DANION VASILE: Modele pentru secolul XXI

 

Modele pentru secolul XXI[1]

Un răspuns întârziat

 

„Creştinii sunt Evanghelia lui Hristos perpetuată   de-a lungul veacurilor în cadrul neamului omenesc.”

Părintele Iustin Popovici

 

 

Cum să duci o viaţă creştină când nu ai modele? Nu e o nebunie să fii contra curentului, încercând cu disperare să trăieşti după Evanghelie într-o lume modernă în care ceilalţi se rup de vechile tradiţii? Oare nu trebuie ca Biserica să fie mai înţelegătoare şi mai permisivă, să ţină cont de trăsăturile şi de neputinţele credincioşilor? Unde găsim un model adevărat?

(Am primit aceste întrebări la sfârşitul unei conferinţe. Nu am mai avut timp să răspund la ele atunci. Poate că nu e târziu să răspund nici acum, în scris,          dându-le şi altora posibilitatea să afle un posibil răspuns la aceste întrebări. Aceste întrebări m-au frământat şi pe mine, şi încă mă mai frământă. Le-am pus la rândul meu unor preoţi şi ieromonahi luminaţi de Dumnezeu, aşa că voi încerca să dezvolt ideile care mi-au fost împărtăşite de către aceştia. Cred, şi sper că nu spun asta cu mândrie, că răspunsurile pe care le-am primit la rândul meu, şi care vor fi presărate de-a lungul scrisorii mele, ca şi răspunsurile pe care le-am aflat citind scrierile cuvioşilor părinţi care au trăit în vremurile noastre, pot modela vieţile tuturor celor care râvnesc să Îl dobândească pe Hristos…)

Fratele meu, mă bucur mult că mi-ai pus aceste întrebări. Tonul lor este puţin deznădăjduit, trădează o stare de încordare, o stare de nesiguranţă. Mulţi credincioşi trec prin astfel de momente, care pentru mulţi constituie apusul vieţii duhovniceşti. Mai exact, sunt momentele în care viaţa creştină devine rutină. E greu, nu mai sunt modele, ispitele sunt mari, şi atunci omul îşi recunoaşte înfrângerea: predă armele. În viaţa lui apare o schimbare profundă: îndoiala în lucrarea lui Dumnezeu, Care ar fi trebuit să îi întindă o mână de ajutor pentru a nu se lăsa acoperit de noroiul acestei lumi, se transformă în îndoială în existenţa lui Dumnezeu. Reacţiile sunt foarte variate. Unii se rup cu totul de Biserică, aruncându-se cu disperare în braţele ispititoare ale diavolului, alţii duc o viaţă creştină formală, de suprafaţă, în care combină faptele luminii cu faptele întunericului. Şocul este mare: o persoană care cu câteva zile mai înainte părea a fi un model de evlavie face fapte care trădează lipsa credinţei. Încep prin a spune, nu fără oarecare strângere de inimă, că am trecut eu însumi prin acest iad al deznădejdii. Şi nu numai o dată, ci de mai multe ori. Când am încercat să analizez momentele de cădere pe care le-am avut în perioada care a început de la prima mea spovedanie,      mi-am dat seama că cele mai multe căderi au avut la bază mândria sau deznădejdea. E greu de spus care cauză a fost dominantă. Dar părerea mea este că mai mult m-a vătămat deznădejdea decât mândria. Sau mai bine zis am simţit mult mai clar cum mă vatămă deznădejdea. Pricina principală a fost faptul că am fost dezamăgit de oameni – preoţi sau mireni – pe care îi consideram modele duhovniceşti şi de oameni pe care, deşi nu îi consideram repere pentru mine, totuşi îi ştiam oameni cu credinţă în Dumnezeu. Nu îmi făcusem idoli din ei, deci nu pot spune că m-a vătămat o apreciere exagerată a lor. M-a durut însă să descopăr că şi între creştini sunt unii care una spun şi alta fac. La multe spovedanii mi-am agasat duhovnicul repetându-i că i-am judecat pe alţii. Mă simţeam ca un copac aplecat de vânturi. Dar în urma spovedaniei am înţeles cât de greşită era raportarea mea la ceilalţi.

Îţi voi scrie câteva cuvinte nu pentru că aş avea sentimentul că am depăşit definitiv starea de deznădejde pe care mi-o pot provoca anumite căderi ale altora. Încă simt că sunt pe un teren minat. Dar îţi scriu mai ales pentru că în urma spovedaniilor şi a convorbirilor cu mari duhovnici am înţeles că nu trebuie să mă las pradă deznădejdii atunci când un creştin considerat de mine şi de alţii drept model cade în păcat. Mi-am dat seama că dacă mă voi uita la căderile mele nu voi mai avea timp să le judec pe ale altora. Trecerea a fost de la judecarea altora la propria judecare. Mărturisesc că îmi e mult mai greu să îmi rabd neputinţele şi patimile mele decât să le judec pe ale altora. Mă apasă faptul că eu însumi nu trăiesc aşa cum mi-aş dori să trăiesc, că nu găsesc în mine virtuţile pe care înainte mă mâhneam dacă nu le găseam la alţii. Dar nu despre asta vreau să îţi scriu. Vreau să îţi scriu despre „jumătatea plină a paharului”.

Modele adevărate există. Dacă nu am ştiut să le găsesc de la început este pentru că, având dinţi de lapte, puteam fi păcălit uşor. Îmi dau seama că la începutul drumului duhovnicesc există nişte ispite standard, în care cad mulţi. Una dintre ele este tocmai raportarea la nişte modele greşite. Dar Dumnezeu îl ajută pe începător să depăşească decepţia provocată de căderile celor pe care  şi-i alesese ca modele. Cu trecerea timpului, sporind în viaţa duhovnicească, fostul începător începe să sesizeze criteriile după care trebuie deosebite adevăratele modele duhovniceşti.

Am început a-ţi scrie această scrisoare spunându-ţi că mă bucur că ţi-ai pus anumite întrebări legate de posibilitatea unei supravieţuiri creştine într-o lume din ce în ce mai păgână. Nu ţi-am explicat ce anume mă bucura, deşi tonul tău trăda nesiguranţă şi îndoială. M-a bucurat tocmai faptul că ai avut puterea de a nu ceda presiunii la care te supune mediul în care trăieşti, mediu care încearcă să sufoce orice urmă de credinţă creştină. Mai precis, încearcă să transforme învăţătura creştină într-o înţelepciune moralizatoare plină de înţelepciunea lumii acesteia, furând creştinilor viaţa în Hristos.

Tu ai avut puterea să întrebi, deşi observi că este aproape imposibil să duci o viaţă creştină. Întrebarea ta se aseamănă S.O.S.- urilor trimise de o navă care este pe cale de a naufragia. De aici începe adevărata viaţă creştină: când eşti conştient de haosul care te înconjoară, când eşti conştient de faptul că există din ce în ce mai puţini creştini adevăraţi. Părintele Serafim Rose întreba odată: „Ştiţi ce  s-ar întâmpla dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum, la fel cum a făcut-o acum două mii de ani. (…) Spunem că trăim într-o societate creştină, dar de fapt nu este adevărat; trăim într-o societate care este mult mai păgână, mai urâtoare de Hristos decât este lumea în care a trăit odinioară Hristos”. Şi atunci, ce fel de modele ne poate oferi această societate?

Răsturnăm puţin întrebarea: oare Hristos, Cel care a promis că va fi alături de creştini până la sfârşitul veacurilor, ne lasă singuri? Oare ne-a părăsit? Dacă ne-a părăsit, atunci a fost un mincinos şi toată credinţa creştină este minciună. Dar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are cum să ne părăsească. Până la sfârşitul lumii El va întinde mâna Sa fiecăruia dintre cei care vor să se mântuiască. Da, să recunoaştem că prin puterile noastre nu putem rezista. Puterile noastre ar fi repede înfrânte de oştile întunericului. Dar, dacă suntem creştini, nu suntem ai noştri. Suntem ai lui Hristos, şi El ne va da putere să biruim, pentru a dobândi Împărăţia Cerurilor.

a) Mântuire sau sfinţenie

„Vrei să te mântuieşti?” La această întrebare aproape toţi cei care au primit Botezul răspund afirmativ. Excepţie fac numai cei care s-au lepădat de credinţă, sau unii care şi-au pierdut minţile ori sunt posedaţi de diavol.

„Vrei să te sfinţeşti?” La această întrebare numai un număr foarte mic de creştini dau acelaşi răspuns afirmativ. Puţini răspund nu din smerenie, dar majoritatea răspund nu cât se poate de sincer. Chiar dacă şi-ar pune întrebarea retoric: „Oare vreau să mă sfinţesc?”, răspunsul ar fi la fel de categoric: „Nu”.

Cum se justifică deosebirea dintre cele două răspunsuri? Simplu: creştinul din zilele noastre vrea să se mântuiască, dar face tot posibilul pentru a micşora ecoul credinţei creştine în propria viaţă. El spune: „Da, vreau să mă mântuiesc. Chiar dacă nu trăiesc aşa cum trebuie, poate că Dumnezeu mă va mântui. În marea Sa milă, nu are cum să mă piardă. Ar însemna că i-ar pierde pe toţi cei care sunt mai păcătoşi decât mine. Şi nu cred că o va face”.

Dar ideea aceasta se înrudeşte cu învăţătura eretică a apocatastazei, conform căreia Dumnezeu, în marea iubire pentru creaţia Sa, până la urmă o să îi mântuiască pe toţi oamenii, şi chiar şi pe draci: „Cum ar putea Dumnezeu să Se bucure văzând că unii trăiesc în întuneric? Nu, va găsi El o cale de mântuire”. Luminaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au mărturisit că învăţătura despre apocatastază este o născocire eretică. Iadul este veşnic, iar cei care, după o viaţă păcătoasă, au murit fără să se pocăiască vor rămâne veşnic în el. Nu pentru că Dumnezeu este aspru judecător, ci pentru că ei înşişi au fugit în toată viaţa lor de lumină, de Hristos, lumina lumii, Care îi chema la mântuire.

Creştinul zilelor noastre vrea o mântuire care să fie pur şi simplu un cadou de la Dumnezeu, nu o cunună pentru o viaţă evlavioasă. Dacă se poate, el preferă să ducă aici o viaţă căldicică, iar dincolo să se desfăteze de bucuriile cereşti. De ce nu vrea să se sfinţească? Pentru că sfinţirea înseamnă jertfă, înseamnă nevoinţă, înseamnă renunţarea la iubirea de sine. O exemplificare foarte clară a acestei alegeri, a cărei deviză este „mântuire fără sfinţire”, ne este oferită de mulţimea de creştini care se înghesuie la spovedanie în prima şi ultima săptămână din postul Crăciunului sau cel al Sfintelor Paşti.

Se spovedesc la repezeală, ascund unele păcate la spovedanie, dar îşi ating scopul: se împărtăşesc cu Sfintele Taine. De ce nu se spovedesc cum trebuie? Pentru că le este teamă să nu fie opriţi de la împărtăşanie. Ei consideră că important este să se împărtăşească, nu să îşi curăţească sufletele prin spovedanie. Dar Hristos nu vine în inimile care nu au fost curăţite prin pocăinţă. Nimeni nu Îl poate forţa pe Hristos să Se sălăşluiască într-o inimă plină de păcate şi de iubire de sine.

Să ne dăm seama că în măsura în care nu vrem să ne sfinţim fugim de Hristos şi de mântuire. Şi, dacă facem faptele întunericului, nu ne vom putea bucura de lumină…

b) Nevoia de modele

În momentul în care cineva descoperă adevărul şi frumuseţea credinţei creştine, mai bine zis din momentul în care începe să descopere acest adevăr şi această frumuseţe (această descoperire neavând un punct terminus în această viaţă), simte nevoia unor modele vii, unor exemple de virtute care să fie o adeverire a credinţei creştine.

Sfinţii Apostoli au fost primele icoane vii pentru Biserica întemeiată la Cincizecime. Ei, care în vremea pătimirii Mântuitorului Îl părăsiseră, fiind copleşiţi de frică (singurul care a fost de faţă la răstignire fiind Sfântul Apostol Ioan), după învierea Mântuitorului, şi mai ales după primirea Duhului Sfânt pogorât la Cincizecime, s-au schimbat în întregime. Ce a însemnat pogorârea Sfântului Duh? Transformarea unor oameni şovăielnici, unor oameni slabi, în oameni puternici. Sfântul Apostol Petru, cel care se lepădase de trei ori de Hristos, a devenit un neînfricat mărturisitor al credinţei în Hristos. Schimbarea care avusese loc în sufletul său, era pentru iudeii care auziseră de lepădarea lui, o dovadă în plus a faptului că Hristos a venit în lume ca să îl înnoiască pe om, să îi arate calea de a se lepăda de omul cel vechi, pătimaş, iubitor de sine şi şovăitor în a urma Legea dumnezeiască, într-un om nou, într-un om jertfelnic, virtuos, iubitor de Dumnezeu şi de aproapele.

(Când m-am hotărât să răspund în scris la întrebările tale, aş fi vrut să scriu pur şi simplu cum văd lucrurile. Adică aşa cum ţi-aş fi răspuns la conferinţă, dacă timpul mi-ar fi permis. Fără să folosesc citate din scrierile duhovniceşti. Dar mi-am dat seama că este mai folositor pentru tine să îţi reproduc anumite cuvinte care m-au impresionat şi pe mine. Am recitit acum un text al Cuviosului părinte Iustin Popovici despre Vieţile Sfinţilor, şi propoziţia pe care am introdus-o ca motto acestei scrisori m-a convins să schimb puţin cuprinsul răspunsului meu.)

Iată ce zice Avva Iustin Popovici, ucenicul şi urmaşul Sfântului Nicolae Velimirovici: „Ce sunt Faptele Apostolilor? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos, Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt vieţile tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi? Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi «putere de Sus», Acelaşi Dumnezeu şi Domn. Fiindcă Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr Sfânta Tradiţie vie”.

Aceste cuvinte mi se par extraordinare. Dau mărturie despre faptul că Hristos este viu în sfinţi, că viaţa creştină nu este o utopie. Sfinţii sunt într-un fel icoane vii ale lui Hristos. Aceasta nu înseamnă o nimicire a personalităţii, o anulare a unicităţii fiecărei persoane, o ştergere a peceţii proprii prin care nu există două persoane identice. Dimpotrivă, sfinţenia este împlinirea adevărată a persoa-nei; ea nu este condiţionată decât de părăsirea iubirii de sine, de părăsirea mândriei şi a vieţii păcătoase. Sfinţii sunt florile udate de dragostea lui Dumnezeu. Oricât de frumoase ar fi florile sufletelor celor care refuză sfinţenia, se ofilesc.

Modelul absolut al oricărui creştin este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Numai că, din cauza micimii noastre sufleteşti, de multe ori nu suntem în stare să înţelegem acest model. Cădem în ispita de a considera exemplul Său doar un model teoretic, nu şi practic. „El era Dumnezeu-om, nu putem să ne raportăm la El…”

Dar Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om tocmai pentru ca noi să ne raportăm la modelul de viaţă pe care ni l-a propus. Totuşi, ne este mai uşor să înţelegem modelul pe care ni-l oferă Hristos raportându-ne la icoanele vii ale lui Hristos, la sfinţi. Citind Vieţile lor, vedem că aceştia au trecut prin ispite, prin încercări mai apropiate de cele prin care trecem noi. Ne este mult mai uşor chiar să înţelegem chemarea Evangheliei citind vieţile unor sfinţi sau cuvioşi care au trăit în vremuri apropiate de ale noastre.

Unii creştini care au primit mucenicia în ultima prigoană pornită de înainte-mergătorii lui Antihrist – e vorba de prigoana comunistă – au prins aripi în mărturisirea lui Hristos abia după ce au aflat despre mucenicia unor alţi mărturisitori (mireni, monahi sau clerici) care au ştiut să se împotrivească apostaziei. Hristos era acelaşi, Evanghelia era aceeaşi. Dar abia după ce au aflat modul în care oameni de lângă ei, cunoscuţi sau necunoscuţi, şi-au pus sufletele pentru Hristos, aceşti mucenici au căpătat râvna de a mărturisi credinţa creştină cu preţul vieţii.

Una este să îţi pui întrebarea: „Cum ar reacţiona un sfânt dacă s-ar afla în situaţia în care mă aflu eu?”, şi alta este ca răspunsul la această întrebare să fie clar. Ne putem pune o sumedenie de întrebări, şi ne putem da o sumedenie de răspunsuri. Dar, atunci când răspunsul se află în faţa noastră, ne este mult mai uşor să îl asimilăm. (Este adevărat însă că nu trebuie să interpunem o altă condiţie obligatorie pentru dobândirea sfinţeniei – mă refer la condiţia de a avea modele vii. Dar nici nu trebuie să trecem cu vederea valoarea acestor modele.) O bună exemplificare a ideii pe care încerc să o rezum aici o aflăm în vieţile marilor cuvioşi care au întemeiat mănăstiri. În momentul în care faima acestor părinţi a început să se răspândească, oameni care până atunci nu se gândiseră la călugărie au fost impresionaţi de ceea ce auzeau sau vedeau cu ochii lor. Şi îşi doreau să lase lumea pentru a le urma exemplul. E greu de spus câţi dintre vieţuitorii care au umplut pustia Egiptului pentru a trăi lângă bătrânii Patericului ar fi avut curajul de a renunţa la lume dacă nu ar fi avut modele vii de sfinţenie. Unii, simţind chemarea dumnezeiască, ar fi făcut-o. Dar cred că alţii, mai şovăitori, ar fi încercat să meargă pe calea mântuirii fără să părăsească vâltoarea lumii.

Un lucru ar trebui să fie clar: că aşa cum părinţii îi influenţează pe copii mai mult prin propriul exemplu şi mai puţin prin sfaturi, tot aşa în viaţa duhovnicească contează mai mult exemplele de sfinţenie decât grămada de sfaturi care pot fi aflate în cărţi.

c) „Lipsa” modelelor

„Dar ce rost mai are să vorbim despre sfinţenie? Vremea sfinţeniei a trecut…” Acest slogan al civilizaţiei contemporane loveşte cu putere în sufletele celor care vor să facă primii paşi pe calea credinţei. „Da, cu sute de ani în urmă, când trăiau Sfinţii Părinţi, se puteau folosi oamenii de pilda lor, dar astăzi, când e atâta păcat, când nici preoţii nu mai sunt modele de virtute pentru ceilalţi, nu mai are rost să mai vorbim despre sfinţenie…”

O primă observaţie: am auzit mulţi oameni care au făcut această afirmaţie. Oameni simpli, de la ţară, dar şi oameni cu studii. În spatele cuvintelor lor auzeam de fapt un alt refren, care reflecta mai bine punctul lor de vedere: „În aceste vremuri de apostazie nu mai putem trăi creştineşte. Trebuie să combinăm viaţa creştină cu compromisul. Nu avem ce face, trăim cum putem. Dumnezeu nu are de ce să ne osândească…”. De fapt, oamenii dau vina pe lipsa modelelor pentru că ei înşişi nu au curajul şi puterea de a rezista ispitelor care îi apasă.

Ne aflăm oare în faţa unui cerc vicios, în care unii se plâng de lipsa modelelor, iar modele nu apar pentru că oamenii înşişi nu vor să trăiască în aşa fel încât să poată fi modele pentru alţii?

Cred că este mai important să îţi atrag atenţia asupra unui adevăr pe care îl observă cei care contestă faptul că în zilele noastre se mai poate duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Este vorba de fractura provocată de lunga prigoană comunistă. Este adevărat că prigoana naşte mucenici, iar sângele mucenicilor este sămânţa care rodeşte spre folosul Bisericii într-un mod pe care prigonitorii nu şi-l pot explica. De ce oare ultima prigoană nu a rodit mai mult? Sau cum se explică faptul că o prigoană în care mii şi mii de mireni, de monahi şi de clerici au murit mărturisindu-L pe Hristos nu a întărit Biserica?

Există voci care afirmă că ultima prigoană a întărit Biserica, dovada adusă în acest sens fiind numărul mare de oameni care au început să umple bisericile după ce prigoana s-a terminat şi s-a obţinut libertate religioasă. Alţii constată că, faţă de numărul total de locuitori ai unui sat sau ai unui oraş, numărul celor care merg la biserică este foarte mic, chiar dacă este mai mare decât al celor care o făceau în vreme de prigoană. Statisticile la care fac referire aceştia au o anumită marjă de eroare. Dar, ţinând seama şi de această posibilă eroare, ar trebui să ne dăm seama că ultima prigoană a slăbit Biserica.

Dacă atunci când i S-a arătat Sfântului Petru al Alexandriei, Hristos i-a spus că avea cămaşa ruptă de ereticul Arie, tot aşa dacă i S-ar arăta astăzi unui vrednic ierarh al Bisericii i-ar spune că înainte-mergătorii lui Antihrist care în prigoana comunistă au încercat să surpe Biserica I-au sfâşiat cămaşa.

Ce se întâmplă? Cum de prigoanele din primele veacuri ale Bisericii au întărit Biserica, iar ultima prigoană pare să o fi slăbit?

Un posibil răspuns este că diavolul a observat că, pe măsură ce îi prigoneşte mai tare pe mărturisitorii lui Hristos, poporul creştin îşi deschide inimile faţă de mărturia acestora. Mucenicii mureau din pricina chinurilor, dar înviau în inimile credincioşilor care îi vedeau jertfindu-se pentru Hristos. Înviau în inimile celor care aflau despre mucenicia lor. Aici este, poate, cheia eşecului de care au avut parte prigonitorii. Încercau să omoare cât mai mulţi creştini, încercau să îi omoare pe cei mai râvnitori creştini, dar cu cât omorau mai mulţi Biserica era mai puternică.

Diavolul a înţeles că atâta vreme cât mărturisitorii sunt iubiţi de popor nici o prigoană nu poate avea efectul pe care îl aşteaptă prigonitorii. Atunci a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i separa pe mărturisitori de restul credincioşilor. Diavolul a luptat pe două planuri: unul era nimicirea credinţei, iar celălalt exilarea mărturisitorilor. Credinţa creştină nu poate fi nimicită. Până la sfârşitul lumii Biserica va rezista în faţa celor mai puternice atacuri. Pentru că Biserica nu este o instituţie omenească, este Însuşi Trupul lui Hristos. Dar, chiar dacă Biserica nu va putea fi îngenuncheată, totuşi cei slabi în credinţă cad în cursele vrăjmaşului. Apostazia a atins în secolul al   XX-lea dimensiuni foarte mari. De frică, mulţi s-au lepădat de Hristos. Credinţa lor nu a rezistat examenului şi din creştini au devenit atei convinşi.

Procesul exilării mărturisitorilor s-a desfăşurat în acelaşi timp: mucenicii au fost batjocoriţi în fel şi chip, fiind consideraţi duşmani ai statului, duşmani ai progresului, duşmani ai civilizaţiei. Mesajul lor a fost deformat de prigonitori astfel încât oamenii să nu mai vadă în mucenici nişte prieteni ai lui Hristos care vor binele întregii lumi, ci nişte exaltaţi care sunt potrivnici bunului mers al societăţii. A reuşit acest experiment satanic sau nu? Putem spune că a reuşit. În vreme ce mirenii, preoţii şi monahii iubitori de Hristos înfundau temniţele şi mureau în chinuri, lumea făcea abstracţie de ei. Vârtejul lumii era atât de puternic încât numai familiile sau cunoscuţii mărturisitorilor aveau inimile strânse de durere pentru apropiaţii lor. Asta în cazurile în care diavolul nu reuşise să îi scoată pe mucenici din inimile rudelor şi prietenilor lor. Au fost femei care au divorţat pentru că aveau soţii închişi pentru Hristos. Au fost părinţi care şi-au uitat copiii pentru că aceştia nu acceptaseră să se închine fiarei roşii care propaga ateismul. Au fost copii cărora le-a fost ruşine că părinţii lor au murit în temniţe şi în deportări.

Mucenicii mureau în timp ce lumea îşi ducea viaţa ei în mod „normal”. Diavolul ştergea cu un burete amintirea mucenicilor din inimile celorlalţi. Şi apoi, în dreptul fiecăruia, scria cuvântul duşman. Oamenii fugeau de mucenici, fugeau de mărturia lor. Şi astfel fugeau de Hristos.

Iată, fratele meu, un răspuns mult prea lung faţă de cel la care te aşteptai. Totuşi, cred că întrebările tale sunt nişte întrebări foarte importante, „de viaţă şi de moarte”, nişte întrebări prea serioase pentru a primi nişte răspunsuri fugitive. Vorbindu-ţi despre prigoana comunistă par a mă îndepărta de întrebarea ta. Dar nu este deloc aşa. Te rog să ai răbdarea să citeşti până la capăt răspunsul meu, şi vei înţelege de ce dau atâtea detalii.

Trăim oare astăzi o acută lipsă de modele? Da. Şi, ca să înţelegem cum ieşim din acest impas, trebuie să înţelegem cum s-a ajuns aici. Nu afirm că lipsa modelelor se resimte numai acolo unde fiara comunistă a pornit prigoană contra Bisericii. Secolul al XX-lea a însemnat pentru întreaga lume creştină un secol al îndepărtării de Dumnezeu. Unii dintre ucenicii diavolului, şi anume acei intelectuali formatori de opinie care au scornit o sumedenie de învăţături potrivnice credinţei creştine, au reuşit să facă mai mult rău Bisericii decât toate prigoanele la un loc: ei i-au convins pe creştini să se lepede de bunăvoie. Prezentând credinţa creştină ca fiind învechită, şi aducând argumente pretins ştiinţifice în favoarea teoriilor lor, aceşti duşmani ai lui Hristos au reuşit să pescuiască o mulţime de suflete. „A fi creştin înseamnă să fii rămas în urmă.” A fi creştin, ignorând ştiinţa invocată de aceştia, înseamnă să îţi asumi batjocura celorlalţi.

Poate că argumentul care a făcut cele mai multe victime a fost teoria evoluţionistă a lui Darwin: dacă „s-a demonstrat” că omul se trage din maimuţă, ce rost are să mai crezi într-un Dumnezeu despre Care Biserica învaţă că l-ar fi creat pe om?

Timpul a trecut, multe dintre dovezile oamenilor de ştiinţă evoluţionişti s-au dovedit falsuri murdare, dar totuşi victimele au rămas victime: doar puţini dintre cei care s-au lepădat de Hristos din pricina teoriei lui Darwin au avut puterea de a se pocăi şi de a redeveni fii ai Bisericii când au înţeles că fuseseră păcăliţi de nişte ipoteze fără nici o bază ştiinţifică (ca şi de anumite fosile contrafăcute, îmbinate în laborator, fosile care nu au aparţinut de fapt unei singure fiinţe vii).

Îţi voi scrie acum una dintre cele mai importante idei legate de răspunsul la întrebarea ta. Voi scrie despre ruperea lanţului duhovnicesc dintre generaţii. Acest subiect mă preocupă de multă vreme şi face parte dintre subiectele asupra cărora insist de multe ori în cărţile mele. Încerc nu doar să le comunic cititorilor o idee, ci chiar să le atrag atenţia asupra modului în care ideea respectivă se răsfrânge în viaţa lor şi în viaţa întregii societăţi.

Încep cu un exemplu care, deşi riscă să se banalizeze prin repetarea lui deasă, e mai clar decât multe argumente psihologice sau sociologice: vreme de sute de ani, fetele şi femeile creştine purtau fuste lungi. Astăzi fustele lungi sunt purtate numai la ocazii rare, sau numai pentru aţâţarea bărbatului căruia i se refuză dreptul de a se delecta admirând nişte picioare frumoase. (Este adevărat că sunt şi fete care poartă fuste lungi pentru că au picioare care, după criteriile standard, sunt considerate urâte; nu fac însă referire la situaţia lor). Nu am citit istoria vestimentaţiei şi nu pot da date foarte precise, dar un lucru este cert: fustele s-au scurtat mai mult în ultimul secol decât în întreg mileniul care l-a precedat.

Nu consider că femeia cu fustă lungă este neapărat sfântă, în timp ce cea cu fustă scurtă este neapărat desfrânată. Dar nu pot contesta faptul că scurtarea fustei a fost un ecou al tendinţei femeii de a stârni admiraţia bărbatului. Femeia, nemaivrând sau nemaifiind în stare să îl impresioneze pe bărbat prin virtuţile ei, a încercat să îl impresioneze prin frumuseţea ei fizică, pe care şi-a prezentat-o astfel încât să stârnească în bărbat pofta trupească. (Putem vorbi la fel de bine despre adâncimea decolteului sau despre celelalte iniţiative vestimentare care au rolul de a stârni animalul din bărbat; dar încerc să nu mă abat prea tare de la subiectul scrisorii de faţă.)

Nu cred că trebuie să mai dau alte exemple pentru a te lămuri: în ultima sută de ani au avut loc schimbări majore în mentalitatea oamenilor din cele mai diferite categorii sociale. Ritmul nu a fost acelaşi, coordonatele nu au fost aceleaşi, dar schimbarea a avut loc.

„Care e este problema?” m-ai putea întreba. Problema este că s-a pierdut continuitatea dintre generaţii. Conflictul dintre generaţii a existat de multă vreme şi s-a datorat pe de o parte lipsei de dispoziţie a generaţiei în vârstă de a înţelege aspiraţiile generaţiei tinere, iar pe de altă parte lipsei de dispoziţie a generaţiei tinere de a asculta şi de a înţelege temeiurile după care generaţia mai în vârstă şi-a fundamentat viaţa. Cu toate acestea, dacă am cerceta lumea creştină de acum o mie de ani, ni s-ar părea că diferenţele dintre generaţii sunt imperceptibile. Apăreau probleme noi, apăreau anumite dispute. Dar aceste dispute erau rezolvate cu ajutorul reperelor pe care atât generaţia tânără cât şi cea bătrână le găseau în tradiţie, a cărei valoare nu o puneau la îndoială.

Făcând o comparaţie istorică puţin forţată, am putea spune că în secolul al VII-lea creştinii care aveau anumite dileme legate de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii le rezolvau raportându-se la ceea ce se ştia în secolul al     VI-lea. Cei care au avut probleme în secolul al VIII-lea se raportau la cei din secolul al VII-lea, şi tot aşa până la schimbarea care a avut loc în secolul al XX-lea (după ce terenul fusese pregătit de Renaştere, de Reforma protestantă, de Marea Revoluţie Franceză; nu intrăm aici în amănunte).

Cert este că pentru creştinii din a doua parte a secolului al XX-lea a fost mult mai dificil să se raporteze la moştenirea duhovnicească primită de la înaintaşii lor din secolul    al XIX-lea. Au apărut foarte multe probleme noi, şi pentru ele s-au găsit puţine răspunsuri potrivite. De ce? Pentru simplul fapt că s-a micşorat numărul celor dornici să ducă o viaţă sfântă. Numai ei ar fi putut da un răspuns care să poată sta împotriva înţelepciunii acestei lumi.

Dar, pe cât de mic a fost numărul celor ce ar fi putut să dea răspunsuri potrivite, care ar fi putut să îşi tragă seva din predania Sfinţilor Părinţi şi în acelaşi timp să îşi asume cultura vremii fără a se lăsa contaminaţi de duhul ei arianist, pe atât de mare a fost numărul celor care s-au grăbit să dea răspunsuri numai pentru a fi consideraţi înţelepţi, lideri de opinie ai unei mase lipsite de discernământ. S-au găsit destui semidocţi care, după ce au citit Sfânta Scriptură şi câteva scrieri ale Sfinţilor Părinţi, au considerat că au răspunsuri la toate întrebările. S-au găsit şi clerici care, neavând tăria de a recunoaşte că sunt depăşiţi de unele probleme, au ţinut morţiş să dea răspunsuri greşite. Oamenii au ţinut cont de aceste răspunsuri, dar, atunci când au aflat de la alţi clerici că răspunsurile erau greşite, s-au smintit. S-au găsit destui intelectuali care să cerceteze Ortodoxia numai la nivel raţional, fără a se lăsa modelaţi de vieţuirea în Biserică. Răspunsurile lor au avut o parte bună, păstrau în ele fărâme de adevăr. Dar atunci când adevărul este prezentat fragmentar îşi pierde din valoare.

Mediul creştin a fost de multe ori „virusat” de curente care, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, au reuşit să îndepărteze atenţia creştinilor de la calea mântuirii. Şi, astfel, unii oameni care căutau adevărul l-au găsit amestecat cu minciuna, şi nu au ştiut să deosebească binele de rău.

Şi unde am ajuns astăzi? Am ajuns la o situaţie foarte tensionată. Ne aflăm într-o veritabilă criză de sfinţenie, într-o veritabilă criză de modele. A nega asta înseamnă a prefera să substituim sfinţenia cu diferite surogate modelate după înţelepciunea acestui veac.

d) Chipuri ale pierzaniei

„Şi în ce fel poate fi substituită sfinţenia de vreun surogat al acestui veac? Şi ce înţelegi prin sfinţenie?” aş fi simţit nevoia să te întreb dacă tu ai fost cel care mi-ai fi scris rândurile de mai sus.

Prin sfinţenie înţeleg răspunsul creştinului la chemarea lui Dumnezeu: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt… (I Petru 1, 16). Creştinul adevărat trăieşte după voia lui Dumnezeu, lepădându-se de voia sa. Nu pune nimic mai presus de asta. Nu trebuie confundată lupta pentru dobândirea sfinţeniei cu lupta pentru dobândirea unui loc în calendarul bisericesc. O astfel de motivare ar fi cauzată de mândrie. Trebuie să dobândim sfinţenia pentru că ea nu este altceva decât dobândirea lui Hristos în inima noastră. Vedem că în Epistolele Noului Testament creştinii sunt numiţi sfinţi. Sfinţenia este starea firească a oricărui creştin. Este adevărat că în ziua de astăzi prin sfinţi îi înţelegem numai pe cei care au ajuns la mari măsuri de sfinţenie. Dar riscăm să ne îndepărtăm de înţelegerea chemării pe care ne-a adresat-o Dumnezeu. Nu suntem toţi chemaţi să ajungem la măsura Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Antonie cel Mare sau a Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar toţi suntem chemaţi la sfinţenie. Sfinţenia nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor.

Am încercat să fiu cât mai concis şi consider că parantezele pe care le-am făcut sau le voi mai face sunt necesare pentru a te ajuta să înţelegi un punct de vedere ancorat în adevăr. Am încercat să dau un răspuns ortodox la întrebările tale. Deşi sunt tânăr, cred că tinereţea nu este un impediment pentru a încerca să cunoşti învăţătura Bisericii lui Hristos şi pentru a o mărturisi, dacă duhovnicul îţi dă binecuvântare pentru aceasta. La conferinţă am refuzat să răspund la unele întrebări, pentru că am considerat că nu este potrivit să vorbesc despre lucruri prea înalte pentru mine. Aşa procedez şi în conferinţe, şi când răspund la scrisori – vorbesc numai atunci când cunosc poziţia ortodoxă şi când subiectul face parte din preocupările sau frământările mele. Acum, înainte de a-ţi da să citeşti răspunsul meu, îl voi trimite câtorva preoţi care să verifice ceea ce îţi scriu. Asta mai uşurează din responsabilitatea pe care mi-o asum ori de câte ori încerc să mărturisesc adevărul.

În ce constă identificarea unor virtuţi cu sfinţenia? Şi care este legătura dintre sfinţenie şi virtuţi? Ca să îţi răspund pe scurt, voi spune că în timp ce toţi sfinţii au avut virtuţi, nu toţi oamenii virtuoşi au dobândit sfinţenia. Vedem că sfinţii, sporind în diferite virtuţi, în nevoinţă, în ajutorarea aproapelui, în rugăciune, L-au dobândit pe Dumnezeu. Căile lor au fost diferite – şi în cele din urmă ei au ajuns în rai în cete diferite (ceata sfinţilor mucenici, ceata sfinţilor doctori fără de arginţi, …). Dar fiecare dintre ei a căutat înainte de toate ca printr-o virtute sau alta să facă voia lui Dumnezeu. Ei nu practicau virtutea de dragul virtuţii, ci pentru ca prin ea să facă voia lui Dumnezeu.

„Chiar şi atunci când îşi ajutau aproapele?”

Da, chiar şi atunci. Pentru că pe aproapele lor îl vedeau ca pe fratele lor în Hristos. Nu slujirea aproapelui era cauza pentru care ei duceau o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, ci tocmai pentru că iubindu-L pe Dumnezeu îşi iubeau şi aproapele. Acest adevăr simplu era foarte clar cu ceva vreme în urmă. Îl precizez, totuşi, pentru că astăzi situaţia s-a răsturnat.

Astăzi oamenii apreciază mai mult pe cineva care face fapte filantropice decât pe cineva care duce o viaţă duhovnicească. Astăzi oamenii sunt învăţaţi să judece pe cineva după manifestări exterioare, iar nu după curăţia sufletului său. O prinţesă care face acte de caritate, dând bolnavilor sau săracilor mai puţin de un sfert din averea sa, chiar dacă trăieşte o viaţă păcătoasă, este privită cu mai multă simpatie decât o mamă care se luptă din greu să îşi crească copiii pe calea credinţei, ferindu-i de influenţa unui tată beţiv.

Am făcut referire la situaţia în care virtutea ajutorării aproapelui este îngropată de un păcat. Această situaţie o regăsim deseori la VIP-urile zilei, fie ele din sfera politicii, a mass-mediei, a muzicii sau din alte domenii. Ba chiar vedem că acestor VIP-uri li se face reclamă pentru cea mai mică faptă de caritate pe care o fac. Chiar dacă uneori binefacerea este tăinuită vreme de ani de zile, până la urmă binefăcătorul sfârşeşte prin a primi aplauzele publicului; chiar dacă excepţiile există, totuşi sunt rare.

Ţin să precizez că unii creştini, fascinaţi de personalitatea celor care fac astfel de acte filantropice,     s-au lăsat contaminaţi de modul lor de viaţă: „important în viaţă este să faci cât mai mult bine altora; chiar dacă faci abstracţie de poruncile lui Dumnezeu, Acesta este prea bun pentru a te pedepsi. Va pune pe un cântar faptele bune şi cele rele, şi te va ierta…”

Acest punct de vedere pleacă de la o premiză bună: Dumnezeu nu poate fi atât de absurd încât să ţină seama numai de faptele rele ale oamenilor. El le vede şi pe cele bune, şi le va pune în balanţă. Problema este că nu suntem noi în măsură să judecăm cât de greu atârnă binele şi răul pe care îl facem. Dumnezeu nu ne-a poruncit: „Faceţi mai mult bine decât rău, ca să vă mântuiţi!”, ci ne-a spus să facem cele bune şi să fugim de cele rele, ca să nu ne pierdem mântuirea. Da, Dumnezeu cunoaşte şi binele pe care îl fac păcătoşii. Şi, dacă păcătoşii nu se pocăiesc de păcatele lor, Dumnezeu le va răsplăti binele în această viaţă; dar în cealaltă viaţă vor ajunge în iad, nu pentru că Dumnezeu e nedrept, ci pentru că ei înşişi au iubit întunericul păcatului şi nu L-au cunoscut pe El.

Sper că am reuşit să îţi explic în mare care este una dintre direcţiile în care creştinii de astăzi substituie sfinţenia printr-o virtute. În momentul în care separăm o virtute de celelalte, în momentul în care ne mulţumim să vedem cât am sporit într-o virtute trecând cu vederea celelalte virtuţi, ajungem la o virtute înşelătoare. Sfinţii Părinţi au scris de altfel despre faptul că o astfel de virtute ciuntită îşi pierde plata de la Dumnezeu, fiind sufocată de un păcat sau altul.

Al doilea mod în care sfinţenia este substituită de un surogat este mult mai gravă decât prima, când omul se mulţumea să caute să sporească într-o virtute sau alta: aici, sfinţenia este considerată ca neavând importanţă pentru viaţa omului, este considerată chiar o piedică pentru împlinirea personalităţii. Sfinţenia este considerată un mit, o vorbă goală, o viaţă de sclav care ascultă orbeşte poruncile lui Dumnezeu. Este considerată nimicire a libertăţii (când de fapt sfinţenia aduce adevărata libertate, scăpându-ne din lanţurile păcatului, ale iubirii de sine şi ale mândriei). Asistăm la o trecere progresivă înspre intoxicarea cu acest surogat. Primul, care prin valorile pe care le promova a reuşit să atragă susţinători, nu a fost de fapt decât o etapă a pregătirii oamenilor pentru primirea celui de-al doilea. A fost un drog mai uşor care l-a precedat pe cel mai puternic.

„Fii cool, fii sexy…” Sau: „ Trăieşte-ţi viaţa după propriile pofte…”. Sau: „Bucură-te de libertate…” Devize pe care le întâlnim la tot pasul, atât direct, în reclamele de tot felul, cât şi indirect, în filme şi programe de divertisment, în ziare şi reviste care ne răpesc cu multă dexteritate timpul liber. Pur şi simplu tinerii de astăzi sunt mult mai preocupaţi să fie sexy decât să dobândească o virtute sau alta. Sau mai bine zis, ei vor să aibă virtutea de a fi sexy. Procesul răsturnării valorilor este în plină desfăşurare.

Da, oamenii de astăzi au drept modele personaje care, judecate prin prisma Evangheliei, îşi agonisesc osândă prin viaţa pe care o duc. Pentru că vorbim despre lipsa modelelor autentice, trebuia să fac neapărat referire la falsele modele, care din păcate au un număr mare de simpatizanţi.

Trebuie să ne fie foarte clar cui slujesc cei pe care  ni-i alegem ca modele şi cei care au acaparat aprecierile noastre: lui Dumnezeu sau diavolului. Să ne gândim la marile staruri de televiziune care fac emisiuni de succes: cu ce rămân spectatorii după ce văd emisiunile lor? Cum au fost modelate inimile spectatorilor, în bine sau în rău? Cum ne modelează muzica celor pe care îi considerăm staruri? Oare ne stârneşte patimile sau nu? Şi dacă ni le stârneşte, suntem oare conştienţi de faptul că ascultând această muzică trecem printr-un proces de sinucidere lentă în plan duhovnicesc?

Şi oare care este atitudinea acestor VIP-uri faţă de credinţa ortodoxă? Unii sunt indiferenţi, alţii se declară revoltaţi de viziunea îngustă a Bisericii, care condamnă homosexualitatea, perversiunile sexuale şi alte valori ale lumii în care trăim. Alţii, foarte puţini la număr, se străduiesc să împace poruncile lui Dumnezeu cu viaţa fără Dumnezeu, şi oscilează între păcat şi o falsă pocăinţă.

Cred că nu greşesc dacă afirm că, pentru a nu-şi strica imaginea, cele mai multe VIP-uri nu se declară făţiş împotriva credinţei creştine: „E bună şi frumoasă credinţa asta, dar pentru alţii. Nu pentru noi. Nouă nu ni se potriveşte…”.

Acesta este un alt refren pe care diavolul încearcă să ni-l întipărească în minte: „Credinţa creştină nu e potrivită pentru toţi…”. Ca şi cum Hristos nu S-ar fi întrupat pentru toţi oamenii, ci numai pentru o parte. Cei care acceptă această idee vor găsi relativ uşor argumente pentru a afirma că nici lor nu li se potriveşte credinţa în Hristos. Numai că în viaţa spirituală nu putem să ne purtăm ca la magazinul de încălţăminte, unde încercăm mai multe perechi de pantofi şi vedem care e pe măsura noastră. În viaţa spirituală trebuie să vedem unde e adevărul. Şi, dacă înţelegem că adevărul se găseşte numai în Biserică, atunci ar trebui să încercăm să purtăm pantoful Ortodoxiei chiar dacă la început ni se pare prea strâmt sau prea larg; chiar şi dacă ne face bătături. În timp, ne vom da seama că pantoful s-a mulat exact pe forma piciorului nostru. Că era cel mai potrivit pantof…

Să ne gândim chiar la modelele creştine pe care le avem: oare nu cumva de multe ori confundăm un părinte cu studii înalte cu un părinte duhovnicesc? Doctoratul nu este un impediment pentru sfinţire, dar de multe ori oamenii apreciază mai mult sfaturile unui părinte cu doctorat decât ale unui părinte care, deşi este sporit în virtute, nu este căutat de oameni pentru că nu a urmat un seminar teologic. (Sigur, este bine când studiile teologice sunt îmbinate cu o vieţuire aleasă, modele în acest sens fiind părintele Dumitru Stăniloae sau avva Iustin Popovici. Dar câţi teologi se ridică la această măsură?)

Un preot care foloseşte în predică citate din scrierile Sfinţilor Părinţi – şi este apreciat pentru vasta lui cultură şi orientarea sa „patristică” – are mai mult succes decât un părinte care se străduieşte să îi tragă de mână spre rai pe cei care îi păstoreşte, dar, deşi este mai sporit duhovniceşte decât cel dintâi şi se pricepe mai bine să călăuzească sufletele, nu are o cultură la fel de solidă.

Aş putea să trec la o altă categorie de false modele, şi să îi pomenesc pe preoţii care, pentru că practică anumite tipuri de vrăjitorie (des întâlnită fiind deschiderea cărţii), sunt consideraţi de către ucenicii lor aleşi ai lui Dumnezeu. Dar m-aş abate de la tema răspunsului pe care mă străduiesc să ţi-l dau.

Aş mai putea vorbi totuşi despre o specie de false modele: este vorba de creştinii care duc o viaţă păcătoasă şi care îi smintesc pe cei care vin pentru prima dată la biserică. Aceştia îşi formează o idee greşită despre ceea ce înseamnă a fi creştin. Fiind lipsiţi de discernământ, ei ajung la concluzia că viaţa creştină este frumoasă numai în teorie, că este imposibil să o pui în practică fără a o amesteca cu fapte păgâneşti. Şi astfel îi copiază în vieţuire pe cei pe care i-au considerat drept modele. (Este greşită şi atitudinea celor care, atunci când au de ales între modele autentice şi false modele, din comoditate le aleg pe cele false. Dar ce să spunem despre cei care au de ales între două sau mai multe tipuri de modele false? Dacă Dumnezeu nu le-ar purta de grijă, ar fi predestinaţi să ducă o viaţă străină Evangheliei. Însă Dumnezeu poartă de grijă fiecărui om…)

Este greu să înţelegi cum ar trebui să fie un creştin când ai în faţa ochilor numai oameni care nu s-au lăsat modelaţi de duhul Ortodoxiei. Şi mă refer nu numai la cei care trăiesc în păcate trupeşti, deşi nici numărul acestora nu este mic. Mă refer şi la cei care sunt plini de mândrie, considerându-se mai bineplăcuţi lui Dumnezeu decât ceilalţi. Mă refer la făţarnicii care se găsesc în număr mare în biserici, la cei care se pricep foarte bine să întocmească cele mai precise liste cu păcate pe care le săvârşesc alţii, dar sunt prea atenţi la păcatele altora pentru a-şi vedea propriile păcate.

În capitolul 25 al Evangheliei Sfântului Marcu stă scris: A vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi, zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. (…) Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. (…) Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.

Nu cred că mai este nevoie să îţi dau alte detalii despre făţarnicii care „poluează” atmosfera duhovnicească în multe parohii, smintindu-i pe cei care vor să facă primii paşi pe calea credinţei. Le ştii şi fără să ţi le spun eu.

Aş mai fi vrut să îţi scriu multe lucruri, dar abia aştept să îţi vorbesc despre modul în care putem descoperi adevăratele modele. Aşa că voi enumera pur şi simplu câteva idei pe care nu vreau să le trec cu vederea:

• Modernismul a facilitat promovarea falselor modele: un creştin care cunoaşte bine problemele lumii în care trăieşte, un creştin care este la curent cu politica, economia şi cultura zilelor noastre, chiar dacă nu se spovedeşte şi nu se împărtăşeşte, va primi mai multă atenţie decât un creştin care, ocupându-se mai mult de lupta cu propriile patimi şi de urcuşul duhovnicesc, nu şi-a împrăştiat mintea în toate direcţiile. Iarăşi m-ai putea întreba: „Cele două, adică cunoaşterea lumii în care trăim şi cunoaşterea lui Dumnezeu, sunt chiar atât de diferite? Oare nu poate cineva să le aibă pe amândouă?”. Întrebarea e bună, dar răspunsul nu cred că te va mulţumi: ba da, poate cineva să le aibă pe amândouă, numai că de multe ori cei care vor să ajungă aici au o cunoaştere superficială a vieţii ortodoxe. Cred că dacă au citit câteva cărţi, dacă au ţinut câteva posturi, L-au dobândit pe Dumnezeu. Nu spun că neapărat spovedania şi împărtăşania sunt dovezi de necontestat ale sănătăţii sufleteşti – mai nou, unii intelectuali se spovedesc şi se împărtăşesc tocmai pentru a dovedi celorlalţi cât de credincioşi sunt; numai că spovedania şi împărtăşania trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru ochii lumii. Nu te poţi uni cu Hristos pentru câteva momente, doar pentru a face o poză de grup cu prietenii din parohie…

• Trebuie să avem mare grijă când apreciem acele personalităţi ortodoxe, preoţi sau mireni, care sunt în graţiile mass-mediei. Oare cum ar putea mass-media, care promovează atâta păcat, atâta desfrâu şi atâta violenţă, atâta apostazie şi vrăjitorie, să îi primească pe adevăraţii mărturisitori ai lui Hristos? De ce ar face-o?

De obicei nu o face. Iar când o face, în cazuri foarte rare, motivul este dorinţa de a-şi mări credibilitatea. „Uite, la televizor sunt şi emisiuni religioase”, spune un creştin, şi după ce vede jumătate de oră de discuţii care nu au legătură directă cu urcuşul duhovnicesc mai stă două ore să vadă ştiri, emisiuni cu animale sau programe de divertisment. („Ce e rău în asta?” Chiar numai faptul că răpesc timpul pe care creştinii l-ar putea folosi mai bine ar trebui să fie o explicaţie suficientă.)

„Uite, revista cutare are un articol interesant despre marii duhovnici din Moldova…”, spune altul, şi după ce citeşte articolul despre marii duhovnici citeşte şi două articole despre horoscop şi despre doctorii radiestezişti.

Să ne dăm seama că mass-media nu poate fi sinucigaşă: nu poate promova modele duhovniceşti autentice, care ar nega înţelepciunea acestei lumi şi deşertăciunile sale. Ea promovează mai ales personalităţile „ortodoxe” care au pactizat cu această înţelepciune (discursul acestora, despre subiecte neutre, care nu au nimic în comun cu problemele duhovniceşti ale vieţii de zi cu zi, neconvingându-l pe cititorul sau pe privitorul căldicel – care stă cu un picior în biserică şi cu altul în arena de kick-boxing, în cluburi de noapte sau în alte spaţii la fel de binecuvântate – să pună început bun mântuirii).

• Între falsele modele se află şi cei care au prea multă râvnă duhovnicească: de la prea multă râvnă cad în mândrie sau, primejduindu-şi sănătatea, ajung chiar pe patul de spital – uneori chiar la psihiatrie. Din exces de zel nu ţin seama de dinţii de lapte pe care îi au şi, hrănindu-se cu hrană prea tare pentru ei, ajung în impas. Numai un duhovnic iscusit i-ar putea ajuta să nu cadă în prăpastie. (Unii s-au ţinut cu dinţii de scrierile Sfinţilor Părinţi, fără a se împărtăşi însă din duhul acestor sfinţi, şi au ajuns în primejdia de a se lepăda chiar de credinţa creştină.) Dacă este uşor să nu iei drept model pe un creştin lipsit de râvnă, pe unul care duce o viaţă comodă, lipsită de nevoinţă, este mult mai dificil să ai discernământul de a nu lua drept model nici pe cineva care are râvnă lipsită de dreaptă socoteală.

• Există creştini care aleg aşa-numita călugărie albă, trăind în lume în curăţie, fără a se căsători. Unii dintre aceştia însă refuză familia din motive neîntemeiate şi, dispreţuind familia, cad sub osânda Sfintelor Sinoade. Ei afirmă că în viaţa de familie este cu neputinţă să dobândeşti harul lui Dumnezeu, ca şi cum acest har ar ocoli familia. Cei care se lasă păcăliţi de părerile acestora sunt impresionaţi de nevoinţa sau de viaţa de rugăciune prin care falşii călugării albi ies în evidenţă. Numai că adevăraţii călugări albi nu dispreţuiesc niciodată familia şi nici nu se laudă cu nevoinţele lor. Ci fac tot ce le stă în putinţă pentru a-i convinge pe cei căsătoriţi că şi drumul familiei este un drum la al cărui capăt se află raiul.

• Cei care vor să fie modele, dar sunt false modele, pot fi identificaţi şi datorită mândriei lor. Fie că fac o nevoinţă sau alta, ei pun mai presus propriul efort decât ajutorul primit de la Dumnezeu. Chiar dacă spun cu falsă smerenie: „Domnul m-a ajutat să postesc atât”, ei sunt plini de o demonică iubire de sine. Adevăratul model nu caută să iasă în evidenţă cu nimic, caută doar să facă voia lui Dumnezeu; şi atunci când, din rânduială dumnezeiască, este chemat să fie povăţuitor pentru alţii, nu o face cu mândrie, ca şi cum ar fi fost vrednic de aşa ceva, ci cu smerenie, avându-şi păcatele înaintea ochilor.

Iată, dar, că după o călătorie lungă, prea lungă poate, am ajuns şi la miezul problemei.

e) Despre aflarea modelelor duhovniceşti

Îţi scriam în prima parte a acestei scrisori că este greu pentru un creştin să se raporteze numai la modelul absolut care este Hristos, Dumnezeu – Omul. Dar, într-o măsură mai mică sau mai mare, Hristos este modelul principal al fiecărui creştin. El este Calea, Adevărul şi Viaţa noastră. Spre El sunt îndreptate inimile şi cugetele noastre. Oricât am fi de slabi în viaţa duhovnicească, inimile noastre nu se îndreaptă mai întâi spre vreun alt model de sfânt sau de sfântă. Ci se îndreaptă spre El. Câtă vreme centrul vieţuirii noastre duhovniceşti este Hristos, suntem pe drumul cel bun. Câtă vreme înlocuim acest model suprem cu oricare altul ne îndepărtăm de calea cea dreaptă. Sfinţii au fost icoane ale lui Hristos. Dar aceste icoane nu pot zugrăvi deplinătatea măreţiei lui Hristos. În momentul în care ne alegem un alt model duhovnicesc riscăm să fracturăm viaţa noastră duhovnicească. „Dar oare nu au fost atâţia părinţi care râvneau să urmeze marilor sfinţi ai Bisericii?” Ba da, numai că doreau să le urmeze pilda pentru a-L urma de fapt pe Hristos. Nici o nevoinţă în sine nu aduce sfinţenia. Poţi fi cel mai mare postitor, poţi păstra tăcerea în toate zilele vieţii tale, şi poţi rămâne fără plată.

Acum vreau doar să insist puţin asupra importanţei înţelegerii datoriei noastre de a avea inimile îndreptate spre Hristos. El nu ne-a învăţat numai prin cuvinte ce înseamnă smerenia, ce înseamnă iubirea; El ne-a învăţat prin faptele Sale că aceste virtuţi nu trebuie să rămână la nivelul de vorbe goale, ci trebuie puse în practică.

Creştinul trebuie să păstreze în inima sa pilda vie a vieţii lui Hristos. De mare ajutor este înţelegerea faptului că Hristos este alături de fiecare dintre creştinii care duc lupta cea bună a mântuirii. În momente de impas, creştinul se roagă la Dumnezeu să primească ajutorul de care are nevoie, se roagă să fie luminat să facă ceea ce trebuie. Creştinul nu crede în sine. Toată nădejdea sa este îndreptată spre Dumnezeu. Rugăciunea nu substituie nevoia firească a sufletului de a avea repere în fiecare moment al vieţii. Dimpotrivă. Sunt momente în care creştinul ştie foarte bine ce ar trebui să facă, dar nu face. Lupta cu păcatul nu se poate asemăna sub toate aspectele rezolvării unei probleme de matematică. Acolo dacă ştii care este soluţia, problema este rezolvată. În războiul duhovnicesc de multe ori ştim ce trebuie să facem, dar ne lipseşte puterea de a face binele. Pentru că inimile noastre se lasă uşor amăgite de dulceaţa păcatului. Este, deci nevoie de multă tărie sufletească. Şi rugăciunea picură în suflet această tărie.

Frate al meu, îţi voi scrie acum despre modelele vii pe care ar trebui să le găsim, pentru că găsirea acestora ne-ar da un impuls puternic de a le urma în virtute. Încep oarecum mai brusc, dându-ţi două exemple de oameni care şi-au pus amprenta asupra urcuşului meu duhovnicesc. Unul dintre ei îmi este prieten, şi – deşi nu îi voi da numele – sunt sigur că se va simţi stânjenit dacă va vedea că am scris despre el. Asta pentru că orice model adevărat este model nu pentru că a vrut să fie lăudat de ceilalţi, ci pentru că s-a străduit să Îl urmeze pe Hristos.

Veneam de la o slujbă în Postul Mare. Precum ştii, atunci rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – „Doamne şi stăpânul vieţii mele…” este însoţită de închinăciuni şi metanii. La biserica la care fusesem eu, slujba se terminase mai repede. Şi în drum spre casă m-am mai oprit pe la altă biserică, pentru că vroiam să discut ceva cu un preot. Intrând în biserică, am văzut că slujba nu se terminase. Când s-a zis rugăciunea Sfântului Efrem, m-am gândit că nu mai are rost să fac încă o dată metanii, pentru că făcusem în timpul slujbei la care asistasem în întregime. Dar atunci l-am văzut pe prietenul meu, care avea în braţe pe unul dintre copilaşii săi, cum făcea metanii cu copilul în braţe. Imaginea este de Pateric. Să vezi un tată cum se apleacă, ţinându-se cu o mână de pământ şi cu cealaltă ţinând copilul cu grijă, e ieşit din comun. M-a impresionat seninătatea cu care tatăl făcea această nevoinţă – o făcea ca şi cum ar fi cel mai normal lucru din lume. Ştiu că cineva ar fi putut comenta: „Dar dacă scăpa copilul? Oare Dumnezeu e chiar atât de absurd încât să le ceară părinţilor să facă metanii cu copiii în braţe?”. Nu, evident că nu. Nu există nici un canon şi nici o pravilă care să ceară aşa ceva. Dar în acelaşi timp nu există nici un canon şi nici o pravilă care să sufoce dragostea credincioşilor faţă de Dumnezeu. Prietenul meu făcea ce făcea din dragoste. Îl iubea (şi Îl iubeşte) pe Dumnezeu şi nu vroia să renunţe la metanii doar pentru că avea un copil în braţe.

Nu recomand nici unui părinte să facă metanii ţinându-şi copilul într-o poziţie de gimnastică, poziţie care ar putea fi periculoasă. Dar recomand fiecărui creştin să fie foarte sincer cu sine însuşi şi să nu se lenevească a face tot ce trebuie pentru a-L dobândi pe Dumnezeu. Dumnezeu nu Se sălăşluieşte în inimile celor leneşi, ale celor comozi, ale celor care caută argumente pentru a-şi uşura cât mai mult crucea.

Eu însumi m-am simţit mustrat de jertfa prietenului meu. Am făcut încă o dată metaniile, împreună cu ceilalţi, până la sfârşitul slujbei. Dar asta, evident, nu a fost mare lucru. De multe ori, însă, fiind pus să aleg între două variante, una mai uşoară şi alta mai grea – dar aducătoare de roade duhovniceşti – mi-am adus aminte de prietenul meu. Şi îl pomenesc la rugăciune, ca Dumnezeu să îi dea puterea să fie un model pentru ceilalţi până la sfârşitul vieţii sale.

Un alt exemplu care m-a impresionat a fost cel al unui tânăr de o vârstă apropiată de a mea, pe care l-am cunoscut la mănăstirea Clocociov, care era plină de pelerinii veniţi să se spovedească la părintele ieromonah Visarion. Camera în care stăteam era mică, şi în ea mirosea foarte urât. Nu contează motivul. Eu abia puteam să mai respir. Mă simţeam foarte rău şi mă gândeam să mă întorc la Bucureşti. Dar, când au început discuţiile în cameră, am auzit un lucru care m-a impresionat atât de tare încât m-am hotărât să rămân. Tânărul despre care vreau să îţi vorbesc fusese campion naţional de judo. Duhovnicul său – parcă tocmai părintele Visarion – îi îngăduise să practice judo până în momentul în care a devenit cel mai bun din ţară la categoria lui. Şi, după ce a câştigat titlul, părintele i-a cerut să renunţe. Adică să renunţe la campionatul internaţional. Şi tânărul a făcut ascultare. Faptul că atunci vicecampionul României a ajuns vicecampion internaţional (nu mai ţin minte exact, dar parcă era vorba chiar de campionatul mondial), arată că, dacă tânărul nostru (care îl învinsese pe vicecampionul României) nu făcea ascultare de duhovnicul său, ar fi avut mari şanse să devină cel puţin vicecampion la competiţia internaţională. Şi cât efort făcuse să devină campion naţional… Îmi povestea de antrenamentele epuizante (şi îl ascultam cu interes pentru că eu însumi am făcut sport de performanţă) şi mă tot miram cât de mare a fost jertfa lui. La început m-am mirat că duhovnicul îl lăsase să practice judo (sport care poate fi vătămător nu numai fizic), dar până la urmă m-am gândit că duhovnicul a vrut să îi încerce ascultarea. (Mult mai multă plată a avut tânărul dacă s-a lăsat de judo în culmea gloriei, dar nu şi la capătul ascensiunii, decât dacă s-ar fi lăsat de la prima spovedanie. Oricum, astfel de situaţii nu pot fi judecate din exterior. Pentru că la fiecare spovedanie pe duhovnic îl luminează Dumnezeu. Dacă duhovnicul i-ar fi cerut să se lase de judo de la început, poate că tânărul ar fi preferat să fugă de biserică. Şi ce folos ar fi ca un duhovnic să îndepărteze un creştin de Biserică, în loc să-l ajute să descopere frumuseţea Ortodoxiei?)

Îţi voi reproduce acum o întâmplare dintr-o carte care, din mulţimea de cărţi pe care le-am citit până acum, mi se pare cartea cea mai apropiată de Pateric: este vorba de Dragostea care ne sminteşte, scrisă de părintele Savatie Baştovoi:

„Odată, după slujbă, în puşcăria din Bender s-a apropiat de mine un puşcăriaş înalt cu părul roşcat şi pistruiat. Ţinea mâna la gură şi n-o ferea nici când vorbea, pe urmă s-a scuzat că are tuberculoză. Mi-a zis că îl chemă Serioja, că a fost boxer şi că a nimerit aici pentru că a rupt maxilarul poliţistului de sector care bătuse un copil orfan. Porecla îi era Uragan, pentru că atunci când lovea nu mai ajungea să dea a doua oară.

            Acest Serioja avea şi un prieten – Vasia – care vărsa şi el sânge. Cu Vasia lucrurile stăteau mai prost pentru că era slăbănog şi fuma. Serioja era foarte neliniştit pentru Vasia şi îmi scria scrisori în care îmi spunea că i se rupe inima pentru el. Vasia avea doi copii acasă, dar soţia i se căsătorise cu altul între timp. Odată Serioja mi-a zis să-i fac rost de 200 de dolari ca să-l scoatem pe Vasia, căci se apropia perioada graţierilor. Eu i-am zis că nu am bani, dar că voi încerca să caut. Dar eu nu am căutat acei bani, pentru că nu l-am luat pe Serioja în serios. După o vreme a venit la mine părintele care slujea în puşcărie şi mi-a zis că Serioja a intrat în încurcătură, că a împrumutat de la blatnâie (treapta de sus în puşcăriile ruseşti) 200 de dolari, dar acum nu are de unde să-i dea înapoi şi că, după legile puşcăriaşilor, acum trebuia să i se rupă mâinile. Serioja a împrumutat aceşti bani ştiind bine că nu are de unde să-i întoarcă, din dragoste pentru Vasia, pe care l-a şi scos atunci din puşcărie. Acest Serioja el însuşi vărsa sânge şi umbla iarna într-o pereche de şlapi de cauciuc împrumutaţi. El nu doar că împărţea cu Vasia tot ce-i aduceam, şi nu numai că nu a folosit banii împrumutaţi pentru a ieşi el însuşi din puşcărie, ci şi zilele care i-au mai rămas şi le-a pus în pericol împrumutând bani de la cei care «erau datori» să-i rupă oasele în cazul în care nu-i va mai întoarce. «Eu n-am unde să mă grăbesc – zicea Serioja -, pe mine nimeni nu mă aşteptă, dar Vasia are copii, el va fi foarte fericit să-i mai vadă măcar o dată, să nu moară aici ca un câine».

            Ne vedeam cu Serioja foarte des. Veneam şi în timpul săptămânii să-i aduc cele de care avea nevoie. Cu toate aceste, de fiecare dată el mă ruga să iau o «svidanie» (întrevedere/vizită). Odată, după ce am stat vreo oră la vorbă, iarăşi a început să mă bată la cap să cer o svidanie. Am intrat în cabinele de sticlă şi am luat receptoarele ca să vorbim. «Ce mai faci?» – m-a întrebat. «Bine, dar tu?». «Slavă Domnului, mai bine. Şi Vasia îţi mulţumeşte pentru toate. Dacă poţi, adu-mi un pachet de ceai»… Cele 5 minute au trecut repede şi noi n-am vorbit nimic altceva decât vorbeam de obicei. Pe când eu încă mai eram confuz şi încercam să găsesc un sens acestor 5 minute petrecute în cabină, Serioja mi-a mulţumit şi mi-a zis: «Ştii, degrabă se împlinesc 8 ani şi eu mă eliberez, şi-am vrut să am şi eu o svidanie. Aceasta este prima mea svidanie în aceşti 8 ani».

            Cu puţin înainte de eliberare, Serioja a primit o scrisoare de la mama sa care îl ruga să nu se întoarcă acasă, ca să nu le tulbure viaţa. Serioja mi-a povestit despre asta foarte senin, zicând că el o înţelege şi că nu este supărat pe nimic.

            Serioja mi-a făcut cadou în semn de prietenie şi dragoste un sipeţel de lemn pe care eu îl am şi până acum, păstrând în el tămâia şi alte sfinţenii.

Poate spune cineva că acest puşcăriaş nu a ajuns la măsura dragostei pe care o aveau marii sfinţi ai Bisericii? Hristos ne-a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Oare acest puşcăriaş nu şi-a pus sufletul pentru aproapele său? Pe mine m-a impresionat foarte mult această întâmplare. Mi s-a părut că dragostea acestui necunoscut seamănă foarte mult cu cea a Avvei Agathon, un alt cuvios al Patericului, care spunea: „De mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos, să-i dau trupul meu şi să îl iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta este dragostea cea desăvârşită”.

Exemplele pe care le-am dat, şi mai ales ultimul, sunt izbitoare. Ne arată că Hristos are slujitori aleşi chiar şi în vremurile noastre. Aş mai cita încă două întâmplări, din Limonariul mirenilor, o carte care aduce mult folos celor ce se ostenesc să urmeze pildele de evlavie descrise acolo.

„Bucurie mare îi cuprinsese pe Kostakis şi Eutihia în acea seară. Cu binecuvântările părinţilor lor s-au logodit şi toţi cunoscuţii şi prietenii au venit să-i felicite. Casa strălucea de lumina fericirii.

Însă!… După cinci zile, într-o după-amiază, când Kostakis se întorcea acasă, la o cotitură de drum o maşină l-a lovit şi l-a aruncat în şanţ. Puţin a lipsit să-l omoare. Lume multă s-a adunat în jurul său. Doi cunoscuţi de-ai lui l-au ridicat imediat şi l-au dus cu maşina la spital. Medicii l-au examinat degrabă. «Fractură a coloanei vertebrale», a fost diagnosticul.

Eutihia a fost anunţată urgent. Cu răsuflarea tăiată   s-a dus în camera bolnavului. Ochii i s-au umplut de lacrimi când a văzut că alesul ei nu se putea mişca. Şi-a păstrat însă curajul, i-a strâns mâinile cu dragoste şi i-a spus cu blândeţe:

- Nu-ţi fie teamă, vor trece toate. Eu voi rămâne în continuu lângă tine. Curaj, Kostakis! Dumnezeu este mare.

- Îţi mulţumesc, Eutihia, pentru puterea pe care mi-o dai. Dar mi-e teamă că pentru mine viaţa de-acum s-a stins. Nu mă voi mai ridica niciodată din pat.

- Ce vorbe sunt acestea, dragul meu? Eu am nădejde în Dumnezeu. Nu te gândi la ce-i rău!…

Zilele treceau. Eutihia era mereu lângă bolnav. Dar Kostakis nu dădea nici un semn de însănătoşire. Faţa i se îngălbenise. Ochii îi erau mereu plini de lacrimi.

Într-o zi, când în cameră nu era altcineva în afară de Eutihia, Kostakis a zis în şoaptă:

- Eutihia, vreau să-ţi spun ceva.

- Da, dragul meu, orice doreşti.

- Eutihia, ascultă! Eu, după câte văd, n-o să mă fac bine. Voi rămâne pentru totdeauna neputincios. Tu însă nu eşti datoare să veghezi lângă mine. M-am gândit mult, dar nu am găsit altă cale. Trebuie să ne despărţim. De astăzi eşti liberă să te îngrijeşti de fericirea ta. Nu am dreptul   să-ţi distrug viitorul.

Acestea le-a spus bolnavul, cu lacrimi în ochi.

Eutihia s-a cutremurat dintr-o dată.

- De ce gândeşti aşa, Kostakis? Cine ţi-a spus că eu te pot lăsa pentru că eşti bolnav? Voi rămâne lângă tine şi cu blândeţea şi cu rugăciunea mea te voi face bine. În viaţa noastră va răsări iarăşi soarele.

Kostakis a rămas mut de uimire. Ochii i s-au umplut de lacrimi. A luat mâinile Eutihiei şi a început să le sărute cu recunoştinţă. În clipa aceea în cameră a intrat mama lui Kostakis. I-a văzut plângând şi s-a apropiat. Kostakis i-a povestit printre suspine mamei sale întâmplarea.

 - Dulcea mea fetiţă, a zis mama cu dragoste, şi a îmbrăţişat-o pe nora ei.

 Şi povestirea menţionează că după două luni, Kostakis, datorită îngrijirii Eutihiei, s-a însănătoşit.

 Nunta lor a fost o adevărată sărbătoare. Prietenii şi cunoscuţii au sărbătorit evenimentul. Şi la un moment-dat, când cei prezenţi se ridicaseră în picioare şi îi felicitau pe cei proaspăt căsătoriţi, Kostakis s-a ridicat şi a zis cu emoţie:

- După Dumnezeu, fericirea mea i-o datorez soţiei mele. Eutihia (adică Fericire) o cheamă şi fericire mi-a adus… 

În ceasul acela nu a rămas ochi care să nu verse lacrimi…”

Nu voi scrie nimic despre această întâmplare înainte de a ţi-o prezenta şi pe cealaltă:

„Şase ani au trăit în armonie şi iubire. Singura umbră era faptul că nu aveau copii. Dar nădăjduiau. Într-o zi o altă femeie a intrat în viaţa soţului. În casă au început    de-acum conflictele, scenele, deseori fără motiv. Bărbatul devenise nervos, sever… Lucrul acesta s-a făcut cunoscut. Au aflat şi ai lui. L-au sfătuit. I-au spus că are o femeie de diamant… Dar acela, nimic…

Şi într-o seară răul s-a întregit. A adus-o de tot acasă pe această femeie. I-a dat oficial dreptul de a gospodări casa. Şi soţia legală a fost izgonită în… mansardă. Acolo petrecea zile triste şi nopţi martirice. Singură, aproape flămândă, închisă, se ruga acum cu mai multă dorire şi Îl implora pe Dumnezeu să aibă milă de ea.

Într-o seară târziu, când în casă nu se auzea nici o mişcare, sărmana femeie a coborât încet-încet din pustnicia ei. A trecut fără să facă zgomot în cămăruţa în care se afla iconostasul. Voia să ia o icoană care să-i ţină tovărăşie în mansardă. În lumina slabă a unei lumânări s-a urcat pe o masă şi a coborât icoana Maicii Domnului. A îmbrăţişat-o. A început să plângă în hohote nesfârşite. A îngenuncheat cu Maica Domnului în braţe. Oare câte ore să fi rămas în poziţia asta? În final a adormit de epuizare…

Dimineaţa, uşa s-a deschis dintr-o dată. Era soţul ei care a intrat pe neaşteptate să ia ceva… A văzut priveliştea cutremurătoare. A rămas încremenit. Îl cuprinse o sudoare rece. A înaintat. A trezit-o uşor.

- Ridică-te, i-a zis… Iartă-mă. Sunt netrebnic…

Şi a început să plângă. Maica Domnului a făcut minunea. Peste puţină vreme femeia străină a plecat din casa pe care o cucerise prin trădare.

Şi cununile căsniciei lor… au intrat din nou în cutia de aur… Lângă icoana Maicii Domnului…”

Îmi dau seama că aceste două întâmplări nu sunt la fel de izbitoare precum cea cu deţinutul care a preferat să aibă mâinile rupte decât să îl lase lipsit de ajutor pe fratele său de suferinţă. Dar le consider de mare folos pentru cei care trăiesc în lume. De multe ori căutăm numai exemple impresionante, care să ne satisfacă într-un fel curiozitatea duhovnicească. Căutăm fapte pe care să le includem într-o imaginară Carte a recordurilor spirituale, fără să ţinem seama de fapte mai mărunte, care însă ne-ar putea aduce un mare folos duhovnicesc.

Considerăm în mod greşit că este preferabil să cunoaştem numai fapte măreţe, atât de măreţe încât nu ne pricepem să le adaptăm la problemele noastre de zi cu zi, decât să cunoaştem fapte creştine care, deşi nu sunt ieşite din comun, ar fi mai lesne de urmat. Preferăm să fim visători, să cugetăm la măsuri înalte, dar nu vrem să facem faptele potrivite măsurii noastre.

Fratele meu, cred că ţi-ai dat şi tu seama de faptul că unul dintre principalele puncte slabe ale creştinilor din vremurile noastre este că vor să afle cât mai multe, dar nu vor să trăiască pe măsura celor aflate. Este foarte trist că nu ştim sau nu vrem să ne folosim de cele citite. Am amintit de părintele Savatie. Cineva îmi spunea despre el: „Dar nu pot să îi urmez exemplul. El a citit viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi a fugit imediat la mănăstire, părăsindu-şi iubita. Eu nu pot să îmi las iubita, cu care îmi place atât de mult să mă iubesc, ca să mă călugăresc. Nu simt că monahismul este pentru mine…”.

Nu toţi oamenii au chemarea de a se călugări. Dar toţi au chemarea de a merge pe calea mântuirii. E uşor să găsim justificări pentru a şovăi să facem pasul spre Hristos. Citind despre pocăinţa părintelui Savatie, tânărul acesta ar fi trebuit să ia hotărârea de a renunţa la păcatul curviei. Şi, dacă tot ţinea la prietena sa, ar fi putut să se căsătorească cu ea. Cuvintele pe care mi le-a spus sunt reprezentative pentru modul în care oamenii fug de exemple: în loc să caute cum ar putea să se folosească de pildele de evlavie, caută să se convingă singuri de faptul că, oricât de impresionante ar fi aceste pilde, sunt destule motive care îi împiedică să le urmeze.

Da, pasul hotărâtor pe care l-a făcut părintele Savatie părăsind păcatul desfrânării ar trebui să îi impulsioneze spre pocăinţă pe toţi cei care trăiesc în păcate (indiferent în ce păcate trăiesc – fie că fură, fie că se îmbată, că se droghează, că sunt mândri, că se masturbează, că sunt mânioşi, că trăiesc departe de spovedanie…; nu am loc aici să înşir o listă de păcate completă). Sunt unii care au obiecţii faţă de stilul abordat de părintele Savatie în cărţile şi conferinţele sale (recunosc că eu însumi am anumite reţineri faţă de unele afirmaţii prea îndrăzneţe ale sale). Dar, din pricina acestor obiecţii, ei trec cu vederea schimbarea extraordinară prin care a trecut acest tânăr. Se poticnesc, căutând să îl atace pe părinte şi să îi găsească nod în papură, în loc să îşi dea seama că pocăinţa de care a dat dovadă acesta îl face să fie bineplăcut în faţa lui Dumnezeu; fariseii cărturari caută să îl atace nu pentru micile scăderi, inerente oricărui mărturisitor aflat la vârsta tinereţii, ci pentru faptul că a reuşit să spargă gheaţa  vechi-testamentară care se aşezase pe unele rafturi ale pangarelor.

Aceşti farisei cărturari caută să vâneze orice suflet care mărturiseşte o Ortodoxie vie, aşa cum inchizitorii îi vânau pe eretici. Ei încearcă să sugrume orice model care se arată la orizont. Pentru că orice model real pune în evidenţă făţărnicia lor. Chiar şi fără să îi judece, chiar şi numai prin faptul că duce o viaţă în Hristos. (Aş face referire aici la cazul unui părinte, poate cel mai dotat intelectual dintre preoţii noştri, care – după ce a scris cărţi de mare valoare – a făcut greşeala de a ataca căderile slujitorilor Bisericii altfel decât o făceau Sfinţii Părinţi; în loc ca alţi preoţi să încerce cu dragoste să îl ajute să îşi înţeleagă greşeala, au preferat să sară la gâtul lui ca lupul la oi: „Uite ce prostii susţine rătăcitul acesta. Jos cu el…”. Era incomod un preot care încerca să zgâlţâie lâncezeala pseudo-teologică în care se scăldau unii fraţi ai săi şi care încerca să îşi asume predania patristică mărturisind-o pe limba intelectualilor de astăzi. Cred că dacă i s-ar fi atras atenţia cu dragoste asupra greşelilor pe care le făcea fără voie, părintele şi-ar mai fi strunjit punctul de vedere. Dacă alţii s-ar fi rugat pentru el, părintele şi-ar fi revenit la timp. Dar aşa, a luat-o pe un drum înfundat. „Mai bine fără el…”, au spus cei care ar fi trebuit să sufere văzându-l pe fratele lor păcălit de diavol. Ţin neapărat să precizez – nu de frica fariseilor, ci pentru obiectivitate – că nu îl consider pe părintele acesta un model duhovnicesc; dar cred că, dacă renunţa la anumite excentricităţi sterile, ar fi fost modelul de gânditor ortodox al generaţiei sale. Am făcut referire la el pentru că am considerat că această paralelă este relevantă pentru modul în care se încearcă sufocarea cuiva care poate fi un model autentic. Aş fi putut face referire la exemple luate din Vieţile Sfinţilor, la modul în care Sfinţii Nectarie din Eghina sau Sfântul Ioan Maximovici, doi sfinţi făcători de minuni, încă din timpul vieţii lor pământeşti au fost batjocoriţi de către alţi slujitori ai sfintelor altare. Nu am făcut-o din simplul motiv că detaliile despre prigonirea lor mi-ar fi luat prea mult timp; pe când modul în care a fost prigonit preotul acesta – chiar dacă făcuse anumite greşeli şi nu fusese nevinovat, precum cei doi sfinţi ierarhi pe care i-am pomenit – a fost oglindit deseori de către mass-media).

Cred că ar trebui să fim conştienţi de faptul că orice model autentic va fi arătat cu degetul. Şi chiar va fi prigonit, într-un fel sau altul, pentru că diavolul nu suportă existenţa modelelor duhovniceşti. El încearcă să le tragă pe drumuri greşite (ori în erezii, ori în păcate), şi dacă nu reuşeşte începe defăimarea lor. Dar, cu toată prigonirea de care au parte, modelele strălucesc în continuare. Şi cei care au ochi văd asta, cu tot praful stârnit de diavol. Hristos ne spune: Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis (Ioan 15, 20-21). Şi dacă ei nu Îl cunosc pe Dumnezeu, nu Îl cunosc pe Hristos, izgonindu-L şi prigonindu-L la fel ca acum două mii de ani, cum oare îi vor răbda pe cei care sunt modele de viaţă creştină? Trăim într-o societate care Îl dispreţuieşte pe Hristos. Nu este de mirare că îi dispreţuieşte şi pe ucenicii Săi, ucenici care se împotrivesc duhului apostat al unei societăţi care se autodistruge.

Voi înşirui aici câteva idei pe care le consider esenţiale:

• Trebuie să fim conştienţi de marele dar pe care ni-L face Dumnezeu, punându-ne la îndemână atâtea cărţi de folos. Cărţile se află între principalii stâlpi de sprijin pe care îi avem în vremea de astăzi. Diavolul vrea să ne convingă să citim cât mai mult despre istoria religiilor, despre psihologia şi sociologia religiei, să ne facem un bagaj de cultură religioasă. Acest bagaj nu e rău în sine. Dar trebuie să aibă la bază o serioasă trăire duhovnicească. Cei care au dat întâietate culturii în dauna vieţuirii s-au îndepărtat de calea cea dreaptă. Mai întâi trebuie să dobândeşti o minte ortodoxă, pe care apoi o poţi umple cu o grămadă de cunoştinţe din cele mai variate domenii. Dar mintea ortodoxă nu se formează doar citind…

• „Şi ce să facem, să încercăm să copiem Vieţile Sfinţilor?”

Nu, nu trebuie să copiem pe nimeni. Dar putem să ne străduim să urmăm, atât cât ne stă în putinţă, tot ce este de folos. Dumnezeu nu ne cere să îi imităm orbeşte pe sfinţi, pe Sfântul Apostol Ioan, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Siluan sau pe alţi cuvioşi. Ne cere să fim noi înşine, lepădând însă mândria, iubirea de sine şi celelalte patimi. Mai bine zis ne cere să fim noi înşine o casă primitoare în care să Se sălăşluiască Hristos. Putem să urmăm dragostea de Dumnezeu a Sfântului Apostol Ioan, răbdarea Sfântului Nectarie sau smerenia Sfântului Siluan. Dar asta nu ne face să fim străini faţă de noi înşine; dimpotrivă, ne ajută să ne cunoaştem cu adevărat. Părintele Iustin Popovici te îndeamnă: „Caută să te găseşti pe tine însuţi în Vieţile Sfinţilor; te vei găsi oricum în ele. Mai mult încă, vei găsi acolo şi leacurile cu care poţi să te vindeci de toate bolile duhovniceşti şi să te faci sănătos pentru totdeauna”.

• Nu trebuie doar să ne lăudăm cu marii sfinţi ai Bisericii şi cu tezaurul duhovnicesc pe care ni l-au lăsat. Trebuie să ne adăpăm noi înşine din învăţăturile lor, trebuie să ne lăsăm modelaţi de ele. Altfel, lăudându-ne cu Tradiţia noastră, dar trăind fără să ţinem cont de ea, vom ajunge mai de plâns decât sectanţii. Ştii doar că unii sectanţi, deşi nu se hrănesc din Predania Sfinţilor Părinţi, se străduiesc să trăiască după Evanghelie şi de multe ori fac fapte creştine pe care ortodocşii căldicei se lenevesc să le facă. Trebuie să fim ortodocşi şi în trăire, nu numai în cuvinte. Abia atunci sectanţii vor înţelege că jertfelnicia lor nu se ridică la înălţimea jertfelniciei noastre.

• Monahii din vremurile noastre sunt diferiţi de monahii din vremea cuvioşilor Patericului. Sfântul Ignatie Briancianinov scria următoarele: „S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobândi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvârşită faţă de un Bătrân. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atât de mult un începător încât, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mântuirea sa şi pentru a spori duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”.

Dacă până şi monahii din vremea Sfântului Ignatie Briancianinov aveau dificultăţi în înţelegerea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, ce să mai spunem despre monahii de astăzi, care oricum sunt mai slabi duhovniceşte decât cei de atunci? Şi dacă şi monahii de astăzi pot cădea în înşelare, oare nu ar fi mai bine ca mirenii să evite această înşelare renunţând să citească scrieri duhovniceşti? Nu. Dacă în fiecare pas pe care îl face, creştinul va avea binecuvântarea duhovnicului său, va fi ferit de cursa înşelării. Oricum, creştinii care citesc despre marile nevoinţe ale pustnicilor nu trebuie să râvnească a face nevoinţe asemănătoare. Dar pot încerca să le urmeze smerenia, dragostea de aproapele, râvna pentru păstrarea dreptei credinţe.

• „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. «Ce am lucrat noi?» ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion, a zis: «Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut». Şi răspunzând fraţii au zis: «Dar cei de după noi, oare ce vor face?». Şi a zis: «Vor să vină la jumătatea lucrului nostru». Şi au zis fraţii: «Dar cei de după dânşii?». A zis avva Ishirion: «Nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla».” (Avva Ishirion, 119)

Ne dăm seama cât de slabă este vieţuirea duhovnicească în vremurile noastre. Dar aceasta nu trebuie să fie un motiv pentru a deznădăjdui. Aşa cum monahii din vremurile de pe urmă care îşi vor păstra sufletele curate vor fi mai mari decât monahii de demult, care îi covârşeau prin mulţimea nevoinţelor şi a rugăciunii, tot aşa şi creştinii din vremurile noastre, chiar dacă nu arată râvna creştinilor din primele veacuri, vor avea plată de la Dumnezeu împreună cu aceia. Această afirmaţie nu este un îndemn la lenevie. Cei care se mulţumesc să spună că vremea nevoinţelor a trecut, refuzând calea cea strâmtă, merg pe calea pierzării. Nu au o a treia alternativă. Tertium non datur.

• De mare folos este cercetarea marilor bătrâni din vremurile noastre; valoarea întâlnirii cu un astfel de stâlp al credinţei nu poate fi descrisă. În măsura în care timpul şi banii îţi permit, merită orice sacrificiu pentru a-i asculta vorbind pe cei care duc mai departe predania sfinţeniei.

• Modelele vii sunt greu de aflat. De multe ori oamenii îşi aleg modele greşite. Poate şi din acest motiv Hristos ne-a poruncit: nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos (Matei 23, 10). Nu putem urma orbeşte pilda unui om pe care îl luăm drept exemplu. Oamenii sunt oameni, şi pot cădea. De asta în Ortodoxie nu spunem despre cineva că este sfânt (evident, nu ne referim aici la sfinţenia de care se împărtăşesc toate mădularele Bisericii) până ce nu părăseşte această viaţă. Un om poate cădea şi în ultima clipă a vieţii sale. De aceea este bine să purtăm în inimile noastre mai ales exemplele creştinilor sau părinţilor a căror viaţă duhovnicească a fost statornică până în ultima clipă a vieţii lor. Să ne rugăm pentru odihna sufletelor lor şi să încercăm să le urmăm exemplul.

• De mare importanţă este aflarea unui mediu duhovnicesc. Celui care trăieşte înconjurat numai de oameni iubitori de păcat îi va fi cu greu să reziste. Chiar dacă este greu să găseşti prieteni cu care să fii de un cuget, mai bine să ai un singur prieten, care să meargă pe acelaşi drum al mântuirii, decât să ai o mulţime de prieteni care te îndeamnă la rele. Dumnezeu te va ajuta să găseşti un astfel de prieten credincios. (Chiar dacă poate mai întâi îţi va pune la încercare răbdarea.)

• Familiile trebuie să îşi înţeleagă chemarea de a fi mici biserici; liniştea şi pacea familiei trebuie să contracareze tulburarea pe care o aduce lumea. Să ţinem minte faptul că părinţii sunt cele mai puternice modele pentru copiii lor.

• Trebuie să ne ferim de cursa de a căuta modele de virtute în ceea ce ne oferă mass-media. Sunt persoane care stau în faţa televizorului şi îşi pierd timpul văzând sute de filme, pretextând că aşteaptă să vadă şi imagini care i-ar putea ajuta să înţeleagă mai bine viaţa duhovnicească. Dacă vrem să ne folosim duhovniceşte trebuie să avem foarte mult discernământ atunci când alegem emisiunile sau filmele pe care le vedem. Este adevărat, există – rareori însă – şi filme care nu sunt vătămătoare. Numai că, pentru a le identifica pe acelea, spectatorii văd şi multe imagini smintitoare. Un preot recomanda tuturor celor care suferă de televizorită să îşi cumpere în fiecare săptămână programul TV. Răsfoirea programului nu îi lecuieşte de patima lor, dar cel puţin îi ajută să aleagă o emisiune a cărei vizionare e mai puţin nocivă decât a altora. (Pe cei sporiţi duhovniceşte îi sfătuia să renunţe definitiv la privitul televizorului, dar acesta e un alt subiect…).

• Trebuie să avem mare atenţie când cumpărăm o revistă sau un ziar pentru a citi un articol religios: nu cumva câştigul să fie mai mic decât paguba şi, citind celelalte articole – smintitoare, tocmai ca să le atragă interesul unui număr cât mai mare de cititori – să piardă folosul citirii articolului religios (dacă şi acesta a fost scris cum trebuie; sunt foarte multe surogate…). „Şi ce să facem, să renunţăm să cumpărăm o revistă numai pentru că are şi articole smintitoare?” La această întrebare răspund şi eu prin alta: „Dar oare mintea nu se vatămă când le citeşte pe cele smintitoare? Nu am văzut pe nimeni care să arunce o revistă după ce citeşte doar articolul de care are nevoie…”

• Nu trebuie să căutăm lucruri măreţe, care depăşesc măsura noastră; cine vrea să urce scara raiului în viteză va cădea, chiar dacă va fi aproape de capătul urcuşului. Ne este mai de folos să cugetăm asupra unor întâmplări sau învăţături mai modeste, dar pe care le putem aplica în vieţile noastre, decât să citim despre subiecte înalte, cum ar fi învăţătura palamită despre energiile necreate, fără să rămânem cu nimic din cele citite (un paradox: a devenit deja un curent teologic discuţia despre învăţătura palamită; dar aproape nici unul dintre marii purtători de cuvânt nu se nevoieşte cu practicarea rugăciunii lui Iisus, calea prin care se poate ajunge la vederea luminii dumnezeieşti; cred că dacă astăzi ar trăi Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Simeon Noul Teolog nu ar fi foarte încântaţi să asculte prelegerile acestor cărturari).

• Nu trebuie negată valoarea învăţăturii teoretice despre calea mântuirii; nu este de ajuns să citim numai vieţi de sfinţi. Trebuie să citim şi cuvinte de folos despre rugăciune sau despre lucrarea virtuţilor. Vrem sau nu, teoria şi practica se influenţează reciproc. Nu putem face lucruri bune în întregime dacă avem o percepţie denaturată a acestora.

 • Înainte să citim orice carte sau înainte să ascultăm orice predică este bine să Îl rugăm pe Dumnezeu: „Doamne, dă-mi puterea să pricep tot ce îmi este de folos şi să fac tot ce este bineplăcut Ţie”. Dumnezeu nu întârzie să răspundă la această rugăciune, şi creştinii care se roagă vor înţelege totul mai profund şi mai uşor decât ceilalţi care, deşi poate citesc mai mult sau ascultă mai multe cuvinte de folos, nu preţuiesc rugăciunea.

Mă opresc aici. Sper că rândurile care urmează te vor convinge de importanţa găsirii unui bun povăţuitor care va răspunde tuturor nelămuririlor tale.

f) Valoarea unui duhovnic

Putem face o paralelă între împuţinarea modelelor şi împuţinarea numărului duhovnicilor care se pricep să călăuzească sufletele pe calea dobândirii Duhului Sfânt. Unii au o idee greşită potrivit căreia, întrucât s-a împuţinat numărul duhovnicilor iscusiţi (în timp ce numărul duhovnicilor lipsiţi de iscusinţă a crescut simţitor), nu mai are rost să îşi caute duhovnici. Decât cu un duhovnic neiscusit mai bine fără duhovnic. Această poziţie îşi caută reazămul în anumite afirmaţii dure pe care unii dintre sfinţii Bisericii le-au făcut cu privire la duhovnicii nepricepuţi. De exemplu, Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni din Eghina, scria că „aşa cum doctorul nepriceput trimite mulţi oameni către pierzanie, în acelaşi fel duhovnicul incapabil şi neglijent trimite multe suflete în iad”. Ce urmărea oare Sfântul Nectarie? Să convingă lumea să se ferească de duhovnici? Nu, în nici un caz. El îi sfătuia pe oameni ca, atunci când îşi aleg un duhovnic, să fie foarte atenţi ce fel de îndrumător este acela. Alegerea unui duhovnic ar trebui să fie făcută cu aceeaşi grijă cu care cei care vor să se căsătorească îşi aleg partenerul de viaţă: nu te căsătoreşti cu cineva numai pentru că locuieşte aproape de tine. Te căsătoreşti pentru că îl iubeşti, pentru că îl consideri potrivit pentru a duce împreună cu el crucea vieţii, cu toate bucuriile şi încercările ei. Tot aşa duhovnicul trebuie să fie cel în mâinile căruia îţi pui sufletul, cel ale cărui cuvinte le vei primi ca din gura lui Dumnezeu. Nu trebuie neapărat ca duhovnicul să fie bătrân şi cu barba albă şi lungă, dar trebuie ca duhovnicul să fie un părinte cu experienţă în războiul duhovnicesc. Cum altfel ar putea cineva să îi antreneze pe alţii într-un sport pe care el însuşi nu l-a practicat? Cum ar putea un duhovnic să fie călăuză pe un drum despre care nu ştie decât din cărţi? Este adevărat că un creştin întărit în credinţă ar putea intra ucenic şi la cel mai neiscusit duhovnic. Pentru credinţa lui, Dumnezeu ar covârşi neputinţele părintelui, şi acesta i-ar da ucenicului său cele mai potrivite îndrumări. Puţini ucenici au însă credinţă atât de tare încât să se lase călăuziţi spre rai de către duhovnici care, aşa cum spunea Sfântul Nectarie, trimit multe suflete în iad.

(Îmi permit să fac o ultimă paranteză: Biserica învaţă că oricât de păcătoşi ar fi unii preoţi, câtă vreme nu se leapădă de învăţătura ortodoxă, Dumnezeu lucrează prin ei şi pot săvârşi Sfintele Taine şi ierurgiile. Câtă vreme păstrează învăţătura Bisericii, cel mai păcătos preot are puterea de a da dezlegare de păcate, în timp ce cel mai virtuos preot, dacă se lasă amăgit de vreo erezie, pierde această putere. Deci, când din diferite motive oamenii nu pot ajunge la un duhovnic iscusit, se pot spovedi la orice duhovnic, chiar şi la unul păcătos, pentru că şi acela le poate dezlega păcatele. Cei care neagă acest adevăr cad ei înşişi în păcatul ereziei. Dar, chiar dacă toţi duhovnicii pot da dezlegare de păcate, este bine ca oamenii să caute duhovnici care să le ofere şi mai mult: nu numai dezlegarea de păcate, ci şi sfaturile de care au nevoie pentru a se lupta cu păcatul. Pentru că putem să primim dezlegare de păcat în fiecare post, până murim. Dacă nu ne luptăm cu păcatul, ci ne mulţumim să aşteptăm să primim următoarea dezlegare de păcate, greşim. Sfântul Cosma Etolul a spus un cuvânt foarte greu: „Chiar dacă te-ar ierta toţi duhovnicii, patriarhii, arhiereii şi lumea întreagă, eşti neiertat dacă nu te pocăieşti în faptă”. Or, pentru a învăţa ce este pocăinţa, avem mare nevoie nu numai de rugăciunile părintelui duhovnic, ci şi de sfaturile lui.)

Ceea ce îţi scriu despre alegerea duhovnicului se leagă strâns de tema scrisorii de faţă. Pentru că duhovnicul ar trebui să fie un model de sfinţenie pentru ucenicii săi. Dragostea pe care duhovnicii pe care mi i-a rânduit Dumnezeu o aveau pentru aproapele, pentru rugăciune, pentru nevoinţă mi-a mişcat inima mai mult decât au reuşit să o facă kilograme de cărţi.

Da, duhovnicul ar trebui să fie un model permanent pentru fiecare creştin. Chiar dacă nu e perfect, chiar dacă are neputinţele sale – doar este om –, totuşi duhovnicul trebuie să îi ofere creştinului un model care să atârne mai greu decât toate modelele păcătoase care îl înconjoară din toate părţile.

Revin acum la paralela dintre împuţinarea numărului de modele duhovniceşti şi împuţinarea numărului de duhovnici iscusiţi. Creştinul nu are nevoie să afle doi sau trei duhovnici care ar putea să îl călăuzească. În lume există mii de preoţi. Dintre aceştia, cu siguranţă că poate alege unul care să îi ofere îndrumare în lupta cu puterile întunericului. Cine se leneveşte să caute duhovnic bun spune ori că acesta nu mai există, ori că se află departe, peste mări şi ţări, sau în orice caz la o distanţă prea mare pentru a se putea ajunge la el. Cine se osteneşte să caute duhovnic, cu răbdarea cu care alţii îşi caută soţii sau alţii scormonesc pământul după comori, până la urmă îl va găsi. Este adevărat că drumul găsirii unui duhovnic priceput este greu, poate dura luni sau ani de zile. Dar, dacă dobândeşti virtutea ascultării, de roadele găsirii duhovnicului te vei bucura în veşnicie.

Chiar şi efortul de a căuta un duhovnic iscusit va fi socotit de Dumnezeu ca nevoinţă. Şi dacă, din anumite motive, un creştin nu va găsi un duhovnic aşa cum şi-ar fi dorit, totuşi Dumnezeu va cântări râvna căutării sale şi îi va da povăţuirea de care are nevoie prin gura oricărui preot la care se va spovedi. Şi, pentru credinţa creştinului, duhovnicul îi va da cele mai potrivite sfaturi. (Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că unii, citind prea multe despre vieţile marilor stareţi purtători de Duh Sfânt, caută îndrumători la măsura acestora. Dar cad în înşelare duhovnicească, pentru că nu îşi dau seama că în vremurile în care trăim e aproape cu neputinţă să întâlneşti astfel de povăţuitori; şi în loc să primească îndrumare de la un părinte iscusit în povăţuirea duhovnicească, aleargă după părinţi făcători de minuni. Negăsindu-i, părăsesc cu totul lupta pentru mântuire.)

Nu trebuie să afli doi duhovnici, ci unul singur, în mâinile căruia să îţi pui sufletul. Tot aşa, nu trebuie să găseşti o grămadă de modele vii de vieţuire duhovnicească, ci măcar unul singur. Dacă vei căuta cu răbdare, Dumnezeu te va ajuta.

g) Războiul duhovnicesc

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute,

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici cu-n steag mai sus ?

 

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.

 

Poezia de mai sus, „Îndemn la luptă”, a fost scrisă de Radu Gyr – unul dintre veteranii temniţelor ultimei prigoane – în primul rând ca o apologie a rezistenţei anti-comuniste. Dar versurile ei pot fi înţelese ca şi cum s-ar referi la orice fel de luptă şi, implicit, pot fi înţelese ca o apologie a rezistenţei duhovniceşti. Este un moment foarte trist atunci când ostaşii se predau în faţa duşmanului, deşi ar fi putut să îl învingă dacă ar fi luptat până la capăt.

Este un moment foarte trist când creştinii, văzând numai lucrarea vrăjmaşului, lucrare care creşte cu o viteză foarte mare în zilele noastre, cad în deznădejde şi apoi renunţă la războiul duhovnicesc. Sunt răniţi, cad o dată sau de mai multe ori în păcat, şi nu mai vor să se ridice. Preferă să se predea în mâinile diavolului, preferă să se lase robiţi de duhul şi falsa înţelepciune a acestui veac. Dar înfrânţi nu suntem atunci când am fost răniţi de păcat, şi nici atunci când ochii ne sunt plini de lacrimi pentru că am înţeles gravitatea uneia sau unora dintre căderile noastre. Adevărata înfrângere este să nu mai vrem să ne ridicăm din păcat. Adevărata înfrângere este să te mulţumeşti cu starea de cădere, să renunţi la luptă.

Noi, creştinii, nu luptăm pentru un vis. Noi nu suntem visători. Deşi putem fi consideraţi astfel de către cei care nu înţeleg că valorile pentru care trăim (Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor, viaţa cea veşnică) sunt reale. Noi ne luptăm pentru a dobândi raiul. Drumul este din ce în ce mai greu. Dar, cu toate acestea, Dumnezeu nu ne lasă. El ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul lumii. Avem din ce în ce mai puţine modele. Este adevărat. Dar avem totuşi modele. Cine vrea să se sfinţească se poate sfinţi, cine vrea să se mântuiască se poate mântui.

Chiar şi pentru cei aflaţi în situaţii limită există totuşi o speranţă: dacă trăiesc într-o zonă în care sunt puţini credincioşi, dacă nu găsesc nici un creştin care să fie icoană vie a credinţei, dacă nu găsesc nici un duhovnic iscusit, dacă nu pot citi vieţile sfinţilor sau ale cuvioşilor contemporani – cărţi care le-ar oferi repere pentru ieşirea din labirintul în care se află, totuşi mai există o şansă. Dumnezeu nu i-a părăsit. Oamenii consideră uneori că se află în situaţii fără ieşire. Dar Atotputernicul Dumnezeu vede lucrurile altfel. Chiar şi atunci când omul crede că nu mai are nici o şansă de a rezista în lupta pentru mântuire, poate primi o mână de ajutor.

Pe măsură ce ne apropiem de vremurile de pe urmă, pe măsură ce răutatea acestei lumi ajunge la apogeu, pe măsură ce ispitele sunt din ce în ce mai mari, şi lucrarea lui Dumnezeu este din ce în ce mai puternică: unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Romani 5, 20). Trăim o situaţie exact contrară celei descrise în Pateric despre Avva Apfi: „Povestitu-s-a pentru episcopul Oxirinhului, anume avva Apfi, că în vremea când era călugăr multe petreceri aspre făcea. Iar după ce s-a făcut episcop voia să încerce aceeaşi petrecere aspră şi în lume, dar n-a putut. Şi s-a aruncat pe sine înaintea lui Dumnezeu, zicând: «Nu cumva pentru episcopie s-a dus de la mine darul?». Şi i s-a desco­perit lui că nu. «Atunci erai singur în pustie şi, nefiind lângă tine alt om, Dumnezeu îţi ajuta; iar acum eşti în lume şi oamenii îţi ajută ţie»”.

Din rânduiala lui Dumnezeu, acest vas ales al Bisericii a trecut de la ispitele pustiei la o viaţă mai uşoară şi a simţit că harul care îl acoperea s-a împuţinat. O parte din ajutorul pe care mai înainte Dumnezeu i-l trimitea fără mijlocitori acum era trimis prin oameni. Acelaşi Dumnezeu lucra în două feluri, potrivit cu împrejurările în care se afla cuviosul.

În vremurile noastre, Dumnezeu lucrează în aşa fel încât ne pregăteşte să trecem de la un ajutor prin mijlocitori la un ajutor direct. Cine citeşte cu atenţie întâmplarea din Pateric înţelege că în cele două situaţii nu este vorba de ajutor primit prin intermediul preoţilor şi de ajutor primit de creştini în mod direct, cum ar înţelege protestanţii sau ceilalţi eretici care neagă valoarea preoţiei. E vorba de ajutorul primit din partea comunităţii în care trăim, din partea mediului creştin în care vieţuim. Repet încă o dată: acelaşi Dumnezeu care îl acoperea cu harul Său pe Avva Apfi în pustie l-a acoperit şi când a ajuns episcop, şi a trăit între creştini. Acelaşi Dumnezeu care cu vreme în urmă îi întărea pe cei care trăiau în familii creştine, pe cei care trăiau într-un mediu creştin, având un duhovnic iscusit, care aveau în faţa ochilor modele de evlavie şi de sfinţenie, îi va acoperi şi pe creştinii care vieţuiesc în pustia uscăciunii duhovniceşti a vremurilor noastre. Vrem sau nu, pustia aceasta se întinde cu paşi repezi. Diavolul se luptă să nimicească fiecare parohie, fiecare familie creştină, fiecare mănăstire, fiecare duhovnic şi fiecare suflet în parte.

În paginile Patericului, această minunată carte de mare folos pentru creştinii nevoitori, Avva Pamvo îi spune ucenicului său o profeţie cutremurătoare:

„Iată, îţi zic ţie, fiule, vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale sfinţilor apostoli şi ale dumnezeieştilor prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinţii noştri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină». Şi i-a zis lui fratele: «Aşadar, se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să facă acestea?». Şi a zis bătrânul: «În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor şi de a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: de am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar în zilele acelea, episcopii se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie». Şi a zis fratele: «Ce va face cineva în vremile şi anii aceia?» Şi a zis bătrânul: «Fiule, în acele zile, cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în Împărăţia Cerurilor».”(15-192)

Un ieromonah spunea într-o cateheză că ar trebui să ne dăm seama că trăim chiar în vremurile de apostazie la care făcea referire Avva Pamvo. Cred că fiecare dintre noi putem vedea că pustia uscăciunii duhovniceşti se întinde ca lava în jurul unui vulcan care a erupt. Dar, chiar dacă pustia aceasta se întinde cu paşi repezi, şi ajutorul pe care Dumnezeu îl dă creştinilor este din ce în ce mai puternic, pe măsura încercărilor prin care aceştia trec. Da, Dumnezeu, Cel ce i-a ajutat pe marii pustnici să reziste la ispitele diavoleşti şi pe sfinţii mucenici să reziste la chinurile la care i-au supus prigonitorii, îi ajută şi îi va ajuta pe toţi creştinii care duc lupta cea bună pentru a dobândi raiul. Până la sfârşitul lumii cel ce va vrea se va putea mântui.

Frate, să nu uiţi că, dacă păcatul ar fi atât de mare încât oamenii nu ar mai putea merge pe calea cea îngustă, ar veni sfârşitul. Lumea nu are alt rost decât acela de a fi un spaţiu în care omul să Îl poată cunoaşte pe Dumnezeu. O lume în care nici un om nu s-ar mai lupta pentru mântuire ar fi absurdă: Dumnezeu nu ar avea de ce să o păstreze. Şi, dacă sfârşitul nu a venit, înseamnă că mai este nădejde de mântuire…

---

[1] Din volumul Pa­te­­ricul mi­renilor. Pilde pentru secolul XXI (Edi­tura Egu­meniţa, 2004).

Articolul zilei (04.03.2010): Adevăratele motive pentru care africanii nu au ce mânca

   Citez din articolul Adevăratele motive pentru care africanii nu au ce mânca:

   Numărul africanilor care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi creşte din ce în ce mai mult în ciuda ajutoarelor pe care ţările sărace de pe continent le primesc şi în contextul existenţei unor terenuri agricole ce se întind pe mii sau chiar sute de mii de hectare. Ce se întâmplă cu agricultura africană şi de ce nu poate susţine necesarul de hrană al populaţiei?

   Nu demult, capital.ro scria despre fundaţiile Gates şi Rockefeller care investesc miliarde de dolari pentru a umple Africa de seminţe hibride şi pesticide, în numele unei Alianţe pentru o Revoluţie Verde în Africa. De asemenea, un rol important în dezvoltarea economică a Africii îl are China, care a început să fie foarte interesată de investiţii în această zonă.

   Adevărul este că terenurile agricole africane sunt un adevărat aur verde pentru occidentali şi, mai nou, pentru elveţieni.

   Despre ce este vorba mai exact? Compania Addax Bioenergy, prezentă în 15 ţări africane de peste 30 de ani, intenţionează să folosească 10.000 de hectare de teren agricol din Sierra Leone pentru a nu planta nimic altceva decât sfeclă de zahăr, plantă care va fi utilizată pentru producerea de bioetanol. Acesta va fi exportat începând cu 2012 în Uniunea Europeană.

   10.000 de hectare şi o sută de mii de tone de bioetanol

   Sierra Leone este una dintre cele mai sărace ţări din Africa. Are un PIB pe cap de locuitor de 900 de dolari raportat la puterea de cumpărare (PPP). Ca un termen de comparaţie, România are un PIB per capita (PPP) de 11.000 de dolari.  

   Pe 9 februarie, preşedintele Sierra Leone a semnat cu elveţienii de la Addax Bioenergy noul proiect de cultivare a celor 10.000 de hectare a căror producţie se va întoarce tot la europeni: 100.000 de tone de bioetanol.

   Mesajul transmis atât de autorităţi cât şi de investitori este următorul: agricultura acestui stat a fost afectată de lipsa investiţiilor timp de 25 de ani. Aceeaşi idee avansată şi de fundaţia lui Gates. Africa nu are şi nu poate dezvolta singură tehnologia necesară pentru a construi o agricultură eficientă, motiv pentru care este nevoie de mijloace şi know-how occidental.

   Trebuie precizat că fenomentul depăşeşte cazul investiţiei elveţiene. 1,1 milioane de hectare de teren agricol din Africa subsahariană este destinat producţiei de bioetanol în timp ce mai multe ONG-uri denunţă efectul pervers al acestor investiţii.

   Care ar fi avantajele? Deşi nu există un recensământ oficial, în zona unde va fi dezvoltată cultura de sfeclă trăiesc 17.000 de oameni organizaţi în 40 de sate. Uzina de bioetanol construită în zona va putea crea, spun investitorii, 4.000 de locuri de muncă.

   Muncă plătită cu 5 dolari pe zi

   Theophilus Gbenda, un jurnalist local spune pentru Le Temps: “Aceste plantaţii nu umplu stomacul niciunui locuitor din Sierra Leone. Aşa că ele nu aduc niciun beneficiu ţării noastre“, însă când un investitor de acest gen vine să investească într-una dintre cele mai sărace ţări din lume, autorităţile nu pot refuza.

   Investitorii se apără: din cele 5 milioane de euro cheltuite până la ora actuală, jumătate au fost pentru proiecte de fezabilitate al căror rezultat poate fi consultat de către oricine pe internet, fapt ce demonstrează că totul se realizează într-un mod cât se poate de transparent.

   Cu girul Băncii Europene de Investiţii şi a Băncii Africane pentru Dezvoltare, proiectul îşi propune să ofere 20 de dolari pentru fiecare hectar de teren, din care 64% se duc direct în buzunarul proprietarului. De asemenea, fiecare lucrător pe plantaţie (la propriu) primeşte 5 dolari pe zi.

   În plus, ca o consecinţă indirectă, uzina produce 15 MW de electricitate, adică un sfert din producţia naţională la ora actuală. Mai mult, conform studiilor de care aminteam mai sus, fiecare angajat ar hrăni aproximativ 20 de guri.

   Problema este însă că se pune în balanţă menţinerea securităţii alimentare în zonă  cu producerea de sfeclă de zahăr pentru biocarburanţi.

   “Menţinerea ţării pe o agricultură de supravieţuire nu e o soluţie“, spun cei de la FAO, care sunt de părere că aceasta trebuie profesionalizată şi adusă la o piaţă mult mai largă.

   Cert este că în loc să fie cultivat cu plante care pot asigura consumul populaţiei extrem de sărace, terenurile agricole vor servi maşinile ecologice ale europenilor, iar agricanii vor mânca din ajutoarele internaţionale, fapt ce face si mai adevărată afirmaţia unui economist local: “Am construit piramidele, însă nu avem ingineri, ne tratăm bolnavii prin remedii tradiţionale, însă principiile active ale plantelor sunt exploatate de întreaga industrie pharma, am inventat stofa, dar India şi China îmbracă toată lumea, dansăm în sunet de tobe de secole întregi însă acestea sunt fabricate în Taiwan, producem alune, însă Olanda este cel mai mare exportator, muzica congoleză răsună pe tot globul, însă producătorii americani şi cei europeni sunt cei care obţin profit din ea”

   Comentariu saccsiv:

   Mii de ani Africa n-a suferit de foame, exceptand scurtele perioade se seceta locala. Iar in epoca moderna, de zeci de ani, aproape intreg continental are parte de o cumplita drama. La minutul 1:09:00 din DOCUMENTARUL: “Viitorul alimentatiei” (subtitrare in limba romana si o analiza a sa, un excelent film despre revolutia verde si controlul ELITELOR asupra hranei) se specifica foarte clar ca biotehnologiei a inceput la un moment dat sa i se faca o foarte sustinuta dar mincinoasa reclama, cum ca ar rezolva problema foametei … Dar se mai spune o chestiune esentiala, anume motivul pentru care s-a ajuns la foamete: BANCA MONDIALA.

   Asta este cumplita realitate: ELITELE au infometat sute de milioane de oameni pentru ca tot ele sa vina apoi cu “solutiile”. Nu intru aici in detalii despre cum a fost creata Banca Mondiala si cine o conduce in fapt, pentru aceasta cititi va rog articolul:

Instrumente ale crearii GUVERNULUI MONDIAL (partea 1): BANCA MONDIALA

   Insa trebuie specificat ca la 11 martie 1955 Banca Mondiala anunta crearea Economic Development Institute cu finantare Rockefeller Foundation iar in 1956 Banca Mondiala crea International Finance Corporation si in 1960 International Development Association (IDA), ambele foarte controversate, deoarece au fost folosite pentru ingradirea dezvoltarii economice independente si reale a tarilor din lumea a treia. IDA a jucat si un rol determinant in implementarea “Green Revolution“. Insa tot ROCKEFELLER FOUNDATION a declansat si finantat aceasta “revolutie verde”, constand din reforme in agricultura pe plan mondial, introducandu-se noi tehnologii pentru cresterea productivitatii, hibridizari, modificari genetice … Lucrurile se leaga prieteni.

VIDEO: A avut loc cel mai puternic seism care a lovit regiunea Kaohsiung (TAIWAN) de cand au inceput sa fie inregistrate cutremurele. 6,4 grade

   Citez din articolul Cutremur puternic in Taiwan:

   Un seism cu magnitudinea 6,4 s-a produs in noaptea de miercuri spre joi in Taiwan, provocand panica, pene de electricitate si oprirea transporturilor, a anuntat Institutul american de geofizica (USGS).

   Epicentrul seismului a fost situat la o adancime de 35 de kilometri. USGS nu a emis o alerta de tsunami.
   Cutremurul violent, produs la circa 70 de kilometri de principalul oras din sudul insulei, Kaohsiung, a fost resimtit pana in capitala Taipei.
   Cel putin opt persoane au fost ranite in urma acestui seism, relateaza AFP.
   Locuitorii din Kaohsiung, un port important din sudul Taiwanului, au iesit speriati pe strazi, iar metroul si trenurile care leaga nordul de sudul insulei au fost oprite, potrivit televiziunilor locale.
   Acesta este cel mai puternic seism care a lovit regiunea Kaohsiung de cand au inceput sa fie inregistrate cutremurele, potrivit televiziuni TVBS.
   S-au produs sase replici dupa seismul initial, a anuntat biroul national de meteorology, potrivit NewsIn.
   Taiwanul este adesea afectat de cutremure, aflandu-se la jonctiunea a doua placi tectonice. Un seism cu magnitudinea 7,6 a provocat moartea a 2.400 de persoane in septembrie 1999.

   Cititi va rog si:

Statisticile arata ca in ultimii ani S-A MARIT SPECTACULOS NUMARUL SEISMELOR pe intreg globul

NASA: Dupa cutremurul din Chile, planeta se învârte mai rapid, pe o axă deplasată cu opt centimetri. USGS: de cand cutremurele sunt masurate, n-a existat o activitate seismica la fel de mare ca in în ultimele două luni

 

Unei familii germane I S-A ACORDAT AZIL IN SUA, deoarece in Germania HOMESCHOOLING (educatia copiilor la domiciliu) ESTE INTERZISA

   Citez din articolul Homeschooling: German Family Gets Political Asylum in U.S.

   Romeikes nu sunt solicitanţi tipici de azil politic. Ei nu au venit in Statele Unite pentru a fugi din ţara lor natală de război sau de despotism. Nu, aceste cadre didactice de muzică au părăsit Germania pentru că lor nu le plăcea ceea ce copiii lor învăţau în şcolile publice – şi pentru că educaţia la domiciliu este ilegala acolo. (A se vedea fotografii cu educaţia la domiciliu ale copiilor familiei Tennessee.)

   “Este dreptul nostru fundamental de a decide modul în care vrem să-i învăţăm pe copiii noştri“, spune Uwe Romeike, un creştin evanghelic şi un pianist concertist, care si-a vândut preţuitul pian Steinway pentru a plati cheltuielire mutarii.

   Romeike a decis sa-si stramute familia, în 2008, după ce el şi soţia lui au acumulat aproximativ 10.000 de dolari in amenzi pentru educaţia la domiciliu, a celor mai in varsta trei copii a lor iar poliţia a aparut la usa lor şi a escortat copiii la şcoală. “Copiii mei au plâns, dar nimanui nu parea sa-i pese” a spus Romeike despre incident. (A se vedea imagini dintr-un grup divers de adolescenti americani.)

   Deci, de ce a solicitat azil în Statele Unite, mai degrabă decât să se mute in apropiere, in Austria sau o altă ţară europeană care permite educaţia la domiciliu? Hannelore, sotia lui Romeike, spune revistei TIME ca familia a fost contactata de Home School Legal Defense Association (HSLDA) din Virginia, care a sugerat ca ei sa vina in SUA şi sa se stabilească în Morristown, Tenn. Organizatia non-profit, care apără drepturile comunităţii celor ce educa la domiciliu copiii din SUA – cu o estimata cifra de 2 milioane de copii, sau aproximativ 4% din totalul populaţiei de vârstă şcolara – isi extinde activitatea sa si peste ocean. Şi pe 26 ianuarie, HSLDA a ajutat Romeikes sa devina primii oameni ce li s-a acordat azil în Statele Unite, deoarece au fost persecutaţi pentru educaţia la domiciliu a copiilor lor. (A se vedea poze din Germania de Est care aduc lumina trecutului.)

   Hotararea este înşelătoare din punct de vedere politic pentru Washington şi aliaţii săi din Europa, în cazul în care mai multe ţări – inclusiv Spania şi Ţările de Jos – permit educaţia la domiciliu numai în situaţii excepţionale, ca de exemplu atunci când un copil este extrem de bolnav. Acet lucru explica de ce la sfarsitul lunii februarie, U.S. Immigration and Customs Enforcement în mod oficial a facut recurs la hotarerea data lui Romeike, care a fost emisa de un judecător de imigraţie din Memphis, Tenn. Decizia sa fără precedent a ridicat îngrijorarea că deja foarte aglomerate, instanţele de imigrare, vor fi inundate cu petiţii de azil pentru educatie la domiciliu a celor din ţările ce sunt considerate ca având guverne nerepresive.

    “Este foarte neobişnuit pentru oamenii din ţările occidentale să li se acorde azil în Statele Unite“, spune David Piver, un avocat de imigrare, cu birouri într-o suburbie a Philadelphiei şi Flagstaff, Arizona. În 2008, cel mai recent an pentru care există date disponibile, doar cinci germani au primit azil în Statele Unite (Departamentul de Justitie a refuzat sa comenteze despre cazurile respective). Piver, care nu este implicat în cazul Romeike, a prezis ca guvernul SUA va face recurs la decizie “, astfel încât să nu ofenseze un aliat apropiat“.

   Petiţii de azil cu succes, de obicei implica solicitanţii ale căror situaţii sunt mai cumplite, cum ar fi femeile care au fost nevoite să facă avorturi sau sa se mutileze genital, sau bărbaţilor ale căror vieţi au fost amenintate pentru că sunt homosexuali sau disidenţi politici. Dar Piver consideră că judecătorul Memphis a acordat corect dreptul de azil pentru Romeikes, deoarece legea acopera si grupurile sociale cu “o temere bine întemeiată de persecuţie” în ţara lor de origine.

   În Germania, frecventarea obligatorie a şcolii datează din 1717, când a fost introdusa în Prusia, şi aceasta politica a fost în mod tradiţional privita ca un bun social. “Această lege protejează copiii“, spune Josef Kraus, presedintele Asociatiei Profesorilor Germani. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este de acord cu el. În 2006, Curtea a respins cazul educaţiei la domiciliu atunci când a considerat legea de şcolarizare obligatorie din Germania ca fiind compatibila cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, un tratat internaţional, redactat în 1950. Având în vedere acest context, este puţin de mirare ca Romeikes s-au lovit de un perete de opoziţie atunci când au încercat să vorbesca cu Directorul şcoalii despre beneficiile educaţiei la domiciliu.

   Una din preocupările lui Romeikes a fost despre hărţuirea copiii lor. Însă obiecţia lor principala referitoare la ceea ce se predă in clasă: “Curriculum-ul este împotriva valorilor noastre creştine“, spune Uwe. “Şcolile germane folosesc manuale care impun cu forta subiecte inadecvate la copiii mici in poveşti cu personaje ce promoveaze vulgaritatea şi lipsa de respect.”

   Deşi nu există cifre oficiale, se estimeaza la 1.000 numarul de familii germane care isi educa la domiciliu copiii. Elisabeth Kuhnle, un purtator de cuvant al unui grup german ce promoveaza o reţea pentru libertatea învăţământului, spune ca o întâlnire recentă despre educaţia la domiciliu a atras aproximativ 50 de familii în statul Baden-Württemberg, unde Romeikes obisnuiau sa locuiasca. Ea crede, de asemenea, ca multe familii germane adepte ale educaţei copiilor la domiciliu s-au mutat în ţări ca Franţa şi Marea Britanie, unde educaţia la domiciliu este permisa.
   În 2007, Curtea Suprema a Germaniei Federale a emis o hotărâre – care nu a implicat în mod specific pe Romeikes – că părinţii ar putea pierde custodia copiilor lor, dacă aceştia continua să ii educe acasa. “Am fost sub o presiune constantă, si am fost speriati de ideea ca autorităţile germane ne-ar lua copiii noştri“, spune Romeike. “Aşa că am decis să plecam in SUA“

   Oficialii germani, la rândul lor, au precizat că Romeikes au avut si alte opţiuni. “În cazul în care părinţii nu vor să-si trimită copiii la o şcoală publică, ei pot să-i trimită la şcoli alternative private”, spune Thomas Hilsenbeck, un purtător de cuvânt pentru landul Baden-Württemberg al ministerului educaţiei. Sustinatorii educatiei la domiciliu spun că există câteva şcoli private în Germania, şi au tendinţa de a fi costisitoare. Dar dincolo de faptul acesta, mulţi părinţi religiosi au probleme cu educaţia sexuală şi alte cerinţe curriculare. “Indiferent dacă este o şcoală de stat sau privată, există un curriculum, care este forţat impus copiilor”, spune Kuhnle. (A se vedea imagini cu visele copiilor unei şcoli din Detroit despre viitorul lor.)

   Si apoi mai sunt aspectele sociale referitoare la mersul la şcoală. Părinţii copiilor educati la domiciliu au tendinţa de a-i proteja de influenţele negative. Dar acest lucru este în contradicţie cu ideea că şcolile reprezinta societatea şi contribuie la promovarea toleranţei. “Nici o familie nu poate oferi o paleta larga de educaţie [care sa poata]  înlocui profesorii cu experienţă“, spune Kraus, Asociaţiei Profesorilor Germani. “Copii, de asemenea, pierd contactul cu colegii lor.”

   Ingrijorarile că educaţia la domiciliu ar putea conduce la izolare – sau, mai rău, aşa cum zice Kraus, “ar putea ajuta favorizarea dezvoltarii unei secte” – modeleaza dezbaterile politice în ţările europene. In Marea Britanie, spre exemplu, Parlamentul are în vedere o legislaţie care ar crea un nou sistem de monitorizare pentru a se asigura că copiii educati acasa primesc o educaţie corespunzătoare.
   În Suedia, unde părinţii trebuie să solicite permisiunea de a preda copiilor lor la domiciliu, guvernul intenţionează să impună restricţii, chiar mai dure pentru acestia. Şi în Spania, părinţii nu au voie să educe copiii lor la domiciliu. Punct! Dacă un copil are nevoi speciale, care îl împiedică să meargă la şcoală, un profesor va fi trimis la casa lui.

   Prin contrast, educaţia la domiciliu este legala în toate cele 50 de state ale SUA, dintre care unele nu necesită ca familiile sa notifice autorităţile cu privire la intenţia lor de a preda copiilor lor la domiciliu. Tennessee se numără printre statele care necesita o anumită formă de notificare, precum şi teste de evaluare periodică.

   Când Uwe şi Hannelore au auzit că judecătorul a decis in favoarea lor, au sarbatorit prin luarea copiii lor, cinci la numar, care sunt cuprinsi în intervalul de vârstă 4-12 ani, pentru a manca o inghetata la Baskin-Robbins. Dar a doua zi, ei s-au intors la programul lor obişnuit. Lectiile incep la 9 dimineaţa şi se termină la circa 4 pm. Copiii de vârstă şcolară învăţa toate subiectele obisnuite – matematică, ştiinţă, etc – cu ajutorul manualelor şi a altor materiale didactice, în conformitate cu legislaţia statului. Familia sa alăturat, de asemenea, unui grup local care organizează, o dată pe săptămână, activităţi şi excursii tematice pentru copii educati la domiciliu.

    Între timp, HSLDA spune că lucreaza pentru a apăra o familie ce-si educa la domiciliu copiii din Suedia şi investigheaza cazuri din Brazilia, unde educaţia la domiciliu este interzisă – toate subiecte bune pentru un studiu guvernamental comparativ, indiferent dacă educatia este predata in scoala sau la domiciliu.
   Cititi va rog si:

EDUCATIA ACASA (HOMESCHOOLING) – ce face statul copiilor nostri si ce putem face noi?

 

Uniunea Europeana APROBA porumbul si cartoful modificati genetic …

   Citez din articolul EU approves modified maize, potato:

   Uniunea Europeana a aprobat, marti, cultivarea cartofilor modificati genetic si folosirea a trei tipuri de porumb modificat genetic in productia de alimente si furaje, declarand ca nu reprezinta niciun risc pentru sanatate.

   Avizul pentru cultivarea cartofului Amflora – produs de Ludwigshafen, Germania – a insemnat unda verde cara a fost data pentru prima data in 12 ani pentru cultivarea alimentelor modificate genetic in Uniunea Europeana.

   Criticii au acuzat Comisia Europeana de mijlocire a intereselor corporatiste in detrimentul sanatatii publice.

   Executivul UE a aprobat, de asemenea, introducerea pe piata a trei produse din porumb modificat genetic provenite de la Monsato Co. din St. Louis, Missouri, dar nu si cultivarea acestora.

   John Dalli, Comisarul european pe probleme de sanatate publica, a declarat ca executivul UE tine cont de descoperirile stiintifice atunci cand aproba folosirea organismelor modificate genetic, o chestiune aprig dezbatuta in Europa.

   “Inovatia va fi principiul dupa care ma voi ghida atunci cand voi avea de a face cu tehnologii inovatoare”, a declarat acesta in cadrul unei conferinte. A adaugat ca nu exista niciun motiv stiintific pentru amanarea aprobarilor.

   In timp ce in Statele Unite alimentele modificate genetic sunt folosite la scara larga, in Europa acestea se confrunta cu opozitia criticilor care le considera un risc pentru santate si mediu. Opozitia este puternica in Austria, Italia, Ungaria, Grecia si Franta.

   Anumite tari din UE le-au interzis – temandu-se ca semintele acestora s-ar putea raspandi si ar putea afecta mediul natural  – alte tari au fost de acord cu folosirea acestora.

   UE accepta acea ambiguitate care erodeaza notiunea de acces egal la intreaga piata europeana formata din cele 27 de tari.

   Martin Haeusling, membru al Grupului Verzilor din parlamentul UE, a spus ca Dalli a aratat “sprijin flagrant pentru interesele industriei” adaugand ca 70% din consumatorii europeni se opun hranei modificate genetic. “Exista motive serioase de ingrijorare in legatura cu gena Amflora care este rezistenta la antibiotice”, a adaugat acesta.

   Heike Moldenhauer, purtatoarea de cuvant a grupului de mediu “Prietenii pamantului”, a declarat ca decizia UE “pune profitul inaintea intereselor oamenilor…Cartoful modificat genetic ne da motive clare de ingrijorare in privinta sanatati oamenilor”.

   Guvernul Italiei, de asemenea, a obiectat. “Suntem impotriva acestei decizii…care permite cultivarea cartofului modificat genetic”, a declarat Luca Zaia, Ministrul Agriculturii din Italia.

   Guvernul german a declarat ca tipul de cartof Amflora va fi cultivat in estul Germaniei, dar nu la scara industriala.

   Cartoful Amflora si cele trei tipuri de porumb modificat au fost deja aprobate de catre Autoritatea Europeana pentru Siguranta Alimentatiei.

   Prima solicitare pentru aprobarea Amflora dateaza din anul 2003. Dalli a declarat ca acest tip de cartof va produce amidon folosit in productia de hartie pentru a ajuta la salvarea “materiilor prime, energie, apa si produse chimice pe baza de titei”.

   El a aprobat cultivarea celor trei tipuri de porumb modificat genetic dupa ce guvernele UE nu au reusit sa ajunga la o intelegere, lasand aceasta decizie in seama executivului UE.

   Comentariu saccsiv:

   In DOCUMENTARUL: “Viitorul alimentatiei” (subtitrare in limba romana si o analiza a sa, un excelent film despre revolutia verde si controlul ELITELOR asupra hranei) se vorbeste foarte mult si pe buna dreptate de corporatia Monsanto Company, un gigant in domeniul ierbicidelor (Roundup), al semintelor modificate genetic, al hormonilor de crestere bovini (asociat cu unele forme de cancer). Cunoscuta pentru practicile sale de lobby si agresivitatea cu care isi rezolva problemele, compania a fost infiintata in 1901 si inca de la inceput s-a orientat dincotro bate vantul. Primele sale produse au fost livrate catre Coca-Cola. Din anii 1940 devine unul din liderii producatori de mase plastice. De asemenea DDT si vestitul agent orange folosit in Vietnam. A mai colaborat la Manhattan Project (construirea primei bombe atomice). Cititi va rog si articolul: 

BOMBA ATOMICA, o afacere a elitei EVREIESTI?

   In 1985 Monsanto cumpara G. D. Searle & Company, producatorul de aspartam devenindu-i o subsidiara. De mentionat ca in urma procesului de metabolizare in organism, aspartamul se descompune in: fenilalanina (~50%), care are efecte neurotoxice si poate produce fenilcetonurie si stari de apoplexie; dicetopiperazina, care are potential cancerigen la nivelul creierului; acid aspartic (~40%), care afecteaza procesul de dezvoltare a creierului si functiile acestuia si metanol (~10%), care inhiba metabolismul oxigenului, produce orbire si a carui produsi secundari au efecte teratogene (pot produce mutatii genetice). Cititi va rog si:

ASPARTAMUL a fost numit AminoSweet si va fi considerat indulcitor natural …

   Incepand cu 1997 au inceput sa se orienteze catre biotehnologie, principalul lor colaborator fiind BASF. 

VIDEO – DIN CICLUL „ROMANII SUNT IN PLUS, HAI SA EXPERIMENTAM PE EI”: BASF ne testeaza rezistenta la INITIUM. Detalii despre relatia BASF – ELITE

   Tot ei au sponsorizat multe atractii in cadrul Disneyland si Walt Disney World.

   In iunie 2007 achizitioneaza Delta & Pine Land Company, cei care au dezvoltat tehnologia “terminator”, prin care se produc plante cu seminte sterile, astfel incat dupa recoltare nu se pot folosi semintele rezultate pentru o noua recolta, fiind necesara cumpararea de noi seminte de la Monsanto. Insa cea mai mare ingrijorare o starneste printre agricultori “efectul terminator”, caci prin polenizare si plantele normale capata noile “proprietati”. Iar co-proprietara a brevetului acestei napaste este … guvernul SUA. 

   Incepand cu minutul 41:00 ni se prezinta o interesanta lista de personaje care au lucrat la Monsanto dar au si functii importante in institutii care in mod normal ar trebui sa protejeze cetateanul american. Printre ei il regasim si pe … Donald Rumsfeld.

   Cititi va rog si:

STUDIU: Trei tipuri de cereale modificate genetic, marca MONSANTO, sunt TOXICE

Porumbul modificat genetic imbolnaveste ficatul si rinichii

Comentariul zilei (02.03.2010): Dormiti linistiti, SISTEMUL LUCREAZA …

Pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan. Istoria leului sau imblanzit

   În luna martie, ziua a patra, pomenirea sfântului preacuviosului părintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan.

   Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului. Iar sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi tot timpul, cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar, s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care la rândul lor erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia sfântului. Apoi bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul. Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul, încât face ca şi fiarele să li se supună celor ce păstrează neîntinat chipul şi asemănarea Sa.

   Preluat de pe:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie04.htm