i-au născut parohiile noastre. N-au crescut pe altă planetă şi i-a adus Sfântul Sinod cu elicopterul sau cu racheta, au crescut alături de noi, sunt fraţii noştri, verişorii noştri, vecinii noştri, sunt oamenii care au crescut cu noi, noi i-am ajutat să fie aşa. Dacă noi eram sfinţi, şi ei ar fi fost sfinţi. Dacă noi am fi dus o viaţă mai curată, şi ei ar fi dus o viaţă mai curată.
Şi dacă ne mulţumim să-i arătăm cu degetul, suntem noi înşine făţarnici, pentru că pe noi ar trebui să ne arătăm cu degetul. Pentru că dacă noi am fi trăit altfel, ei nu mai cădeau acum sau nu mai cădeau atât de tare, şi alţii se apropiau de Hristos.
Trebuie să ne dăm seama că numai Dumnezeu poate lucra ca oamenii să se mai apropie de o Biserică care reuşeşte să producă şi sminteală. Noi găsim în biserică adevărul, găsim virtutea, găsim frumuseţea şi totuşi găsim şi sminteala.
Dau un singur exemplu. Cum ar putea un american să se apropie de credinţa ortodoxă, când Evanghelia spune clar că Hristos nu mai e nici elin, nici iudeu, nu mai suntem după neamuri, şi americanul vede în America nu ştiu câte episcopii care se suprapun: sârbii cu grecii cu românii cu cine ştie mai care. Şi se gândeşte: poate să fie asta Biserica lui Hristos? Poate să fie Biserica cea una, când există atâta divizare? Îi e foarte greu să înţeleagă!
Să ne gândim la marile convertiri pe care mass-media le ridică în slăvi. Ştiţi că Madonna s-a apucat de Kabala. Nu mai merge la concert dacă nu se face cine ştie ce ritual, sau nu mai asista la nu ştiu ce prezentare dacă nu vin „preoţii” kabalişti să dea cu apă sfinţită, să se sfinţească locul. Şi mass-media pune camera pe ea. Când Richard Gere se lasă fascinat de credinţele orientale… e în centrul atenţiei!
În momentul în care Prinţul Charles al Angliei vrea să se apropie de Ortodoxie, şi vine în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, atunci mass-media pune camera în altă parte, asta n-o interesează, asta nu e de succes, gargara asta nu ţine! Dacă Prinţul Charles făcea cine ştie ce păcat, atunci era în centrul atenţiei, dacă merge la Sfântul Munte, nu trebuie să mai fie luat în seamă!
Să ne dăm seama că mass-media este contra lui Hristos, propovăduieşte tot ce poate fi mai străin de învăţătura lui Hristos… Nu e rolul mijloacelor mass-media să propovăduiască învăţătura lui Hristos, dar ar putea cel puţin să nu fie duşman al învăţăturii lui Hristos.
Or, vedem că mass-media – prin filmele care sunt la televizor, atâta violenţă, atâta sex, atâta divertisment, îi învaţă pe oameni să trăiască altfel, să trăiască după cugetul acestei lumi, îi sufocă pe oameni, le dă orice altceva. Cum se dădea înainte, în arenele romane, pâine şi circ, azi ne dă mass-media circ. Dacă pâine nu ne mai dă statul, chiar dacă muncim, barem circ să avem grămadă, de dimineaţă până seara, 20 de canale, 50 de canale de televiziune…
Ar trebui amintit totuşi şi faptul că sunt oameni care au mare nevoie de Hristos şi la care noi, totuşi, ca ortodocşi, nu venim. Aţi auzit de vreo misiune ortodoxă, misiune pe care să o facă Biserica Ortodoxă Română, în ţările africane? Sau de vreo misiune făcută de Biserica noastră în ţările musulmane? Nu aţi auzit şi nici nu v-aţi gândit că s-ar putea face.
Pentru că ne-am învăţat cu un fel de lenevie a mărturisirii. Nici nu ne mai trece prin cap că ar fi normal ca fraţi ai noştri în Hristos să meargă să-L mărturisească pe Hristos în faţa mahomedanilor. O astfel de mărturie este jertfelnică şi se poate sfârşi cu mucenicia, dar este mărturia la care cheamă Evanghelia.
Totuşi, în Africa, de exemplu, un părinte, Cuviosul Cosma de la mănăstirea athonită Grigoriu, a făcut o misiune extraordinară în Zair, botezând un număr foarte mare de zairezi. Minunile care au avut loc în Africa sunt asemănătoare cu minunile din primele veacuri ale Bisericii. Ne dăm seama că exact acelaşi Dumnezeu care a lucrat atunci lucrează şi acum. Am să vă citesc puţin din mărturiile acestor africani.
O femeie a venit la un preot ortodox şi i-a spus: „Părinte, sunt romano-catolică. Zilnic Îi cer lui Dumnezeu să mă călăuzească spre mântuire (precum ştiţi, nu numai ortodocşii se roagă să se mântuiască, şi catolicii, şi protestanţii şi toţi sectanţii se roagă să se mântuiască). Într-o noapte am avut un vis. Am văzut un preot îmbrăcat la fel ca tine, cu sutană şi barbă, iar faţa lui părea plină de lumină. (Preoţii catolici nu au barbă, precum ştiţi.) A venit la mine şi mi-a vorbit în swahili, ceea ce m-a minunat foarte mult, deoarece îl văzusem pentru prima dată. Mi-a arătat o biserică şi mi-a zis: «Deoarece ceri cu lacrimi să ţi se arate mântuirea, iată, aici este adevărata Biserică unde o vei găsi. Du-te la această biserică şi preotul îţi va spune ce să faci pentru a fi botezată»”.
Iată că în această minune Dumnezeu a arătat că cine căuta cu adevărat mântuirea o putea afla în Biserică. Această femeie catolică putea spune: „Dar nu mă aflu şi eu, totuşi, în marele trup al lui Hristos?” Şi totuşi, Dumnezeu i-a spus că adevărul este în Biserică şi femeia a cerut botezul.
Numai harul lui Hristos din Biserică poate dărâma credinţele idolatre ale africanilor. Numai harul lui Hristos poate birui farmecele pe care le fac vrăjitorii africani.
O întâmplare extraordinară a avut loc în capitala Zairului, în Kinshasa. Venise un preot catolic din Belgia ca să facă mare misiune. Îi convertise pe mulţi zairezi la catolicism. Pe partea străzii unde se afla biserica preotului catolic, şi-a stabilit cartierul general un vraci.
În fiecare seară, chiar în timpul când preotul romano-catolic susţinea slujbele, vrăjitorul suna din toba sa, aduna oameni în jurul său şi-şi săvârşea ceremoniile magice. El îşi punea idolii de lemn să danseze, oamenii cântau şi, în general, făcea mult zgomot şi tulburare. Şi acestea nu făceau decât să facă deşarte lăudabilele eforturi ale preotului romano-catolic.
Preotul i-a sugerat magicianului să stabilească o altă oră pentru a-şi chema adepţii, dar vrăjitorul nici n-a vrut să audă. Preotul i-a rugat măcar să nu facă un zgomot atât de mare, dar nu s-au lăsat înduplecaţi.
Astfel, într-o zi preotul a fost silit să se ducă personal la adunările demonice, mânios şi enervat. El a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi.
Până aici, totul e foarte frumos, şi un preot ortodox ar fi procedat la fel: e lucrare drăcească, ştii că eşti robul lui Dumnezeu, te duci şi-i pui pe foc.
Dar e o diferenţă între a crede că eşti robul lui Dumnezeu şi a fi robul lui Dumnezeu, pentru că numai robii lui Dumnezeu au putere împotriva diavolilor. Cei cărora li se pare că ar fi slujitori ai lui Dumnezeu, cum sunt preoţii catolici, vom vedea ce putere au.
Preotul a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi. Dar ce nenorocire groaznică s-a abătut asupra lui! Unul din idolii cei mai mari s-a lipit de palma sa şi nu voia să se dezlipească cu niciun chip. Preotul a tras de el cu disperare, dar degeaba. Furia sa ajunsese la culme.
Atunci vrăjitorul i-a zis: „Dacă mă laşi să-mi fac treaba, atunci nici unul dintre obiectele mele nu-ţi va face rău!” Şi, cuminte, preotul catolic i-a promis că nu se va mai băga niciodată în treaba magicianului. Astfel, la porunca vrăjitorului, idolii s-au îndepărtat de mâinile preotului. De ruşine şi supărare, preotul a plecat pentru totdeauna în Belgia, ţara lui de baştină, luând primul zbor disponibil.
Deci, cam acesta este marele succes la care ar trebui să se aştepte preoţii catolici, pastorii protestanţi, pastorii neoprotestanţi şi toţi cei care cred că-l pot birui pe diavol întrucât consideră că sunt robi ai lui Hristos.
Este adevărat că, totuşi, în unele situaţii vrăjitorii par a ceda în faţa puterii pastorilor protestanţi, numai pentru ca lumea să treacă la rătăcirea respectivă, numai pentru a-i convinge că pastorii respectivi sunt robi ai lui Dumnezeu. Şi dracul vrăjitor îl lasă pe dracul ereziei să cucerească oamenii.
E interesant de povestit şi ce fel de oameni sunt convertiţii din Zair. De exemplu, un misionar, un catehet ortodox, a fost acostat de către musulmani, care i-au propus un salariu de zece ori mai mare numai să mărturisească credinţa musulmană. Şi el a refuzat un salariu de zece ori mai mare, numai pentru a fi al lui Hristos.
Atunci se vede cu adevărat credinţa noastră şi trăirea noastră, când avem de ales între bănuţ şi Hristos, între stomac şi Hristos, între maşină şi Hristos, între casă şi Hristos, – şi-L alegem pe Hristos. E adevărat că, dacă-L alegem pe Hristos, El nu ne lasă nici fără pâine, nici fără casă, nici fără haină, numai că puţini au curajul de a-L alege.
Dacă tot am pomenit despre înşelarea pe care o propovăduiesc celelalte confesiuni, am să pomenesc şi o întâmplare care a avut loc în Holwezi, în august 1994. Pentru cine vrea să o citească, vă spun titlul cărţii – se numeşte Cuviosul Cosma Athonitul, apostol în Zair. Apusul vrăjitoriei, a apărut la Editura Egumeniţa în anul 2004.
Deci, în anul 1994, tot Holweziul era în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi pancarte care anunţau că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe orbii din toată zona aceea. Precum ştiţi, vin şi pe la noi tot felul de vindecători care ne promit marea şi sarea.
În acelaşi timp, un părinte ortodox, arhimandritul Meletie, îi avertizase pe creştinii ortodocşi de venirea acestui pseudo-mesia, şi, în fiecare seară, îi punea pe credincioşi să se adune şi să se roage, rostind canoanele Maicii Domnului, făcând metanii, pentru a birui puterea drăcească pe care o avea acel pastor protestant. Şi concurau: se rugau sectanţii, se rugau şi ortodocşii.
Rezultatul s-a văzut chiar a doua zi, duminică dimineaţa, venind chiar de pe buzele acestui predicator protestant şi săvârşitor de false minuni. Fiţi atenţi:
„Am fost în numeroase ţări şi oraşe şi peste tot predica mea s-a încununat de succes. Dar cele prin care am trecut aici, în Holwezi, mi s-au întâmplat pentru prima dată. Am fost aici atât de multe zile şi totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce. Cred că aici, în oraşul vostru, există o altă forţă, iubiţilor, care – destul de ciudat! – nu m-a lăsat să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus Hristos. Plec cu o mare amărăciune în suflet şi nu mă voi mai putea întoarce în oraşul vostru.”
Împotriva acestui pastor protestant a stat Însuşi Hristos, Hristos pe care-L mărturisea părintele Meletie şi Căruia I se rugau africanii convertiţi. Hristos, Care nu a vrut ca aceşti africani să cunoască minciunile protestante, ci a vrut ca ei să cunoască adevărul Bisericii Ortodoxe.
E interesant că sunt mulţi care cred că toate religiile sunt bune şi că pe orice cale ai merge, tot la Dumnezeu ajungi. Rama Krishna spunea aşa: „Dacă cineva este plin de aspiraţie, orice religie ar urma va ajunge la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedantin. Da, dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală, fiecare om Îl va găsi pe Dumnezeu. Există unii care se ceartă şi spun: «Pentru voi nu există nicio speranţă dacă nu o veţi adora pe mama Kali!», sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa creştinismul!» A spune că o religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism şi este o atitudine greşită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”
Pe când Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, a spus cu totul altceva. A spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Cei care vor să ajungă la Tatăl pe alte căi, urcă ce urcă muntele până ajung în prăpastie. Adevărul se află în credinţa creştină, în credinţa ortodoxă.
Sfinţii Părinţi nu s-au temut să mărturisească în faţa musulmanilor că islamul nu mântuieşte, credinţa islamică nu mântuieşte, să mărturisească în faţa evreilor că învăţătura lor, credinţa lor nu este mântuitoare.
Sfinţii Părinţi, urmându-L pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, au mărturisit că numai credinţa în Hristos este mântuitoare. Sfinţii Părinţi de după schismă, părinţii duhovniceşti până în zilele noastre au mărturisit că adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă.
Ar fi bine ca cei care sunt de alte religii să asculte glasul lui Hristos care-i cheamă la El. Poate aţi auzit că vizionând filmul Patimile, făcut de Mel Gibson, mulţi, unii musulmani, unii hinduşi, unii evrei, au fost puşi pe gânduri, pentru că au văzut că cineva murea pe cruce, cineva accepta moartea, bătăi, batjocură şi răstignire, spunând că pătimeşte pentru mântuirea tuturor.
Da, să înţeleagă păgânii, să înţeleagă cei de alte credinţe că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pentru mântuirea tuturor. Să înţeleagă cei de alte confesiuni că Hristos a venit să întemeieze o Biserică pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.
La întrebarea: Ce a fost Hristos: ortodox, catolic, protestant, penticostal, baptist, adventist sau ce confesiune a fost? Ce a fost Hristos? Cum putem afla răspunsul la această întrebare? Trebuie să citim 24 de tratate mari de patrologie, de istorie a Bisericii, de dogmatică, de morală? Nu! Evident, nu! Este de ajuns să cunoaştem învăţătura Sfintei Evanghelii, unde scrie foarte clar că Hristos a venit să întemeieze o Biserică şi această Biserică pe care a venit să o întemeieze Hristos se păstrează până în zilele noastre.
Nu e nevoie să apară protestanţii în istorie ca să se întoarcă la credinţa creştinilor din primele veacuri. Biserica n-a murit, nu se sufocase, ca să fie nevoie de o revigorare protestantă. Această Biserică „cea una” este Biserica Ortodoxă.
Am fost întrebat aseară, mi s-a luat un interviu, cum văd reunificarea bisericilor. Şi am spus: Biserica nu poate fi reunificată. Biserica nu se împarte. Biserica este un singur trup al lui Hristos, trupul lui Hristos nu se poate fărâmiţa. Biserica este una: sfântă, sobornicească şi apostolească, cea întemeiată de Hristos. Cei care s-au rupt nu au decât să vină să se unească cu Ortodoxia. Vor să-L cunoască pe Hristos, vor să se mântuiască, să se apropie de Ortodoxie.
Este adevărat că în vremurile pe care le trăim nu trebuie să fim apologeţi ai durităţii, apologeţi ai neînţelegerii, dar trebuie să ne dăm seama că, în momentul în care propovăduim o altă Ortodoxie decât cea pe care au propovăduit-o Sfinţii Părinţi, ne aflăm în întuneric.
Dar nu numai ceilalţi trebuie să se apropie de Ortodoxie. Noi înşine, cei care mergem la biserică, cei care ne spovedim, cei care am căzut, poate, într-o anumită rutină, ar trebui să ne dăm seama că Hristos ne aşteaptă la El, că Hristos aşteaptă să ne schimbăm vieţile.
Cu această idee închei cuvântul de astăzi: trebuie să ne dăm seama că noi înşine avem nevoie să-L trăim mai intens pe Hristos, noi înşine trebuie să ne bucurăm de Hristos, noi înşine trebuie să-L iubim pe Hristos, trebuie să-I facem loc lui Hristos în viaţa noastră. Noi înşine avem nevoie să ne schimbăm vieţile, să punem început bun mântuirii.
Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino la Mine, suflete, să cunoşti viaţa cea adevărată!” Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino, suflete, la mântuire!” Pe fiecare dintre noi ne aşteaptă Hristos.
[1] Conferinţa, ţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia în martie 2005, se poate asculta pe www.ortodoxmedia.com/inregistrare/243/Despre-convertire-si-convertiti.
[2] Poate că totuşi se vor mai face filme gen Quo Vadis. Se pare însă că producătorii vor trebui să scoată pentru aceasta fonduri din propriile buzunare. Aşa cum a făcut şi Mel Gibson, după ce proiectul său cu Patimile a fost respins de marile case de filme.
[3] Monica Fermo s-a călugărit, primind numele Ecaterina. În ultimii ani, a devenit cunoscută prin cărţile sale şi prin conferinţele pe care le-a ţinut în centrele universitare.
Politolog austriac: CUTREMURUL din Haiti a fost provocat ARTIFICIAL de armata americană
Citez din articolul Politolog austriac: Cutremurul din Haiti a fost provocat artificial de armata americană:
Politologul Claudia von Werlhof din cadrul Universităţii de Politologie din Innsbruck a acuzat Statele Unite ala Americii că se află în spatele seismului din Haiti, produs în luna ianuarie. Afirmaţiile au dus la o adevărată polemică ştiinţifică, scrie cotidianul Austrian Independent.
Potrivit politologului austriac, la un centru militar de cercetare din Alaska există maşini folosite pentru detectarea rezervelor de ţiţei care crează cutremure artificiale şi care au fost declanşate intenţionat pentru a provoca seismul din Haiti şi pentru a le permite, în acest fel, SUA să trimită 10.000 de trupe în ţară.
În cadrul proiectului HAARP (un amplasament de cercetare american, situat la nord-est de Gakona, în Alaska), afirma ea, sunt create maşini care pot provoca cutremure artificiale.
Acestea sunt folosite pentru a descoperi rezerve de petrol, existente de exemplu în arealul dintre Haiti şi Cuba. Cutremurul din Haiti ar fi putut fi provocat artificial, pentru a face posibilă ocuparea ţării de către SUA, spunea Werlhof, potrivit Austrian Independent.
Directorul institutului de politologie, Ferdinand Karlhofer, vorbea despre ‘daune’ provocate institutului de cercetare, astfel de afirmaţii fiind în opinia sa lipsite de orice temei ştiinţific.
Într-un interviu acordat ziarului austriac Der Standard, la mijlocul lui februarie, Werlhof adusese în discuţie faptul că seismul din Haiti ar fi putut fi “provocat artificial”.
Cititi va rog si:
Comentariul zilei (16.01.2010): Cutremurul din Haiti a fost declansat artificial? Cu ce scop?
SE STIA? Un e-mail din Haiti, si cateva minute dupa, un cosmar …
VIDEO – Franta acuza SUA: AJUTAM HAITI sau OCUPATI HAITI?
VIDEO: HAARP, arma meteorologica (si nu numai)? Detalii importante despre finantatori
PROGRAM CONFERINŢE DANION VASILE – POSTUL SFINTELOR PAŞTI – 2010
Citez din articolul PROGRAM CONFERINŢE DANION VASILE – POSTUL SFINTELOR PAŞTI – 2010:
ÎN MOLDOVA
1. 9 MARTIE, 14.00, COLEGIUL NATIONAL DE VINIFICATIE SI VITICULTURA (COMUNA STAUCENI), SALA DE FESTIVITATI – “TINERII SI PROVOCARILE LUMII DE ASTAZI”
2. 9 MARTIE, 17.30, CASA DE CULTURA USM – “MIRENII SI RUGACIUNEA”
3. 10 MARTIE, CASA ARMATEI, 15.00 – “RAZBOIUL DUHOVNICESC SI RAZBOIUL LUMESC”.
4. 11 MARTIE, 17.00, AULA MARE ASEM (BLOCUL CENTRAL, ETAJUL 1) – “SFINTII VREMURILOR DIN URMA”
5. 12 MARTIE, INCHISOAREA DE LA REZINA
ÎN ROMÂNIA
DUMINICA – 14 MARTIE ADJUD
LUNI – 15 MARTIE FOCSANI
MARŢI – 16 MARTIE LUDUŞ
MIERCURI – 17 MARTIE MUREŞ
JOI – 18 MARTIE – BISTRITA – ORA 11.00, PIATRA NEAMŢ, ORA 18.00
VINERI – 19 MARTIE – IAŞI – CU PĂRINTELE HRISOSTOM
(DUMINICĂ – 21 MARTIE – ORELE 20.00 – 22.00, TV SIBIU, EMISIUNEA FLORI DE PATERIC)
LUNI – 22 MARTIE – ARAD
MARTI – 23 MARTIE – TIMISOARA
MIERCURI -24 MARTIE – SANNICOLAU MARE
JOI – 25 MARTIE – BEIUS
VINERI – 26 MARTIE – ORADEA
SÂMBĂTĂ – 27 MARTIE – DEJ
DUMINICĂ – 28 MARTIE – GHERLA
Detalii privind locatiile pe http://www.danionvasile.ro/blog/conferinte-si-lansari-de-carte/
Ratacirea preotului LUCIAN GRIGORE, din Pitesti, cel ce da SFANTA IMPARTASANIE CU MAI MULTE LINGURITE … Sau „Sa mai zica cineva ca nu e vremea cernerii cumplite…”
Citez din articolul Dilema linguriţei:
Interviu realizat pentru Evenimentul Zilei
Andreea Dogar – reporter EVZ
Am văzut că pe mai multe forumuri de discuţie de pe internet se discuta despre modul cum Împărtăşania este oferită credincioşilor ortodocşi cu aceeaşi linguriţă şi despre posibila transmitere în acest mod a unor boli. Am citit acolo despre unele mame care nu voiau să îşi ducă copiii la Împărtăşanie tocmai din acest motiv, temându-se că ar putea contacta o eventuala boală, mai ales în cazul copiilor cu o vârstă fragedă.
Din ceea ce am văzut - la Biserica Domnească Sfântul Gheorghe din Piteşti folosiţi mai multe linguriţe - cate una pentru fiecare credincios. În această privinţă aş dori să ne daţi anumite lămuriri:
1. Din ce considerente aţi luat decizia de a oferi Împărtăşania cu linguriţe diferite credincioşilor ? Este vorba de rigoarea pentru igienă sau aţi recurs la aceasta în urma solicitării enoriaşilor ?
pr. Lucian Grigore:
Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Domnului este Taina Bisericii care încununează toate celelalte Sfinte Taine. Momentul împărtăşirii pentru un credincios constituie chiar împlinirea unui dor nesfârşit, este dorul supremei lui aşteptări. Am avut, din mila lui Dumnezeu, şansa să văd în lucrarea mea preoţească câteva cazuri de credincioşi care împărtăşindu-se îşi schimbau chipul, străluminau, erau de-a dreptul incandescenţi, dar nu în lumina osândei, ci într-o lumină care nu venea din lumea aceasta. Dumnezeu mi-e martor că am văzut aşa ceva şi această vedere m-a smerit în acest fel pe mine cel care prea des mă împărtăşesc în nebăgare de seamă.
Apostolul ne îndeamnă să ne cercetăm pe noi înşine şi aşa să ne atingem de cele sfinte (I Corinteni 11,28). Un om care aşteaptă de ani buni acea picătură a mângâierii şi binecuvântării lui Dumnezeu, când nu numai că te atingi – ci chiar cuprinzi cu făptura ta întreagă viaţa lui Hristos în tine, se poate considera un om fericit. Nu aveţi la îndemână nici o comparaţie să vă puteţi imagina ce bucurie am văzut odată pe chipul unui creştin bolnav căruia i-am dat îngăduinţa de a se împărtăşi, deşi se afla sub canonul opririi. Pentru că trebuia să meargă la operaţie, şi pentru că îi era frică să nu moară neîmpărtăşit, am socotit că se cuvine a birui canonul opririi cu socotinţa unei iconomii şi a unui pogorământ ce se cerea făcut. Am văzut în ochii lui ceva ce n-am să pot descrie: era ceva ca şi cum l-aş fi scăpat de la moarte, era o bucurie în lacrimi, şi o adâncă suferinţă, o conştienţă sfântă a nevredniciei şi în acelaşi timp un tremur de mulţumire a întregii lui făpturi. Unor astfel de oameni nu le pasă cu ce fel de linguriţă le ajunge împărtăşania pe buze. Socotesc însă că trebuie mai mult să ne pese nouă, preoţilor, în ce fel îi împărtăşim.
A fost o vreme când nici mie nu mi-a păsat cum şi dacă arată Sfintele în vreun fel, pentru că ştiam că nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos – aceasta până în prima zi de Sfintele Paşti îndată după hirotonie, când, după ce am împărtăşit peste o mie de oameni cu aceeaşi linguriţă, Sfintele care au rămas în Potir au trebuit să le consum eu însumi (aceasta se numeşte în limbajul nostru liturgic – potrivire). Ei bine, atunci am simţit că în Sfântul Potir nimic din ceea ce se adunase acolo (şi observaţi cum spun că „se adunase” şi nu anume că „rămăsese”), nu mai avea firea Sfintelor Taine. Gustul lunecos şi bălos îmi dădea semnul că în Sfântul Potir se adunase o peliculă groasă de ruj şi un soi de secreţii care făceau consumarea Potirului absolut de nesuportat. Mi-am învins această mâhnire cu chipul celor primite şi rostuite în suflet de îndrumarea părintească a învăţăturilor Bisericii, dar de atunci mi-am pus serios problemele următoare:
- Se cuvine, sau nu se cuvine, a ne îngriji de Sfântul Potir ?! Este, sau nu este indiferent ce anume ajunge în Sfânta Împărtăşanie şi mai apoi, ce ajunge cu Sfânta Împărtăşanie cu tot pe buzele credinciosului ?!
Eu consider că este o nesocotinţă să băgăm în Sfântul Potir orişice murdărie! Nu se cuvine a lăsa Cele Sfinte în batjocură; de aceea cei care pun problema împărtăşirii cu o singură linguriţă – care să treacă prin secreţiile salivare şi mucozităţile tuturor - ca apoi să o introducă iarăşi în Sfântul Potir peste Sfintele, socotesc că greşesc de moarte.
Am gândit în acest sens să înaintez un document către forurile noastre ierarhic superioare, prin care să-mi declar argumentele şi să cer a se lămuri această situaţie la vârf, la nivelul întregii Biserici. Mai apoi am văzut o serie de împotrivitori cu privire la această problemă, preoţi care văd în această lucrare a împărtăşirii cu o singură linguriţă o „dogmă” de neatins – care ar fi în măsură să probeze măsura credinţei noastre în puterea lui Dumnezeu de a curăţa necurăţiile – şi m-am retras ca să nu aduc în inima cuiva vreo pricină. Acum însă, mă somaţi oarecum să dau un răspuns şi fac aceasta pentru că văd că şi alţii se frământă pe această temă.
Cel mai adesea creştinul căruia i se administrează Împărtăşania în acest chip silnic i se pune dinaintea dilema: „ori crezi că Dumnezeu este în măsură să te ferească de bolile (contagioase) ale celui de dinaintea ta şi te mântuieşti, ori nu crezi în puterea Sfintei Împărtăşanii şi nu te mântuieşti !” Eu zic că e mare păcat să aruncăm bunacuviinţă şi sfintele aşteptări ale credincioşilor în derizoriu spunând acestea şi ispitindu-i astfel.
Să ne trezim ! Preotul care pune credinciosul să meargă pe tăişul acestei dileme nu dovedeşte nici credinţă şi nici cuviinţă dreaptă faţă de oameni. El necinsteşte împărtăşirea cu chipul unei false evlavii şi al unei false credinţe. Este asemenea demonului care L-a ispitit pe Domnul Hristos atunci când l-a îndemnat să se arunce de pe aripa templului zicându-I: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Iisus însă i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Matei 4, 6-7). Aşadar, noi nu trebuie nici să ispitim pe Dumnezeu ca să vedem ce se întâmplă cu Sfintele batjocorite şi nici să aruncăm inima credinciosului în tulburare, pentru că de multe ori bunii credincioşi ai Bisericii Domnului se apropie de Cele Sfinte cu un fior mai înalt şi cu mult mai adânc decât noi preoţii. Împărtăşania nu are destinaţia de a se transforma în dezinfectant. Pentru aceasta sunt mijloace potrivite cu rolul şi lucrarea dezinfectării. Sfânta Împărtăşanie este o mare bucurie, un mare dor, o dragoste nesfârşită – care mistuie, înalţă, înaripează… Să nu-i stricăm nici bucuria şi nici lumina şi nici revărsarea plinirii harului cu întunecări şi întrebări şi practici nebuneşti.
Am împărtăşit odată un bătrân căruia îi atârnau mucozităţile dinaintea nasului. Era răcit, tuşea şi îi curgea abundent nasul. L-am invitat să se şteargă mai întâi şi apoi să se apropie. Omul era atât de bolnav şi necăjit încât nu-i stătea mintea nici la ce îi zicem eu şi nici la grija la care îl chemam. Sumar a făcut gestul de a se şterge. Bărbia de jos îi era foarte mult deplasată spre nas. Linguriţa a trecut cu mare greutate printre cele două obstacole ca să ajungă la gură. După ce am tras linguriţa am constatat că mucozităţile, care arătau ca o secreţie purulentă, ajunseseră în linguriţă în locul Sfintelor. Credeţi-mă, aşa ceva nu am cum să bag în Sfântul Potir! Mi s-a adus argumentul că există un procovăţ (o bucată de pânză de culoare roşie) pe care astfel de lucruri se şterg înainte de a refolosi linguriţa! Mă întreb însă dacă ştergând aceste necurăţii nu luăm pe linguriţă de pe procovăţ necurăţiile pe care tocmai le-am şters mai înaintea celor din urmă. Nu aceasta este soluţia… Iar pe cei mai catolici decât Papa, care ne pun pe noi în astfel de dileme, i-aş întreba: sfinţia ta ţi-ai putea împărtăşi vreodată copilul cu o linguriţă ca cea despre care zic eu când povestesc aici despre bătrân ?! Să nu fim ipocriţi, ci să fim cinstiţi cu noi înşine !
Am sute de exemple ca cel despre care vă spun. Ultimul este legat de un pacient împărtăşit la spital. Avea gura plină de un fel de spumă, buzele crăpate, uşor sângerânde, era conştient – dar trăgea să moară. L-am spovedit şi l-am împărtăşit ! După ce l-am împărtăşit a rămas de pe limba lui pe linguriţă un soi de griş lăptos.
Întrebare pentru cei care se bat cu cărămida dreptei slujiri în piepturile umflate ale părutei evlavii: – V-aţi putea împărtăşi copiii voştri cu o astfel de linguriţă ?!
Cineva mi-a spus că da! Şi atunci m-am simţit dator să-l întreb dacă el ar putea folosi o astfel de linguriţă pentru el însuşi; mi-a răspuns că da (eu însă, nu ştiu de ce am simţit că trebuie să mă îndoiesc de sinceritatea lui); şi atunci i-am zis: Bine, dar tu nu ştii cu ce anume vrei să te împărtăşeşti ! Tu vrei să te împărtăşeşti cu linguriţa, sau vrei să te împărtăşeşti cu Sfânta Împărtăşanie ?!
Ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră: am luat decizia de a împărtăşi credincioşii cu linguriţe dedicate fiecăruia din dorinţa de a-i împărtăşi pe aceştia numai cu ceea ce se cuvine a-i împărtăşi, adică cu Sfintele Taine şi nu cu altceva – cu mucozităţi, sau cu materie salivară ori bacteriană de pe limba şi din cavitatea bucală a altora; Pe de altă parte decizia aceasta vizează un aspect cu mult mai important, anume grija de a nu introduce în Sfântul Potir alte materii decât cele îngăduite ca Trup şi Sânge ale Domnului. Consider că lucrurile acestea nu mai trebuie discutate într-atât de aprofundat întrucât sunt precizate în Liturghier. Nu ai voie să introduci în Sfintele Taine, din Sfântul Potir, nimic străin de ele. Punct !
reporter EVZ
2. Am văzut că mulţi credincioşi ortodocşi spun că în bisericile în care se foloseşte o singură linguriţă, acest obicei ar trebui schimbat din motive de igienă. Are o semnificaţie linguriţa ?! Se poate schimba ceva în rânduiala asta ?! Trupul si Sângele lui Hristos ar putea să îmbolnăvească pe cineva ?! Dumneavoastră cum vedeţi această problemă?
L.G. Că Dumnezeu face minuni, este lucru ştiut ! Ceea ce nu ştim noi îndeajuns e că minunea nu se cere şi nu se forţează. Minunile se săvârşesc cu noi după planul lui Dumnezeu şi nu după planul nostru. Noi nu trebuie să ne aruncăm în pericol doar ca să testăm capacităţile şi virtuţile minunii aşa orişicând, printr-o atitudine nebunească, ca şi cum Dumnezeu ar fi angajat prestidigitator la cheremul satisfacerii curiozităţilor noastre meschine. Parafrazând oarecum cele ce spuneam mai devreme – e păcat să-i zici lui Dumnezeu: „Doamne, eu mă arunc acum de pe aripa templului să vedem dacă trimiţi tu îngerii să mă prindă!” O astfel de ispitire a lui Dumnezeu numai diavolul a putut să zămislească!
Să lămurim lucrurile: unii argumentează că împărtăşirea cu o singură linguriţă trimite la împărtăşirea în comuniune, adică trimite la unitatea credinţei, a lucrării, a Împărtăşirii. Însă nu linguriţa are semnificaţii în această privinţă, ci Sfântul Potir. Împărtăşirea comunităţii din acelaşi Sfânt Potir poartă cu sine sensul comuniunii: Un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5), aş zice mai departe o Împărtăşire în acelaşi gând al aceleiaşi mărturisiri. Sfântul Potir ne uneşte în jurul aceleiaşi motivaţii care este Hristos. Deci ce este mai important, chipul acestei uniri sau unirea însăşi în Hristos ?!
Linguriţa nu este nici chip şi nici unire, este doar vehiculul care face posibilă trecerea Sfintelor Taine spre buzele credincioşilor în siguranţă, fără riscul de a le risipi pe mâinile credincioşilor (care pot fi nebăgători de seamă cu cele ce au atins); să fie în siguranţă, aşadar, fără riscul de a le risipi pe jos – acesta socotindu-se a fi un păcat de moarte !
Eu nu găsesc un impediment în a sfinţi în loc de una singură mai multe linguriţe şi a le folosi în cult la momentul cuvenit. Rugăciunea necesară sfinţirii linguriţei poate fi citită mai multora la fel de bine cum se citeşte uneia. Atâta timp cât acestea sunt dedicate cultului şi nu sunt folosite şi la borcanul cu miere sau la cel cu magiun, mi se pare că se respectă regula. Şi totuşi mai există o cale potrivită a folosi linguriţa la împărtăşire, dar aici se cere educaţie mai multă din partea credincioşilor.
reporter EVZ
3. In general, care credeţi ca este cea mai bună soluţie pentru această problemă – mai multe linguriţe, fiecare credincios să vină cu linguriţa sa ?!
L.G. Tocmai aceasta încercam să vă spun! Cea mai potrivită soluţie pentru a împărtăşi credincioşii mi se pare cea folosită în Biserica Ortodoxă Rusă: credinciosul vine fără lumânare la împărtăşire, pentru ca să-şi concentreze atenţia asupra împărtăşirii şi nu asupra modului cum să ţină lumânarea – astfel încât să nu dea foc mâinii preotului sau acoperămintelor. Pentru împărtăşire este aşezat undeva într-un loc potrivit, pe solee (treapta lărgită dinaintea Sfântului Altar), un sfeşnic uni-suport cu o lumânare aprinsă pentru toţi credincioşii.
După ce credinciosul vine înaintea uşilor împărăteşti ale Sfântului Altar, i se aşează sub bărbie procovăţul (acea bucată de pânză de culoare roşie). Cu această operaţie se ocupă paracliserul (la nevoie), dar de cele mai multe ori diaconul sau un alt slujitor. Având dinainte un credincios cu fruntea orientată spre vârful catapetesmei şi gura deschisă, preotului îi vine uşor, adică la îndemână să transporte pe deasupra procovăţului linguriţa – purtând cele sfinte – şi să le lase să se prelingă în cavitatea bucală a primitorului, fără să o atingă. Astfel, linguriţa cea unică a preotului rămâne la fel de curată la sfârşitul împărtăşirii a o mie de credincioşi precum a fost şi la început. Totul însă ţine de educaţia pe care s-ar cuveni să o facem credincioşilor în acest sens. Dacă forurile noastre ocârmuitoare s-ar îngriji să poruncească şi la noi, în Biserica Ortodoxă Românească, o astfel de practică am scăpa de „dilema linguriţei”.
Mulţumim pentru întrebări şi iertare pentru lungimea cuvântului !
Comentariu saccsiv:
Este acelasi preot despre care puteti citi la:
“Biserica nu este doar Sinodul si nici Sinodul nu este in chip deplin Biserica”
Vorba unor iubiti frati: „Sa mai zica cineva ca nu e vremea cernerii cumplite…”
Eu zic ca aceasta atitudine dovedeste nu doar indubitabila incepere a cernerii, a despartirii celor din dreapta de cei din stanga, ci si faptul ca a lua atitudine impotriva actelor cu cip e bine, dar nu este deajuns. Caci multi necrestini o fac de asemenea, ba chiar si dintre cei ce de fapt pregatesc mentalul maselor cu doctrina realei NOI ORDINI MONDIALE, precum miscarea anti crestina Zeitgeist:
Ultima revolutie: NOUA ORDINE MONDIALA reala impotriva falsei “Noi Ordini Mondiale”
Sa revenim insa la chestiunea linguritei si sa vedem de ce este o mare ratacire modul cum pune preotul Lucian Grigore problema. Si ca o paranteza, este foarte trist ca o asemenea „dilema” apare intr-un ziar ce-si face din atacul impotriva ortodoxiei un titlu de glorie …
O data cu gripa porcina, s-au gasit unii care sa inoveze in materie:
Si tuturor celor ce traiau cu spaima raspandirii virusului li s-a raspuns pe masura:
Ne putem infecta cu GRIPA PORCINA la Sfanta Impartasanie?
Imi puneam nu demult intrebarea:
Dar porcina s-a dus, insa razvratitii au ramas si vor neaparat inovatii …
Voi adauga in continuare si eu cateva cuvinte la cele spuse deja de cei mai pregatiti teologic decat mine si care au demonstrat limpede ca nu-i nici o problema folosirea unei singure lingurite.
Observati va rog descrierea amanuntita pe care preotul Lucian Grigore o face cand descrie boli, bale, puroaie si tot ce mai gaseste el necesar sa produca scarba … Desigur, cei care privesc problema astfel si traiesc cu spaima imbolnaviri, sigur se vor si imbolnavii. Pentru ei acolo nu mai este trupul si sangele Mantuitorului, ci painica si vinisor. E clar ca acest preot are o problema, insa nu constientizeaza ca este strict a lui si doreste cu tot dinadinsul s-o exporte. Lui ii este greata sa se impartaseasca dupa ceilalti si atunci considera ca tuturor trebuie sa le fie. Dar nu a fost de ajuns sa inoveze in propria biserica, asa ca doreste o generalizare, pentru a nu parea el prea sclifosit.
Spune preotul ca a intrebat pe cei ce considera ca e in regula folosirea unei singure lingurite, ce parere au daca asa si pe dincolo … Ei bine, imi voi exprima si eu, un pacatos, opinia.
Inainte de a intra in puscarie eram exagerat de atent cu igiena si ma umpleam de dezgust doar la vederea unui bolnav caruia ii ieseau din gura sau din bube tot soiul de lichide. Sa stau langa unul ca acesta? Niciodata. Sa mananc la aceeasi masa? Nici batut. Ziceam eu cu mintea mea de habauc ce o aveam pe atunci. Daca tusea cineva in apropiere, mergeam 3 metri mai incolo. Daca puneam mana pe vreo clanta sau obiecte „suspecte”, cu prima ocazie ma spalam cu sarg si ma dadeam din abundenta cu spirt.
Apoi am intrat in puscarie. Ehe … Daca preotul acesta ar sta si numai o zi pe unde am fost eu cu anii, si-ar pierde mintile daca nu ar renunta la ifosele astea igienice.
Evident ca si pentru mine a fost un soc sa vad unde trebuia sa imi petrec o parte din viata, insa repede m-am lasat cu totul in mana bunului Dumnezeu si i-am dat slava si i-am multumit si am inteles ca platesc pacatele mele si l-am rugat sa ma ierte si sa scap cat mai repede.
Si Mantuitorul nostru m-a ocrotit si nu m-am imbolnavit. Dar sa va descriu si eu un pic mediul, ca sa nu creada cineva ca era vreo bagatela:
- In camere de 27 de paturi stateau si 50 – 60 de persoane, care tusea, care cu bube, care bolnav, paduchi, plosnite, raie, soareci, sobolani, mirosuri. Desigur, ajungeau si la spital unii bolnavi, dar doar cei cu forme grave. Pana atunci insa, la gramada.
- Care se ducea la WC, ca facea treaba mare, ca facea treaba mica, nu se mai obosea sa se mai si spele dupa aia pe maini. Si punea mana apoi pe unde nimerea. Si puneai vrand nevrand mana dupa el pe aceleasi obiecte, caci totul se petrecea intr-un spatiu cat o sufragerie mare.
- De mancat, o faceai in grupuri si de multe ori din acelasi mare castron. Nimeni nu statea sa-l urmareasca pe celalalt ce are in gura. Si ce mutre … Ca daca le-ar vedea parintelul, i s-au pune un sloi de gheata pe sira spinarii.
- Dar problema igienei era cea mai mica pe care cineva trebuie sa si-o puna acolo. Cea mai mare trebuie sa fie insa mutilarea sau moartea. Caci acolo nimeni nu este sigur sa se mai trezeste intreg dimineata sau daca se mai trezeste. Asta desigur, daca nu te lasi cu totul in mana bunului Dumnezeu. Dar despre acest aspect, am scris mai pe larg in carte:
Prin urmare, daca Mantuitorul m-a scapat pe mine un pacatos de un asemenea mediu, cum oare as putea indrazni sa cred ca as putea sa ma imbolnavesc la Sfanta Impartasanie?
UPDATE 1
Iata si comentariul fratelui Laurentiu Dumitru postat la articolul Dilema linguritei de pe blogul sau:
@ Florin M.
Articolul l-am primit de la parintele. Nu avea nicio specificatie, dar am socotit potrivit a-l posta pt ca sigur si-ar dori un feedback la cele ce le-a scris. Este, daca vrei, o invitatie la dezbatere. Pr. Lucian Grigore este unul dintre cei mai vrednici preoti din cati am intalnit, un suflet inzestrat cu nenumarate daruri. Acest preot al lui Hristos isi spune pasul si expune obiectiv niste situatii. Acum aveti si Dvs. cuvantul. Mi-as dori insa ca fiecare sa o faca dupa ce citeste si cele de mai sus.
Am ajutat ani buni in altar, chiar la biserica la care slujeste parintele Grigore, autorul materialului, si stiu exact la ce se refera. Personal nu impartasesc aceasta practica, cred ca ar fi mai simplu daca s-ar folosi un al doilea procovat si nu cel cu care se acopera indeobste Sfintele, in situatiile in care in lingurita ramane acel gris laptos de care vorbeste parintele.
In legatura cu sfintele Icoane, afla ca la o biserica ca cea unde slujeste parintele (o biserica de centru, aflata in zona pietonala, departe de carosabil, un fel de km 0 al Pitestiului) foarte cercetata de inchinatorii aflati in graba cu treburi prin oras se sterg ff des icoanele. Doamnele de la pangar din vreme in vreme sunt nevoite sa stearga geamul icoanele de pe iconostas si a icoanei praznicare, iar carpa se inroseste pur si simplu de la pelicula mare rosie, de la rujuri. Efectiv geamul icoanei din transparent, devine mat. Dar asta e o alta poveste (nu o dilema!) si, din fericire, are o solutie practica universal acceptata – carpa!
UPDATE 2
Iata ce scriu fratii de la RAZBOI INTRU CUVANT in articolul lor IN ATENTIA CELOR CARE SE SCARBESC DE FRATELE LOR MURDAR SI BOLNAV: “Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!”(Cuv. Paisie Aghioritul):
“- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…
- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].
Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.
De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic”.
13 comments